Ilarie

Mulţumesc mult..am comandat deja pistonul.

nu mă mai încurc cu panarama aia de piston de la magura. Dai un ban pe ăla de la oberon, dar am siguranţa că nu rămân fără ambreiaj pe drum. De două ori am păţit asta şi e naşpa tare. În mers mă descurc fără, dar e greu tare până bagi a întâia.

N-am făcut nici un rahat cu o-ring-ul ăla. N-am băgat bine ochiul şi am comandat altceva. Este un o-ring între piston şi piesa de plastic, în nici un caz cel dinăuntrul pistonul. Aşa că rămâne să comand şi eu de la oberon. Cât priveşte consumul, 7,5 l/100 cu cărămizile de 45 l de la touratech, tobele originale, mapă de injecţie pentru tobe Akra şi pe autostradă. Am încercat să schimb mapa cu TuneEcu dar n-a vrut nici de-al naibii. Deşi motocicleta e din 2006 ECU e din 2007. L-o fi schimbat posesorul anterior. Ştie careva vreo locaţie de unde pot lua mape pentru injecţie ECU din 2007 pt 990 adv S? Cele de pe site-ul tuneecu nu merg. Cică sunt incompatibile.

Probleme am şi eu pe partea de ambreiaj la cilindru. Încerc să schimb o-ring-ul din interiorul cilindrului şi dacă tot aşa face îl schimb cu totul. de două ori am rămas fără presiune.

http://www.ziaruldevrancea.ro/actualitatea/1588831047-un-motociclist-s-a-izbit-de-o-masina-cu-numere-de-bulgaria.html Aici e mai detaliat prezentat accidentul .

Anul ăsta vreau să stau mai potolit. Mai pe lângă casă. Cred că petrec vreo 2 săptămâni hălăduind prin Dolomiti. Am găsit nişte trasee pe site la Louis.eu şi vreau să văd cum se comportă KTM-ul pe munte. Să-l scot la plimbare. Brigada Diverse la Munte şi la Mare.

Poţi apela la Romică ... are vulcanizare pe Unirea Principatelor, de la Big spre Vâlcele vezi unde e o spălătorie. Îţi poate schimba cauciucul şi echilibra cum trebuie. Pentru altceva, vorbeşti cu el direct.

Treviso - Parma - niscai drumuri de munte - Levanto Istoria zilei de azi. Pe scurt caldura mare mon cher ... Da mare rau. Ca de obicei am plecat pe la două dupa amiaza, am plonjat de fapt dintr-o duhaneala ,o caldura combinata cu umezeala mare..cu greu am facut faţă unei şosele naţionale pline ochi de camioane maşini, toate mergand cu viteza melcului turbat. Speriat fiind de cuantumul amenzilor de circulaţie, am lăsat-o moale până m-a coplesit cu totul traficul infernal. Am pandit un motociclist sa apara, si da-i Misule gaz dupa el. Doamne ce nebuni sunt italienii astia calare. Am schimbat vreo trei motociclisti pana la Parma, cum schimba puricii cainii. Nu reuseam sa ma tin de coada lor mai mult de 20-30 km. Sinucigasi. Vicenza. Mantova Parma si uite asa dupa cateva ore si muulti litri de apa dati jos, am hotarat sa iau autostrada pana la LA SPEZIA chiar la intrarea in Parma. Si de acolo pe nationale spre Levanto. Cat credeti ca m-a tinut?exact 50 de km. Da-o incolo de sosea de mare viteza, am destule in Romania. N-am simtit deloc italia rurala. Si jos de pe autostrada. Oricum a fost fain tare de mers numa munte si tuneluri, dupa atata caldura, un pic de racoare. Buuun. Asa ca pun gps-ul pe traseul cel mai scurt si ma da afara din autostrada. Strada Provinciale 36 şi 37, Pontremoli - Arzelato - Sesta Godano. Mare greseală sau o inspiraţie de ultim moment în a salva o zi plictisitoare şi obositoare. Am nimerit pe un drum cu multe sate de munte, care ar fi trebuit sa-mi traga ceva semnale de alarma asupra ce va urma. M-a dus panarama aste de gps pe o scurtatura folosita de ciobani, hoti, traficanti si partizanii din timpul razboiului. Oricum cred ca asfaltul era de pe vremea aia. Ei pe asa ceva am mers cale de 25 de km trecând prin niste stări ce nu pot fi povestite. Numa curbe stranse, ţărani italieni care goneau cu masini antice, câini ciobaneşti cat un viţel ce alergau liberi sa guste o trufanda de romania, vaci care se uitau speriate la aratarea neagra ce le tulbura rumegatul. Apropo de una dintre vacile astea, cand am trecut pâş pâş cu motorul la relanti sa nu le sperii, s-a intors spre mine cu coarnele gata sa-mi traga una sau să-mi ureze bine am venit în satul lor. Misto chestie sa fi patit ceva prin pustietate aia. Nu mai auzea nimeni de mine. Am urcat vreo doi munti asa tremurand la fiecare curba. Cand de frig cand de frica. Frica de ciobanesti, de ursi sau de mocani italieni suparati ca le tulbur siesta. Iar când am ajuns sus..surpriză. Toată valea s-a deschis în faţa mea, ca într-o fotografie 3D. Vedeam autostrada, satele şi orăşelele de prin preajma jor, aranjate toate ca într-o scenă lego. Plus o cale ferată cu trenuleţe. Am reusit sa ajung totusi nevatamat in Levanto pe la inserat. Daca nu as avea traseul pe gps, nu cred ca as sti pe unde am mers de cand am iesit de pe autostrada. Pustietate in plina civilizatie italiana. Bine ca ingerul meu pazitor a avut gps-ul mai bun ca al meu si s-a tinut dupa mine. Si m-am trezit eu singur prins in marea de turisti masini si mopede suparate din Levanto. Incotro? Cauta camping daca ai unde. Noroc ca m-a vazut un roman calare pe un scuter cu numere de brasov si m-a luat cu el. Faina treaba. De cate ori am facut-o eu pentru alti motociclisti in Focsani, iaca acu mi s-o intors. Am avut bafta de un baiat bun care m-a scos la mezat. Am gasit un loc pe la al treilea camping, undeva langa gara. Plin si asta, dovada ca am pus cortul pe locul de masina al unui italian. Un vrai paisano posesor de un extraordinar de ordinar fiat punto. Pretios totusi pt nevasta din dotare, care s-a uitat la mine crucis toata seara. Imi venea sa plec da n-aveam chef sa demontez totul si sa o iau din nou la montat. A parcat mai in strada si bombanind s-au dus la culcare la ora 10. Camping civilizat, wifi gratis, dusuri si bude ultradecente, si preturi civilizate. Camping Alberto d'Oro. Un pic prea aproape de o biserica cu o turla mare. Si ce gasim în turla mare? Un ceas. Si ce face ceasul ala? Suna la fiecare jumatate de ora. Deci inca o noapte dormita cu chiu cu vai. Si o trezire la 6.

