Jump to content

moleck2002

Membru
  • Posts

    250
  • Joined

  • Last visited

Profile Information

  • Gender
    Male
  • Location
    Bucuresti
  • Carnet moto din
    2007
  • Motocicleta
    Triumph Tiger
  • Club
    -

Profile Fields

  • Motociclete detinute
    Yamaha Virago , Suzuki Vstrom

Recent Profile Visitors

735 profile views

moleck2002's Achievements

Newbie

Newbie (1/14)

  • Week One Done
  • One Month Later
  • One Year In Rare

Recent Badges

  1. Vand risere ROX pt ghidon de 22 . Pret 250 RON 0749011623 Bucuresti
  2. Salutare, Sper sa ajung la Sibiu. La inceputul de sezon nu pot ajunge din pacate, oricat mi-as fi dorit.
  3. Cateva imagini din iesirea de anul acesta din Vietnam. Cel putin deocamdata, fara povesti. Micuta LI Obosit de viata Ho Chi Minh City Piata de noapte din Dalat Podul de piatra s-a daramat.... Hai Van Pass
  4. @pasagera, @Gabi M @taong mapagbiro -- Multumesc ! [spre Pamir de unul singur ep 12] Azi nu am poze. Ies din Iran Nu imi vine sa cred. A cazut de nicaieri ca un palos. Ma simt deja incatusat si mi se invarte lumea. Imi vin in cap toti ce au zis ca voi muri pe drum. Imi vine in suflet disperarea si incapacitatea de a face ceva. Nici macar nu ma pot intelege cu omul asta din fata mea. Google translate sa traiasca dar are si el limitarile lui. E atat de linistit omul incat imi vine sa il spanzur cu capul in jos de biroul lui. Ma uit in jur. Australienii au plecat, francezii si-au luat zborul, iar restul, localnici fiind, sunt realmente veseli si nepasatori. Ca mine in week-end acasa. De mine pasa cuiva ? Nici cat negru sub unghie. Peste tot e vineri. Dar la ei vinerea e duminica noastra si e nitel cam liber. In vama in mod special se face liniste pe la 1.30. Ghici cat e ceasul ? Daca nu aveau problema aia de 2 ore cu sistemul de la stampilat pasapoarte poate aflam pana acum si treceam si eu cu australienii. Dar asa .... Am stampila de iesire din Iran, deci practic figurez ca plecat, dar nu pot iesi. Ma rog, eu pot iesi dar armasarul n-are voie. Trebuie sa dorm pe aici pe undeva. As dormi si in vama si pe jos si pe motor daca as fi sigur ca e totul in regula. Dar agentul vamal imi ia pasaportul, il baga in sertar si ma conduce la un hotel la 2 km. Sunt practic ilegal in singura tara de pe traseul meu in care imi doream sa nu am vreo problema. Te urasc uneori bai viata. Ma pui sa incerc din toate si imi dai acum paharul asta al amaraciunii si disperarii. Te urasc bai viata dar te iubesc. Abia in momente ca astea imi dau seama cat imi esti de draga. In zbuciumul normal nu te vad, dar acum, in camera de hotel in care am ajuns, acum imi pari imensa si departe de mine. Abia camera asta cu aspect de celula vazuta la televizor imi aduce toata disperarea in varful sufletului. Nu stiu in ce directie as putea sa o iau, iar pana maine sunt ca si legat de hotelul asta.Ma duc unde ma duc doar ca sa ma intorc spre nicaieri. Cine sunt nu mai conteaza dar de aici vreau sa trec. Eu sunt eu , un roman, un narod, un tembel, un ratat si un vis si un rebel si un frumos recurs la libertate am in gand. Eu nu mai vreau nimic inafara de a trece mai departe. Eu nu mai cunosc timpul si viata. De la geam contemplu doar ceata. Dar aici e desert si inseamna ca ceata e doar gandul meu. E perdeaua sufletului ce nu mai vede nimic in zare, nu mai vede salvare si nu mai vede scapare. Sunt eu aici in camera asta sau e aievea ? Am murit si filmul se deruleaza dintr-o inertie lamentabila intr- o lume paralela sau trebuie sa ma-nalt si sa merg mai departe ? Sau poate am devenit un Lazar blocat intre lumi? Te rog dimineata sa-mi aduci liberarea si sufletul la loc. Te rog dimineata sa ma readuci la viata. Iubire te vad cum nu te-am mai vazut nicicand. Te vad acum numai cu ochi ai mintii. Esti zambitoare si ma mangai jucausa. Esti pusa pe glume iar eu te-as sorbi dar iti soptesc numai un " te iubesc" . Iar razi de mine si iar ma trezesc. Sunt tot aici in lume plecat si intre noi e ceva ce ne este peste putere. Incerc sa adorm imediat la loc. Doar , doar voi reusi sa te mai prind . Sa iti prind mana cea mica si sa te intorc, sa imi zambesti fastacita si sa te sarut. Buzele mele sa atinga sufletul tau si atunci sa devina un singur suflet, o singura strigare :"Lasati-ne sa fim noi !". Ii dau un mesaj si ma suna. Incerc sa o imbarbatez si sa ma dau barbat dar imi dau seama ca pe buza nu e transpiratie. E o lacrima scursa ce se aseaza langa cea de dinaintea sa. Incerc sa dorm dar somnul e departe. Incerc sa gandesc dar imi e rau de orice gand. Incerc sa ma uit la TV dar e vorba despre razboaiele din Siria si de oriunde. Innebunesc complet. Trebuie sa fac ceva. Imi aduc aminte un amanunt : si anume ca nu am mancat altceva decat cativa biscuiti. Cobor la receptie. Nu mai e stresatul ce nu vroia sa ma cazeze mai devreme din cauza de lipsa de pasaport oprit in vama. E un batran. Are pielea arsa de soare si parul alb. Are miscari incete de bunic ce a vazut tot ce poate sa ii ofere viata, e poate spune oricand o poveste, ce are povata pentru orice ai vedea in viata. Stie tot ce se poate sti cat sa devina intelept. Intelege putine cuvinte in engleza dar imi pare ca nu are nevoie. El stie TOT. Intelege si pe cel mai de neinteles om fara de cuvinte. Nu avem nevoie de cuvinte. Imi intelege toate problemele citind in ochi. Si ochii nu cred ca au o limba ci numai un limbaj, o exprimare, o fata a sufletului. Stau in mijlocul holului hotelului cu bani intr-o mana si ma uit aiurea. Nu stiu ce vreau si nici cum sa spun asta. Cu un gest batranul cheama o doamna din spate care porneste arzatorul pentru gratar. Imi arata ce au de oferit si aleg ceva kebab si vreau sa platesc. In disperarea-mi vreau sa platesc numai ca sa fiu sigur ca nu am si alte probleme. Batranul imi face semn sa ma asez la masa. Imi atinge umarul cu mana lui si in momentul astalinistea se asterne. Nu are cum sa fie totul tragic. E numai in mintea mea povestea si maine vom continua drumul. Te agiti degeaba omule imi zi-se batranul fara sa zica vreun cuvant. Abia acum reusesc sa il vad. Abia acum imi dau seama cine e. Il cunosc imi pare de o mie de ani. In hotelul din vama din capatul lumii sta iarasi Dumnezeu. Dupa ce ne-am salutat in Armenia a venit sa ma aduca pe calea mea. E bunicul meu din Teleorman venit peste ani sa ma linisteasca precum in copilarie. Dupa masa ma intorc in camera si ma reintorc la fantazme. La 6 dimineata ma dau jos din pat si incep sa strang bagajul. Nu ca as fi dormit prea mult dar de acum pot merge in vama sa vad ce se intampla. Am filme in cap cu politisti ce ma opresc si in lipsa actelor ma arunca in greaua temnita. Am cosmaruri cu agentul vamal ce sa va face ca nu stie nimic sau ca vrea mii de dolari si cate si mai cate probleme vad. Cobor si il rog pe batran sa imi cheme o masina. Ii multumesc pentru gazduire cum stiu eu mai bine, dar nici un cuvant din cate as putea eu sa spun nu ii trebuiesc batranului. Probabil ca stie cat m-a ajutat pentru ca asa cum am stabilit este Dumnezeu . Ma saluta si imi deshid usa la masina. Ajuns in vama, mai stau vreo 2 ore pana agentul minune. E relaxat si zambitor, imi arata semne de ok. Ii zic ca am stres cat casa si incepe a rade. Imi mai ia echivalemntul a 10 lei, ca teoretic am dormit in vama si cica era un fel de amenda, dar ma ajuta sa schimb banii iranieni in cei turkmeni. Echivalentul a vreo 20 de dolari. In doua ore ieseam deja din vacarmul vamii iraniene si intram in Turkmenistan ca intr-un mausoleu pustiu pazit numai de soldati. Am stat si pe aici vreo ora ca nu era dechis ghiseul unde se plateste. Dar am trecut si pot povesti mai departe. M-a costat 87 de dolari intrarea dar era stiuta si asumata de acasa. Aici benzina e subventionata de stat, iar eu ca si trecator trebuie sa imi platesc subventia. Mi se da chiar si o harta pe unde trebuie sa ajung in vama cealalta. Probabil ca e problema daca te abati dar nu am e gand. Tu, cel ce iti treci privirea peste aceste randuri, rogu-te adauga un semn la sfarsit ca sa fie o departajare intre povesti.
  5. @kapppy666 - scuze pot o gasi o mie dar nu e cazul. Sper sa maresc ritmul @hondacbr1000rr - multumesc. Nu am cautat nimic dar am gasit un dor de duca nebun [spre Pamir de unul singur ep 11] E cu Q si e inainte de Turkmenistan pe dreapta E un du-te-vino continu in camera de hostel si asa suprapopulata de sforaitori. Asta cred ca face parte din metodele de schinguire a inamicului aplicate de jihadisti si altii ca ei. Dar aici suntem numai straini de locurile astea. Si atunci raman doua variante: ori au boxe bine ascunse cu sforaituri subversive ori ne lucram intre noi. Ar mai fi o varianta care are legatura de prostia si lipsa de somn si alte chestiuni dar nu va fi mentionata aici pentru ca eu sunt Perfectul, atat simplu cat si compus. Nici nu am nevoie de ceas. Din ora in ora alti si alti turisti vin si pleaca spre diverse destinatii. Trebuie numai sa numar de cate ori m-am trezit si se face dimineata. Numai numar oi ca sa adorm ci oameni ca sa ma trezesc. Am senzatia ca agitatia este de fapt in genetica iraniana si se propaga de pe strada in bazar si din bazar in hostel. Sau ordinea e alta ? Nu conteaza. Nu numai ca m-am trezit la 5 dar am si luat-o din loc. Trebuie evitat traficul cu orice pret. E criminal sa incerci sa te strecori cu ditai magarul printre oitele chinezesti cu suflet de claxon. Toti par sa vrea ceva si cand reusesti sa fi atent realizezi ca vor numai sa fie draguti, sa salute, sa iti ureze bun venit. Dar prin tot haosul asta incerc sa imi fac drum. Am iesit de pe ulita hostelului si am realizat ca ceva nu e bine. Aha, te-am prins vrajitoare antentatoare! Ti-am gasit bomba cu ceas prin care vrei sa ma faci sa raman pe aici . Te-am prins la timp. Ce mai conteaza ca era sa ma autosabotez? Ce mai conteaza ca o combinatie de prostie cu alta combinatie de prostie au dus aici ? Ce s-a intamplat ? Pai sa ve zic. Am facut acasa o pseudogeanta in care tin numai sprayurile pentru lant. Am facut-o bine dar am prins-o prost. Cu un soricel din acela de plastic. Apoi a venit un alt "destept", mai mare decat mine si a zis ca nu e bine. A pus un soricel mai mare. Ghici ce ? S-a dus si ala si geanta se ingramadea sa distruga cauciucul. Facuse deja un canal intre calea de rulare si laterala. M-a lucram incet dar temeinic. I-am schimbat locul si a ajuns pe post de pasager langa cort. Am scapat si de data asta. Rasuflu usurat. Pe de alta parte aparatoarea minunata de la lant, cand a decis sa iasa la plimbare a razuit si ea din cauciuc. Cam prin aceleasi locuri de aveai impresia ca s-au vorbit sau poate erau chiar puse de cineva sa faca asa ceva. Dar aici imi pare ca a avut castig mai mult de cauza cauciucul. Sper de la aceste 2 nimicuri sa nu se agraveze. In Iran cel putin ar fi chiar ciudat de rezolvat pt ca nu exista motocicleta peste 250 de cmc si prin urmare nici roti pentru magari carausi albastrii. Sunt o vedeta v-am zis ? Normal ca sunt unicat in felul meu. Sunt atat de special ca nici mie nu imi vine sa cred. Toti vor sa faca poze cu maimuta asta de pe magar. La fiecare oprire am parte de un mic spectacol, incepe prin saluturi, eterna intrebare "de unde esti ? " si tot asa. Intr-una din opriri beam apa cand vad cu coada ochiului trei copii. Pe la 10-12 ani fiecare. Vorbeau aprins intre ei dar clar privirile erau spre mine si gramada de fier albastra. Se impingeau unul pe altul si se inghionteau, se harjoneau si radeau dar le lipsea curajul. Intr-un final si-l aduna cea mai mica dintre ei si veni sa imi ceara sa faca o poza. Au acea atitudine de frica si nu imi dau seama daca sa ma simt foarte batran sau prea strain. Ar vrea sa vorbeasca dar eu sunt aterizat din alte lumi si limba comuna nu prea se gaseste intre noi. Totusi si-au luat inima in dinti si imi cer sa cam ies din cadru ca le stric poza. Doar roibul albastru e vedeta de data asta. La alta oprire m-am teleportat acasa. Ce au in comun desertul si Romania ? Oamenii. Sau animalele. Racadau reloaded. Racadau departe de Racadau. Oamenii sunt aceiasi peste tot si dorintele sunt cam la fel. Si astia vor cu orice pret sa hraneasca animale slobode, salbatice cum ar veni. Politistii la fel de agitati in incercarile de a inlatura oamenii si ursii. Pardon! Ursii aici sunt camile. Eu le vad prima data in viata in libertate, in elementul lor. Sunt intr-o gradina zoo in care eu sunt exponatul la care clefetitoarea camila (sau dromader