Jump to content

Search the Community

Showing results for tags 'tbilisi'.



More search options

  • Search By Tags

    Type tags separated by commas.
  • Search By Author

Content Type


Forums

  • SMAEB - Salonul de Motociclete, Accesorii si Echipamente, Bucuresti
    • SMAEB 2019
    • SMAEB 2003 - 2018
  • Actiuni caritabile si de sustinere
    • Actiuni caritabile si de sustinere
    • In memoriam
  • Poze & Filme
    • Poze & Filme din ROMANIA
    • Poze & Filme din STRAINATATE
    • Poze & Filme - Arhive 2005 - 2013
  • Competitii Nationale si Internationale
    • TRACKDAYS
    • Competitii Nationale
    • Competitii Internationale
  • Comunitati Moto Regionale
    • DIASPORA
    • MARAMURES si TRANSILVANIA
    • CRISANA si BANAT
    • MOLDOVA si BUCOVINA
    • OLTENIA, MUNTENIA si DOBROGEA
    • BUCURESTI si zona limitrofa
  • Motociclist in Romania
    • Discutii generale
    • Motociclisti, in fiecare zi
    • Incepatori
    • MotoVeteranii
    • Fete motocicliste
    • Motociclisti in timpul liber
    • Social si Politica
  • Motociclism in Romania
    • Campanii anti-accidente
    • Accidente
    • Intalniri moto in Romania
    • Evenimente, excursii
    • Legislatie, acte, vama
    • BARURI MOTO si alte locuri de socializare
  • Totul despre motociclete
  • Totul despre Echipamente si Accesorii Moto
  • Bursa
  • Mass-media
  • Magyar, English, Deutsch
  • ARHIVAT: Casa de Avocatura COLTUC

Calendars

There are no results to display.


Find results in...

Find results that contain...


Date Created

  • Start

    End


Last Updated

  • Start

    End


Filter by number of...