De auzit se aud frumos, dar după 500 de km devine deranjant, de asta le şi dau. Plus că nimeni nu mai merge cu mine. Ca adaptări fizice nu trebuie făcut nimic. Se dau cele originale şi se montează ăstea. Silencere sunt montate.

Mai am de vânzare set de evacuare finală Akrapovic Titanium M-KTMBO1 pentru un 990 Adventure S din 2006. 500 de euro. Mihai - 0724361976 Tobele sunt murdare de pământ nu sunt zgâriate.

Am de vânzare 2 genti Touratech Zega Pro 45 l aproape noi. Nezgâriate şi nelovite. Împreună cu mânerele, plasele interioare la capac şi suporţii ce se potrivesc la un KTM 990 Adventure S din 2006. Probabil şi la alte modele dar nu ştiu eu. 800 euro. Mihai, 072436197 » Post actualizat in 27 Sep 2015 10:36 Mai sunt şi două bidoane de plastic de 2 litri pentru benzină, tot touratech.

Trogir – Sibenik – Biograd na Moru – Maslenica – Karlobag – Rijeka – Treviso Jurnal de front...ora 05.00 Zulu time. Sunt atacat de două batalioane de furnici din regimentele de vânători de corturi, atac susţinut de 3-4 companii de cicade experte în războiul psihologic. Ale naibii insecte cum s-au trezit fix la ora 5 să-mi cânte serenade. Cu ocazia asta am aflat încă un motiv al locului găsit liber când am pus cortul. Are deschidere directă spre sfîntul soare. De cum a răsărit şi până am plecat m-o binecuvântat cu razele sale, transformându-mi cortul într-o saună uscată. Încă o noapte dormită pe sponci urmată de o trezire inopinată. Dimineaţa cântă cicada, eu mă scol mă duc la mare. Nervos, uite cum fac eu baie pe la 6 dimineaţa în marea Adriatică. Rece la început, parcă îmi ia cu mâna toţi nervii şi mă calmează mai mult ca un masaj thailandez. Fac baie într-o mare liniştită şi calmă, nici rece nici caldă, relaxare toatală. Nici ţipenie în jur, semn că ceilalţi din camping ori s-au obişnuit cu soneriile de dimineaţă, ori şi-au luat dopuri de urechi, mai bine..iau eu toată energia pozitivă din apă. Cam întunecată apa asta din faţă campingului totuşi. Eu obişnuit cu apa clară, limpede a mărilor greceşti, parcă eram în Marea Neagră. Oare să investighez mai îndeaproape fenomenul sau să mă las în voia valurilor. Nu ştiu de ce, dar aveam un sentiment că nu o să-mi placă ce descopăr, aşa că am lăsat baltă orice iniţiativă gen Jacques Yves Cousteau. Cred că vreo oră am plutit fără să mă deranjeze nimeni, aş mai fi stat, dar aveam drum de făcut. Trebuie să ajung la Treviso, în Italia, şi cine ştie cât timp mai fac până acolo. Am mai stat un pic pe simulacrul ăla de plajă, alcătuit din chetricele mici şi înţepătoare, numa bune de îngrijit călcâiele, cât să se mai usuce apă de pe mine, prilej de reflecţii şi de adunat gândurile. De unde venisem la plajă nervos şi plin de draci, am ajuns să le mulţumesc invadatorilor pentru o dimineaţă extraordinară. Nu întotdeauna cine te scoală de dimineaţă îţi vrea răul. 30 de minute şi eram din nou călare, plin de energie, plin de dorinţa de a colinda minunatele şosele din Croaţia, da parcă mai lipsea ceva. Un burek, o cafea, un biscuite, o atenţie... Cu ochii după patiserii, era să ma vărs într-o intersecţie cu un sens giratoriu după nici 20 de kilometri. Aceeaşi chestie ca la Split, sincronizasem viteza cu maşina din faţă, ăla frânează brusc la intrarea într-un sens giratoriu deşi nu venea nimic. Frânez şi eu, dar tot am trecut pe lângă ăla ca marfarul, mulţumescu-ţi ţie Doamne că încă mai mă ţii sub aripa ta. Părerea mea este că nu există motociclişti care nu cad, ci doar motociclişti care n-au căzut încă. Cred că nu-mi venise sorocul. După puseul de adrenalină, am găsit şi patiseria, fără cafea însă, acu asta e, nu le poţi avea pe toate. Da parcă burek-ul ăsta nu avea acelaşi gust ca cel din Omis, ce mai contează, să fie stomacul plin. De la Marina până aproape de Zadar, toată coasta era un mare parking lot pentru iahturi. Cu vele, fără vele, mari, mici, de toate naţiile, sute de iahturi care pe uscat, care pe apă legănându-se în voia valurilor, o expoziţie în aer liber de mici corăbii gata să ia Marea Adriatică în piept. Am pozat eu de pe un pod câteva ce se întreceau pe un canal. Pe apa de un albastru închis, strălucitor, păreau lebede albe, plutind graţios una după alta. Dacă nu m-ar fi bătut soarele nemilos în cap, aş mai stat să le admir, canalul ăla părea a fi un fel de stradă principală la cât de aglomerat era. Dar nu puteam să nu admir şi podul. Au croaţii aştia o manie cu podurile. Podul nu e pod pănâ nu e şi frumos. Majoritatea ce le-am văzut erau în arc de cerc, zvelte, de o simetrie extraordinar de frumoasă. La Brodarica, am găsit