mai degraba) se uita luuung la mine. Cu casca pe cap cred ca arat tare ciudat pentru ea. O secunda am fost interesant dupa care si-a vazut de treaba dupa suratele desertului. S-au dus pe langa sosea ca o turma de oi de Pipera. De cand am intrat in iran, pe marginea drumului sunt vanzatori de struguĺri si felurite seminte. Dupa Racadau zic sa trec si prin dealurile Dobrogei si cumpar si eu. Sunt struguri de stafide si nu seamana deloc cu ce avem noi. Totusi imi aduc aminte de bunicul care reusea sa ne faca rost de asa ceva pe vremea lu'mpusctu'. Sa mai spun ca vanzatorul a vazut cum ma incurc cu banii si a zis ca e suficient (a renuntat cam la o treime din pret) ? Oricum in tara asta am renuntat si la un instinct de conservare si la alt simt de rusine si de cate ori a trebuit sa platesc ceva am scos toti banii din buzunar si i-am intins vanzatorului sa isi aleaga. La hostel, cu italianca si cu hostelierul facuse o mica lectie de denominare si am realizat ca e cam ca in .ro pana la denominare dar in piata tot cu rest imi da. Dar felul si firea oamenilor astia m-au facut sa las scutul de aparare crescut in atatia ani de lupta in pietele pline de romulani de pe la noi. Apoi mi-am dat seama cam ce ar simti puiul in cuptor. Caldura vine de peste tot. Umbra este total inexistenta iar dupa ce am iesit din zona Khar Turan a inceput un vant cu adevarat turbat. Nu am mai patit niciodata asa ceva. Merg inclinat si ma doare fata din cauza puterii cu care imi impinge casca in obraz. Asta e cel mai mare terorist pe care l-am gasit prin Iran. Nu prea il intereseaza de sentimente si alte ornamente ci numai de sablare. Cred ca vrea sa mute desertul mai incolo fir de nisip dupa fir de nisip. Ba ! Gata , n-auzi ! M-ai tampit, m-ai zapacit ! Gata, ajunge! Si s-a oprit. Sunt zeu si comand stihiile. Sunt stapanul vantului si il trimit la plimbare ! Sunt emirul nisipului si ii dau ordine dupa cum vreau ! Si atunci, fara anunt prealabil si fara nici un fel de prevestire se intoarse vantul, se uita la mine, isi rase in barba de asa narod si imi mai trase o palma de fu cat pe ce sa ma darame de pe drum. Bine ma, am inteles! Raman un nimic. Nu mai sunt nici emir si nici altele. Numai lasa-ma-n pace. Se mai uita o data la mine, i se facu mila si ma lasa. Stiti cum rade Dumenzeu de oameni? Ii lasa sa isi faca planuri. Al meu continea Khar Turan. Cica unul din cele mai mari parcuri naturale din lume cu tot felul de chestii de vazut pe acolo. L-am intrebat pe hostelier si nici nu auzise de asa ceva. Am mai cautat prin cartile celor de prin hostel si se pare ca trebuie sa ai programare si tre sa stai cel putin 3 zile si trebuie sa ai ghid. Si aia si ailalta si am recalculat traseul. Am intrebat in stanga si in dreapta si mi s-a recomandat un oras. Cica are vestigii si chestii bune de vazut. Asa sa fie atunci. Sa merg pana la Shahroud sa ma cazez vroiam. Dar o data ajuns gasesc un oras cel putin adormit, cu toate obloanele trase. Gasit, hotel, intrebat de pret, speriat complet. N-am mai auzit asemenea suma din Turcia. Cu marinimie mi-a zis omul ca imi da o camera de 3 paturi la pret de 2. Cred ca vede dublu omul asta. Neica nu vezi ca sunt singur ? Iau si mobra cu mine ? Oricum pretul e cat am platit pe 2 nopti la Teheran. Iesind din hotel ma lovi iar teroristul iranian care te pacaleste pana te trezesti cu bomba de gat. Deja m-am invatat cu asta. Stia chiar bine engleza si mi-a aratat pe harta mea unde mai sunt inca doua locuri de cazare. M-am dus dar nu am gasit niciunul. De hotel vorbesc. Nu am gasit niciunul din cele doua. Asa ca fac ce fac de mult: ma-invart ca o gaina fara cap. Dau iar de individ ce zice "Hai ca merg eu cu tine". Si mergem si nu aveam sanse sa le gasesc nici cu mama nici cu tata lui GPS si nici macar daca imi arata cineva ca la narozii ai mai mari pt ca scria in limba lor peste tot si nici aspect de hotel nu au. La al doilea avea loc si imi arata camera. Jilava confort sporit. Nu am mai vazut camera asa de mica. Si baia la comun bineinteles. Pana sa intreb de programul de plimbare si mesele detinutilor mi se spune ca ar costa 3 dolari dar ca trebuie sa am aprobare de la politie ca sa stau in celula. Du-ta maaa ! I-am multumit binefacatorului care era total nefericit ca nu a putut sa ma ajute, am facut o poza si am plecat. Adica nu am avut probleme cu politia pana acum si sa ma duc singur la ei sa ii intreb daca nu imi dau si mie niste belele ? Tot trecatorul a sugerat si dormitul in parc. In Iran e o practica foarte des intalnita intre localnici. In parcurile mai mari sunt amenajate zone de camping si tot poporul isi viziteaza astfel tara. Am mai vazut un hotel mai scump decat primul si am reevaluat situatia: sa dau o gramada de bani pentru a vizita un orasel adormit , un fel de Videle, ce nu promitea nimic sau nu mai bine mergem la urmatoarea destinatie, aproape de granita si maine trecem direct ? Cu alte cuvinte daca tot dam un ban macar sa scutim o zi pierduta inutil. Si asa am ajuns intr-un oras a carei denumire o uit intruna, dar daca va uitati pe harta e cu Q si e inainte de Turkmenistan pe dreapta. Drumul de la hotelul scump pana la orasul cu nume uitat a ridicat plictiseala aruncata de autostrada. In o suta de km am vazut atat dealuri incretite ca un caine chinezesc, dealuri (sau munti ...) rosii verzi si galbene. La carte trebuie sa dai pagini. Aici dupa fiecare deal, dupa fiecare curba am dat cricul jos pentru a mai face cate o poza. Orasul de destinatie e un vacarm general cu care m-am obisnuit deja. Dar este mai curat parca decat Tabriz si mai putin agitat decat Teheran. Pe de alta parte, femeile par mai acoperite si in general in negru. Caut cazarea promisa de GPSImparat si dau peste un fel de camin de nefamilisti, dar curat. Hotelierul pare betiv batran care din 79 incoace pare sa fi baut numai spirt strecurat. Imi spune ca are si loc pentru mobra. M-am lamurit cu camera. e ok. Hai sa cazam motoretul sa ma linistesc si eu. Il vad pe nene ca incuie hotelul si o ia pe trotuar iar eu cu roibul pe strada dupa el. Opresc juma de trafic dar nimeni nu e stresat. Intram pe un gang intr-o curte interioara si parchez. Imi iau bagajele si printr-un magazin ajungem iar la hotel. Constat ca in seara voi avea vedere la mobra in parcare. Constat de altfel ca toti cei care mai devreme dateau ocol, acum isi fac poze cu roibul albastru. Dar numai cei mai curajosi, mai hotarati pun o mana pe sa, in rest nu vor sa deranjeze nici un fir de praf. Unde sunt armenii de acu cateva zile sa ii invete si pe astia cum iese cadrul ala bun... Radem, glumim dar trebuie sa dau un semn acasa. La hotel nu au net si un apel e prea scump. Ies la plimbare si vad un magazin de electronice. Daca oamenii de p'aci au fost asa de buni pana acum de ce s-ar desminti? Am intrebat cum pot face sa am si eu putin internet. Si mi-au conectat telefonul la wireless-ul lor fara nici o problema sau cost. Am vorbit si am plecat. Dupa ce m-am mai invartit nitel, bineinteles ca am simtit nevoia sa mai aflu cate ceva. Asa ca am petrecut cateva minute pe post de caine la poarta magazinului de langa sa nu ma vada careva. Tu, cel ce iti treci privirea peste aceste randuri, rogu-te adauga un semn la sfarsit ca sa fie o departajare intre povesti. Tu, cel ce iti treci privirea peste aceste randuri, rogu-te adauga un semn la sfarsit ca sa fie o departajare intre povesti.
  6. @survey - multumesc @guy_ana - scuze pot gasi multe dar sper mai degraba sa gasesc resursele necesare sa continui. Multumesc ! @DeVazut_TM - ai dreptate, romana o gasesti in cele mai neasteptate locuri. Multumesc ! @Catalin.V - He He ! Era pe vremea cand nu era Era cumva chiar ziua in care am cumparat-o ? » Post actualizat in 28 Jun 2017 19:13 M-am trezit la 6, brusc si iremediabil. Nici nu mai stiu daca de frica de iesirea din orasul furnicar, bazar de 1.5 milioane de suflete sau de frica drumului ce mai are sa vina. Ori poate e numai de la galagia Oborului iranian. Sunt in Iran si mai am atata drum ca nici nu stiu cum sa ma mai gandesc la el. De fapt azi e prima zi in care ma trezesc asa cum planuiam de acasa. E haos dar ma simt linistit. E un haos de care eu sunt distantat. E al lor si va ramane aici in timp ce eu imi incarc desagii si imi iau talpasita. Va ramane si batranul receptioner in visul cu frumoasa romanca si oamenii astia de pe strazi. Ramai sanatos Tabriz ca eu imi iau calabalacul si plec. Sper sa ne revedem. Ai grija sa nu te schimbi. Gasesc roibul nemiscat. Si-a gasit chiar o interlocutoare mica si cu ochi oblici si savureaza dimineata sub copac. Vrea o tava cu jaragai dar ii soptesc la ureche ca e deja cel mai cel printre chinezoaice si nu mai e cazul. Oricum o sa devenim noi insine un fel de jar incins si intins la drum. Ma mai chinuie si o raceala. Ca deh, asa sunt eu neom. Cum poate cineva sa raceasca pe aici ? Sunt 300 de grade pe drum! Nu am mai vazut un strop de ploaie din mezolitic. De acum doua tari ... Si eu racesc ? Fenomenal tovarasi ! Sase sute de kilometri de autostrada nu par multi, dar peisagistica nu prea ajuta. E un desert continuu. Il privesc asiduu. Il privesc cu interes. Il privesc pentru prima data si de undeva am impresia ca ma priveste inapoi fata lui Morgan. E acolo. E vast. E definitia imensitatii. Ascunde mantia disperarii si ruinele multor nefericiti calatori ce nu i-au mai gasit capatul. Cu toate astea nu e ca ala de la televizor. Foarte rar se vad dune de nisip profilate curat. Desi nisipul este omniprezent nu este la fel de coagulat ca in Sahara si lasa chiar unele ierburi sa creasca. Daca desertul ala standard, african, saharian l-as vedea ca pe un corp ondulat, fin , proaspat epilat, aici avem corpul unei lucratoare la colhoz cu pielea fina ca un smirgher si epilata cu toporul. Tot acum mai descopar ceva: tragediile mari stau in lucrurile mici. Sa va dau un exemplu al nimcniciei lucrurilor si existentei ratate de catre acestea: castile au terminat bateriile si soarele inca nu a aparut ca lumea. M-au lasat si fara coloana sonoara pentru traversarea infinitului. Numai roibul mai zice din pistoane un cantec suav si monoton pentru calator. Induce la bagat scobitori in ochi. Dar nici asta nu am(scobitori ca ochi mai am inca). Numai nisipul mai adie usor. Vine, ma saluta, si pleaca. Si ia o farama din pavaza mea exterioara drept amintire a trecerii. In ritmul asta pana in Turkmenistan o sa arat ca adus de garla, cu haine siroind in urma-mi. As arata ca un nomad invechit in drumurile lumii. M-am gandit chiar si sa pun stratul de la MetricMotion care sigur m-ar fi aparat de vantul puternic "Made in Iran" si totusi m-as fi copt la foc mic si uscat ca asta scoate si transpiratia. Sauna uscata la purtator. E buna haina asta, dar nu il face mereu pe om. E foarte bun mnealui dar nu pe aici. Nici nu stiu ce ar fi trebuit sa iau ca sa fiu eficient. Probabil o masina. Dar atunci ar fi fost ca si cum m-as fi miscat in televizor.... Nu le poti avea pe toate odata. Dar acum am ce am si sunt inca multumit. Plictisit ingrozitor dar multumit. Si mai ales mirat. Expresia asta mi-a ramas de cand am intrat in desert. Zarea ma cheama. Ii simt chemarea si piciorul imi tremura. Deja visul ma face mare. Ma vad imens ca un zeu calare pe un leu albastru . Simt cum pot zbura si ma roade sederea. Sunt eu acelasi de zi cu zi dar azi ma mananca palma dreapta si nu vreau sa dau nimic. Vreau numai sa iau amintiri. Sa le smulg efemerului si sa le duc cu mine in viitorul meu. Azi, acum, in secunda asta roibul prinde viata si din strafundurile fiarelor se naste flacara cilindrului, impinge puterea Divinului si drumul se asterne in fata lung, drept, naucitor si liber. Azi e zi de mers si cam atat. Nu am nici un alt obiectiv decat a ajunge din A in Teheran. Nici macar nu am nevoie de ceva. Numai de cate o benzinarie pentru 'mnealui, roibul. Asta devine dealtfel si atractia zilei. Evenimentul. Iau contact cu localnicul normal, obosit de drum si toropit de caldura. De fapt toropit sunt eu ca ei sunt obisnuti. Si opresc la o benzinarie. Sunt trei Dorei si un sef mustacios. Baga benzina si dau roata motoretei cu randul. Nu vor sa deranjeze dar sunt curiosi. Mustaciosul isi dovedeste suprematia. Desi niciunul nu vorbeste engleza ma face sa inteleg ca vrea sa urce pe motor. Bine neica. Sui-te! Nu o face pana nu studiaza temeinic metoda si mai ales pana cand Dorel numarul 2 nu ii aduce telefonul sa ramana omul cu o amintire. A doua oprire are dotare de