Caută în comunitate

Această călătorie nu ar fi fost posibilă fără sfaturile şi îndrumările prietenului meu Nicu Panaitescu, un mare motociclist şi împătimit de drumeţii pe două roţi în Europa, aflat acum într-o mare cumpănă a vieţii. Nicule, abia aştept să treci de pasul ăsta să visăm din nou împreună la munţii şi văile pe care le vom traversa călare. Episodul 1 - Amenintarea Fantomei... orţile de Fier 2 - Zajecar - Paracin - Kruşevaţ - Kopaonik - Novi Pazar- Berane - Podgorica - Petrovac na Moru - Budva Una bucată motociclist 42 de ani şi una bucată motocicletă Suzuki GSX750F 14 ani. Sa explic un pic titlul. Intotdeauna mi-e fost teama sa merg in tari din fostul bloc estic comunist. Avand experiente destul de neplacute in Moldova si in Bulgaria, m-am jurat sa nu mai calc in tari in care civilizatie e inca in scutece. Ma refer aici la mentalitatile celor pusi sa pazeasca ordinea si linistea publica, fostii militieni. Asa deci si prin urmare, e anul domnului 2015, şi uite că mi-am luat inima în dinţi să străbat fosta Iugoslavie cu motocicleta. Poate nu aş fi avut curajul dar cuvintele altor motociclişti despre cât de frumos este pe malul mării Adriatice m-au făcut să bat la Porţile de Fier 2 într-o dimineaţă de iulie. După un drum fără istoric, Focşani-Bucureşti-Piteşti-Craiova(Hai Ştiinţa) - Drobeta Turnu Severin - Burila Mare (dacă nu găsiţi pe hartă aceast sat pierdut de lume din Câmpia Olteniei nu vă învinovăţiţi, multe hărţi nu o arată), iată-mă pregătit să intru în Serbia. Ca să-mi fac de lucru cât aşteptam la vamă (deşi pustie tot am stat vreo 20 de minute în soarele de dimineaţă în vama sărbă din motive necunoscute mie, prilej să-mi aduc aminte de tot ceea ce păţisem cu ani în urmă în bulgaria) am luat la puricat traseul ce îl aveam de făcut studiind o hartă rutieră tipărită de prietenii noşte de peste Tisa. Memoram oraşele prin care vroiam să trec, Negotin, Zajecar, Paracin, Kruşevac, Kraljevo, Novi Pazar şi gata .. sunt în Muntenegru. Hotărâsem să evit complet autostrăzile pentru a simţi cu adevărat ţările prin care voi trece. Da. puteţi spune că mi-am căutat-o cu lumânarea, dar să nu anticipăm. Traseul îl hotărâsem de acasă împreună cu alţii ce au trecut prin Serbia şi bazându-mă pe hartă asta tipărită plus o hartă free a Europei de Est pentru Garminul meu zumo găsită pe un site ce mi s-a părut de încredere eram sigur că nimic nu se poate întâmpla rău. Sau cum zice românul, What could possible go wrong?. Deja văd cum un zâmbet vă înfloreşte pe faţă. De cum am ieşit din vamă am realizat că treaba nu va fi aşa de simplă după cum credeam. Prima intersecţie prima belea. Încotro. Nici un semn de orientare, nimic să-mi spună încotro să apuce românii dornici de aventuri ce se avântă voiniceşte în Serbia. Am luat-o pe drumul din faţa mea ce mi s-a părut mai mare şi mai bun. Bun relativ fiind spus, pentru că era plin de petice de diferite culori exact ca în ţara vecină şi pretină, Bulgaria, petice ce se potriveau perfect cu sport-turerul meu. Eh, dacă aveam BMW-ul zburam pe aici. Dă-i Doamne romînului mintea de pe urmă. Să revin, merg pe drumul ales, şi kilometrii încep să treacă iar eu nu dau de ceea ce credeam că trebuia să fie drumul principal spre Negotin sau Zjecar. Şi asta nu-i nimic dar începuse să o ia la dreapta, soarele rămânea în spate, adică tratam cu fundul direcţia în care ştiam că