Joined

  • Start

    End


Group


Website URL


Yahoo


Skype


Location


Carnet moto din


Motocicleta


Numar Moto


Club


Motociclete detinute


Alte vehicule


Interests

Found 1 result

  1. Daca ajungi sa-ti tocesti la nesfarsit tenisii trecand pe o strada cu un nume neobisnuit, in mod rational intrebarea legata de originea acestuia iti incoleteste in minte. Jumatate din viata mi-am petrecut-o langa vechiul Armenopolis (Gherla), singurul oras baroc din Romania construit dupa un plan prestabilit de negustorii armeni refugiati din Moldova. Imi revine si acum in minte una dintre amenintarile preferate ale bunicii, care mi-au marcat copilaria: ‘’ma, daca mai esti blastamat, te dau la targarii armeni!”. Trebuia sa-mi astampar curiozitatea trezita de armeni, sa aflu de ce targuiesc pustani neastamparati, ce i-a manat sa vina hapt in capatul astalalt al Marii Negre si chiar o fi brandy-ul lor cel mai strasnic din lume? Avem 2 saptamani la dispozitie si 7000 km de strabatut pentru a gasi niscaiva raspunsuri, asa ca, hai la drum ! Ziua ¼. Dimineata, cand intru in birou, planul de plecare pare mai simplu decat asamblarea unei mobile Ikea: - imi termin treaba pana la amiaza, iar pe la 2 suntem plecati. Anca ramane acasa pentru a pregati bagajele, iar eu ar trebui doar sa sar in echipament si sa ii dau gaz lui Thor. In stilu-i caracteristic, Scaraoschi nu se rabda sa nu-si bage coada si sa-mi tulbure socotelile. E aproape 5 p.m si is inca la birou, iar afara tocmai a inceput sa picure. Sunt o oala sub presiune cu supapa defecta! Sau ar trebui sa-l iau ca pe un semn nefast ?! Am mari emotii si indoieli legate de acest drum, mai ales ca e prima calatorie lunga pe care o facem singuri, dupa incidentul de acum 4 ani din Turcia. De data asta Turcia trebuie trecuta de la un capat la altul si apoi vine Georgia. Doamne, ce povesti auzisem despre traficul din aceasta tara de la cei care au vizitat-o pe motoare. Odata porniti, pe la 6 si jumatate, gandurile negre se risipesc la fel de repede ca norii de deasupra noastra. La cum arata traficul vineri dupamasa, traversarea Clujului in prima zi pare un plan mai temerar ca cel al lui Gabi Tamas de a se lasa de bautura. Abuzez de toate trucurile pe care le stiu legat de drumuri ocolitoare si dupa mai putin de un ceas si jumatate suntem in Turda. Pentru ai de nu stiu, Turda e la vreo 30 de km de Cluj. La noi e fain ca Boc asta asfalteaza strazile … toate odata ! Desi gonim haiduceste, intunericul ne inhata pe Valea Oltului, asa ca tragem la un motel de camionagii. Am o presimtire ca ma voi odihni teribil cu toata harmalaia de jos si cu fereastra orientata catre DN1. Dar nici ca-mi pasa. Suntem, vorba d-lui Willie Nelson, “On the road again”. Ziua 2. Odata incheiat prologul, intram in prima etapa adevarata a rally-raidului nostru catre Caucaz . Obiectivul zilei e indraznet – Istanbul. Sunt ceva mai bine de 800 km pana acolo si doua frontiere de strabatut, dar felul in care Oltul alearga alaturi de noi in zorii zilei, te face sa uiti de distanta si sa nu-ti doresti altceva decat sa mergi si sa tot mergi. Iar la asta ma pricep de minune. Simt cum placerea masochista de rula ore in sir fara intrerupere imi pune stapanire pe fiecare celula a corpului si pot in sfarsit sa urlu in casca cat ma tin bojocii: „Sunt liber !!!!!” - Hooo, (cuvant jignitor). Vezi ca ma surzesti! Ai uitat ca avem sistem de comunicatii? - Scuze, m-am lasat purtat de incantare. (...si parca dintr-odata nu mai sunt chiar asa liber ) Inaintam catre Sublima Poarta cand bine, cand gresit, cu cate o rataceala scurta prin tara tovarasilor de necaz aflati la sud de Dunare. Sunt atat de focusat pe obiectiv incat fac abstractie de peisajele bulgaresti. Imi pare totul doar un desert sterp ce sta intre mine si Caucaz. Singura imagine care are puterea de a ma mai scoate din starea de transa e un magar ce paste pietre. No, trebuie sa admit ca asta e o treaba pe care nu o vezi in fiesce zi. Cu inima cat un parameci ma apropii de frontiera turca, iar gandurile sumbre reapar. De aceasta data miza intoarcerii acasa in siguranta e si mai mare, pentru ca acum ne asteapta acasa nu unul, ci doi pui de om. Pentru o clipa imi fulgera prin minte chiar sa o cotesc spre Grecia, o tara unde mereu m-am simtit in siguranta. Capul imi e vraiste de ganduri apasatoare. Hai omule, aduna-te! Ce