varf. Un fel de supermarket/piata cu de toate si moscheie. Cumpar 2 fructe ca mai multe s-ar face tuica si aici se lasa cu temnita.nu se faca tuica pt ca e interzisa. Sunt oprit cu semne de proprietarul de magazin ce im intinde furtunul cu apa. Asa civilizatie nu am mai vazut nene ... sa nu ma lase sa mananc nespalat.... nu ma aspteptam. Darrrr. .. nu asta era dorinta. Imi face semn sa spal motoretul ca sa se racoreasca. Pe caldura asta ? Pocneste inima-n el nene de raman sa car desagi in spinare prin desertul matale... multumim frumos dar nu acum. Cu chiu, cu vai si mai ales cu aplatizarea posteriorului am ajuns cam la 65 de km de oras. A inceput o zona semi-locuita, semi-industriala. Cred ca se va termina in curand ca doar tre sa inceapa marele oras. Muicaaa incepuse deja. Asta e mare. E enorm. Si mai ales e agitat. Si Doamne (sau Alah ) cat e de agitat. Obosesc numai acum la gandul chinului de pe drum. In general drumul a fost drept, deci fara de treaba pentru GPS-Imparat. Dar la singura curba la dreapta pe care ar fi trebuit sa o anunte, a decis ca s-a incalzit si nu mai vrea. M-am oprit si l-am descantat. Ce ii poti face ? El si numai el a putut decide ca nu am mers destul si as putea sa mai sorb o gura de trafic de pe aici. Asa ca am mai balotat vreo 5 km de trafic de Teheran la ora de varf(de fapt cred ca astia stau tot timpul pe strada ...mereu pare ora de varf) Traficul e dement, v-am mai zis ? Semafoarele au rol numai de a opri masinile nu si pietonii. Prioritatile de orice fel se anuleaza din principiu si in general motoretele si pietonii sunt peste tot. Ca pieton, singura diferenta e ca atunci cand ai rosu te feresti mai cu spor. Am incercat sa fiu si corect. Cand ma plimbam am incercat sa astept la trecerea de pietoni sa se mai opreasca masinile sa trec si eu. S-au oprit trei. Dar nu ca sa trec ci ca sa intrebe daca vreau sa ma duca undeva. Recunosc nu fara o urma de rusine ca la primele traversari m-am ascuns dupa femei. Nu sunt mandru dar a mers. Dupa o zi poti deveni expert totusi in traversari anapoda. Maine e zi de sedere dar mai ales e zi de pauza. Si nu orice fel de pauza . E pauza de limbi straine. Voi auzi din nou romana. Le-am scris celor de la ambasada si mi-au raspuns ca ma asteapta. I-am sunat in seara asta dar deja plecasera. Mi-a raspuns cineva care mi-a zis sa revin maine. Mi-a zis in romana si zau ca a fost bine. Maine ajung in oaza romaneasca din Teheran. De dimineata nu mai pot suna dar dau o fuga pe acolo. Cat de departe poate fi ? Ma uit pe harta si imi pare chiar aproape de fosta ambasada americana. Doi iepuri dintr-o singura cartela de metrou. Cobor la metrou. In tara asta atat de speciala, la subteran nu ai voie sa faci poze pentru ca e obiectiv militar... si au vagoane speciale pentru femei si daca te iei dupa zvonuri circula balauri prin tuneluri ce te iau in spinare si te duc din statie in staie in sunet de muezin citand coranul si cand iesi de acolo ai un brau de dinamita de jur imprejur. Si realitatea iar bate fictiunea. Bate si multe realitati de prin marile orase pe care le-am mai vazut eu. E curat, e liniste si nimeni si nimic nu te-ar deranja. Treaba cu vagoanele pentru femei o inteleg eu cam asa : daca esti femeie singura te duci matale la primele doua vagoane ca se stie ca barbatii"e porci" si esti mai in siguranta acolo. Daca esti cu un barbat, chiar si numai un amic mergi unde vrei. Si am vazut treaba asta in drum spre ambasada noastra. Aici nu eram anuntat si prin urmare programat. Sau ma rog, cred ca ma anuntasem aseara portarului, centralistului din Romania ca aici nu auzise nimeni de mine. Asa ca am stat eu nitel pe la poarta sa vada daca pot fi primit. Imi luasera pasaportul inauntru la intrebari ca altfel ma lipseam dupa cinci minute de stat model vitel la poarta lor. Apoi verificat cu detector de metale de ziceai ca intru la FBI si am stat de vorba cu cineva ce banuiesc ca era consul vreo 5 minute printre niste zabrele. Omul fiind foarte amabil si ... diplomatic. Dar de boala si de mine nici cu antibiotice nu scapi. M-am intors la ei si deja am simtit exasperarea prin interfon. Nu ne-am mai vazut . Doar mi-am recuperat sapca din curtea in care am stat mai multa vreme decat in ambasada. Si da si lupta si cauta ambasada americana. Si pe stanga si pe dreapta si poate inainte sau poate am trecut? Nu mai inteleg nimic. Intreb. Si sunt lamurit instant. E cam in partea ailalta a orasului ca nu inteleg nimic din slovele de pe aici . Nici macar cand sunt traduse. Nu-i nimic, mai vedem o data metroul. Cladirea asta de a fost a americanilor nu e mare lucru. Si de vizitat poti vedea doar gardul. Dar povestea din trecutul locurilor transpira prin beton. Sunt unii din putinii pereti ce vorbesc, ce isi spun istoriile.. Prin '79 baietii astia veseli s-au suparat pe americani. Dar rau de tot s-au suparat. Si au declansat ceea ce va ramane in istorie ca cea mai lunga luare de ostatici din lume: 444 de zile. In perioada asta 52 de angajati ai ambasadei au fost tinuti de catre sustinatorii ayatolahului Komeini. Acum cladirea este centru de antrenament pentru cei mai revolutionari dintre fiii revolutiei si numai gardurile mai spun povesti. Si din toate desenele alea de pe garduri socheaza modul in care simbolurile americane sunt reinterpretate, cum doamna cu faclia (care oricum stim ca-i frantuzoaica emigrata) are chipul mortii. Teheranul asta e asa, nu stiu cum. Nici nu stiu cu ce sa incep sa iti povestesc prietene! Poate cu oamenii atat de binevoitori, dar de iranieni ti-am mai zis. Poate cu amestecul de cladiri? Influenta capatata din toate partile ? Cladiri patratoase rusesti langa moschei cu acoperisul rotund acoperit cu mozaic facut de Sisifi batrani langa parcuri si langa insiruiri de magazine. Poate despre bazarul cu nebunia sa ? Locul acesta care atrage ca un magnet dar care iti da un sentiment de teama de a intra in multimea de oameni si a nu mai gasi inapoi calea spre lumina. Vin si se duc intr-o viteza si cu o precizie ametitoare. Le fac o poza peste capete ca inauntru nu am curaj sa ma arunc. Nu stiu sa inot.Baile de oameni sunt specialitatea unui fost presedinte pe la noi, nu e pentru oricine treaba ast. Poate despre traficul infernal pentru europeanul de rand si atat de natural pentru ei. Poate despre partile istorice in care monumentalitatea unor castele este inlocuita la Golestan de o arta a detaliului iar aurul omniprezent la curtile europene este inlocuit de simple oglinzi ce creaza starea mareata si lemnul de abanos sau cine stie ce raritati aduse din tarile cucerite e inlocuit aici , la curtea Assasinilor de marmura. M-am vazut in oglinzile de 150 de ani ale acestui palat mai bine ca niciodata in viata. Daca nu esti atent te poate lua durerea de cap de la atata lucire. Nu cred ca am vazut prea mult aur, semn ca valorile lor sunt altele. Poate, prietene, vrei sa vezi cum arata comertul si cum arata bursa in trecut. Atunci ar trebui sa vezi bursa valutei dusmanului. E o adunare si o gramada dezorganizata pentru un venetic. Ma invart fascinat jumatate de ora cu ochii la spectacol ba chiar imi iau si de mancare sa nu obosesc privind. In primul rand trebuie mentionat ca sunt cel putin doua nuclee. Case de licitatie cum ar veni. Mai degraba streasini le-as zice eu pt ca ascunsi la umbra cate unei cladiri, cocotati pe cine stie ce margine mai larga sa le permita agitatia sunt cate 3-4 dirijori. Unul striga valorile stabilite intai si ceilalti doi sub forma de mana stanga si dreapta aduna informatiile si mai stiu eu ce. Jos o adunare de vreo 40 de oameni se agita cu o miscare exact browniana schimband chiar si streasina. Cred ca astia au defapt un numar fix de dolari pe care ii tot muta. Pe dreapta e un nene. Isi trage sufletul istovit de lupta. Isi numara multumit teancul de prada. Il intreb care e treaba si raspunde in engleza dar ma si avertizeaza ca trebuie sa imi inchid geanta aparatului. Sa nu cada ca nu isi face probleme de hoti. Plec mai departe si mai bifez Aiazid tower. Un turn facut cu un scop ce mie imi scapa intr-o zona de autogara. Dar o autogara imensa.. Un smog invaluie maretii munti din spate si totul este cufundat intr-o mare de claxoane si motoare si motorete. Nu prietene! Nimic din toate astea nu poate soca mai tare decat ea. Faptura de langa barbat. Femeia ! Ma nene, astia au incercat multe si au pedepsit femeile in multe feluri pe aici. Daca ar putea le-ar imbraca in prelata masinii. Dar femeia asta a lor ar putea sa faca intr-un fel incat si trista prelata sa fie eleganta. Am vazut mult mai multe "ninjace" (varianta de val in care se vad numai ochii) la Bruxelles decat aici. Si in atatia ani de cand trebuie sa poarte valul iraniencele au ajuns la o tehnica ce le sporeste intr-un fel frumuaetea. A devenit un accesoriu ce nu permite vantului sa deranjeze parul. Probabil imi voi atrage antipatia multor europence cand spun aceste lucruri dar femeia iraniana are eleganta in sange. Bunul gust e o calitate intrinseca a sa. Ma intorc in oaza de europenism calatoricesc . Hostelul 7zile . Locul asta desi intr-o tara teoretic neprimitoare turistic este un furnicar continuu. La orice ora din zi si din noapte aici usa se deschide si intra cate unul cu cate un ruxac mai mare decat el insusi. De fapt cladirea e formata din 2 camere cu baie la parter, unde sunt cazati masculii si probabil acelasi lucru la etaj pentru doamne. Plus o curte cu o masa lunga si un colt acoperit pentru patul hostelierului din tura. Din cauza impartirii asteia sotul si sotia sunt separati pe perioada sederii. O alta trasatura interesanta e ca femeile stau in curte cu capul descoperit si isi iau baticul precum un lord englez bastonul in ultima secunda inainte de a iesi pe usa. Aici o itaianca cu aspect de englezoiaca, pe la 35 ani declarati de ea si 50 banuiti de mine se cearta cu hostelierul. Motivul e supararea celui din urma ca europencele nu fac mai devreme copii si asteapta cariera. Spune ca a stat in Suedia cativa ani si a observat cu proprii ochi. Iranianul e calm si vorbeste. Italianca e calma si vorbeste. Iranianul vorbeste calm. Itaianca asculta si bate fin din picior. Iranianul continua sa fie calm. Italiaca imi sopteste ca daca era pe teritoriul ei conversatia, pana acum i-ar fi scos deja ochii, la propriu. Discutia e intrerupta de un nene la poarta. Vorbeste ceva cu iranianul si acesta imi spune ca e vecinul care se ofera sa gazduiasca fara nici un cost roibul la el in curte. Ii e frica, dar nu de hoti. Ii e frica de el insusi. Casa lui e ultima de pe ulita si ii e frica sa nu atinga roibul cand scoate masina. Ti-am zis ca oamenii astia sunt intr-un mare fel ? Tu, cel ce iti treci privirea peste aceste randuri, rogu-te adauga un semn la sfarsit ca sa fie o departajare intre povesti.
  7. @textoru : Sunt perfect de acord cu ce spui. In Iran singura problema a mea a fost faptul ca eu sunt un european ursuz ce nu e obisnuit cu atata bagare in seama dezinteresata. Cat despre trafic ... si acum ma intreb cum pot sa mearga asa si sa fie atenti si la a ma saluta pe mine trecatorul. Data viitoare as vrea sa stau minim 3-4 saptamani in Iran si nici asa nu sunt sigur ca am timp sa vad tot ce e de vazut. Singurul minus e lipsa berii cu alcool (ca fara gasesti toate marcile). Deci cand ai chef de o dezalcolizare interesanta IRAN e destinatia.