iar o patiserie de unde am luat 3 cornuri să completez un mic dejun copios. Plasată strategic vis-a-vis de patiserie era o cafenea, aşa că am mai făcut o pauză. Pauzele lungi şi dese cheia marilor succese. Deja se făcuse cald, aerul devenind irespirabil, vânt deloc, se prefigura o zi caniculară, numa bună de dormit la umbră, nelipsitele cicade, completând imaginea unei zile tipic mediteraneene. Acu nu era prima dată când mergeam printr-un cuptor, dar altădată parcă mai era un pic de briză, acu nimic. Oricum e mai bine aşa decât ploaie. Brodarica, Sibenik, treceam prin oraşe amorţite de căldură, pustii, de zici că se anunţase alarmă aeriană. Maşini mai erau pe străzi, dar pietoni absolut de loc. Ca să nu mai zic de motociclişti. Unde te duci tu, ilarie.. pe vremea asta? La Rijeka domnule... Tot mergând în pustiu, obeserv că începe să dea semne de viaţă şi GPS-ul, astfel am aflat că sunt pe Jadranska Magistrala. Începuse el mai demult să-şi piardă rolul de decor al ghidonului motocicletei, de prin Dubrovnik, da nici că l-am băgat în seamă. După rateurile din Serbia şi Muntenegru, l-am lăsat mai mult să-mi creez o aură de explorator neînfricat. Te pomeni că oi fi intrat în Europa celor de Garmin şi eu nu ştiu. Peisajul s-a schimbat complet, drumul devenind plat, ca o câmpie, mărginit de măslini mici şi boscheţi. Trag de motocicletă să scap mai repede din strânsoarea caniculei, ce îşi înfipsese bine de tot colţii în mine. Parcă nu se mai termină drumul. Ajuns la Biograd na Moru iau hotărârea să nu mai continui drumul până la Zadar şi să o tai spre munte mai devreme. Din experienţă ştiu că spre deosebire de satele părăsite de mai înainte, în oraşele mari, e forfotă mare şi n-aş vrea să stau la semafoare în plin soare. Zadar, în zadar mă aştepţi să vin să muşc din caldarâmul tău. Eu am plecat spre munţi. Începuse dinainte de Biograd să apară la orizont nişte piscuri semeţe, albe, ce mă chemau spre ele. Sigur e mai răcoare pe acolo decât în câmpia asta aridă. Harta în mână şi cu speranţa în minte, am tăiat-o pe nişte drumuri pe care le-aş fi vrut să fie asfaltate. Au fost, dar subit mi-am adus aminte de Serbia. Apăruseră infamele petice colorate. Acu ce tot oi fi cobind şi eu, bine că mai tai din drum să ajung mai repede la munte. Sincer nici nu ştiu pe unde am luat-o când m-am trezit în Donji Kasic. Sau mai bine zis în fantoma satului Donji Kasic. Brusc m-am trezit cu fiori de gheaţă pe şira spinării. De undă până acum hălăduisem pioniereşte prin fosta Yugoslavie, fără nici cea mai mică prezenţă a fantomei războiului din anii 90, deodată m-o lovit când îmi era lumea mai frumoasă. Un sat întreg ciuruit de gloanţe şi lovituri de tun. Am crezut că nu văd bine. M-am oprit am făcut o poză repede şi am întins-o. Apoi m-am întors ca atras de un magnet invizibil şi iar am oprit în faţa caselor părăsit, înnegrite, găurite de tot felul de proiectile, dar încă în picioare. Spunea cineva că o casă e aidoma proprietarului, aici nimeni nu trebuia să-mi spună că mă uitam la casele sârbilor din Donji Kasic. Sau ce mai rămăsese din ele. Până aici a fost într-adevăr o plimbare de plăcere dar acum s-a transformat în lecţie de istorie pe viu. Stăteam ca paralizat şi nu-mi venea să cred cum nişte case mândre, din beton,acoperite cu rămeşiţe de ţiglă roşie, case de oameni gospodari, cu etaj şi mansardă, puteau să ajungă ţinte de poligon. Speram din tot sufletul să nu mai fi fost de mult proprietarii prin preajmă când s-a dezlanţuit furia croaţilor asupra acestor locuri. Dacă scăpau de gloanţe, sigur mureau de inimă rea văzând toată agoniseala lor făcută scrum. Şi de cine? De vecinii din acelaşi sat, poate de cei alături de care şi-au petrecut copilăria şi tinereţea. Tristă a fost trecerea mea prin Donji Kasic, şi cred că pentru prima dată am regretat că am scurtat un drum ajungând să văd ce poate face naţionalismul, xenofobismul şi prostia dusă la extrem. Presărate printre ruine erau şi gospodării neatinse, înfloritoare, cu grădini înverzite. Oare cum puteau trăi oamenii ăia zi de zi cu imaginea caselor distruse din preajmă. Cum am ajuns acasă am scromonit prin Internet să aflu mai multe despre Donji Kasic, aflând că în 1991, făcuse parte din Republica Sârbă Krajina, un stat proclamat de sârbii din Croaţia, cu capitala la Knin. Ce văzusem eu cred că era răzbunarea croaţilor pe casele sârbilor ce părăsiseră de mult teritoriul în 1995, când armata croată preluase controlul asupra regiunilor din aşa zisă republică. A fost singura dată când m-am intersectat cu trecutul tumultos al