Deoarece acesta este topicul care m-a inspirat să scriu despre experiența mea ca începător, voi posta aici. Poate ajuta pe cineva.
Doresc să mai fac câteva precizări.
Nu recomand nimănui să facă ceea ce am făcut eu și aici mă refer la alegerea unei astfel de motociclete ca începător. Nici în Germania sau o altă țară mai dezvoltată, dar mai ales, în niciun caz în România.
Posibil ca unele întâmplări menționate mai jos să vi se pară cam periculoase/riscante, da într-adevăr au fost. Afirm faptul că am acționat mult din impuls, uneori pe fondul unei lipse acute de conștiență sau alteori chiar mai rău, din ignoranță.
Citisem la un moment dat cu ceva ani în urmă pe un forum o postare foarte interesantă. Din păcate nu îmi mai aduceam aminte cum se numea sau cine a scris-o. Mă apuc și răsfoiesc puțin internetul și o găsesc în cele din urmă. Titlul: "Am devenit motociclist. Cât mai am de trăit?". Defapt se găsește cam peste tot pe internet, e atât de bun scriptul încât a fost preluat de o grămadă de site-uri. Aceasta e principalul motiv care m-a inspirat să scriu și eu despre experiența mea în acest domeniu.
Da, am făcut-o și pe asta! Era primul punct pe lista de "to do" pentru acest an, să mai marchez o literă pe spatele permisului de conducere, litera A. Treaba asta mi-a consumat cele mai multe resurse în acest an, pe scurt cel mai costisitor (atât timp cât și financiar) hobby pe care l-am avut vreodată. Școala de soferi, căutat echipament, motocicleta, întreținere și îngrijire motocicletă și nu în ultimul rând, condusul. Adevărul e că am și exagerat puțin la început, acordând mult prea mare atenție acestui aspect, ca și cum nu ar mai exista ziua de mâine, "vreau să fac totul azi", "să mă dau azi toată ziua", "să schimb toate piesele azi", "să curăț tot azi", "să o fac să sclipească azi", "să înconjor Pământul dacă se poate pe motocicletă, AZI!". Din fericire am înțeles destul de repede că e și mâine o zi, așa că am reușit să o las puțin mai moale.
Voi încerca să relatez toată experiența cronologic.
În primul rand "De ce?". Pfff! Asta e o întrebare bună! Aș putea spune "pentru că așa am vrut". "Dar de ce așa am vrut?". "De ce mi-am dorit asta?" Asta e o chestiune foarte individuală care are origini în trecut, iar în cazul meu știu sigur că îmi doresc asta de când eram mic, însă datorită concepțiilor total greșite ale prietenilor/familiei, nu am reușit niciodată să mă urc pe o motocicletă. Majoritatea persoanelor apropiate încă cred că momentul în care te urci pe o motocicletă echivalează cu semnarea testamentului. Cel mai interesant era acest paradox în care toți cei care se găseau total împotrivă nu s-au urcat în viața lor pe o motocicletă. De la cei pasionați care au fost sau sunt motocicliști însă, nimic altceva decât încurajări. Deci să concluzionez răspunsul la întrebare, sunt pasionat de tot ce înseamnă mecanică, îmi plac motoarele de orice fel, îmi place să șurubăresc să desfac totul în bucăți și să-mi dau seama cum funcționează. Pe langa asta îmi place foarte mult și să conduc, evident. Și cel mai important, îmi plac enorm motocicletele. Și nu fac discriminări între categorii, cred că fiecare model, indiferent că e supersport, naked, enduro sau touring are frumusețea lui și poți să-i găsești o întrebuințare oricărei motociclete, sigur e bună pentru ceva.
Deci pornim de la experiență zero pe motor, (poate câteva zeci de kilometrii pe ceva scutere...demult). Mă împăcam bine însă cu cele două roți ale bicicletei cu care făcusem peste 3000km în 2021.
Locuiesc în Germania de doi ani, însă datorită timpului de școlarizare mai scurt și a costurilor mai mici, am decis să fac școala de șoferi în România, mai exact în Cluj, acolo cei de la VerticalMoto m-au ajutat și mi-au explicat fiecare pas necesar pentru a fi pregătit de examen, iar cu ocazia asta vreau sa le mulțumesc.
