PRIN COTLOANELE NEGOVANK�I

[TrekLens]

Inumana oră de trezire devine mult mai prietenoasă atunci când știu că în poponeataând voi auzi torsul lui Amur și voi simți în nări parfumul proaspăt al pământului. O veșnicie se scurge până ieșim din București, și ne așternem pe drumul Giurgiului, reușind recordul de a prinde pe roșu aproape toate semafoarele. Câmpurile miros a pământ reavăn, a ploaie și a viață. Nu am reușit să înțeleg niciodată întrebările fără sens ale vameșilor. Ce contează unde merg? Arunc la întâmplare numele unei localități bulgărești și continui discuția în gând după ce demarez – contează unde mă duc? Dacă îi ziceam Africa de Sud ar fi contat? Și cum mă identifică el pe mine sub cască și cagulă? Întrebări ce momentan vor rămâne fără răspuns… Meandrele drumului traversează câmpurile ce cu doar câteva săptămâni în urmă străluceau de galbenul florilor de rapiță. Acum tăcute și triste, privesc zadarnic spre cer.

 

 

Satul Emen doarme adânc și cu greu reușesc să dau de câteva suflete care să mă îndrepte spre “eco-poteka” ce străbate canionul format de râul Negovanka. Pe Amur îl las la bronzat într-o mică parcare improvizată pe marginea drumului, lângă un bulgar ce-și așteaptă clienta italiană.

 

 

Dincolo de foișorul amenajat lângă izvor, poteca se afundă în pădure, urcă un șir de trepte, se strecoară cu greu printr-o strungă îngustă, ca să răzbată într-un final pe faleza canionului unde printr-o mare de copaci se aruncă grăbită Negovanka cu apele-i tulburate de ploile de peste noapte. Atras de punctele de belvedere, ajung într-un loc unde un indicator învechit avertizează în bulgară asupra stării podurilor. Mă fac că nu pricep dar tipul ce apare gâfâind din greu insistă și el – “pe aici este podul dar dincolo de el nu se poate continua, sunt copaci rupți ce blochează cărarea”. Cum informația se verifică din cel puțin trei surse, o coborâre pe trepte de lemn semi-putrede mă aduce la mult căutatul pod. Sub el, râul se agită înspumat.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Obișnuiți cu coclaurii din munții României, ochii deslușesc poteca rar folosită și ascunsă sub iarba înaltă. Ici-colo se mai pierde pentru câteva momente, pentru a răsări dincolo de niște arbuști sau în spatele unui copac sugrumat de liane. O scară putredă și cam instabilă coboară la următorul pod de lemn aruncat între pereții de stâncă ai canionului. Ancorat de Dumnezeu știe ce, podul este într-o stare net superioară scărilor precedente – aproape că nu se mișcă. Traversez podul sub privirile curioase ale unor turiști ce-mi filmează evoluția cu o mică dronă. Cred că i-am cam dezamăgit – podul a rezistat foarte bine, și după alte trei șiruri de scări legate cu niște sfori cam putrede, poteca clasică semnalează sfârșitul aventurii. Câteva minute noroioase mai târziu, ultimul salt al râului formează un lac închis între pereți de stâncă – Momin Skok. Eliberată din strânsoarea de piatră, Negovanka devine un molcom râu de câmpie.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Orizontul nu arată deloc încurajator – spre munți, un nor negru desenează perdele lichide. Pentru o vreme mă păcălesc singur – poate norul nu este chiar pe direcţia mea, însă odată cu primele picături de apă accept inevitabilul – am întâlnirie cu frontul acela pufos și întunecat. Cu doar câteva momente înainte de ruperea norilor, o benzinărie salvatoare mă adăpostește alături de un ciclist ce are ancorată de o mică remorcă… o cursieră și un imens steag cu Che Guevara. Ploaia este un bun liant, căci discuțiile se leagă imediat, dar nu în engleză și nici în bulgară ci tocmai în… spaniolă, deși Stefan este de-al casei.

 

 

 

Înainte de venirea unei a doua ploi, o tai la drum. Un nor și mai încărcat cu ploaie a apărut la orizont.

– Hai Amur, hai mă băiatule că se închid iar norii în fața noastră!

– …

Ca prin urechile acului scăpăm din strânsoarea lor doar cu o mică stropeală deși drumul conține obstacole. Mobile.

 

 

La ieșirea din satul Karlukovo, o potecă lată de pământ coboară spre intrarea în peștera Prohodna. Până acolo însă, mă așteaptă vreo 200 m de pământ presărat pe alocuri cu noroi. Iau la pas ultima sută de metri – puțin cam dubioasă, și o privire aruncată cerului devine edificatoare. În caz de ploaie, din mlaștina asta voi ieși abia când se coc strugurii. Călare pe Amur, constat cu groază că bateria este moartă. Îl împing puțin dar reușesc doar să ajung într-o poziție foarte dubioasă în care nu mai pot să îi pun cricul. Nici nu poate fi vorba de dat înapoi, căci spatele… este cam în deal.

Sunt cam în pom și pomul în aer, iar salvarea o văd doar în prezența celor câteva mașini aflate în apropiere de drum. Trecusem pe lângă ele. Strigătele trilingve (na că am rămas și cu impresia ca bulgarii ar trebui să înțeleagă spaniola) rămân fără răspuns și după vreo zece zadarnice minute accept singurele opțiuni: îl culc pe Amur pe o parte sau încerc să îl duc în gura peșterii cu motorul oprit, iar la final mă duc după ajutor. Aleg a doua opțiune, ce are șanse mari să se termine tot cu o mică baie de noroi, dar cineva acolo sus mă iubește și ajungem uscați într-un loc în care pot lăsa cricul.

În câteva minute urmate de febră musculară, căci limbile străine sunt

rara avis pe aici, le explic problema și se apucă să caute cabluri. N-au, dar moment – se dă un telefon și se mai mobilizează un sătean posesor de cabluri. Resuscităm bateria și Amur învie. Ivan, singurul vorbitor de engleză (fix cinci cuvinte plus OK), îmi lasă și un număr de telefon și îmi explică într-o gimnastică foarte expresivă – “dacă nu mai pornește mâine dimineață, mă suni”. Să trăiești Ivane, blagodarya!

 

 

Cu motorul torcând pe fundal, în lungile umbre ale serii montez cortul. Noaptea va fi scurtă.

 

[SergentMajor]

Ma ametesc pozele astea. Frumoasa tura!

[apriliacluj]

si de data asta m-ai uimit!

felicitari!

[tudor_tigau]

De ce oare comunismul este in permanenta reabilitat, reactualizat, resapat, crimele lui fiind cu un ordin de marime mai numeroase decat ale nazismului ? Sunt curios daca exista nostalgii romantice dupa tata Hitleru, dar cred ca nimeni n-ar mai avea curaj in ziua de azi...

 

Intrebare retorica in numele celor peste 100 de milioane de victime ale comunismului (marxismului, maoismului, trotkismului) din secolul trecut.

Nu dati cu pietre, e o intrebare retorica, nu asteptam raspuns

 

Altfel, frumoasa tura, frumoase peisaje.