croaţilor şi sârbilor. Pentru mine, care la 42 de ani n-am dat o palmă nimănui vreodată, a fost şi este destul de greu să înţeleg cum oamenii nu se pot înţelege cu vorba şi pun mâna pe arme să rezolve problemele. Eu aş pune toată vina pe umerii conducătorilor. Dacă aveau ceva minte sigur găseau o cale de comunicare înainte ca şuieratul gloanţelor să se audă. Mi-am tras sufletul la Maslenicki Most, un pod extraordinar peste un canal ce face legătura dintre Novigradsko More şi Marea Adriatică. Nu prea am înţeles denumirile ăstea din limba croată. Am oprit motocicleta lângă peretele unui bar, unde scrie mare, BIKERS WELCOME. Sincer am intrat mai mult să-mi spăl imaginea războiului că o lăsasem în urmă, să găsesc totuşi o fărâmă de prietenie şi înţelegere în partea asta de lume. Sunt biker aşa că trebuie să fiu bine primit. Şi am intrat. Terasa barului goală, în afară de o masă în spate de la care mă priveau trei inşi în pantaloni scurţi şi şlapi trecuţi de 50 de ani, o masă plină de sticle de bere şi o groază de tatuaje. Mă blocasem cu privirea într-o zvastică mare ce o avea unul dintre ei tatuată pe pectoralul stâng. Mai erau şi alte imagini cam din acelaşi spectru, dar nu puteam să-mi iau ochii de la ăsta. Nu văzusem niciodată o zvastică aşa mare tatuată şi cu siguranţă nu aş fi vrut să văd nici acum, aici în locul ce fusese teatrul unui război. M-aş fi întors să plec din uşă, dar ceva îmi spunea totuşi să stau. Am cerut o cafea şi m-am pus cu spatele la perete la o masă alături de uşă. Just in case. Ciudat cum îmi venea în minte panarama aia de frază din Alien, „In space, no one can hear you scream” ,nici în Croaţia, aş fi completat eu. Dacă vroiau, cei trei mă puteau face arşice, scăpând de 100 de kile de român verde aruncându-le de la terasă. Sunt sigur că ajungeam hrană pentru peşti în doi timp şi trei mişcări. Şi totuşi nu am plecat. Două ore am stat acolo cu noii mei prieteni croaţi. La urmă, după o cafea şi vreo 5 kile de apă băută, chiar eram să iau bataie vrând să le plătesc consumaţia. Nici nu s-a pus problema ca eu, un motociclist român, să scot vreun ban din buzunar pentru a plăti ceea ce ei mi-au oferit. Am făcut şi un concurs de ghicit melodiile rock ce le puneau la o staţie, concurs la care mulţumită lui Cristi şi Rock Fm am ieşit întotdeauna primul. Extraordinari de primitori şi de volubili, am stat de vorbă într-o engleză stâlcită şi gesticulată discutând cât în lună şi în stele. Mă mai speriam din când în când la unele chestii, cum ar fi povestirea celor 15 de puşcărie petrecuţi în Austria a patronului barului, sau când cel cu zvastica mi-a spus de porecla patronului din tinereţe. M-a mâncat în poponeata să întreb care e, şi când am aflat răspunsul, Şniţel, m-a luat iar cu transpiraţii reci. Sper că folosea ciocanul la bătut carnea pentru celebrul preparat austriac, nu pentru a frăgezi vreun nepoftit ce-şi băga nasul prin treburile lui, gândeam şi speram eu. Acu sper cu nu am arătat vreo grimasă dar explicaţia a venit imediat, făceau acolo cel mai bun şniţel cale de 100 de kilometri în restaurantul ce era înaintea barului, restaurant distrus în timpul războiului. Acu dacă tot a adus vorba de război, iarăşi deranjat de mâncărimea aia în spate, îi întreb ce a fost în satul văzut mai devreme. Răspunsul scurt mi-a tăiat avântul ca untul la soare. Sârbi. Punct şi de la căpăt. Până la urmă cred că o să mă scarpine cineva în locul ăla, văd că nu mă pot abţine. Tot discutând de unele de altele, aud un râcnet teribil ce venea dinspre pod. Alerg la balustradă şi văd pe unul cu braţele întinse ce plutea în hăul de 50 de metri până la mare sursă a răcnetului de mai înainte. Mai erau unii strânşi pe la mijlocul podului, prima impresie fiind că l-au aruncat în apă. L-o fi prins pe vreun sârb pe acolo şi i-au făcut felul. Să-mi trag una, în ce rahat m-am băgat. Am uitat de căldură şi căutam să o şterg mai repede, când văd că a naibii nărod, nu a ajuns în apă, ba chiar începuse să se balanseze în sus şi în jos. Zeii mamii ei de coardă şi bungee jumping că mi-o făcut nervii praştie. Nebunii plăteau să-şi dea drumul cu elasticul până la mare cale de 50 de metri. Numa imaginea canalului de pe pod îmi făcea pielea găinii, dar să mă şi arunc spre ea. Plus că auzisem de la croaţi că e adâncă de 175 de metri, locul ăsta fiind cică o locaţie secretă de ascuns submarine în timpul războiului rece. Am plecat târziu de la Maslenicki most, luându-mi cu greu la revedere de la noii mei prieteni foşti motociclişti. Dacă aveţi vreodată drum pe acolo, zăboviţi la barul de la