Prima zi la condus, prima oară pe o motocicletă, o Honda CB500F. Sincer exista o parte din mine care zicea "Ce e așa mare lucru sa te dai pe o motocicletă, te urci pe ea și mergi..." Însă odată urcat pe motor mi s-a schimbat complet atitudinea, într-adevăr era puțin dificil, în contextul în care nu mai făcusem așa ceva niciodată. Trebuie să înveți fiecare pas, să te obișnuiești cu comenzile, să știi unde să-ți duci privirea etc. După prima oră de condus am reușit să dau câteva ture de poligon singur, în treapta întâi la ralanti, "WOW, ce mai senzație!" Pe măsură ce făceam mai multe ore îmi era tot mai ușor să controlez motocicleta și în același timp îmi dădeam seama că până să mă dau cu 300 pe Autobahn...mai e mult, la început îmi era greu să mă întorc la capătul poligonului, mergând cu 9km/h. Am tot continuat sa merg la ore și am absolvit școala în Cluj, din păcate ieșisem doar de doua ori în oraș și aveam puține emoții pentru examen, pe care urma să-l dau în Zalău. Vreau să-i mulțumesc mult lui Andrei Grad pentru tot sprijinul acordat. El m-a învățat să contravirez, sa stau relaxat pe motocicleta, să țin coatele jos și cum să intru în viraje. Examenul a fost mult mai ușor decât mă așteptam, drept urmare am promovat din prima.
Aici vreau sa mai menționez un aspect foarte important. După cum mă așteptam și eu cândva, multi cred că absolvirea unui examen auto sau moto te face automat un șofer excelent și poți conduce la fel de bine ca și cei care au zeci sau chiar sute de mii de kilometrii conduși. Tot ce trebuie să faci este doar sa urmezi sfaturile instructorilor, sa promovezi examenul și gata, pilot scrie pe tine?! Nu, eram ironic! Într-adevăr instructorul te va ajuta să pornești pe acest drum, însă va fi acolo doar primele 20-30 de ore, după care te trezești cu bucata de plastic în mână și va trebui sa conduci SINGUR. Ai permis deci ești un șofer bun și te vei descurca în absolut orice situație în trafic. Asta e una dintre cele mai mari păcăleli pe care le poți crede. Adevărul e că totul depinde numai și numai de tine, iar experiența vine în timp în funcție de situațiile dificile prin care ai trecut. Oricine poate să meargă în linie dreaptă cu viteza, indiferent că vorbim de motocicleta sau de mașină, însă asta nu te face un șofer bun. Din experiența mea, ideal e sa te pui de unul singur în cât mai multe situații de care momentan ti-e frică, însă într-un mediu controlat în care sa nu existe riscul de a accidenta alți participanți la trafic sau chiar pe tine. Caută o parcare goala unde poți executa manevre precum frânări de urgență, plecări de pe loc și accelerări rapide sau viraje scurte. Pe măsură ce o sa devii mai bun, îți vei da seama cat de slab ești ca șofer și vei începe sa-i înțelegi mai bine pe acei șoferi/piloți pe care îi admiri în clipurile de pe YouTube și mai ales vei începe să apreciezi și mai mult efortul și sacrificiile pe care oamenii respectivi le-au depus. Depinde numai de tine dacă vrei într-adevăr să fi un bun șofer sau doar să îți creezi o falsă impresie cum că ai fi.
Ok, am luat permisul, acum ce?
Acum partea interesantă. Odată întors în Germania urma să-mi cumpăr o motocicletă cu care să mă dau pe păienjenișul acela de autostrăzi care se întinde pe zeci de mii de km. Ok, dar ce motocicletă? Pentru început căutăm ceva mai de "începător", nu mă interesa neapărat categoria, însă eram mai înclinat înspre Naked. Un mt-03 era ideal, îmi plăcea la nebunie cum suna acel motor într-un cilindru. Ori un Hornet, SV650 sau chiar FZ6 pe care deja îl condusesem în cadrul examenului. Nu mă interesa prea mult puterea motorului. Însă am mai primit câteva sfaturi de la cei care aveau deja experiență pe motociclete și care mă încurajau să-mi iau un supersport de 600. În fapt eu asta îmi doream, însă eram puțin speriat de o asemenea bestie și mă simțeam puțin stânjenit să le spun oamenilor că vreau supersport. Asta tot datorata concepției greșite. Până la un moment dat era ok, bun, să îți cumperi motocicleta e una, dar să-ți cumperi motocicleta sport?! Tu chiar vrei să mori?! Sincer să fiu am fost suficient de credul încât m-am lăsat afectat de toate aceste "sfaturi". În special deoarece ele veneau de la oamenii cei mai apropiați din viața mea. Până la urmă mi-am dat seama că toată această frică venea de la cei care nu se urcaseră pe o motocicletă în viața lor, era defapt frica lor. Nu vreau sa se înțeleagă că eu aș fi mai rebel sau mai zmeu, pur și simplu asta a fost situația, am atins momentul oportun în care să pot face asta. Așa că mi-am extins aria de cautare până la CBR600RR, Ninja 636, GSX600R sau R6. Cumva nu îmi venea să cred că am ajuns până în punctul acela. Mereu mi-am dorit să conduc o motocicletă sport și acum eram atât de aproape de a-mi îndeplini visul.