  8. Multumesc @ktor si @Altair Tabriz, intrarea in IRAN N-am carnetul de pasaj ca la noi e nesimtit de scump. Dar am vorbit cu Hussein al vostru. A zis ca se rezolva. Iranianul se uita la mine chioras. E cald dar transpiratia mea e rece. Zambeste calm. Imi vine sa il iau la palme cu tot calmul lui. Zice: " Tu vrei sa zici Aldi nu Hussein" . Exact Aldi ziceam daca asa vrei tu... Il suna, vine, trecem de doua posturi de control si nenea Aldi stia de mine si stie ce are de facut. Imi arata un scaun si imi spune sa ma relaxez ca va dura doua ore din momentul in care ii dau pasaportul. Are chef de mistouri cu mine. Doar i l-am dat deja. Eu ca da el ca nu ... cand incepe sa il caute imi dau seama ca nici nu i l-am dat dar nici nu stiu unde e. Disperare crunta te simt langa mine. Deja creierul s-a topit in alternative si ma vad la stirile naroziei. Incep sa ma gandesc cum dau de ambasada. Pacea capatata acum 5 minute se transforma din nou in agonie. Linistea in cautare bezmetica. A doua oara pe ziua de azi nenea Aldi intruchipeaza salvarea. Vine cu haina mea cea lasata pe scaun. Nu umbla in ea dar a pipait-o si are impresia ca simte ceva. Si acolo este. L-am regasit. Mai am doar de stat 2 ore degeaba ca sa iasa hartiile. Atmosfera e relaxata. Aldi se invarte cu hartiile in timp ce colegul lui face conversatie. Vorbeste bine engleza si e dezinvolt. Mai gasim si un rus, mai stampilam si pasapoartele si nici nu imi dau seama cand trece vremea. Am pasit in tara ascunsa. In tara unde m-a pus tata sa promit ca nu intru. Da tata, te-am mintit ... aveam viza deja luata. Despre tara asta jurnalele noastre iti apun ca trebuie sa fi cel putin nebun sa mergi. Ca fiecare om scoate hangerul la fie ce pas, ca insusi diavolul te primeste la granita, intr-un cuvant: horror. Oamenii din vama nu mi-au lasat insa impresia asta. Dar sigur ei sunt instruiti sa lase calatorul sa intre ca sa nu mai aiba scapare. De altfel tot din auzite la stiri iti verifica sarsanalele in cautare de material incriminator mai rau ca romanii comorile dacice. In vama asta doar eu singur mi-am intins tot calabalacul prin parcare cautand pasaportul. Acu' daca stau sa ma gandesc ... si asta a fost tertip sa ma verifice fara sa stiu si sa ma ia ostatic in vreo moscheie. Opresc la prima benzinarie pe stanga. Ca aia de pe dreapta e abandonata. Sunt multi oameni. Dar stau. Cred ca ma asteapta cu rapirea. Pretextul: nu e curent si vine peste o ora. Nu mai am gaz pana la urmatorul peco asa ca le fac jocul. Bine ma ! Stau si eu o ora daca ziceti voi. Se pare ca ma invat cu statul asta. Ma asez pe marginea de beton a pompei si picot. Sunt 10 oameni. Fiecare diferit in felul sau, asa ca primesc banane, ceai, biscuiti si o invitatoe de a lua masa de pranz cu lucratorii ce profitau de lipsa de curent. Sa vezi chestie. Sa vezi ca oamenii astia nu sunt naspa cum zic jurnalele ci buni cum zic alti calatori. Nu luceste nici un hanger si ospitalitatea le da pe dinafara. Dar poate si asta e un tertip, poate e ceva in mancare si ma drogheaza. Imi e totusi foame si eu nu am nimic in desagi. Mananc biscuiti si banana si nu am nimic ... aha, deci mai incolo ma luati ostatic ? Deodata ma simt luminat ! Venise curentul. Sa vezi atunci manevre de mutat batrane masini locale ca sa ma lase primul ca am drum lung. Sa traiti o mie de ani oameni ! Am plecat ! Drumul nu e lung dar e dintr-o alta lume venit. Pardon, eu sunt ala venit. El e dintotdeauna. Aici incep sa intru in desert. Incep sa ma apropii de nisip. Am coborat din munti spre eternul nisip. Inca vad verde in fata ochilor, dar numai aporape si numai in anumite bucati. E socant si fascinant. In acelasi timp imi pare un deal dar imi pare o piatra afundata. Un prea mare stapan a aruncat dupa straini nepoftiti si de atunci a tot crescut pana ce acum un munte pare. Si ai impresia ca totul e aproape si usor de inteles si nu iti vei da seama calatorule cat de departe de a scarmana macar putin scoarta acestor locuri esti. Tu si camiloiul tau albastru sunteti niste neaveniti trecatori pe aici. Pe care poate ii rapim. In alte locuri am impresia ca vad gramada de nisip cernut de la poarta lui tata. Aici e un deal rosiatic ce ma astept sa se transforme intr-o furtuna de nisip la orice pala de vant. Dar el e acolo si ramane de secole poate pentru ca asta-i piatra lui, asa sunt locurile astea. Incep sa banuiesc faptul ca ceea ce vad verde este cultivat pentru ca restul spatiului, cel lasat in grija lui Allah gazduieste numai un fel de iarba pitica si galbena. Pe aici fotosinteza s-a terminat. E numai arsura. Drumul e drept si bine asfaltat. Masinile par noi si totusi de cand lumea. Imi dau acelasi sentiment pe care l-ar fi avut un strain vazand Romania inainte de 90. Le zice Iran National si sunt o licenta cumparata de prin 60 cred. Ajung in Tabriz. La cata liniste a fost pe drum ma asteptam ca aici sa gasesc trei masini pe strada ca in Cuba pana de curand. Daaaarrrr.... Iranul a facut legaturi de prietenie cu marele popor chinez si au descoperit motoretele chinezesti. Cata frunza, cata iarba... pardon, cat nisip pe duna. Sunt un furnicar agitat iar eu arat ca un magar printre oi si ma misc precum un mamut inconjurat de musculite. Nu vreau sa ii stresez dar nici nu-i vad cand apar si dispar. Prezente mai efemere decat secunda ma obosesc mai rau ca drumul de pana aici. Deci cum era cu statul ala la voi? In tara asta, din ce vazui pana acum, ori stai ori esti pus la curent (220v alternativ). Cand adrenalina mai are putin pana a-mi scoate sangele pe nas, am gasit si hotelul. De fapt, o strada aproape numai cu hoteluri. Zic sa merg totusi la cel spre care m-am pornit. Il gasesc, are o intrare direct la mezanin. Nici gand de vreun loc sa pun motoreta. Si strada e atat de agitata si nu imi da siguranta. Intreb pe receptioner si cica o sa am parcare si tot ce vreau. Hai sa vedem unde neica. Nu te-oi vedea urcand japoneza pe scarile astea ... si nici nu e vreo chinezarie din asta de-a voastra. Sau e locul cu rapirea, de nici nu il intereseaza de mobra mea ? incep sa ma ia gandurile, dar omul ma ia cu tot cu mobret si ma duce la vecinul dotat cu o curte dotata cu umbra. Au ei o intelegere si nu e nici o problema. Una rezolvata. Duc geanta in camera. Deja m-am specializat si la caratul asta. Am o papornita cu strictul necesar de nelasat pe motor. Ies la plimbare. Cum sa descriu eu mai bine orasul asta ? Obor. Inchipuiti-va un Obor de un milion si jumatate de locuitori. Un furnicar printre tarabe. Nu poti sa faci nicaieri un pas sa nu vezi ceva de vanzare, expus direct pe caldaram. Si cu toate astea e o chestiune interesanta: fiecare strada are un specific. Pe una gasesti fructe in timp ce pe cea perpendiculara piese si service-uri de motorete chinezesti. Si oamenii astia, atat de dubiosi in jurnale, sunt al naibii de zambitori si de linistiti. Isi vad de treaba de parca nici nu ai fi. Foarte multe saluturi. Cand isi dau seama ca nu esti de-al locului primesti automat un "hello". Si apoi incep sa se imparta: nestiutor de engleza-hello si da din mana, putin stiitor- hello, de unde esti, bine ai venit in Iran si cam aici se termina engleza si stiitorii de engleza, de obicei oameni mai in varsta. A mers un mosulica cu mine o statie de autobuz intreaga intrebandu-ma cate-n luna si-n stele. De la Ceausescu la ocupatia mea si ce ma aduce pe acolo. Stiu ca nu am vazut nimic din orasul asta dar ma intorc la hotel. Sunt frant de atata stat pe ziua de azi, dar mai ales sunt frant de emotii. Cum intru pe usa imi dau seama ca receptionerul s-a schimbat. Asta are pe undeva pe la 60 de ani, pare mai inalt si spre deosebire de majoritatea localnicilor are parul alb. Ma asteapta cu nerabdare. Asta sigur vrea ceva, sigur e ala rau de la stiri. Bai Osama fara basma .... Si aud :"Nu mergem nicaieri, doar ne plimbam !". In ROMANA . Sunt buimacit total. Nici macar nu are accent. Nici nu vroia altceva. Vazuse pasaportul si a vrut sa imi spuna asta:"Nu mergem nicaieri, doar ne plimbam !". De cand o astepta sa psuna asta ? Nici macar celebrul "Ce (pauza opintita) faci ?" pe care il stiu toti bulgarii si turcii. Narodul si disperatul dupa casa din mine se activeaza si incep sa vorbesc limba mea materna. Zambeste si imi spune intr-o engleza la fel de curata ca romana ca acolo se opresc toate cunostiintele de romana ale sale. Dar si pe astea de unde le ai nene ? Scoate un album de fotografii de sub birou. In prima fotografie recunosc Ateneul si pe un barbat brunet si tanar dar cu trasaturile interlocutorului meu. Mai vad si manastirea Cozia si cazinoul din Constanta in urmatoarele. Apo Parisul si Londra. Si de bratul tanarului o domnisoara. Imi spune cu o inflexiune a vocii ce imi da mai degraba ideea melancoliei decat a tristetii: "Mariana", aratand spre domnisoara "Am iubit-o mult. Am vrut sa ma casatoresc cu ea. Ii luasem si inelul de logodna. Dar... asta e !" Stai nene, nu ma lasa cu ochii in soare, zi povestea pana la capat. Ce s-a intamplat ? de ce nu s-au unit popoarele ? "De la revolutia din'79 s-au inchis granitele. Sase ani m-am chinuit sa ajung la ea, sa aflu vreo veste, orice, dar nu s-a putut. Abia in '85 am ajuns din nou in Romania. Era deja maritata si avea si doi copii". Daca nu eram unde eram as fi baut o tuica numai ca sa ma resetez. Si i-as fi dat si lui una. Nu se poate asa ceva. Cum intra politica incaltata cu bocancii militari peste vietile oamenilor, cum pot avea efect politicile statului asupra iubirii. Incerc sa imi inchipui cei sase ani de agonie si extazul din avionul de Bucuresti urmata de finalul zdrobit al povestii de iubire. Raman fara cuvinte si ma retrag. Sunt in Iran si e tare fain ! Oamenii astia sunt intr-adevar altfel. Dar nu cum zice la stiri. Dimpotriva, ospitalitatea lor este ceva ce nu am mai vazut pana acum. Modul de a vorbi cu strainul este unul calm si lipsit de dorinta de a-i vinde ceva. Exista mai degraba curiozitatea legata de drumul facut , de unde venisi si unde te duci decat chestiunile pragmatico-materialiste gasite nu mai departe de vecinii armeni: iti vand ceva, cat costa motoreta si asa mai departe. Maine ajungem la capitala, la Teheran. Tu, cel ce iti treci privirea peste aceste randuri, rogu-te adauga un semn la sfarsit ca sa fie o departajare intre povesti.
  9. Dimineata a venit in luptele dintre propria-mi renuntare si frigul napraznic facut de dominicanul de doua tone. A mancat toata seara si a pornit aerul conditionat pe frig. Si apoi a mancat si telecomanda. Cu o plomba mai putin din cauza clantanitului m-am ridicat la 7 si ceva din pat. Aveam micul dejun inclus. Oua ochiuri bineinteles. Sunt un om cu o misiune acum. Stiu ca de aici bancomatele se transforma in mobilier iar visa si mastercard in unelte ale inamicului. Desi sunt suparati complet pe americani, dolarul ramane baza oricarei tranzactii. Asa ca trebuie sa fac rost de cash american. Intreb omul de la hostel de un bancomat si de un loc de schimb valutar. Ma trimite la banca pe care o vazusesem si eu ieri si de acolo ma trimite la un magazin universal. Adica scoti matale cash armean si mergi cu el la o cusca din asta de schimb de la un magazin. In stilul clasic armean, e iarasi teapa. Nu mai e cusca la magazinul asta de cativa ani. Ma invart aiurea vreo juma de ora dar resusesc pana la urma manevra la cel mai plictisit om in viata. Nu stiu daca e prea plictisit ca sa ma tapeasca pe fata sau e mai subtil ca ceilalti dar aici intervin narozia proprie si lipsa de inceredere in oamenii din tara asta. Eu tontoman mai de la tara nu am mai vazut de multa vreme bancnote de 100 de dolari. Si ultima data erau verzi, ca de aia le zice verzisori. Sa vezi ce colorate imi dadu asta... Daca mi-a tras teapa de 700 de dolari intru direct in istoria narozilor. Zic sa nu fac totusi scandal si ma duc la hostel si vanez nitel net. Se pare ca s-au colorat banii si pe la americani. Teapa mare nu mi-am luat. Nu stiu daca m-a facut la curs sau altele dar asta e ... nici nu mai conteaza. O iau din loc. Oprirea de azi e in localitatea Merghia. Stiu omule ca nu ai auzit de ea si nu cred ca vei mai auzi. Iti spun cinstit ca acest loc are o singura calitate, un singur rol in drumul meu. Este ultima localitate pana in vama iraniana. Mi-a zis Nea Caisa cu carnetul de pasaj ca dureaza cateva ore si ar fi bine sa fiu pe la 9 in vama. Asa ca mergem sa ne cazam langa. As fi dormit si pe pragul vamii ca sa fiu sigur ca va fi totul bine maine. Ma tin dupa GoguGPS pana cand asta imi spune foarte frumos si linistit sa carmesc la stanga. Ba tu esti nebun ? Tu nu vezi ca e camp cat vezi cu ochii ? Te armenesti si tu, vrei sa ma faci ? Fac stanga, pe unde imi pare un drum pana imi face un nene semn sa ma duc inapoi ca am intrat in curtra lui. Ma intorc, ma duc si nici eu nu stiu ce mai caut. Bai gata! Uite, in fata e asfalt si pare ca la un moment dat ajung unde trebuie. Deci inainte sa fie si lasa-ma in pace tu nasparliu de GPS. A incercat el sa ma mai intoarca dar eu ca Batman o tin inainte. Si drumul se face chiar frumos. Incep sa merg spre un soi de munte sau deal. La un moment dat, ca printr-o curba vad niste semne de monument si lume buluc. Hai sa opresc daca tot ajunsei. Imi e si frica sa las motoreta, locul arata groaznic. Niste indivizi cu doua Lada din 1900 toamna stau cu muzica la maxim si mananca la umbra unui desis de langa drum. Langa drum dar cam pe mijlocul lui incat un pas m-a despartit sa am o cizma mirositoare a mancare armeana. Dincolo de toata mizeria, vad una din frumusetile tarii asteia. Incep sa banui o viata de fugiti