capătul podului, măcar pentru privelişte minunată ce ţi se aşterne le picioare. » Post actualizat in 27 Jul 2015 15:33 Maslenicki most » Post actualizat in 27 Jul 2015 15:38 Donji Kasic » Post actualizat in 27 Jul 2015 15:43 Nu m-am putut abţine să nu fac un selfie, că e la modă, da nu am avut selfie stick. La urechea mea dreaptă se vede intrarea în peşterile ce alcătuiau cică o bază secretă. Podul de la Maslenica a fost dărmât de sârbi în anii războiului sârbo-croat şi reconstruit apoi în 2006, exact la fel. Cum o fi rezistat atâta amar de vreme fără pod acolo, D-zeu ştie. » Post actualizat in 27 Jul 2015 15:47 Am scris sârbi, da am scris aiurea. A fost dărâmat de croaţi. Şi tot de ei făcut la loc. Podul e ăla roşu. » Post actualizat in 27 Jul 2015 15:48 Şi un detaliu cu nebunii care se aruncau în gol. » Post actualizat in 28 Jul 2015 09:19 De la Maslenica la Rijeka am luat-o pe E65, aproximativ 200 de kilometri de drum de coastă extraordinari. Asflat perfect, apropae pustiu, toţi participanţii la trafic fiind rugaţi să o ia pe autostradă ca să lase strada asta liberă pentru mine. Am mai mers eu pe drumuri de coastă, dar ca ăsta nu. Acum eram la nivelul mării, la 3-4 metri de valuri, acu eram sus pe creste. Curbe peste curbe, completate de o imagine extraordinară, ireală, cu o mare adriatică de un albastru închis. Dacă aş fi început drumul pe aici, sigur m-aş fi întors, nemaivând de ce să merg înainte. Am găsit drumul perfect pentru mine. Am dat în săraca motocicletă de parcă aş fi furat-o. Râcâiam asfaltul cu scăriţele din când în când uitând de orice prevedere şi raţiune. Eram şeful şoselei, motorul tragea frumos, liniar, liniştit, cauciucurile aveau aderenţă, căldura parcă se mai domolise, mă simţeam în rai. Asta până când am văzut o chestie galbenă în oglinda din stânga. După încă două curbe chestia galbenă m-o depăşit de parcă stăteam pe loc. Un BMW 1200 GS ce a trecut pe lângă mine duduind din cei doi cilindri, luând cu el şi orgoliu meu de motociclist. Cine eşti tu bey de-mi strici cheful? Tre să fie Marc Coma care face probă la un BMW R1200. Mda sigur ... asta e .. dăm înainte, nu te poţi pune cu profesioniştii. Şi după 20 de km mi-o revenit orgoliu, cheful şi vanitatea la loc. Numa ca să fie iar spulberată de data asta de doi italieni, călare pe aceeaşi infamă BMW R1200 GS. Pe aştia nici nu i-am văzut în oglindă. Pur şi simplu au trecut pe lângă mine ca torpilele în apă. Ftui mama ei de treabă, şi eu care mă simţeam atât de bine. Uite mamă sunt motociclist...aiurea. Cum creşte vanitatea în mine, îmi dă D-zeu o palmă. Sincer, acu e mai bine că e rănit orgoliu şi nu pielea sau vreun os. Am mai domolit caii, şi m-am relaxat admirând priveliştea pe care acei motociclişti în goana lor sigur nu aveau cum să o vadă. Nici nu ştiu când am ajuns în Rijeka, despărţindu-mă de un drum superb, o spun şi o susţin fără putinţă de tăgadă. L-aş face oricând, şi cu maşina şi cu motocicleta. Pentru cei dornici de a-l încerca, lăsaţi-vă orgoliul şi vanitatea acasă. S-ar putea să vi le rănească unii în goana lor. Damn, că bun mai erau ăia. Sau eu moale.. De la Rijeka am terminat-o cu marea Adriatică. Urma să mă mai întâlnesc cu Marea Mediterană la Cinque Terre, în cu totul şi cu totul alte ipostaze şi condiţii. Dar să nu anticipăm. Drumul spre Treviso, unde trebuia să înnoptez, a fost fără istoric. Am intrat pe un fel de drum express moacă chiar la intrarea în Rijeka, ieşind de pe el la intrarea în slovenia.După canicula de peste zi, drumul prin pădurile slovene a fost cu adevărat o binecuvântare. Rămăsesem aproape fără benzină tot sperând să găsesc o bezinărie slovenă, evitând să mai cumpăr gas pe kune. Ca să vedeţi ce noroc am la drum, motocicleta a rămas fără benzină la 150 de metri de o staţie OMV, metri care i-am făcut din inerţie. Sincer nu mi-a venit să cred nici mie cât rahat am păpat când eram mic. Am făcut plinul şi hai la drum. Da totuşi o patiserie acolo..un burek..o pleşcaviţa...şi pac D-zeu îmi scoate în cale o patiserie. Nu se poate...prea mi-au mers bine azi lucrurile. Ceva undeva tre să se întâmple. Şi nu s-a întâmplat. Am intrat pe Autostrada italiană pe la Treviso, încă vreo 120 de km până la Noventa di Piave, fiind primii kilometri pe autostradă de când am plecat din ţară. Nu prea ai multe de făcut când rulezi pe autostradă, gândurile mele fiind tot la drumul ce-l terminasem mai înainte, şi sincer tare rău îmi părea că se termină ziua. Da hai că totuşi mai avem ce vedea şi în Italia » Post actualizat in 28 Jul 2015 09:29 The Last road in Croatia.