Nu prea aveam habar la ce să mă uit când cumpăr o motocicletă second hand, aveam multe cunoștințe acumulate, însă doar la nivel teoretic, din ce citisem pe forumuri. Bineînțeles că puteam să-mi dau seama dacă bate ceva la motor sau dacă erau scurgeri ori alte defecte generale, la urma urmei am terminat o facultate în domeniul ingineriei. Și după vreo săptămână, două de căutat, găsesc în sfârșit o motocicletă. Înainte de a merge să o vad, i-am mai cerut câteva sfaturi lui Andrei Grad, care s-au dovedit foarte folositoare ("verifică daca este curs ulei pe telescoape, dacă limitatorul unghiului de viraj e intact etc.). Ajung la locație. Vânzătorul era un tip pe la vreo 50 de ani, iar motocicleta o Yamaha R6, o cumpărase pentru fiica lui, însă nu a reușit să o limiteze pentru categoria A2 așa că a vrut sa o vândă. Parcă văd și acum cum s-a deschis poarta garajului unde erau parcate 3 motoare, un 1290 SuperDuke, un supermoto și acel R6 care urma să fie al meu. Proprietarul pune mana pe șaua din spate a motocicletei, o îndreaptă și o scoate afara din garaj. Eu eram pe de-o parte uimit, pe de altă parte încercam să dau impresia că știu foarte bine ce fac și că mă pricep, când defapt eu nu mă urcasem în viața mea pe așa ceva. Era ca și cum tocmai ți-ai luat permisul pentru mașină și mergi să-ți cumperi un Porsche 911.
A scos motocicleta din garaj, era superbă, nu fusese căzută niciodată și puteai să-ți dai seama foarte ușor de asta, nu avea absolut nicio zgârietură, pur și simplu, impecabilă. În momentul în care am pornit-o îmi venea să sar în sus de bucurie, îmi plăcea la nebunie sunetul scos de toba sport, care era o condiție obligatorie pentru mine. Am dat o tură pe aleea din curte de câteva sute de metri și m-am îndrăgostit imediat. Așa că gata, am bătut palma. Urmă să merg a doua zi să-i dau omului banii și să iau motocicleta acasă. Cuprins de acel extaz că în sfârșit mi-am luat motor, în drum spre casă, îl sun pe cel mai bun prieten al meu, să-i povestesc cât de încântat sunt. "Deci stai să-ți zic ce tare e motorul, pfaaa...nici nu-mi vine să cred că am cumpărat așa ceva, abia aștept să mă dau cu el". Între timp, primesc un mesaj de la proprietar: "Deoarece nu mi-ai lăsat avans, am vândut deja motocicleta. Spor in continuare cu căutarea!". Pauză... Nici nu știam dacă are rost să mă enervez, sa plâng, sa râd... Tocmai mi se spulberase visul. Pai bătusem palma, nu? Cum pot să existe asemenea oameni care nu se țin de cuvant?! Nu se poate așa ceva! Prietenul meu nu știa cum să se abțină din râs...la urma urmei uitandu-mă retrospectiv la toată întâmplarea era chiar amuzant. Am încercat sa privesc partea pozitivă după toată această întâmplare din care am stabilit că nu mai cumpăr niciodată ceva fără să las un avans sau fără să fac un contract. Pe lângă asta văzusem prima motocicleta pe care voiam să o cumpăr și pe deasupra am avut ocazia să și dau o tură cu ea. Acum eram 100% convins că vreau o motocicletă sport, iar daca găsesc o Yamaha R6, e și mai bine.
Așa că am continuat să caut. Între timp îmi mai comandam tot felul de accesorii și echipamente de protecție. Defapt pentru mine asta a fost din start o condiționare: să nu-mi iau motocicleta până când nu am echipament. Da, într-adevăr echipamentul e foarte important și nu doar in cazul unui accident. În momentul în care mergi cu viteze "supersonice" rezistența aerului și mai ales insectele reprezintă un factor extrem de perturbator pe care sincer nu știu cum l-ai putea îndura fără echipament adecvat.