tre să ajung. Bun...dăm drumul la GPS şi sigur mă scoate el la liman. Gata cu mândria de navigator solitar cu harta şi busola în mână. Şi porneşte GPs-ul, şi începe să-mi arate linii aeriene de curent de înaltă tensiune, bălţi, păduri, şi alte chestii, numa strada nu. Zici că harta a fost făcută de asociaţia partizanilor amatori care după ce aruncă în aer stâlpii de curent să ştii pe unde să fugă mai repede sau unde să se ascundă. Conform GPS-ului figuram ca fiind într-o baltă, deşi eu simţeam că sunt într-un mare cacao. Bun. deci GPS canci, harta nu-i bună de nimic dacă nu ai semne să-ţi arat încotro să o iei, deci ce mi-a mai rămas. Soarele. Dacă Columb a găsit America fără GPS şi hărţi eu de ce n-aş putea găsi Zajecar-ul dupe soare? Bine, acu sincer Columb căuta altceva când găsit America, sper că eu nu mă voi trezi intrând vesel în Kosovo. Deci întorc motocicleta şi efectiv mă las ghidat de sfântul soare. am mai trecut vreo 2-3 intersecţii de drumuri din ăstea fără marcaje şi întotdeauna alegeam pe cel ce mergea spre sud. După 20 de minute de orbecăială (dacă m-ar fi urmărit americanii din satelit s-ar fi cacao de râs la ce traseu sinuos am făcut) a dat D-zeu să ajung pe o şosea mai acătării. Şi pentru că au început să apară maşini cam 2-3 la 5 minute am bănuit că e una principală. Cu faţa la soare aşteptam un indicator ca altceva să-mi arate că sunt pe drumul cel bun. Primul ce mi-a apărut m-a făcut să tresar, orice da să nu dau peste vreo ocolire că am pus-o. Fac o paranteză să le spun celor ce nu au fost în fosta Iugoslavie, că indicatoarele rutiere acolo sun galbene cu scris negru, exact cum sunt cele de la noi cu ocolire. Sincer nu mai ţin minte ce nume de localitate scria pe indicatorul ăla, dar am stat 5 minute să-l găsesc pe harta mea. nici pomeneală. Am mărit aria de căutare, sperând că nu am trecut din greşeală în Bulgaria tot hălăduind pe dealurile ălea, apropo de bancul din epoca comunistă cu mesajul către CAP-ul din Negru Vodă ce raporta înfăptuirea arăturilor de primăvară pe nu ştiu câte hectare, mesaj prin care li se spunea să se oprească că au intrat în Bulgaria. Nu-i nimic, zic eu, eroare de redactare a hărţii, las că tre să mai fie un semn. Apare încă unul şi surpriză, tot nu găsesc denumirea pe hartă. Atunci am realizat că treaba chiar pute. harta nefiind bună de nimic. Nici măcar de şters la.... Aşa că am luat-o după soare iarăşi şi sperând că sârbi vor fi mai darnici cu tabla şi vopseaua pentru semne de circulaţie, dă-i spre Sud. Am ajuns într-un final la Zejecar, de unde treaba s-a mai întărit. Au apărut semnele, maşinile erau din ce în ce mai prezente, iar străzile mai bune. Drumul de Zajecar la Paracin chiar a fost o supriză pentru mine. Asfalt bun, peisaj fain, răcoare, drumul trecând prin nişte munţi, ce mai .. o plăcere. Rămăsese prezentă totuşi ameninţarea fantomei miliţianului comunist, gata să se abată asupra finanţelor mele drămuite cu mare grijă. Luasem de acasă bancnote de 5 şi 10 euro care îmi burduşeau portofelul special pregătite pentru shpagă. Pe toţi kilometri făcuţi în Serbia nu am văzut picior sau caschetă de miliţian. Da fantoma tot acolo era. La Paracin am alimentat la un OMV şi am revenit la sentimente mai bune asupra hărţii mele de 18 lei producţie Ungaria. Hai poate totuşi o să-mi arate drumul bun. La GPS nu mă mai gândeam că o lua pe arătură rău. Paracin - Krushevac a trecut imediat, incepusesem să-mi găsesc ritmul, chiar mă simţeam bine, aşa că era nevoie de un duş rece. La ieşirea din Krushevac spre Kraljevo drum în lucru. Nu-i nimic aflu eu la benzinăria de lângă cum stau lucrurile şi cu ocazia asta cumpăr şi hartă rutieră cu Serbia. Am ascultat cu atenţie indicaţiile în limba sârbă ale băiatului de la pompă, indicaţii foarte exacte de altfel dacă aş fi putut să le verific. După ce am înţeles eu, în loc de drumul spre Kraljevo am ajuns pe un drum ce mă ducea spre Kosovo. Deci de ce ţi-e frică nu scapi. Ca să nu mă întorc din drum după 30 de kilometri făcuţi, am cârmit-o spre Kopaonik, şi nu mi-a părut rău de loc. Şoseaua foarte bună, pustie, răcoare din nou, iar peisajul chiar m-a lăsat fără cuvinte. Nu-mi venea să cred cum arată o staţiune de ski dintr-o fostă ţară comunistă. Deci la barza chioară îi face D-zeu cuib, adică am păpat ceva rahat când eram mic. Drumul ăsta a fost şi mai scurt, şi mai frumos şi neaglomerat. O plăcerea pentru căluţii din Katana care au apucat să se dezmorţească. De la Kopaonik am coborât pe lângă ceea ce numesc unii graniţa cu Kosovo spre Novi Pazar. I-aş fi spus Novi Bazar, după ce am găsit în centrul oraşului, o piaţă liberă desfăşurată pe stradă, un talcioc în plin centru. Începuse să fie şi cald, mergeam la pas, deja făceam saună gratis. Las că face bine la celulită. Scăpând din ultimul mare oraş din Serbia am nimerit pe valea unui râu intrând direct în răcoare binecuvântată din canionul ce-l săpase în munte. De aici şi până la Podgorica nu am mai părăsit munţii, şi sincer nu mi-a părut rău de loc. Motocicleta s-a comportat extraordinar, cauciucurile având o aderenţă extraordinară, caii erau toţi prezenţi, iar drumul, superb. De la Novi Pazar până la Podgorica, am trăit o experienţă fantastică. Mai văzusem canioane, mai văzusem drum prin munte, dar ca în canioanele săpate de râurile Tara şi Moraca nu. Pereţi înalţi la stânga şi la dreapta, tuneluri extraordinare, drum la înâlţime, nu am cuvinte să descriu cu adevărat ce am trăit acolo. Dacă aş fi ştiut ce mă astepta în Podgorica, m-aş fi oprit să pun cortul în munţii ăia răcoroşi. Dacă în canion erau 20-22 de grade, când am intrat în Podgorica am crezut că cineva a dat drumul cazanul iadului. Valul de aer fierbinte în care am intrat pe la 6 după-amiaza mi-a tăiat respiraţia aproape de sufocare. Nu stiu câte grade erau în aer, dar simţeam că la fiecare răsuflare mi se usucă plămânii. Am tras cât am putut de tare de motocicletă să las în spate cazanul în care fierbea oraşul şi din cele trei drumuri spre mare l-am ales la întâmplare pe cel spre Petrovac na moru. Mai ţineţi minte chestia aia cu barza chioară? Cred că am ales pe cel mai frumos drum posibil. Am fost un pic ajutat şi de zgârcenia proverbială a mea, care m-a impins pe drumul vechi, nu pe cel noi prin tunelul construit în munte. Am admirat un apus de soare cum rar mi-a fost să văd, spectacolul contopirii mării adriatice cu un soare roşu lăsându-mă din nou fără cuvinte. Ei hai că nu-i chiar aşa de rău în Serbia şi Muntenegru. Bucuros că înecasem în mare fantoma ce mă urma de la graniţă, am început să caut de cazare. Cazare...la 10 noaptea...duminică noaptea pe litoralul muntengrean. Ce pretenţii pe mine. Merită să încerc totuşi. Speram să nu fiu nevoit să dorm la cort, într-o zonă în care auzisem că