Am înoptat la nişte prieteni la Burila Mare, sat care e la 18 km de Porţile de Fier 2. Şi aceeaşi continuare din Titlul. Cu cât mai puţini km făcuţi în Serbia, cu atât mai bine. Nu ştiam ce o să găsesc acolo. Cât priveşte rezervare pe booking, n-am găsit nicăieri internet free. şi nu ştiam câţi km o să pot face zilnic. De aceea am luat cortul cu mine. cnairda - Îţi mulţumesc din suflet pentru efortul făcut. De sâmbătă până ieri au fost necesari aproape 10 litri pentru Nicu. » Post actualizat in 21 Jul 2015 11:56 Episodul 2 - Budva - Kotor - Dubrovnik - Neum - Split - Trogir Am rezistat tentatiei să le arunc cu ceva în cap muncitorilor matinali ce-mi zâmbeau şmechereşte când am ieşit din cort. După 5 ore de dormit iepureşte i-am învăţat toate înjurăturile legate de sfinţi şi familie. Sincer n-am mai stat să verific dacă le-au învăţat. Mi-am strâns catrafusele şi am plecat. Am observat că întotdeauna în drumurile mele dimineaţa mi-e greu să mă ridic, să mă apuc de strâns bagajele, că mi-e o silă să mă ridic în şeaua motocicletei. Dar după 10-15 kilometri dispăreau toate junghiurile şi revenea pofta de viaţă. Cu marea în stânga, munţii în dreapta şi soarele în ceafă zburdam pe şoseaua spre Kotor. Zburdam cu 40-45 km la oră. Aşa aglomeraţie n-am văzut nici la Mamaia. Autocare, hârburi, maşini de toate felurile, plus motociclişti alcătuiau o masă omogenă ce încerca acelaşi lucru ca şi mine. Să meargă înainte. dârz şi hotărât. Am rămas uimit de privelişte odată cu ieşirea din tunelul ce mărginea oraşul. Tot golful era ca o cetate mărginită de munţi destul de înalţi, în spaţiul mic rămas până la apă strecurându-se construcţiile. Şi o şosea super aglomerată. Bineînţeles murdară de mâzga aia alunecoasă. Faină privelişte, mai ales completată de imaginea a două mari vapoare de croazieră parcate pe lângă mal. Vapoare pline de turişti. Cred că unul era din chinezi altul de americani, ambele naţii fiind reprezentate din belşug. Ca o mică paranteză, nu am întâlnit în cei aproximativ 2000 de km şi ceva nici o maşină cu nemere româneşti. O fi şi din cauză că am ales să merg numai pe drumuri naţionale, şi cât mai aproape de mare. Hoardele de turişti le găseai la tot pasul imaginea care o aveam era exact cum văzusem la National Geographic un documentar despre suricate. Cum stăteau toate grupate pe lângă suricată lider ce avea coada mai mare şi înaltă. Aici rolulul suricate lider era luat un nene sau tanti cu steguleţ. Ferească D-zeu să te încrucişezi cu o ceată din asta. Până trec durează o veşnicie. Întâi cei tineri şi sprinteni apoi cei mai la vârsta mijlocie, urmaţi de pensionari ce fugeau de doamna cu coasa ce le bătea în uşa de acasă. Scăpând de centru, căutam ceva de mâncare, vreo patiserie gogoşărie, orice să pot băga în stomac împreună cu o cafea. Nimic, numa terase şi restaurante cu preţuri sărind de 7-8 euro. Ftui muma măsii, bag mâna în gaz trecând pe lângă un fast food pe care l-am văzut în ultimele secunde. Numai amintirea voblajului violent m-a făcut să nu frânez brusc aşa că am trecut de singurul loc în care puteam mânca decent, adică ieftin, de pe acolo. Am încercat să întorc, dar fluxul de maşini şi motociclete era muuult prea mare să aştept, aşa că mi-am continuat drumul nervos şi bombănind că oricum mâncarea de fast food îngraşa ca naiba şi mai şi plină de carbohidraţi. Plus că cine ştie ce sosuri mai pun aia pe acolo, deci dă-i înainte spre alte zări şi mâncare mai sănătoasă. Da parcă totuşi o pleşcaviţa ar merge ca unsă. De mult auzisem de bomba asta calorică. Las şi aşa am multe kile, bag buruieni că e mai sănătos. Ieşind din Kotor m-a mâncat pe mine undeva să fac la stânga să mai fac nişte poze la masivele vapoare. Intru pe o străduţă chiar la malul mării, nu mai lată de 2 metri şi ceva. Opresc fac poze, şi dau mai departe, aşteptând să fac din nou stânga să mă întorc pe strada principală. Ei bine surpriză. Nu am găsit absolut nici o trecere, strada devenise cu sens unic şi frustrarea mea creştea văzând cu ochii văzând că mă întorc spre punctul de unde am venit. 