in munti ale stramasilor armeni fugariti de turci de prin Anatolia. E o chilie a vreunui calugar dar la fel de bine ar putea fi punct de observatie ramas din veac. Un avanpost al unui cuib de vulturi. Si Doamne-i frumos si verde intr-o parte si pietros din ailalta. Ai impresia ca s-a aplicat strategia romaneasca de parjolire. Dar aici a facut-o inasasi natura. Deja vad batranul preot armean stand in chilia lui umila din varf de munte, scrutand departarle, asteptand vesnicia. Cand calatorul trece pe aici, ii da si ziua buna, dar de sub hainele cele saracaciaose scoate un cutit mic, ascutit in Iad de insusi Mefisto. Ii vad lucirea in soare cum se ridica, ii vad licarirea in ochi, secunda cea de groaza si coborarea mainii. Calatorul trece, dar punga de bani ramane taiata ca din intamplare in praful drumului si calugarul din vechiul turn da alarma mai departe despre venirea necunoscutului. Nici in vremea de acum nu se puteau ei dezminti. M-am intors la Mobret si l-am gasit asaltat de o turma de tiganiarzi si puradeii din dotare. Imi facura semn ca e ok de parca eu asteptam aprobarea lor in vreun fel. Marlani dar multi si pe teren propriu. M-am facut ca nu observ. Dupa ce au urcat toata turma de kinderi la pozat pe mobra nu puteau ramane mai prejos tatii. La astia a trebuit sa fiu atent sa nu se duca gramada cu mobretul. S-au carat relativ repede. Si dus am fost si eu . Sunt siiingur pe drum acum . Ataaat de siiingur. Dar unde e toata lumea chiar nu inteleg. Sigur am gresit pe undeva traseul. Or fi astia rupti in toate coatele dar nici asa drum prost nu se poate sa fie. Pregatire involuntara pentru Pamir Highway. Abia peste o luna aveam sa realizez ca de fapt cea mai enduro parte e chiar asta de langa iesirea din Europa. Bucata asta de Armenie. Inainte e rau drumul dar GogGPS zice ca peste doi kilometri dau iar de asfalt. Cica mai am vreo 50 de kilometri de facut dar tot el zice si vreo 3 ore . E complet nebun. Inapoi sunt 15 kilometri de drum prost si Dumnezeu cu mila ce o fi pe partea cealalta. Hai ca se poate. Padure nebuna. Turbata si calma. De nepatruns si interminabila. Asa imi pare acum. Inapoi e prea mult si-nainte nu se mai termina. De dupa colt imi face cu ochiul Baubau sau poate doar am luat-o razna. Nu e nimic dupa colt. Nici macar drum. Numai crevase, urmele camioanelor ce-au fost pe cand nu se povestea . E o liniste ce ma omoara. La figurat dar mai ales la propriu. Sunt singurel printre copaci, vorba reclamei... dar acum nu am timp nici sa gandesc la ceva. Arat ca o suricata cocotata pe un magar albastru. Lupt sa captez orice sunet vine din jur speriat de aninale si mai ales de alea bipede doritoare de bani. Mai pe dreapta nitel, ei dreapta ... cine crezi tu ca poate scoate rotile din urmele de tractoare din padurile astea ? Bine, stanga... N-am, ca e vale. Atunci odihna ca si asa nu cazusem azi. Hopa sus Mitica. Brusc drumul se niveleaza putin dar incepe sa urce abrupt. Pana aici au putut sa mearga cu camioanele rusesti ? Mai baga o fisa. Hai ca mai e un kilometru pana la intersectie. Trebuie sa fie ceva bun acolo. 500 de metri , 100...siiiii ... intalnire de drumuri forestiere semnalata de GoguGPS de parca ar fi Place de la Concorde. Tot Gps zice ca mai e putin. Vreo 30 de km. Tot nu inteleg de ce zice si ca mai sunt doua ore si jumatate. Poate s-a tampit si atat. Vad si un om cu o masina de teren oprit sa ia apa de la un izvor. Opresc sa il intreb de drum si ma ajuta sa ridic mobra de pe jos. Pietrisul mamei sale de pietris... Omul nu pricepe nimic asa ca plec mai bou decat vaca ce-am venit. Doar privirea lui imi spune ca nu prea vede multi nebuni pe aici. Deci mai e un drum. Clar ... m-a facut pana si GoguGPS in tara asta. Si tu Brutus? Sunt siiingur iar. Dar in zare ce se vede ? Dau de un sat. In sensul ca il vad in zare peste rau. O fata morgana. Imi tremura sufletul. Corpul e prea obosit ca sa mai tremure. Incerc sa ma concentez si o fac atat de bine incat mai dau o data cu mobra de pamant. De data asta am o problema. M-as culca langa ea, la umbra ei. Nu mai vreau sa inaintez. Nu am putere sa o ridic. In zare vad o masina venind. Sper ca ma vor ajuta si primesc doar o mana de praf in dinti. Daca fluturam niste bani opreau oare ? Reusesc sa ridic mobra dupa ce dau cortul jos. Brevetez tehnica de ridicat mobretul ce avea sa imi devina atat de naturala curand. Constat ca semnalul de pe stanga va ramane o amintire in acest drum. Un ciob portocaliu facut in China pentru o motoreta japoneza adusa de un roman in Armenia. O urma de globalizare ramase in tarana. A avut dreptate nasparliul ala de GPS: 3 ore am facut. Ce incantare mai mare dupa atata munca poate sa fie decat sa vezi o bucata de asfalt oricat de peticita? Va spun eu ca niciuna. Aproape am reusit sa ajung in treapta a patra. Ma vedeam ajuns. Cu drumul gatat pe ziua asta. Aproape zic, pentru ca Armenia mai are asi in maneca padurilor. Santierul Cucu, nu e drum dar e de lucru. Se pravalise muntele din dreapta peste padurea din stanga si luase si asfaltul la plimbare. Nu lasau pe nimeni sa treaca dar vaznad motoretul li s-a facut mila. Cred ca vroiau doar sa ma nimereasca cu atelajul care dadea cu spatele si sa-mi ia calul. Dar am fost mai rapid si pot povesti in continuare. Evrika ! Ajung in maretul oras admirand in stanga o bucata de stanca precum un zid mare si rosu: de acolo incepe Iranul. Acolo iar se termina Europa. O voi parasi a doua oara in doua saptamani. Cu chiu si mai ales cu vai gasesc si minunatul hostel. In Romania i-ar fi zis camin de nefamilisti semidezafectat dar aici ii zice chiar hotel. Dusul e la capatul holului si parca as intra cu cizmele de cauciuc ca sa fiu sigur ca nu iau ceva boli. Patul pare curat, dar pun preventiv sacul de dormit peste. Intreb de internet. Imi promisesera ca au. Dupa putina agitatie cu wireless-ul ce nu merge, mi se ofera net de la telefonul proprietarului. Incercam sa schimbam vreo doua vorbe dar nu ne intelegem. Ma duc sa mananc in oras. Gasesc o forma trista de oras mic de provincie in curs de autodesfiintare. Trei case in paragina, un magazin general si unul de piese auto, doua blocuri ce iti inspira comunismul tarziu, comunismul scurs ca vopseaua de pe ele. Reusesc sa imi cumpar bec si avem un fel de semnalizare pe stanga. Gasesc si un restaturant. La parter sunt doua femei la o discutie intermenibaila. Imi permit sa le intrerup in engleza, in franceza, in romana si ne intelegem prin semne. Chelnerita blonda doar pe jumate de la ultima vopsire din timpul URSS-ului, cand probabil era si diva orasului, daca te iei dupa hainele mulate desi le are de acum douazeci de kilograme si atitudinea de primadona, imi intinde un meniu din care inteleg numai cuvantul magic: pizza. Decid sa nu risc altceva. Iau si un whisky, sau un fel de bautura cu aroma de whisky. Trebuie sa sterg intr-un fel ziua de azi, sa o fortez sa se mute in istore si oricum de maine intram in postul marelui Iran la bautura. Sunt indrumat sa urc la terasa, unde este un televizor cu videoclipuri de prin anii 90. In timp ce McHammer se agita pe ecran descopar un wireless si incep sa vorbesc acasa. Sunt obosit, in mijlocul unui loc uitat de vreme si de lume, incerc sa vorbesc in ultima seara inainte de a incerca sa intru in necunoscutul Iran. Ma simt mic si iar incerc sa ma teleportez acasa. Aflu ce se mai intampla pe la Bucuresti si apoi, cand incepusem sa imi incalzezsc putin sufletul se face liniste. Din aia neagra ca ecranul ce s-a inchis si apasatoare ca butoanele pe care le stresez. Nu mai am baterie. Raman cu gandurile in puncte de suspensie si cu sufletul ratacind prin padurea intermeninabila a disperararii. Dimineata sunt primul in vama. Atat de devreme ca nici vama nu-i acolo. Ma rog, vamesii. Stau ca prostul cam o ora si jumate in vama armeana sa vina o tantica sa imi puna o stampila pe o hartie pe care o mai plimb pe la trei ghisee cu un final de la sine inteles pentru Armenia: mai vor bani. Au si un bancomat de la care scot 8000 de bani de-ai lor. Zisesera ca tre sa platesc 5000 si imi era foame. Dar te pui cu dansii ? Au fost draguti pana in ultimul moment. Cica trebuie sa platesc cinci mii, dar comisionul de plata e ... trei mii. Daca scoteam mai mult cred ca crestea si comisionul ... mama voastra de frumosi local ... sa va stea-n gat ba ! Scap de ei. Cel putin asa sper. Ajung la primul soldat iranian care imi zambeste si imi spune "Welcome to Iran!". Imi da o stare de liniste nenea asta. Ajung la al doilea. Are o singura intrebare: "Carnet de passage ? " . N-am ! » Post actualizat in 23 Apr 2017 07:11 Tu, cel ce iti treci privirea peste aceste randuri, rogu-te adauga un semn la sfarsit ca sa fie o departajare intre povesti.
  10. Pana acum totul a fost bine. Chiar foarte bine pe alocuri. Deja grijile isi trag pijamalele spre culcare. Nu e dracul asa de negru precum pare vazut din departare, de acasa. Sa mergem mai departe atunci. Ajung in vama de iesire din Georgia prin care trec atat de repede incat nu imi amintesc nici macar cum arata. Fara prea multe cuvinte si fara discutii. Merci Georgia si tanti mama lu'Georgia si care mai sunteti pe acolo. Sa stiti ca eu mai vin pe la voi. Nu stiu cand, dar mai vin ca tare bine a fost. Data viitoare cred ca o sa stam mai mult de vorba. Vreo 2-3 saptamani de preumblari incolo si incoace cred ca ar ajunge pentru a spune ca am inceput sa vad tara asta. Caldura mare mon cher. Ies din vama georgiana si dau de niste garaje. Niste baraci cu aspect abandonat din veac. Printre ele se invart totusi tot felul de indivizi. Imi aduc aminte de cladirile CAP-urilor, mai ales din perioada de inceput a anilor 90. Si in ingramadeala asta apare chiar si un ghiseu. Din care iese o mana, imi stampileaza pasaportul si imi face semn ca sunt liber. Liber pana ma opreste un portar gras ce ma trimite inapoi intr-o baraca. Zici ca am nimerit iarasi in "nu te supara frate". Fie! Numai casuta cu puscaria sa nu o nimeresc. Intru la ghisee de parca mi-a scris insusi Kafka drumul. E suprareal. Nu inteleg ce se vorbeste. Nimeni nu spune nimic in engleza inafara de faptul ca trebuie sa dau bani. Dar nici sa le dau bani nu e usor. Stau la o coada asteptand sa se repare calculatorul minunat. De aici ma preia un individ cu fata dubioasa ce ma trece de portar. Jucam piticot sau tango ? Un pas inainte, unul inapoi, mai da bani si mai vedem noi. Dubiosul imi spune ca tre sa iau asigurare si imi cere undeva la echivalentul a 20 de euro. Platesc si imi da 2 pagini tiparite cu alte slove pe care nu le recunosc. Dar astea nici nu imi par atat de artistice ca la georgieni. Asta e ! Treaca si un urs pacalit de vulpe. Treaca de la mine luati-ar neamurile lumanari din banii astia. Si am plecat . Nu cred ca am mers 15 km. Pe varf de deal, pe contrasens masina militiei. Ma vede de parca ar fi zarit chiar izbavirea. Intoarce cu scartait de roti si porneste girofarele de era sa imi porneasca si un infarct ca nu stiam de unde se trage. Am oprit. Si ei radeau. Si le-as fi dat cu ceva in cap, dar ei sunt realmente bucurosi de intalnire si parca sunt primii care incearca sa rupa engleza. Dar o rup de inteleg numai ca vor bani. Nimic nou. Recapitulez mental tot ce am citit despre astfel de intalniri cu gradele. Ei cer asigurarea si ca in bancul cu basca iepurasului, bineinteles ca nu le-a convenit asigurarea cu care ma tapise ala in vama. Imi venea sa ii iau de mana, sa ii duc in vama si sa ii dau cap in cap pe toti pana din creierele lor reunite mi-as recupera banii. Pana la urma am scos portofelul si au luat ce ramasese de la jigodia ailalta. Vreau sa ma fac mic si sa dispar. Sa ma evapor. Lasati-ma-n pace cu tara voastra. Deja ma enervati la maxim. Nici macar nu am apucat sa inghit mizeria din vama si ati aparut si voi spagari imputiti ? Astia sunt cei mai pe fata spagari pe care i-am vazut . Cu zambetul pe buze, e clar ca nu au nici un motiv real dar vor ceva bani. Atarnacilor ! HUO ! Militieni imputiti ! Am auzit de voi si am primit o gramada de sfaturi dar vederea voastra tot scarba mi-o provoaca. Incerc sa scap cat mai repede cum incerci sa scapi de ceva lipit pe talpa. Ii intreb ce vreti si le dau portofelul. Stiam ca am 12 dolari in el. Au luat 10 scarbele dar m-au lasat in pace. Sa va stea-n gat ba ! Cum spuneam mai sus... sa aiba familia voastra bani de lumanari ! Sta-v-ar in gat!Plec de acolo cu gandul numai la o secventa din AsfaltTango ... Am obosit. E cald si nu mai am chef