De ceva vreme stătea pe net o Yamaha R6 pe care o vindea un Român, Radu. Și mă tot bătea gândul sa-i scriu, cu toate că era cam la limita superioară a bugetului meu. Însă, până la urmă am vorbit cu el și fără să o văd, am stabilit că merg să o cumpăr (în cazul în care se potrivea descrierii). Într-o după-masă am luat duba de la firma unde lucram și am condus 200 de kilometri să vad motocicleta și dacă totul e in regulă să o iau acasă. Ajung la fața locului și Radu scoate din Garaj motorul. De data aceasta eram puțin mai informat și mai experimentat, deja știam la ce trebuie să mă uit. Era un R6 ediție specială, numărul 1714/2000, vopsit original negru cu galben. Îmi plăcea enorm. Avea multe accesorii originale înlocuite cu altele sport care îi dădeau o anume personalitate, printre care și tobă sport, desigur.
Și după ce l-am convins pe Radu că sunt hotărât să cumpăr motocicleta de la el, am dat o tură cu ea prin împrejurimi (Wiesbaden). Chiar în proximitatea locației unde ne aflam era un drum șerpuit, dar care avea și vreo două porțiuni de linie dreaptă de câteva sute de metri. De aici a urmat, de departe cea mai tare senzație pe care am simtit-o în ultimii ani și probabil top trei momente din viața mea. Nu aș putea sa compar acea trăire cu nimic altceva. Am fost cu mașini de peste 500 de cai, am condus mașini foarte puternice, însă pe motor e cu totul altceva. Mi-am luat casca și manusile, singurul echipament de protecție pe care îl aveam la mine și m-am urcat pe motor. Având ocazia pentru prima dată să conduc pe un drum public o asemenea motocicleta eram atât de încântat și într-un extaz extrem încât nu puteam să mă concentrez decât la ceea ce făceam, toate celelalte griji și gânduri au dispărut. Mi-aș dori sa existe o mai bună metodă de a descrie sau transmite ceea ce am simțit. Stăteam pe un motor de 120 de cai putere care pe măsură ce-l acceleram zbiera din ce în ce mai tare. Simțeam fiecare vibrație a motorului, eram parcă conectat la acea mașinărie, care îmi spunea "mai tare...hai că mai ai mult până la 17.000 de ture". Nu cred că am reușit să trag mai mult de 8.000-10.000 rpm de accelerație. Totuși era puțin cam mult pentru mine, trebuia să fiu atent la trafic, la drum și pe deasupra sa stăpânesc și un animal dezlănțuit care abia aștepta să sfideze orice lege a gravitației. "Uau! O vreau!". Acum eram 100% convins că în curând în garajul meu va sta o Yamaha R6. Toată aventura a durat 10-15 minute, am ajuns înapoi și nici nu apucasem să-mi dau casca jos că Radu mă întreabă: "Na, cum e?". Rămăsesem fara cuvinte. I-am arătat doar mainile care începuse să-mi tremure de la atâta adrenalină.
Nu știu dacă voi mai avea ocazia sa simt vreodată ce am simțit în acele momente. Probabil odată cu schimbarea clasei, cine știe?!
Bun, am luat motorul. Urma să primesc și actele pentru a-l putea înmatriculat, iar asta a durat aproximativ două săptămâni. Între timp căutăm sa cumpăr un combinezon de piele. Găsesc unul în apropiere și merg să-l probez. Îl vindea un tip pe la vreo 40 de ani și el motociclist, care avea parcat în fața apartamentului un ZX10R, o motocicletă sport de peste 200 de cai. Am stabilit că păstrăm legătura și că ieșim sa ne dam împreună cât de curând. Niciodată nu-mi imaginam că avea să devină unul dintre cei mai buni prieteni ai mei și mai ales că voi găsi un motociclist de la care să învăț atât de multe.