10 kilometri am mers pe străduţa aia, cu 10 km la oră, cu dinţii zăngănind la fiecare limitator de viteză. Nişte valuri din asfalt, numa bune de spart dinţii. Dar toate le-am uitat când minunea de străduţă m-a scos unde credeţi? La Pleşcaviţa. Ăsta e semn ceresc, D-zeu mi-a dat o a doua şansă. Sau o încă încercare. Cam ăstea erau gândurile mele când mă afundam într-o pleşcaviţă mare şi suculentă plină de carbonuştiuce, e-uri şi sos de maioneză. O să ard în iad, da măcar sătul. Întru groază nutriţioniştilor amatori ce vor citi aceste rânduri, am stropit-o şi cu o coca cola la juma de litru. Cu zahăr. I'm in heaven. Drumul de la Kotor la Herceg-Novi a fost deosebit. Trece pe deasupra satelor şi orăşelelor înghesuite între apă şi munte. M-am trezit deodată transportat pe malul lacului Como şi Maggiore. Case din piatră acoperite cu ţiglă roşie, turle de biserici impunătoare ce se ridicau spre cer, completau un peisaj de basm. Să vezi o turlă înaltă oglindindu-se în apă albastră a mării adriatice nu-i o privelişte de zi cu zi. Făcând o comparaţie cu ce văzusem până acum am realizat că de abia acum începe civilizaţia. Deja eram în altă lume departe de circul şi panarama din petrovac şi budva. Trecerea la vamă a fost mai rapidă şi mai uşoară decât aş fi crezut. Întotdeauna am o strângere de inimă la vămi. Vămile sunt mari mâncătoare timp şi nervi stând la mâna şi înţelegerea unui vameş sau a unui poliţist de frontieră. Dubrovnik here I come. am uitat să omit un amănunt nesemnificativ, 35 de grade în aer şi absolut nici un pârţ de nor pe cerul albastru. Ştiam de la Nicu ca e o problemă cu parcarea prin Dubrovnik în oraşul vechi, aşa că nu cred că vă miră dacă vă spun că m-am plimbat de două ori înconjurând cetatea căutând un loc liber. L-am găsit .. acum cum fac cu plata. Plata? care plată? nu se plăteşte parcare la scutere şi motociclete în dubrovnik, mi-a spus o prea frumoasă fată călare pe o Vespa. Uimirea şi bucuria din privirea mea nepreţuită. Am scăpat 3-6 euro. Numa buni de pleşcaviţă, deja am devenit dependent. Noroc că This is Croatia, şi pleşcaviţa nu e pe toate străzile. Cu riscul de a supăra pe fanii acestei cetăţi pot spune cu mâna pe inimă că nu m-a dat pe spate oraşul vechi. Îngrijită, curată, străzi pavate mari şi mici, terase peste tot, ar fi arătat mult mai bine într-o după amiază de septembrie sau octombrie. Nu în iulie la 2 după-amiază sub un soare nemilos în 35 de grade. Şi aceeaşi hoardă de năvălitori prezentă. Lăcuste ieşite din burdihanele vapoarelor mai devreme văzute de mine. Nu aveai loc sa arunci cu ban pe jos, iar dacă îl aruncai cu siguranţă nu aveai loc să te apleci să-l ridici. Ce a fost bine pentru mine, a fost fântăna din care curgea cea mai rece şi bună apă vreodat băută în drumul ăsta. Şi moacă. Am topit 3 litri în două ore ca untul la soare. Sincer am încercat să inaintez pe strada principală să cunosc câte ceva din oraş. Bunăvoinţă am avut. dar împrejurările complet nefavorabile. Oricum pietrele mă lasă reci, am să am parte numa de pietre pe lumea ailaltă, inclusiv la căpătâi. Aşa că, la bulivard birjar că avem treabă. Plănuisem să ajung la Split în după-amiază aia sau pe undeva pe alături să pun cortul şi să am parte de un binemeritat somn. What could possibly go wrong? Până la Split am zburat prin curbele drumului naţional de pe lângă mare, ce devenea din ce în ce mai puţin aglomerat. Chiar la ieşirea din Dubrovnik am trecut pe pod extraordinar, o frumuseţe albă, suspendat de cabluri, cam ca podul lui Tăriceanu. Avea o deschidere impresionantă, deasupra unui canal, combinaţia de albastru cu alb dându-i o notă de distincţie maiestuasă. La capătul podul dau peste două tinere autostopiste blonde, ce umblau cu rucsacii prin Croatia. N-am reusit să le fac o poză din faţă, dar credeţi-mă că imaginea a două blonde în pantaloni scurţi ţinând în mână cartoane pe care scria Kotor ar fi dat fiori oricărui camionagiu. Acum rămăsesem numai eu şi vama bosniacă ce se apropia cu paşi repezi. Dacă nu mă primeşte cu buletinul? ce naiba fac? Paşaportul expirase de ceva luni, au habar n-având de chestia asta decât când l-am luat în mână să-l bag în bagaje. » Post actualizat in 21 Jul 2015 12:00 Kotor » Post actualizat in 21 Jul 2015 12:02 Dubrovnik » Post actualizat in 21 Jul 2015 12:04 Dubrovnik 2 » Post actualizat in 22 Jul 2015 07:30 Nu am zis nimic de şoselele din Croaţia. Perfecte ar fi puţin spus. După peticeala din Serbia, şoselele naţionale din Croaţia, chiar de la intrare, au fost ca un balsam pus pe rană. Pe rana din .. ştiţi