de nimic dupa intalnirile de gradul 10 si 20 de dolari. Sictirul il simt. Vad cum se aseaza pe ochii mei, pe fata mea cea cazuta, sucarita si nebarbierita. Nimic nu ma mai face sa apreciez tara asta. Am impresia ca umblu printre stafii urate cu mainile bagate in buzunarele mele. Am impresia ca le vad semnul de dolari in ochi ca o reflexie a mea . Si conduc si prin drum si conduc si pe langa si eu sunt drumul dar si nebunul. Eu sunt doar unul. Eu sunt romanul! Dar eu sunt SuperMan din TeleorMan. Ar trebui sa fiu obisnuit inca de mic cu snapanii si spagarii. Am vazut asta dintotdeauna dar nu m-am obisnuit. De aia am plecat si din Telemorman. Niciodata nu am fost in stare sa dau spaga. Nici macar cand imi cerea fatis nasul pe tren nu imi iesea. Am un handicap chiar daca sunt de TR. Imi e foame. dar nu am tragere de inima sa mai opresc sa iau masa. nici macar nu as mai opri. As trece prin tara asta ca vantul si ca gandul calare pe Blandu' Ca tare m-a sucarit. Opresc totusi la un soi de parcare, izvor loc de adunare, vanzare de fructe. Ma uit la el, ma uit la mine si incerc sa ma uit la mine din exterior. Incerc sa planez , sa imi dau seama cum arata toata scena. Incec sa iau ochii regizorului la purtat .Ma vad stand pe banca de la marginea padurii cu cele doua piersici in maini. Marele motociclist sta ca un pui speriat in colt si incearca sa treaca neobservat. Iar in fata mea, la aceeasi masa din buza paduri, din marginea nimicului, de nicaieri sta Dumnezeu. Nu, nu m-am deshidratat intr-atat de rau. Dar regizorul ala de planeaza nu ii poate da alt rol. E alb, la fata, la par, la haine la tot . Sta de parca el insusi a inventat cuvantul calm. Sta de parca asteapta sa asculte fiece frunza cum creste. Si se uita la mine. Vede probabil prin mine, stie probabil tot. Mananc o piersica si ma mai linistesc putin. Beau si putina apa . Incep sa uit de vamesi si marlani. Si cel din fata vede asta. Parca in momentul in care linistea se facu deplina, de nicaieri imi vorbi acest Dumnezeu armean. "Are you ok ? Do you need something?" De parca ar vrea sa stearga totce ma suparase in tara asta intr-o clipa. Si intr-un fel i-a iesit. Am paspuns politicos ca nu. Ar fi fost prea mult sa ii povestesc toata tarasenia mea. Fiind Dumnezeu, oricum poate o stia de la regizor. In raspunsul asta atat de simplu, de monosilabic si concis, in astea doua litere mi-am dat seama ca nu , nu am probleme. Sunt chiar bine. Mobretul merge bine, bani am, sunt in grafic si cu timpul. Deci oficial raspunsul e Nu, nu am nevoie de nimic. Mosul, auzi si intelese pe deplin raspunsul. Se afunda in meditatie din care iesise doar ca sa ma trezeasca din nervozitatea inutila. A revenit la muzica frumzelor si la problemele greierilor. Ca intre nevoie si voie calea-i de la saturn la marte, e alt film. Ca acum sunt bine dar imi e fricade ce va sa vie , pentru batran ar putea sa fie numai amuzament. El stie ca planul meu de acasa e sa ma intorc pe motoreta triumfator prin Kazahstan dar stie si cine sunt eu. Ca asa renunt. O suma de greseli si o totalitate de evenimente incepute si terminate altfel. Terminate pe aproape. Poate singurul terminat sunt eu si nici nu imi dau seama. Incep sa ma gandesc la zile de concediu, la bani, la problemele de acasa, la dor si la nevasta. Ajuns in hostelul din Yerevan decizia ma impresoara, ma chinuie si ma biciuie. Mi-am acordat o plasa de siguranta cand am plecat si acum ma bag cu toata viteza in ea. Ma arunc de la etaj direct in mijloc. Renunt la jumatate de drum. Imi rup jumatate din vis si las pentru niciodata. Fac acel pas catre eu, catre renuntator. Decid ca de la Bishkek trimit motoretul acasa cu un camion si eu ma intorc cu avionul. Mai mult de atat, imi iau si biletul de avion. E via Moscova ca sa nu imi para rau de viza macar. Dar ma voi intoarce prin poarta din dos Voi intra in bucuresti prin Otopeni . Stai bland maestre. Ce crezi tu, ca e asa simplu ? Am luat biletele si toate cele numai dupa ce ne-am mai luat o teapa chiar si de la omul cu suc din parc si chiar si de la hostel. Astia dela hostel au decis ca internetul e optional, asa ca au optat sa nu mearga. Abia spre seara am prins putin si numai in anumite zone ale camerei iar garajul in care au promis ca bagam mobretul continea probabil tot ce nu mai era folosit in intregul bloc. Lipseau vreo doua gaini si ar fi fost o imagine de Kusturica. Ori eu atrag belele ori ele pe mine. Se pare ca pe aici prin oras e o lovitura de stat. Si am cautat-o . Ori orasul e foarte mare, desi mie mi s-a parut un fel de Craiova cu metrou, ori ei tin loviturile mascate ori, cel mai probabil au si loviturile de stat pe tipicul Radio Yerevan: "este adevarat dar nu era lovitura de stat ci manifestatie culturala si nu se bateau ci se pupau." Seara se incheie cu ganduri diluate in bere. Imi sorb dezamagirea. Ma rod creierii. Nu ma mai intereseaza nimic.
  11. @DeVazutTM si @BMWs1000RR va multumesc pentru aprecieri. Atunci când vechiul nu e chiar certat cu noul: Tbilisi, Georgia Ma trezesc nci nu mai stiu a cata oara. Tremur cu tot cu geaca, cu puloverul si cu sac de dormit si cu tot cortul. Tremur din principiu, tremur din temelie, tremur dintotdeauna si nu se va termina vreodata. Mi-a inghetat si sufletul. Am ajuns in era glaciara in timp ce dormeam. Frigul e infernal, e peste tot, e omniprezent. E imposibil asa ceva. Aseara totul era bine si nici macar nu simteam vreun dram de disconfort. M-am culcat visand la minunatiile ce mi-au fost perindate prin fata ochilor si gandul la ce va sa fie si m-am trezit teleportat la polul nord. Eu credeam ca ma duc spre desert. Nu se poate asa ceva ... dar s-a intamplat. Apare si prima raza de soare. Timida si de dupa colt de munte. Ai putea sa zici ca e floare de colt dar e ceva mai mult. E ceva ce aduce speranta caldurii. De acum nu va mai fi la fel. Am fost scos din mainile negre ale noptii frigului. A aparut si a doua raza. O sa facem un evantai in curand. Si o sa emita caldura evantaiul asta al meu. O sa fie bine imi spune Speranta. Credeam ca ai inghetat si tu langa mine Speranto asnoapte dar acum prinzi aripi ? E bine. E din ce in ce mai bine. Scot capul din cort si adulmec dimineata. In dreapta e un cort purtator de cuplu frantuzesc. Deja se cearta. Le-o fi inghetat romantismul ? Ma uit la cortul meu si maraie la mine. Vrea sa il strang. Nu am chef ba nene de tine. Mai e si ud ca un caine plouat. Nu am chef nici de mine de altfel. Te las. Vorbim mai tarziu. Ma tarasc sa caut o cafea. Macar asta sa imi aduca aminte de mine. Macar asa sa fiu aproape de cel ce am fost. Gasesc si ma asez la crasma. Cafeaua e un fel de apa cu aroma in care mai pun eu un plic de ness pentru a simti ceva. Bonus ! Cine sunt ? Nu mai stiu. Ce caut pe aici ? Dumnezeu cu mila. Nici asta nu stiu. In ziua de azi poti vedea atatea locuri fara sa te ridici de pe canapea si eu a trebuit sa plec atata drum sa vad cu ochii mei ... Sa simt mirosul muntilor astia si frigul noptii, sa simt atat de putrenic bucuria diminetii si sa vad oamenii astia frumosi, copii ce te ajuta, zambete linistitoare de la necunoscuti. Vrei sa ai ce povesti nepotilor? Vrei pe dracu ! O faci numai din trufie ! Numai din dorinta de a arata ca esti si tu in stare de ceva. Sa te bage lumea in seama. Dar daca te iei la bani marunti nici tu nu stii ce ai facut. Ai umblat, ai batut drumul, ti-ai plimbat umbra. E clar. Azi am starea depresiva activa si nu stiu cum mi-o scot din fizic. Ma apuc sa ma adun cu o durere in suflet. Soarele a rasarit pe de-a-ntregul si caldura m-a topit deja. Ma uit in sus, ma uit la varfuri si la turnurile din jur si as mai sta aici vreo trei-patru sute de ani. Numai noapte sa nu mai fie. Salut lumea ce pleaca. Si-au luat tot Babilonul ambulant si ii asteapta o masina. Pustoaica e iar bosumflata. A revenit la starea de copil nemultumit. Sa fiti sanatosi ! Ambalez cortul de nu mai are loc in propriul sac. Are o mandrie de deputat PSD: nu a facut nimic bun dar nu isi mai incape in piele. E ud si nu vrea sa se usuce in timp util. Asa o sa ramai, treaba ta, ca eu aplic legea junglei. Si l-am invins prin forta ca inteligenta s-a cam congelat, am pus-o la pastrare pentru zile mai interesante. Sa mai spun cum am iesit de la hostel prin balta ? Am accelerat puternic sa nu ma opresc in mijloc si singurul rezultat a fost ca am ridicat apa pana la si mai ales prin bocanci.O sa merg ud la picioare toata ziua. Poate se usuca sau poate ca nu ... Si cum circul pe baza de telecomanda si neuronul singuratic e plecat de acasa, ajung sa plec si eu din Mestia fara sa fac plinul. Nici nu mai stiu de ce. Nu aveau ei bezina, era coada mare, am fost eu prea boier ca sa am cash la mine ? Nici nu mai conteaza. Acum conduc mobretul ca un batran carmaci o barca in deriva. Sunt purtat nu de vant ci de inertie. Sunt dus la vale. Macar peisajul de ieri nu imi mai trece atat de repede prin fata ochilor. Si asa vroiam sa aprofundez miscarea frunzelor. Acum imi par ca se misca mai repede decat mine. Eu doar lunec. Numai ma duc incet la vale. Nici macar vaci nu mai sunt pe drum. E probabil prea devreme pentru ele. Acum urmaresc libelule Eu sar de pe o placa de ciment pe alta. Roata imi calca umbra si umbra calca verdele padurii. Ne imbratisam cu toti : eu, umbra si codrul georgian. eu tremur si el isi faflfaie frunzele. I se falfaie de mine. Ce treaba are el ca s-ar putea sa ma opresc sa il tin de povesti din lipsa de benzina ? Are multe de spus fara nici macar o vorba. Impasibulele ! Statornicule ! Tu cu tot verdele tau ramai aici ! Cat de dor o sa imi fi de tine .... Pluti ca o naveta spatiala prin vazduh, caci numai vazduh mai era prin rezervor. M-a dus ca gandul lenes de dupa-amiaza pana la intersectie. La stanga o vazui. Statea singura acolo in soarele diminetii. Era insasi Izbavirea! Pompa de benzina. Am mai scapat o data de pana narodului. Am mai ratat o ocazie de a cunoaste oameni. De aici harta zice ca drumul e cam drept. Am un deja vu. Dar georgienii sunt aparte. Au totul altfel, v-am zis ? Nici macar alfabetul nu seamana cu ceva vazut pana acum. Si e tare frumoasa scrierea lor. Imi aduce aminte de cartile de povesti nemuritoare. Mai stiti prima litera din poveste ? Invartita si rasucita si bombata de nu semana cu alealalte ci mai degraba cu mantia in vant a lui Praslea. Acum inteleg perfect cum sta pisica aia si se uita in calendar. As fi in stare sa privesc ore intregi fara sa inteleg nimic. As fi fascinat doar de intortocheli, de rotunjimi. As putea vedea o poveste a vorbelor fara sa pot deslusi macar o slova. Si daca nici vorbele scrise nu le pricep, cum as putea oare pricepe autostrada lor ? Are o banda pe sens, e plina de camioane si e facuta din placi de beton. Nu ai cum sa depasesti. Nu ai unde sa te duci si oricum ti-ar zdrongani si sufletul. Muntii s-au cam dus. Plictiseala maxima este definitia restului de drum. Dar nu. Nu te lasa georgianul asa. Cum sa pleci din tara plictisit ? Nu se poate! Si a presarat pe drumul asa zis autostrada o gramada de santiere. Adica mergi drept matale pana incepe sa ti se lipeasca genele si sa se prelinga ceva neelegant din gura si atunci el zice: HALT ! O iei matale pe campul asta din stanga si treci prin nisip si pietris si ce mai avem la indemana ca doar te duci la dracu in praznic si tre sa te antrenezi, Ai facut stanga? Bravooo, Mai da-i nitel inainte si apoi surpirza, Faci nitel stanga si apoi dreapta. Deja ma simt ca la cursurile alea de era sa dau peste instructor. La astia de gresesc, cred ca m-as opri in ciment proaspat. M-ar cimenta. As avea statuia mea in timpul vietii As fi ca Ana lu'Manole inauntru. Statuia calatorului de nerecunoscut. Ajung in oras. O carmesc pe niste strazi ce ma duc la o cladire cu aspect vienez pe afara si pe dinauntru bloc din cele comuniste facute de rusi in Bucuresti prin 50-60. La etajul 1 e hostelul. Imi raspunde o domnisoara si imi da vestea trista : mobretul trebuie sa doarma in strada. Nu vreau asta. Cer internet si ea imi cere sa ma descalt pentru asta. Ma fata, au mai vrut unii prn turcia si plang si acum. Esti sigura ? Da. Bine... plec atunci ...Las ca gasesc eu ceva ...Pare mare orasul. Vine dupa mine si imi face oferta de nerefuzat: bagam mobretul pe casa scarii. Ei, asta e o premiera. Chiar si pentru mobret de cand e la mine. Hai ! Am avut chiar si noroc. Usa e mai mare cu vreo 2 centimetrii decat ansamblul motoret+cutiile laterale. Ma linistesc. Voi sta aici chiar doua nopti. Urc