Ajung intr-ul final și numerele pe care le-am așteptat cu atâta nerăbdare. Le montez imediat pe motor, îmbrac echipamentul proaspăt achiziționat și ies singur la o tură. Era o zi de vineri în care îmi eliberasem toată după-masa pentru a mă putea da. Prima tură complet echipat si cu toate actele în regulă. Îmi aduc și acum aminte că am ieșit puțin timid și nesigur pe stradă, însă în același timp încărcat doua sute la sută cu entuziasm și curiozitate. Primii câțiva kilometrii mai ușurel, după care, la un moment dat pe traseul pe care l-am ales urma o linie dreaptă. Un moment din acea zi îmi va rămâne cred pentru multă vreme în minte. Mergeam cu viteză normală, undeva la 50-60km/h și am început să accelerez, câteva secunde mai târziu arunc o privire in bord și vad 157km/h. Eram doar treapta 3 și schimbasem normal, nici nu se aprinsese acel beculet alb care te anunță că mergi "puțin" cam turat și că ar fi cazul să schimbi viteza. Vreau sa spun că nu am fost nicio secunda într-un pericol iminent, deși mă aflam pe un drum național unde limita era de 70km/h. Cu toate astea, a fost un moment definitoriu în care am conștientizat cu adevărat că jucăria nu era tocmai o jucărie și că granița dintre siguranță și hazard e extrem de îngustă. Durează câteva secunde să te pui singur în situații pe care mai apoi nu le poți controla, pentru că nu depind în totalitate doar de tine. Așa că m-am astâmpărat puțin, pentru moment, până ce am ajuns pe autostradă, unde nu mai existau limite. Singura limita era cea pe care mi-am impus-o eu cu câteva momente în urmă, conștientizând că s-ar putea să nu mai apuc să mă dau și maine. Cred că mulți se întreabă cu ce viteza am mers în prima zi cu motocicleta, sincer sa fiu nu îmi mai aduc aminte. Mi-a fost suficient sa rețin acei 157km/h pe care i-am atins fără să-mi dau seama.
A doua zi am avut ocazia să ies cu Damo, băiatul de la care cumpărasem combinezonul și cu Frank, un alt prieten de-al lui. Îmi aduc și acum aminte când l-am întâlnit pe Frank care aflase că sunt începător și mă întreabă "Câți cai are motocicleta?" La care eu foarte mândru "120." Puteam să citesc pe fața lui un scepticism de genul: "ești sigur că vrei să faci asta?" sau "nu e cam mult pentru un începător?". Am dat o tura de câțiva zeci de kilometri împreună, după care am rămas doar eu cu Damo și am început să ne dăm, "ca băieții". Puțin cam tare pentru nivelul meu la acel moment. Noroc că autostrada era cam libera fiind sâmbătă, așa că am avut loc și pentru micile greșeli pe care le făceam. De multe ori nu-mi era suficientă banda mea să iau curbele, deci faptul că celelalte erau libere m-a ajutat enorm. Și da, chiar așa s-a întâmplat. Rămâneam mereu în urmă, însă Damo mă aștepta de fiecare dată. La un moment dat ne oprim în paralel la un semafor și îmi spune: "Ai mers destul de tare, parcă spuneai că vrei sa mergem mai încet, credeam că ți-e frică?". Nu aveam frică de viteză în sine, cât de faptul că nu voi putea stăpâni motocicleta având viteză prea mare. Eram conștient de limitările datorate lipsei de experiență și mai ales îmi lipsea foarte mult partea tehnică. Totul s-a încheiat cu bine, am ajuns acasă fără niciun incident.
În felul acesta am continuat tot restul sezonului. Ba ieșit singur, ba cu Damo și Frank, am "pedalat" peste 7000km în acest prim sezon.
Bineînțeles că am avut multe puncte culminante in care eram destul de aproape să-mi închei cariera de motociclist, probabil și de om, însă de fiecare data am reușit să trec peste și să devin mai bun.
Fac o mică paranteză deoarece vreau să punctez faptul că, eu cred că cineva acolo sus mă iubește și m-a scăpat de multe ori de accidente sau chiar mai rău. În primul rând mă gândeam dacă reușeam să plec acasă cu prima motocicleta pe care am văzut-o, eram atât de entuziasmat și atât de cuprins de extaz încât nu-mi mai păsa de nimic, sunt 100% sigur că nu prindeam o săptămână întreagă fără evenimente cu acea motocicletă. După care, tot dintr-un extaz de a avea și a face totul aici și acum, voiam sa merg cu mașina și să conduc în drum spre casă motocicleta pe care o cumpărasem de la Radu. Eram foarte hotărât să fac asta, economiseam și ceva bani. Era vorba însă de 200km, care acum mi se par o nimica toată, însă la acel moment, cu 0 experiență, nu cred că mai ajungeam acasă. Norocul meu a fost că lui Radu îi era frica să nu fac vreun accident, motocicleta fiind înmatriculată pe numele lui, așa că m-a convins să merg cu duba să o iau.