e cu tine? Uf, ce linistitor era sa fim insotiti de tovarasii din turele precedente... Intram in Turcia pe la Hamzabeli doar pentru a da bot in bot cu o imposibil de lunga coloana de tiruri. In coada sarpelui de aproape 15 km tocmai soseste de un galatean de-al nostru. Viziera imi ascude zambetul meschin. Mustaciosule, nu pupi tu Dunarea prea curand! Dupa ce ne targuim pentru un stiker HGS, ne avantam curajosi pe autostrada. Si chiar e nevoie de curaj, pentru ca se circula ca la balamuc. Pentru a completa meniul, intunericul se lasa peste noi chiar la intrarea in oras. Bonus, incepe iarasi sa picure. Din gradinita visam la astfel de conditii cand o sa urc pantele abrupte cu piatra cubica din Sultanahmet. Intr-un tarziu, Marcel, al’ de se ocupa cu logistica in gasca noastra, ne parasuteaza in fata hostelului din lemn mancat de carii, unde urmeaza sa ne cantonam doua nopti. Suntem intampinati cu un entuziasm colosal de Davut, care, dintr-un motiv doar de el stiut, ne sugereaza sa-l numim permanent David. Cred ca si-a dorit mult numele asta. Tatal lui, un tip la vreo 50 de ani si de o serenitate sora cu senilitatea, afirma ca e mare pasionat de motoare si se mieuna intruna, bocind dupa un posibil imaginar Gold Wing vechi : “Oh, how I miss my bike…” In camera constatam ca sublimul asafalt bulgaresc si-a facut datoria si o doza de Monster si-a varsat cu naduf toata energia peste toalele mele. Versatilitatea cutiei de la HeavyDuties e testata in rolul de covata pentru spalat rufe, iar dupa ce intindem hainele pe scara de incendiu ruginita, calcam in picioare Istanbulul. Mama ce bun e Efesul !... si ce scump. Ziua 3. Dupa ce inflacaram primusul pentru o cafea turceasca, sarim in galosi manati de gandul de a vedea ceea ce a fost timp de un mileniu cel mai impozant edificiu crestin din lume – Catedrala Sfanta Sofia. Coada ca la zahar pe vremea lui Ceausescu ne descurajeaza si ne reorientam spre Bazilica Cisterna. Aici coada e ca la unt. Parasim Sultanahmetul si ne propunem sa revenim la Sofia pe sfarsit de program, cand autocarele cu octogenari japonezi vor fi deja departe. Pana atunci, ne umplem timpul cu ce stim noi sa facem cel mai bine in Istanbul - mancatul. Satui ca doi lei de mare, asteptam trecerea timpului, admirand ceremonii otomane, contempland la morminte de sultani, mirosind mormane de condimente, ba chiar participam luati de val (la propriu), la o manifestatie pentru eliberarea detinutilor politici din Egipt. Iata ca norocul ne surade si pe la 4 p.m. putem intra lejer in Biserica Sfintei intelepciuni. Pasesc pe podeaua de marmura sufocat de emotie. Aceasta mandrete arhitecturala, construita in doar 5 ani de imparatul Iustinian dupa innabusirea rascoalei Nika din 532 e.n. a fost pana la caderea Constantinopolului, esenta spiritualitatii bizantine. A ramas in picioare, infruntand numeroase cutremure devastatoare sau jafuri atroce, cum a fost bunaoara “furtul sfant” din timpul Cruciadei a IV-a, cand fratii crestinii catolici, au furat tot ce se putea fura de la fratii orodocsi. Ca o ironie a sortii, in Ayasofia este si azi o piatra comemorativa care aminteste ca aici s-ar afla mormantul lui Enrico Dandolo, batranul doge al Venetiei, care, orb ca o cartita, i-a condus pe cruciati spre vandalizarea unui Constantinopol ce nu si-a mai revenit niciodata pe deplin in urma acestei “vizite”. Otomanii au aratat mai multa ingaduinta fata de lacasul de cult si s-au grabit doar sa ii redecoreze interiorul cu un strat de tencuiala, ea functionand ca moscheie pana la venirea la putere a lui Kemal Ataturk. Momentan, muzeul Ayasofia se afla intr-un minutios proiect de restaurare, fapt ce nu ne-a permis sa vedem interiorul in toata splendoarea sa. Iesim in curtea interioara pentru a vizita mormantul lui Selim al II-lea a.k.a. Selim Betivul, primul sultan care nu a mierlit-o intr-o campanie militara, ci rupt in gura, a alunecat pe marmura din baie si dus a fost. La carciuma regala se inchide devreme, asa ca nu putem inchina un pahar cu dansul si ne rostogolim catre casa. Seara e deja calare pe noi si maine e o noua zi grea de tranzit. Ziua 4. E genul de dimineata perfecta pentru mine. Bosforul, scaldat in soarele matinal pare un cufar cu galbeni. Traficul istanbulez de luni dimineata se arata ca o poveste frumoasa pana cand trecem peste Podul Fatih. Ajunsi pe partea