preţurile la camere ar fi mai mici ca în croaţia. Caut un hotel de 2 stele sau hai 3 ca să fac o aroganţă. Aiurea. Toate hotelurile ce mi-au defilat prin faţă de la Petrovac la Budva erau de 4 stele. Ouauu.. nene..parcă sunt pe Riviera Franceză. Opresc la unul totuşi să întreb de preţ. Mă prezint la recepţie fără să mai îmi iau fracul papionul şi cămaşa albă absolut necesară intrării într-un hotel de 4 stele. După privirea recepţionerului în ochii căruia citeam nehotărârea între a chema paznicul sau a-mi da 10 euro să plec din hotel, mi-am dat seama că drumul până aici şi-a lăsat o amprentă destul de adâncă asupra tenului meu sensibil. Hai totuşi să încerc... camere aveţi? La următoarea întrebare, cât costă? recepţionerul cu mişcare scurtă din închietură face să dispară hârtia cu preţurile afişate. Mister, ză hotel iz ful. But we mei hev a rum. Let me talk abaut ză prais. Şi pleacă. Exact aceeaşi desfăşurare de evenimente am observat-o la toate hotelurile la care am oprit şi am cerut cazare. Diferenţa consta în preţurile cu care veneau din spate de la sfătuitorul secret, marele mogul al preţurilor. De la 120 de euro, până la 70 de euro, preţ pentru o cameră în regim single fără mic dejun. Dar aveam privilegiu în a sta pe celebra lor rivieră la celebrul lor hotel de 4 stele. Îmi venea să le strig, bey minigicarilor, şpeculanţi de patru rahaţi nu stele, dacă mă duc pe booking.com camerele voastre sunt la 20-30 de euroi. Jigodii împuţite cu mentalităţi de pieţari. Gata m-am calmat. Nervos cum eram am plecat din budva cu o amintire neplăcută care nu se va şterge devreme. Mai ales că era să mă împrăştii pe jos la un semafor unde un şofer mult prea prudent a ales în a-mi testa abilităţile de cascador şi pune o frână sănătoasă. Eu îi urmez exemplu dar neştiind că muntenegrenii dau cu o ulei, benzină, motorină sau vreo soluţie secretă de împrăştiat motociclişti pe asfalt. Şoseaua din fiecare staţiune e un patinoar în plină vară. Rezultatul frânii mele bruşte a fost un voblaj violent stânga dreapta de vreo 4-5 ori la fiecare din rotire a ghidonului simţind mirosul asfaltului. Mă şi vedeam culegându-mă de jos în faţa unei asistenţe numeroase dezaprobatoare. Uite unde şi-a găsit românul ăsta să ne găurească asflatul şi să ne umple strada de plastice. Ca să nu o mai lungesc, am scăpat cu bine din cumpăna aia şi din următoarea exact la fel, pentru ca să găsesc până la urma un camping pe malul mării, Camping Jazz, în care obosit mi-am desfăşurat cortul salteaua şi sacul de dormit hotărât să dorm buştean. Eu eram obosit, dar echipa ce pregătea festivalul de joia următoare în care urma să vină Prodigy să cânte la Camping Jazz, nu. Au bocănit până la ora 2 în noapte amplasând garduri de separare a diverselor zone astfel că dimineaţa m-am trezit aproape ca în filmele cu lagăre de prizonieri. Înconjurat numa de garduri şi paznici ce păzeau intrările. Nu am cum să uit noaptea aia din mai multe motive. A fost cel mai mic preţ ce l-am plătit pentru o noapte cu cortul, 8 euro, a fost cea mai matinală trezire care am avut-o, ora 5 la care au sosit veselii muncitori muntenegreni să acopre un şant cu un excavator, pickhammer, multe lopeţi şi voie bună, plus cele mai mizerabile bude şi duşuri văzute de mine vreodată într-un camping. » Post actualizat in 21 Jul 2015 08:46 Kopaonik » Post actualizat in 21 Jul 2015 08:48 Muntenegru