si ma descalt. Pe balcon normal. Acolo las si restul echipamentului furabil de pe mobret. Primesc o cinste neasteptata: receptionera imi vede tara de obarsie si ma conduce la o harta a lumii: "Esti primiul din tara ta venit pe la noiasa ca infige un bold in locul de unde vi". Abia acu ma gandi, scriind randurile astea, ca ea facea un voodoo planetar sa ramana Georgia in frunte. Dar atunci totul parea ok si la locul lui . Asa ca am varat acul ala in Bucuresti, cam pe la cladirea Parlamentului. Nu mai e mult si se intuneca. Imi gasesc ceva de mancare si niste bere si revin la hostel. Suntem multi oameni cazati. De fapt, hostelul asta e un apartament cu multe paturi. Are vreo 3 dormitoare si in fiecare cate 10 locuri. In seara asta beau un pahar cu niste australieni, cu un vietnamez, o slovena si un american cu origini clar asiatice (ochi de japonez si aspect de jucator de fotbal american). Slovena e o pustoiaca ultra extrovertita care face din micul vietnamez si american suita sa princiara. O urmeaza peste tot, ii aduc vin, ii gatesc... de mai multe nu stiu si nici nu ma intereseaza. De departe totusi, cel mai agitat personaj este totusi vietnamezul. Are fata de tocilar complet dar imi spune ca e plecat de trei ani de acasa. Ba esti dus ? Da man! Si mai umblu inca! A batut aproape toata lumea. Planuri de viitor ? Cand s-o satura de drumuri vrea sa plece acasa. Daca de 3 ani sta prin hosteluri, asta isi va face si acasa. Patron de hostel. Bravo pustiule ! Bafta ! E dimineata, sunt in Tbilisi, vreau sa il vizitez si nu stiu de unde sa apuc problema asta. Nici macar o harta nu am. Ies din casa, salut mobretul inca adormit pe hol si o iau la vale. Am vazut eu undeva ca centrul orasului e facut dupa un rau. Si unde poate fi raul decat la vale ? E o strada saracacioasa dar cu mult trafic. Agitatie si case darapanate dar foarte putin oameni. Merge Neica ce mergea si cand colo ce vedea ? O scara ce pare ca duce spre o biserica pe care o vazusesem de departe si parea interesanta. Hai sa facem si nitica miscare. Urc, gasesc biserica inchisa si mai urc nitel si cand sa abandonez ca Bula dupa cele noua garduri ajung in varful dealului. ajung la tanti cu sabia. Ecaterina Teodorescu in combinatie cu Ioana D'Arc si cu o vasnica muncitoare a campului si-au combinat puterile si a rezultat Mama Georgia. E mare. O mama a tuturor. Are brate in care sa stranga orice georgian si pe toti odata. Cica nici macar nu e prima mama a georgienilor. Adica nu e prima statuie din locul si cu tema asta. Sunt un explorator! Sunt un cautator de comori nemaivazute! Sunt unic, sunt inconfundabil si sunt in varf. Sunt deasupra tuturor si sunt neinteles. Nu-i nimic, imi spun. Nici eu nu ii cunosc pe oamenii astia. Nici limba si nici slova cea frumoasa. Ce or face ei prin casele lor, ce or vorbi, cum s-or uita la nebunul ala cocotat langa doamna mama lor pe deal fara telecabina pe caldura asta. E cald si vreau apa. Accept chiar si bere, treaca de la mine. Incep sa vad lucruri: podul Libresse in toata splendoara sa de aluminiu sta peste rauri si nu lasa picaturi de apa sa atinga oamenii. Pare atras in doua canale mari si negre. Cred ca incap toti aurolacii Bucurestiului in ele. Si goldean. E mult goldean pe aici. Avem pe stanga o biserica si o statuie imbracate becalian. E chiar statuia Sfantului Gheorghe. O fi vreo coincidenta sau e punctul de inspiratie pentru mioriticul pastor piperian? E cazul, zic, sa cobor din inaltimi. Si cum poti fi mai elegant decat un print in propria caleasca ce paseste printre muritori direct venind dinspre ceruri? Am gasit si telecabina necesara. Nu e nimeni. Deja imi cresc sperante. Dar aflu motivul pustiului de aici. Se deschide peste vreo ora. Dezastru ! Maretul print o va lua la pas. S-a transformat din eroul singuratic in plaiesul obosit, scurs pe scarile infinite. La trap baiet cu tine. Apa mai tarziu ... bere mult mai tarziu. Mai aveam cativa pasi pana la rau. Deja terminasem scarile si era numai mers spre vale. Bagasem capul intre umeri si aproape ma rostogoleam inert. Si ce se intampla cand faci asta ? invariabil iei pe careva pe sus de la viteza. Cine a fost de data asta ? Babilonul insusi ! Iar am dat de nemti si de iranience. Pustoaica e iar suparata. De altfel, numai micul geek e vesel in lumea lui. Imi arata telefonul ala de parca ar fi o minune a lumii. Mergem sa mancam. Niste pateuri si o cafea la pahar de carton, nu va ganditi la mai multe. Ne luam ramas bun iar. Una din iranience imi spune in gluma ca poate ne vom vedea iarasi. Ii spun ca totul e posibil mai ales ca peste cateva zile voi fi in Teheran. Sau cel putin asa sper eu. Imbufnata nu zice nimic. Nici in ziua de azi nu sunt sigur ca vorbea engleza. La revedere tie Babilon calator! De acum mai am cateva chestii de bifat din ce vazusesem de sus, mai ales statuia de aur. In cautarea mea am descoperit ca langa zona noua cu arta si arhitectura relativa pentru mine, exista stradutele vechi si inguste, cu umbra si oameni. Am descoperit o zona de crasmulite in care as fi stat pana la ultima picatura de vin georgian de n-as fi fost singur. E un fel de Centru Vechi cu crasme boeme, cu un ceas imens facut din ce are omul prin casa si in general cu atmosfera vesela si neincatusata de zonele nou restaurate. Sunt frumoase si alea noi, nu ma intelegeti gresit. Chiar au un fel de personalitate. Bine, tevile/intrare in galerie/iesire de canal imi dau probleme existentiale dar nu prea mari. E o stare pe care mi-o da orasul si nu o inteleg. Se simte influenta ruseasca in cladirile oficiale dar se simte si o Venetie pe malul raului si mai ales se simte apropierea turceasca in special si orientala in general in zona veche. E un ceva in zona ce ma fascineaza. Sunt sigur ca unele chestiuni sunt pur turistice dar sunt atat de bine innodate de existenta normala a localitatii incat par din veac acolo. Si cand iesi spre mahalale, te indepartezi nitel de centru, gasesti zona de case in care stateam si eu. Case mari sau blocuri mici, cum vrei sa le zici. Vreo patru etaje si curte interioara. Cladirile astea ma fac sa ma gandesc la Budapesta, vazuta de un calator interbelic. Daca iti arunci o privire mai atenta poti vedea si fatadele crapate, geamuri sparte pe ici pe colo si oameni mai degraba tristi. Maine o carmesc spre Armenia, spre Radio Yerevan. Tipa de la hostel ma avertizeaza ca drumurile vor fi mai proaste decat in Georgia. Dar intotdeauna ti se spune ca in urmatoarea tara va fi mai rau. Vom vedea.
  12. Mestia Despre Mestia mi-au povestit niste prieteni ca e frumos si de neratat. Si cam astea erau toate cunostintele pe care le aveam. Nu ar fi prima data cand plec asa caine surd la vanatorare. Am hotarat ca merita o incercare, chit ca va trebui sa ma duc si sa ma intorc pe acelasi drum. Macar o carmesc spre munte. Exista promisiunea unor drumuri interesante. Dar trec ceva kilometri si drumul o tine prin sate obisnuite unele cu altele si neobisnuite cu strainii. Viata curge molcom pe aici. Iar ma simt acasa. Arata ca prin sudul Romaniei. Toata lumea are o radacina in Teleorman. Axis Mundi arunca raze pana aici. Vad si monumentul zombalailor sau nadejdea flescaita sau abstractionism comunist neinteles. Cel putin nu de mine. Dumnezeu cu mila ce vor astia sa zica prin statui. Am facut o poza cu mobretul si monumentul si am trecut mai departe. Ce era sa fac ? Dupa ce las drumul de Tbilisi in dreapta, incep usor sa urc si parca patrund in alta lume. Lumea aia de sus. Aia pusa bine, pastrata pentru zile bune. Aia de o arati numai celor ce merita la momente speciale. Alora de o cauta cu lumanarea. De aia am plecat de acasa. Asta vroiam sa vad. Sa trag aerul pe nas si sa il respir ca pe un drog. E curat si aerul si strada si totul aici. E neatins. E verde. Totul Doar drumul schimba coloristica. As vrea sa iau cu mine ceea ce vad. Incerc sa inregistrez cum misca fiecare frunza cand creste, sa vad de ce raul asta de pe dreapta e asa si celalalt e pe dincolo. As putea face o saptamana si nici macar nu as ajunge pana sus. Pe de alta parte drumul e ca o alee ce carmeste si coteste si indeamna la joaca. M-as juca de as putea dar asta este Transfagarasanul vacilor. Nu au nici un stres. Strada asta e a lor si nu o impart. Nu le deranjeaza nimeni si nimic. Nu se dau la o parte nici cu trupele antitero. Daca vaca a gasit loc mai bun sub soare pe asfalt, isi va rumega tacticoasa mancarea si nu va fi deranjata de coloanele de masini ce o ocolesc si claxoneaza. Ai ceva impotriva ? Treaba ta, nu ai tu cum sa intelegi valoarea mea de vaca indiana. Fac ce vreau si nu ai ce sa imi faci. SIC! Ajung in localitate. Dar cazarea nu reusesc sa o gasesc. Dau vreo doua ture si constat ca aproape toate casele poarta semnul de “Guesthouse”. E clar ca nu dorm in drum dar vreau sa gasesc hostelul ala ieftin despre care scria pe site-uri. Si cand ma apropiam mai tare GPS Imparat zice dreapta. Ai turbat ? Tu nu te uiti ? E un iaz de toata frumusetea dotat si cu doua rate. Nu trec neica pe aici . Hai sa mai cautam o varianta. Si asa ajung in curtea unor oameni. Adica 2 copii si o femeie. Vreau sa ii intreb, ei nu inteleg, dau sa scot casca si … azi chiar nu facusem genuflexiuni cu mobra. Ma amuza teribil pustiul mai mare ce insista sa ma ajute. Initial nu il las ca sunt si eu voinic si apoi imi dau seama ca pot sa ii dau ceva de povestit cand o merge la joaca. Ma ajuta si ii spun ca e erou. Ne facem si poze. Intreb de hostel. Imi arata casa vecina. Se vede treaba ca omul dupa efort explica mai bine de intelesera toti trei din prima. Dar ca sa ajung la hostel sunt 2 variante totusi: prin iazul ma sus numit si prin curtea de animale a familiei asteia. Pustii fericiti ca mai pot da inca o mana de ajutor calatorului, imi deschid portile ograzii si trec mandru cu bidiviul printre gaini si capre.Bravo ma copii! Multumesc ! Ma chinui sa parchez cat sa nu o mai adun de pe jos ca e numai nisip, vine unu si ma mai pune sa o mut de vreo doua ori pana e el fericit, iau cascheta si ma infatisez in fata proprietaresei ca un cavaler venit de pe front tinand coiful in fata reginei Victoria : “Paturi aveti ?” “Da, sus,” Pretul e pe la 10 lei romanesti. Si ma conduce. Deschid usa, arunc o privire si o inchid pana nu imi cade nasul. E plin de refugiati sirieni care cred ca au uitat sapunl sfant in Siria si nu vor sa foloseasca altul. In mijlocul camerei, cam pe diagonala, chiar la piciorul patului meu sunt doi care se roaga pe covoras. Nu am probleme cu alte religii dar imi inchipui deja cum m-as trezi si as arunca un papuc la 4 dimineata cand se pune de inca o rugaciune de ajungem sa facem scandal diplomatic-religios-refugiat in munti. Cer loc de cort. Imparateasa se uita atotcunscatoare la mine si zambeste “Nu iti plac colegii de camera? Nici mie” si imi arata locul de cort. Vreo 3 lei pe noapte. Montez palatul in paralel cu niste biciclisti ajunsi inaintea mea dar au negociat pretul de am terminat primul. Iau geaca de promenada de la MetricMotion, geaca in care poti sa arati si bine si sa nici nu dardai ca un …om inghetat si purced la cautat mancare si celebrul vin al locului. Prima oprire e superfaina. Dotata cu crama si soi de vin propriu cu tot dichisul necesar unui cunoscator al vinurilor, imi serveste ceva intre tocanita si omleta si e foarte buna cu paharul de vin alb. Ma simt perfect. Mai fac doi pasi prin sat. Foamea nu a trecut totusi, parca nici setea, parca am simtit o picatura de ploaie, uite o terasa la stanga. Sa mergem. Abia trecu batranul pragul, ce mai freamat ce mai vant, vreme fix cat am mancat a turnat si Ăl de sus cu galeata. Paharul l-am golit deja in aer curatat de toate relele. Asa putem sa ne mai invartim o leaca. Am inceput sa urc spre turnuri. Astia nu cred ca s-au inteles si pace cand a fost sa isi faca un castel. Asa ca fiecare si-a facut propriul turn. Cred ca pe vremuri, valahul venit din tara cu paduri de tepe finisate cu cate un om, model toamna-iarna Vlad Tepes, avea impresia ca aici s-a ajuns la alt nivel. Astia au facut si afumatoarea deasupra. Sa se pastreze omul mai bine, mai chipes. Cica sunt de aparare. Cred ca ajutau prin distragerea atentiei . Nu stiai pe care sa il nimeresti intai. Ma ameteste atata gandire. Nu ma credeam in stare. Bun baiat, hai ia un pahar de vin la umbra unui turnulet. Meriti ! Ma uit atent si prin pahar imi pare ca e iar vorba de ceva dubios. M-am facut mic,mic de tot si am ajuns pe tabla de sah. Descopar ca langa