asiatica incepe cosmarul. O coloana interminabila de conserve imprastiata pe toate benzile autostrazii catre Ankara incearca sa mi se urce in carca. Nimic nu se misca, cu exceptia ventilatorului lui Thor care zumzaie vesel, imprastiind metri cubi de caldura peste noi. Chiar aveam nevoie, pentru ca numai palton nu-mi luasem pe mine azi dimineata. Scapati de Constantinopol iar mai apoi de autostrada, ne basculam speranta intr-un drum mirific de-a lungul tarmului sudic al Cara Deniz. Ghinion. Drumurile expres din tara lui Erdogan sunt de aceeasi monotonie ca si autostrazile. Nimic de notat, doar benzina de ars. Benzina scumpa de altfel. Sterilitatea peisajelor ticsite de orezarii ma determina sa adopt o strategie de condus usor ticaloasa, dar foarte utila. Folosesc autobuzele turcesti ca deschizatori de drum. Astia merg pe sosea cu constanta cu care ne milogim noi la FMI. Au 110 km/h atat in afara cat si in interiorul localitatilor. Ma cam ia somnul studiind ore la rand dosul diverselor autocare, dar evit cateva radare si eficiena e uimitoare. Intentionam e sa trecem de Samsun si sa cautam o cazare in jurul orasului Unye. Rulam pe langa cateva locuri bune de campare, dar nu oprim. Am eu un feeling ca e ceva cu Unye asta, asa ca tot trag de noi sa ajungem acolo. Ca nenumarate ori cand tot insist sa nu oprim, flerul meu se dovedeste de cacao. Nu gasim cazare, vorbitori de engleza – yok, asa ca ne lasam usor sedusi de cele cateva cuvinte pe care le articuleaza un tinerel tuciuriu: “hotel ? come, good price”. Ii transmit ca daca e mai mult de 60 de lire, n-are sens sa intorc motorul, dar omul ma lasa sa inteleg ca stie el mersul pe acolo si ne incadram in buget. Fain hotel, nimic de zis, numai ca dupa ce caram toate bagajele la etajul 2 si ne dezechipam, apare tuciuriul dupa pasapoarte si bani. Super-oferta tuceasca - numai 60 de lire de persoana… Realizez ca urasc un singur lucru mai tare decat facutul bagajelor dimineata. E facutul bagajelor seara. Ne luam ramas bun de la samsar intr-un tril de blesteme si plecam spre urmatorul oras – Fatsa. Ne mai oprim de vreo doua ori sa vedem de ceva culcus, dar turcii astia sunt excelenti evaluatori si transforma instant oboseala si disperarea noastra in niste sume demne de o rata in franci elvetieni. Nu am luat in calcul ca mergem spre Est si noaptea s-a lasat peste noi cu vreo ora buna mai devreme decat estimasem. La un semafor opreste langa noi un scuterist. El e salvatorul nostru si ne duce la locul ce ne era harazit. Daca Mesia s-a plans vreodata de confortul din iesle, apoi sa nu-l aud! Cocina pentru care tocmai am platit 40 de lire e decupata din filmele lui Tarantino. E genul ala de camera ce pare insultatoare si pentru un consumator de heroina din Mexic. Buda comuna de pe hol ne livreaza constant un miros diafan de urina, pe sub usa mai scurta cu o palma decat era cazul. Deschidem fereastra, deranjand cu scuzele de rigoare o nobila familie de paianjeni. Sunt la a 3-a generatie si camerista s-a straduit din rasputeri sa nu-i deranjeze vreodata. Nu o facem nici noi, pentru ca geamul asta are doua minusuri majore: 1- e chiar deasupra autostrazii; 2 – da in balconul vecinilor, dupa mutre, foarte probabil niste refugiati sirieni. Ne dezinfectam grumazul cu un elixir dublu-distilat din Ardeal, care ar baga in teroare orice terorist musulman, si iesim sa mai descoperim cate ceva din deliciile bucatariei turcesti. Optiunile sunt limitate pentru ca un singur restaurant mai e deschis la ora tarzie la care dorim sa cinam. Suntem unicii clienti ai unui local unde 2 bucatari si 3 chelneri sunt gata sa ne satisfaca toate poftele. Asta pana cand unul din bucatari primeste informatia ca s-a incheiat nu stiu ce meci si Galatasaray a devenit campioana. Sortul zboara de pe el ca paiele dupa combina si il vedem cum fuge in strada urland ca un apucat. Nu e singurul. In strada se dezlantuie infernul. In cateva minute, in minuscula piateta din fata localului, se strang sute de oameni, masinile claxoneaza frenetic si explodeaza confetii. Din toate cotloanele Fatsei se aude vuietul unei tribune imaginare: Ale, ale, ale Cim Bom Bom – Cim Bom Bom- Sampiyon. Dupa ce ne terminam imperturbabili oile din farfurie, fara prea mare tragere de inima, ne intoarcem in closetul nostru de camera. Maine speram sa dormim in Georgia.
×
×
  • Create New...