A treia situație care m-a ținut întreg și în viața a fost faptul că nu am reușit să o înmatriculez decât după vreo două săptămâni, timp in care mă mai dădeam prin firmă și am avut ocazia să mă mai obișnuiesc cu ea într-un mediu sigur și nu pe stradă printre alți șoferi. Toate acestea s-au petrecut într-un interval de aproximativ o lună, timp în care repet, eram atât de cuprins de extaz și atât de dornic să mă dau încât nu-mi mai păsa de absolut nimic. Apoi au urmat acele situații la limită în timp ce conduceam. Deja nu mai era vorba de vreo probabilitate în viitor, au fost evenimente în care moartea mi-a făcut cu mâna, acele situații în care, văzându-te teafăr, încep să ți se înmoaie picioarele, după care întreg corpul și uneori începi chiar să tremuri. Din fericire, cel mai probabil cu ajutor "divin" am reușit să evit fiecare situație dificilă. Nu am ajuns niciodată la punctul în care a trebuit să mă opresc pe marginea șoselei pentru că îmi era prea frică să mai continui. Defapt nu a existat niciun moment în care frica să fie mai puternică decât placerea și dorința de a mă da cu motorul. Și da, ar fi o prostie să spun că eram mereu conștient de ceea ce făceam, de multe ori acest curaj era mascat defapt de inconștiență, clar trebuie sa fi și puțin inconștient să călărești 120 de cai, în special cu atât de puțină experiență pe motocicletă.
Vreau să descriu câteva dintre acele situații la limită în care am simțit fie că "nu mai sunt la butoane", fie că mai am câteva secunde până o să înceapă să doară.
Ieșim într-o zi amândoi ca băieții și facem un traseu de vreo 150km în total. Damo mă tot lua la mișto "Na, acum ai puțină experiență, ai inceput să mergi pe o roată?" Nu. Nici nu încercasem, îmi imaginam de multe ori și mă vizualizam cum îi dau pe-o roată iar toată lumea începe sa mă aplaude. Cred că majoritatea motocicliștilor cărora le place viteza își imaginează asta, o porcărie. Durează sute de ore până ajungi să te dai pe-o roată, sute de ore în care doar asta faci, exersezi. Mai adăugăm și faptul că e ilegal. În fine, greșală principală din acea zi a fost că nu am alimentat în același timp, iar eu aveam mai puțin în rezervor decât el. Pornim, mergem blană, ajungem la destinație, rezolvam ce era de rezolvat și pornim spre casă. La întoarcere mai aveam câteva zeci de km și mie mi se aprinde becul de la rezervor. Zic: "Las că mă ne dăm jos de pe autostradă și alimentez în primul peco". Coborâm pe național, mai aveam câțiva kilometrii până acasă și trecem pe langa o benzinărie, la care iar: "nu mă opresc acum, Damo era deja în față, am zis că sigur îmi ajunge până la următorul peco, care era la vreo 2-3km. Așa că ies din intersecție, depășesc o mașină și accelerez puternic pe linia aceea dreaptă să nu rămân în spate. Aveam vreo 70km/h și accelerația era deschisă aproape la maxim, rezervorul fiind gol, motorul a început să piardă putere așa că am tras mai tare de accelerație și nu-mi dădeam seama ce e cu întreruperile respective?! Imediat câțiva vapori de benzina s-au mai strecurat în injectoare și bestia a prins viață, problema a fost că atât de multă viață a prins încât în câteva milisecunde singurul lucru pe care puteam să-l privesc era cerul. M-am c***t pe mine. Am închis instant accelerația și am revenit automat pe două roți. Acela a fost momentul în care am simțit cu adevărat ce pot să facă acei 120 de cai dezlănțuiți. De departe unul dintre cele mai înfricoșătoare momente pe care le-am trăit pe motocicletă. Am simțit cum pierd controlul situației și că ceva rău urmează să se întâmple. Totul a durat vreo 3-4 secunde, suficient însă cât să-mi schimbe pentru totdeauna viziunea și să mă facă mult mai umil față de puterea motocicletei. Am învățat să o respect mult mai mult, pentru că dacă continuam la fel, într-o bună zi s-ar fi putut să nu mai scap atât de ușor. Și ca o concluzie amuzantă, acum puteam să spun și eu că m-am dat pe o roată. Întâmplarea aceea m-a ajutat enorm deoarece mi-a arătat fără să pățesc nimic limita superioară până la care pot merge cu accelerația. Deși o perioadă am avut puțină reticență în a mai trage de gaz, după câteva sute de kilometrii eram complet vindecat și pe deasupra mult mai bun.