ture a aparut un sat intreg. Da’ multe ture mai au astia nene… Strigam retragerea Aureliana spre hostel ca se intuneca. Ma atrage muzica. Urc pe terasa hostelului/comping. N-am ce sa fac singur si vreau sa vad ce se intampla. Sunt satul si mai vreau doar o bere ca sa ma pot retrage in vastul palat. Aici e o masa mare si plina de tot felul de sticleturi si o masa mica plina de sirieni. La masa si pe masa stau sirienii si se uita stramb la ailalti. Ma asez la cea mare si imi desfac si eu o bere. Ea danseaza ca o naluca. E singura in lumea ei. Danseaza desculta si am impresia ca muzica ii urmeaza miscarile. E insasi Libertatea dansand desculta pe o terasa din varful muntelui. Isi invarte pletele negre in miscari atat de line si naturale incat imi pare aievea . E aici pot spune eu. Nu e nicaieri mi-ar spune ea. E nicaieri si e peste tot. E acolo unde gandul si nu pasii o duc. E vie si e aievea. Se simte o dezlegare in miscarile ei, se simte linistea data de o stare ce nu ii e naturala. Pluteste undeva deasupra noastra si aduna nori si stele. Ma asez pe banca si berea cat pe ce sa o ased pe langa masa. E ceva altfel cu fata asta. Se termina melodia si o pot observa in timp ce facem inventarul mesei. E mai degraba, sa zicem plinuta. E scurta si are o piele maslinie. Nu cred ca are mai mult de 22 de ani. Se incrunta si atunci realizez de ce imi pare cunoscuta. Ma uit la restul mesenilor si ii recunosc si pe ei. Sunt cei ce plecau carand turnul Babilonului, ieri cand eu doar ajungeam in Batumi. Facem cunostintea si aflu ca la masa suntem : eu, un belgian, doi nemti si doua iranience. Aici aflu o probabila explicatie a freneziei fetei. Pustoaica e copilul nemultumit de ieri iar creierul muntilor ii ofera o scena departe de regulile de acasa. Vazand bucuria cu care dansa in aceste momente imi dau seama cat de importante sunt libertatile oricat de mici. Nemtii si iraniencele am o banuiala ca si-au dat un soi de intalnire pe internet. Astfel prietena pustoaicei sta aproape de unul din nemti. Pare mai mare ca varsta si vorbeste mult mai bine engleza, are aspect elegant, pare ca are vreo doua mii de scoli terminate. Cel langa care sta e mai degraba genul golanasului care incearca sa para mai mult decat este. Sau poate doar vroia sa o vrajeasca pe domnisoara. Al doilea pare mult mai preocupat de capacitatile telefonului decat de ce se intampla in jur. Poate asta era si motivul imbufnarii de ieri. La masa mai e si belgianul ce are pe la 50 de ani si e impatimit al muntilor. De maine va urca spre culmi si se va intoarce abia peste vreo doua saptamani. Mai stau pret de doua pahare si ma retrag. Vecinii ciclisti sforaie deja si frigul s-a lasat ascutit. Am geaca de la MetricMotion pe mine si inca o data nu am de gand sa ma mai schimb. E buna la toate si la orice.
  13. Aseara am vorbit acasa. Nu e prima oara de cand am plecat, dar de data asta incep sa simt ceva in vorbe., in aerul ce nu il respiram impreuna e ceva greu cat o nicovala. Incepe sa apese pe suflet. Incep sa simt de la mii de kilometri. Simt tristetea si ca soata a trecut de initiala senzatie de incitare si de acum incepe sa resimta singuratatea. Incepe sa i se faca frica pentru mine. As vrea sa ma pot rupe in doua si sa imi teleportez o parte acasa. As vrea sa o pot mangaia si sa ii spun ca totul va fi bine dar nici eu nu pot garanta asta. Incep sa ma gandesc la fapttul ca e mai greu pentru ăl de ramane acasa, fara vreun fel de control si nu stie daca totul va mai reveni. Are numai speranta. Poate ca sunt egoist. Recunosc: sunt. Pe de alta parte excursiile moto, traiul nomad, cazarea la "Cum_o_fi_doar_sa_am_acoperis" nu intra nici macar pe lista ei extinsa de dorinte. Si atunci nu stiu care ar fi fost solutia lipsita de egoism. Daca ea are tot timpul de analiza, eu nu am timp sa ma sperii pentru ca mereu peisajul din fata-mi se schimba si orice gand e lasat in urma. Asta insemana mototretismul: lasa in spate totul. Lasa de o potriva ceea ce-ti e drag si lumea o lasa in urma si gandul nebun dar si gandul cel bun. Le depaseste si le inlocuieste cu comenzi aproape militaresti stanga-dreapta-frana -acceleratie, cu analize ale drumului si cu o contemplare rapida. Omul se intoarce la nevoi primare: sa mananci, sa bei apa, sa bea si motorul ceva si mai ales: sa nu cazi ! Din cand in gand din fundalul ratacitelor ganduri mai apare cate o panica razleata. Doar panicile ca painicile se aduna . Iar seara... seara ma ajung din urma. Daca şed o zi intreaga asa cum am stationat in Trabzon au timp sa ma ajunga chiar toate. Si atunci simt ca imi explodeaza scafarlia. Vin, se amesteca, cer intaietatesi iese un ghiveci de ganduri cu creierasi de-ai mei tocati marunt. Imi vine sa-i spui eului ca il las, ca imi iau jucariile si ma duc. Si asa noaptea se albeste, mai cu un gand acasa, mai cu unul la taxa de autostrada, mai cu un gand la posibile cazaturi,, spitalizari si chestii de Doamne fereste si ajung sa privesc rasaritul turcesc iar muezinul nu reuseste sa ma mai ia cu asalt din somn. Azi ies din Turcia. In vama asta las si niste certitudini. Las si un fel de siguranta data de tari frecventate de romani. De aici incolo, pe masura ce inaintez am mai putine informatii despre locuri. Incalec roibul albastru si-mi caut de drum. Dar drumul asta ma duce fix prin centrul orasului si ma chinuie o gramada pana ma lasa sa ies. De aici incep iarasi gimnastica drumului drept. De data asta e totusi ceva aparte. Panica incepe sa ma cuprinda . O panica datorata taxei aleia transformate in amenda si a evenimentelor din Turcia din ultima vreme. Ma gandesc la una si cand ma fortez sa imi iau gandul de la ea se muta gandul la ailalta problema si inapoi. Am auzit eu undeva, nu stiu unde dar cred ca am auzit, ca astia prin vami ar fi in stare de a-ti confisca mobretul in caz ca te gasesc cu probleme. Tot turcaletii au acum un stadion plin de oameni arestati. Daca le vine vreo idee in ceea ce ma priveste ? Si cate si mai cate ganduri din astea nu imi trec prin cap. Si trec asa 150 de kilometri si ma astept deja sa vad vama din metru in metru. Dar nu! E numai un filtru al politiei. Sunt veseli, imi cer actele si nu reusesc sa pronunte al doilea prenume al meu. Le spun ca in traducere e Michael si automat se face legatura cu Michael Jackson. Bineinteles ca ma intreaba daca stiu sa cant sau sa dansez. Ce mi-o fi venit oare sa le spun asta? Normal ca nu stiu si numai numele il avem oarecum in comun. La urmatorul filtru e un autocar intreg oprit la control si politistii sunt cam nervosi. Se uita stramb la mine si inima imi iese usor prin aerisirile gecii. Dar tot aici primesc si un fel de conserva de plastic ce contine apa. Or fi vazut fata descompusa si li s-a facut mila. La al treilea se uita la mine, la steag si imi fac semn sa plec. Nu prezentam interes. Ajung intr-o piata in mijlocul drumui. Un du-te vino infernal si o harmalaie de nedescris. Autocare trase pe dreapta, oameni intr-o coada imensa pe stanga certandu-se si deasupra un mare steag turcesc. Am gasit si vama pana la urma. Sunt indrumat de un politai si trec de un ghiseu si imi spun ca panica nu isi avusese locul. Trec de al doilea si imi dau seama ca numai prostii am in cap. Trec de al treilea si deja imi spun ca sunt idiot ca m-am stresat degeaba. La al patrulea ghiseu scrie ceva de auto si de politie pe placuta. Si toti stau mult si e o caldura de cuptor si in juru-mi sunt masini parcate. Ma uit mai atent si una are roata blocata cu un fier galben. Ma uit si la celelalte. Sunt sigilate acolo.. Haist ! Astea nu mai pleaca de aici. E o puscarie auto. Ajung in fata tremurand suav. Ii dadui actele politaiului, se uita la mine si zi-se sa plec. Voi sunteti nebuni ? Sau mai degraba, eu sunt ? Eu de ce m-am stresat ? Parca vroiau mai degraba sa scape de mine decat sa verifice ceva. si eu ma autostresam. Cand vamesa georgiana imi zi-se "Welcome !" fu ca o zeita ce-mi ridica osanda. Stiam ca azi am de facut doua sute de kilometri si ii cam facusem dar Batumi se lasa asteptat. Mi-am zis ca am gresit calculele si ca nu are cum sa fie atat de aproape. Dar de treci de vama de departe vezi deja orasul. Bine, nu iti dai seama de la inceput ce e. Vezi numai agitatia. Ai impresia de piata eterna. Nici dupa ce intrii nu esti prea convins ca ai nimerit bine. Am intrat printr-un Ferentari de Georgia. Un bulevard larg marginit de case saracacioase si sedii de banci. Cazarea e o casa mare intr-o zona de blocuri atat de urate cum nu am mai vazut. Macar au curte, o carciuma in poarta si alimentari cu bere in stanga si in dreapta intrarii. Ma parchez, iau o bere si asa imbracat si cu tot calabalacul la picior ma asez sa raportez acasa ca sunt bine si sa inmoi oasele in asteptarea gandurilor intarziate. Vad o fata iesind si asezandu-se suparata. Are aspect de copil caruia nu i se face pe plac. Mai iese o fata si vorbesc intr-o limba necunoscuta mie. Mai vin doi baieti ce imi pare ca vorbesc germana si apoi cu totii vorbesc engleza. Nu mai inteleg nimic. Un turn Babel in numai cativa oameni. Pe cat de brusc au aparut asa si dispar lasand loc armatelor de rusi. Apare si proprietareasa, cum altfel decat Ludmila si imi spune ca e gata patul pentru mine. Liudmila e un fel de tanc T34 si in nici un caz nu vrei sa o superi. La un moment dat a ridicat mana si am crezut ca a venit eclipsa. Mi-a aratat patul meu in camera de trei mii de locuri, a luat banul si a plecat. Nu am mai vazut-o decat atunci cand mi-a mai cerut o data banii. Si daca insista zau ca ii dadeam si a doua oara numai ca sa nu vad cum e ortopedia in Georgia. Dupa dusul regulamentar urmeaza plimbarea regulamentara prin oras. O iau spre mare si dupa ce ies din zona blocurilor ma trezesc la Mamaia. Dar mai dihai de atat. Cladirile noi sunt chiar interesante. Unele sunt facute de arhitecti sovietici beti in timp ce altele sunt neam cu austriacul Hundertwasser sau au folosit constructori jamaicani, ca nu le-au iesit prea multe linii drepte. Cladirile rusesti sunt la locul lor dar sunt amestecate cu Viena. Cel mai ce si mai cel dintre toate este un zgarie nori cu roata pe la etajul enspe. Ma intreb de ce ai vrea sa te dai cu aia, de ce ar fi atat de tare experienta. Oricum de jos toata cladirea imi da impresia unui margelat cap de curcan. Am inteles ca orasului i se mai spune Las Vegas-ul georgian. Asta ar fi si cauza unui asemenea aflux de rusi. E plin ! Si la cazare am toate categoriile de rusi. Sunt unii ce imi aduc aminte cum se mergea la noi la mare inainte de 90, cu toata familia intr-o camera cat mai ieftina posibil si cu baia mai departe. Se mananca si mai ales se bea multa vodka. Apare la un moment dat chiar si ursoaica ruseasca. E mare, negra, cu parul in toate directiile si are privirea spalacita. Cred ca a spalacit-o in jumatea goala a sticlei de vodka pe care o tine in mana. Cat stau pe balcon la o bere si un gand spre acasa, ursoaica sta vis-a-vis de mine si maraie din priviri. Ma bucur ca mai sunt si altii aici. Nu sunt singur in fata stihiilor naturii. Ne-ar omora pe toti si nici nu i-ar trece supararea. Termina sticla si se retrage. Mai stau si eu nitel si ma duc sa ma culc. Deschid usa camerei si ma loveste crivatul. Intru zgribulit si o gasesc pe ursoaica sforaind gotic si tinand stransa la piept telecomanda de la AC. Eu nu ma bag sa o iau ca tin la viata mea. Chit ca iau toate hainele pe mine. Japoneza de era in primul pat nici nu se mai vede sub paturi. Ma chinui sa adorm. Se aprinde lumina. Apare Liudmila. Dupa ea sunt doua fete cu un baiat. Liudmila are telecomanda de rezerva. Opreste AC-ul. Sa-ti dea Dumnezeu de baut Liudmilo ! Incep sa se agite prin camera si ma surprind manierele pustiului. Are o grija excesiva de cele doua fete care nu par nici macar din acelasi popor cu el. Dar grija asta o manifesta intr-un mod aparte, elegant. Aflu ca este iranian si cele doua fete sunt nemtoaice, colege de scoala. Incep sa ma gandesc ca poate au dreptate cei care spun ca iranieni sunt din alt film fata de ceea ce invatam noi despre ei. Asa sa fie ca si eu merg spre tara lor. Ursoaica se trezeste si porneste iar AC-ul. Gasesc pe intuneric geaca primita cadou de la MetricMotion si zic merci. Adorm imbracat in ea si nu ma mai chinuie frigul adus direct din Siberia. Cu supozitii in gand despre Iran, cu un gand acasa si unul la destinatia de maine, in munti la Bestia , reusesc sa adorm. Bestia am zis ? Pardon ! Mestia am vrut sa zic.
×
×
  • Create New...