O altă situație. Ieșim pe un traseu în Eifel, o zonă semi-montană plină de serpentine. Facem câteva zeci de kilometrii pe acele șosele curate, fără gropi sau nisip. Un traseu excelent pe care să exersezi viraje, în special cele foarte strânse de 180°, unde ai ocazia să te folosești 100% de tehnica de poziționare pe motocicletă, să înclini motocicleta, să duci privirea unde trebuie etc. După care la un moment dat, intrăm într-un sătuc unde bineînțeles mergeam mai încet, erau o grămadă de drumuri lăturalnice, intersecții și oameni a căror comportament e foarte imprevizibil. Mergeam cu 60 la oră, Damo și Frank erau în fața mea la vreo 100 de metrii. Nu mai rețin ce făceam în acel moment dar știu că nu eram extrem de atent la drum. La un moment dat vad cu coltul ochiului o mașină care se apropie din dreapta de pe un drum lăturalnic. Avea și ea ceva viteză în timp ce cobora pe acea pantă. Mă trag puțin mai înspre axul drumului, mă așteptam să intre puțin pe banda pe care circulam. Mă apropii tot mai mult de intersecție, mai aveam vreo 10 metrii până să trec prin fața mașinii care încă nu se oprise. Din moment ce eram deja înclinat spre stânga, nu aveam posibilitatea să mai forțez mult. Mașina era deja jumătate intrată pe banda mea în momentul în care am trecut prin fața ei. Trecusem milimetric cu tot cu manevra de evitare pe care o făcusem. A fost un moment în care chiar mi-a stat inima în loc. Nici asta nu a durat mai mult de 5 secunde, însă deja mă imaginam sărind peste capota mașinii ca aruncat de o catapultă. Probabil unul dintre cele mai sumbre scenarii prin care poate trece un motociclist. Efectiv nu mai ai nicio cale de scăpare. Mă opresc după 100 de metrii la semafor și mă uit în spate. La volan era o bătrânică trecută de 70 de ani. Ok, ce mai puteam sa fac, mi-am continuat drumul, doar nu era sa merg să-i rup oglinzile?! Sper să nu ajung să fac asta niciodată.
Trei. O duminică frumoasă, vreme bună, soare, asfaltul se topea, ți se umplea sufletul ca motociclist să ieși pe o așa vreme. Eram undeva tot prin zona Eifel, serpentine, curbe strânse, plin de motocicliști cu care ne intersectam și ne salutam reciproc ridicând două degete. Eu eram ultimul ca de obicei. În general conducând supersport, atât eu cât si Damo, aveam un ritm puțin mai rapid spre deosebire de ceilalți motocicliști, așa că din când în când trebuia să-i mai depășim pe unii. Cel mai dificil era cu grupurile de touring, erau niște motociclete foarte mari, majoritatea cu genți laterale, pe lângă care îți era greu să te strecori fără a ieși de pe banda pe care te afli. Șoselele în acea zonă sunt cu o singură banda pe sens și puțin mai înguste decât în mod normal, logic, fiind trasee semi-montane. În acea perioada am avut o problema cu senzorul de viteza, iar vitezometrul stătea mai mult pe 0, astfel că îmi era cam greu să aproximez cu ce viteză mă deplasam. La un moment dat, fiind în plină acțiune, urma o curbă foarte strânsă la dreapta. Aici au fost mai mulți factori care m-au adus într-o situație la limită. În primul rand vitezometrul și aproximarea vitezei. În al doilea rând faptul că sunt leneș de felul meu și nu m-am pregătit corespunzător să iau virajul, aici mă refer la poziția pe motocicletă, privirea. După care și faptul că eram începător și nu cunoșteam limitele până la care pot sa înclin motocicleta sau sa frânez în curbe. Văd că vine un enduro-touring, (gen Transalp, nu am reușit să văd modelul exact, dar era ceva mai vechi, de prin 90) de pe contrasens, care logic era aproape de axul drumului, pentru el fiind viraj la stânga. Analizând rapid situația în care urma să intru, mi-am zis în gândul meu: "Hopa, acu' e acu'!" Datorită celor menționate mai sus, în loc să mă aflu cat mai aproape de acostament, eu eram taman pe mijlocul drumului, cu motocicleta aproape dreaptă. Cred că mai aveam puțin și dădeam umăr în umăr cu celălalt motociclist. "Huh! Am scăpat și de data asta!". Nu am apucat să povestesc multora acest eveniment și cumva l-am cam trecut cu vederea, însă primesc constant flashback-uri din acele momente.
Patru. Nu mai țin minte unde fusesem și de ce, dar ideea era că mă întorceam acasă. Sau probabil dădeam ture degeaba. În orice caz. Eram la vreo 5km de casă. E o stradă cu doua benzi pe sens, linie dreaptă de 1km și la aproximativ fiecare 200m câte un semafor. Acolo unde mi-am și luat la un moment dat două blitz-uri la interval de o secundă unul de celălalt. Limita era de 50km/h și eu tocmai pornisem de la semaforul care se afla la vreo 70m de acel radar fix. Ca să-ți imaginezi câtă viteză poți prinde în 70m. Oricum, nu asta voiam să subliniez. Mă aflam tot pe strada respectiva, așteptam la semafor. Se face verde și pornesc. Aveam eu ceva în cap în acel moment și nu eram foarte atent la ce se întâmplă în jurul meu, făceam totul din instinct. Fiind primul la semafor și strada liberă, primul instinct: "blană". Fiind preocupat de alte gânduri, probabil total inutile, la un moment dat îmi ridic privirea și în fața ochilor vad roșu. Următorul semafor era roșu. Nu mai știu ce viteza aveam, nici nu apucasem să văd, dar știu sigur că era mult mai mult decât trebuia. Am apucat frana față cât de ferm am putut, dar fără sa mă dau peste cap și la fel pedala frânei spate, care nici nu cred că mai conta, roata spate era deja în aer. M-am oprit la vreo 3-4 metri după semafor. Mă uit în jur, nicio mașină. Eram ca un copil mic care tocmai făcuse un pârț și se uita în jur nedumerit, "de unde venea acel sunet?!". Pun picioarele jos și pedalez frumos cu spatele până în fața semaforului. Într-adevăr jucăriile astea nu-s chiar așa jucării, e mult mai greu să te oprești decât să accelerezi.
În sfârșit, ultima și probabil cea care se putea încheia cel mai nasol. Ies într-o după-masă în oraș să dau o tură. Era puțin noros. Mă dau ce mă dau prin oraș și la un moment dat ajung pe autostradă. Începe să plouă, dar nu suficient de tare încât să spele praful ce se depusese pe asfalt, era un fel de țârâială măruntă. Eram pe banda trei, mergeam cu 200, lejer, un fleac. Urma o intersecție pe autostradă unde trebuia să fac dreapta, așa că mă pregătesc din timp, având în vedere condițiile si dau să schimb banda. Vreau sa spun că mi-am proiectat o distanță de câteva sute de metri să execut toată manevra, deci mergeam aproape în linie dreaptă și mai redusesem și viteza, logic. Apoi a început. Pentru mai puțin de o secundă am simțit cum toată viața îmi trece prin fața ochilor. Intrasem în acvaplanare. Norocul meu a fost că stăteam atât de fix și încordat pe motocicletă încă dinainte să acvaplanez, astfel că nu am destabilizat mai tare motorul și s-a redresat fără să fac nimic, doar închisesem accelerația. Era acea senzație ca și cum ți s-ar tăia pământul de sub picioare. M-am mai lovit de multe ori de această situație, însă niciodată pe două roti. Acel moment chiar a fost înfricoșător. Concluzie: am reușit să descopăr încă o limită de care ar fi bine să mă feresc pe viitor.
Ar mai fi multe situații de povestit, multe dintre ele nici nu le mai țin minte, multe le-am surprins pe GoPro-ul cu care filmam din când în când, însă mă opresc aici.
De fiecare dată, oricât de nasoală a fost situația prin care am trecut, mi-am continuat traseul. Nu am avut nici măcar un moment în care sa-mi fie frică să mă mai urc pe motor sau sa fiu nevoit să mă opresc pe marginea șoselei. Cu toate că mi se înmuiau picioarele sau începeam parcă să tremur, de fiecare data am continuat. Normal că o lași mai moale puțin și îți reevaluezi starea, timp in care probabil îți trec prin minte 1000 de moduri complet nasoale prin care se putea termina. Părerea mea este că atunci când accepți faptul că frica nu va dispărea și nu mai ești dispus să o înfrunți, nu va mai exista niciun progres în cariera ta de motociclist.
Uneori stau și mă întreb cât de inconștient trebuie sa fi ca să faci asta? Unii consideră că motocicliștii, în special cei care conduc supersport sunt oameni foarte curajoși. Pe de-o parte as spune că e adevărat, însă părerea mea este că acest curaj este doar o mască a inconștienței. Cu toate că am acumulat multe cunoștințe, multe deprinderi și enorm de multă experiență în cei peste 7.000 de kilometri parcurși în acest sezon, pot spune cu siguranță că mai există o doză enormă de inconștiență înăuntrul meu. Pe măsură ce te apropii tot mai mult de vârf, îți dai seama defapt că ai parcurs doar o fărâmă din acest traseu și că mereu va fi un punct deasupra ta spre care să țintești.
Daca ai ajuns până aici, îți mulțumesc mult pentru timpul acordat!
.jpg.acf4012d38a9c2337911d46a7a0f921f.jpg)
.thumb.jpg.ad932cc1a1125a9d7dd4085042c7dd2d.jpg)