voi cu ce stă motociclistul pe motocicletă. Asfalt bun, curat, n-am zărit un fir de nisip sau pietriş sau vreo groapă în toţi cei 600 de kilometri făcuţi de-a lungul coastei mării de la Herceg-Novi la Rijeka. Asta m-a făcut să mă bucur de fiecare curbă înclinându-mă până la limita experienţei mele, uitând de orice precauţie. Curbă după curbă deveneam mai impertinent, mai imprudent, dar sincer nu-mi păsa. De cum am ieşit din România şi am alimentat la prima pompă , motorul şi-a schimbat mersul, parcă eram călare pe rachetă, trăgea ca 100 de măgăruşi la unison, de parcă se bucura alături de mine de moment. Carpe Diem şi vedem noi după aia cum le mai reparăm. Dacă se mai repară şi nu ajung subiect de topic cu RIP-uri. Ştiu..puritanii mersului pe motocicletă o să-mi sară în cap, că nu fac bine ce fac. Aşa este, recunosc, dar nu pot să spun că nu aş face-o din nou. Nu e nevoia de adrenalină, pur şi simplu îmi place să merg pe motocicletă. Pe curbe, pe drum drept, prin munţi, prin văi, prin canioane şi pe lângă mare. Iar am deviat de la subiect. Am lăsat fetele să găsească pe cineva să le ducă la Kotor, şi mi-am căutat de drum. Da tot nu mă pot gândi, ca şi voi de altfel, oare or fi fost şi spre oraşul ăla tot din Croaţia cu nume....mda .. să lăsăm glumele de autobază. Avem în faţă un hop. Bosnia. Numele ăsta îmi stârnea fiori reci pe spinare. Pentru cei mai tineri nu cred că are vreo rezonanţă deosebită, dar pentru mine, când aud de Bosnia, îmi vin în minte imagini cu oraşe distruse, cadavre ciuruite de gloanţe pe margini de şosea şi soldaţi înarmaţi până în dinţi. Iarăşi apare fantoma din episodul unu. Până la graniţa bosniaco-croată mă tot gândeam care o fi fost rostul acelei porţiuni de 9 kilometri prin care li s-a dat ieşire la marea adriatică Bosniei-Herţegovinei. Toate prostiile din capul meu au fost spulberate de un tinerel în uniformă care mi-a făcut semn să trec mai departe fără să se uite măcar la acte. Pregătisem cartea de identitate, RCA-ul, certificatul de înmatriculare, degeaba. Da le-am lăsat totuşi la îndemână pentru cealaltă vamă. Nu se poate să am noroc de două ori la rând. Iaca că se poate...a fost cea mai rapidă trecere printr-o vamă a mea de când hălădui pe şosele. Gata şi cu bosnia, pot spune că am trecut prin ea deşi n-au fost decât vreo 10 kilometri? Mi se poate trece în palmares? Măcar pentru morcovul care m-a însoţit până la ieşire... Până la Split a fost un drum de relaxare..eram în Uniunea Europeană, şi urma să nu mai ies din ea până acasă. Terminasem cu vămi şi vameşi. Se instalase un sentiment de relaxare şi de linişte ce m-a făcut să mă nu mai îmi pese de nimic altceva decât de drum. Din nou curbe, peisajul atât de cunoscut din drumurile mele din Grecia şi un cer albastru fără nori mă însoţeau făcându-mi ziua frumoasă. Ce poate fi mai frumos pentru un motociclist. Munte, mare, cer senin, şosea perfectă, rezervorul plin, ..sunt în rai. Aproape..dacă ar fi şi burta plină ar fi şi mai bine. Uitasem că tre să mai alimentez şi stomacul cu atâtea gânduri la bosnia... Chestie rezolvată la Omis, un mic port super aglomerat. Acolo am găsit o Prerada, brutarie sau patiserie naiba ştie ce o fi însemnând în traducere, plină cu calorii de toate felurile. Ştiţi cum a alunecat un burek cald pe gât? Ca uns... la ce foame îmi era cred că s-a evaporat instant în stomac. Bestial .. sau o fi fost şi de la foame. Juma de oră m-am ospătat în prerada aia cu ce a vrut muşchiul meu ... burek, cornuri, plăcinte...festin. Parcă scăpasem din puşcărie . N-am avut nici o problemă cu orientarea în Croaţia, semnele de circulaţie fiind destule şi foarte edificatoare asupra direcţiei. Singura problemă a mea prezentă peste tot pe unde am fost, era lipsa numărului de kilometri până la următoarea destinaţie. Obişnuit din ţară, unde poţi citi pe bornele kilometrice informaţii destul de importante, cum ar fi numărului drumului, dacă e naţional sau judeţean şi numărul de kilometri până la primul oraş mai important, în fosta Iugoslavie, nimic. Mai era din când în când scris pe indicatoare numărul de km dar rar de tot. În Serbia deloc, în Muntenegru foarte rar, doar în Croaţia era mai bine. În bosnia nu pot spune, în cei 10 km n-am avut timp să văd vreun indicator. Hai că am ajuns şi la Split, şi a început super aglomeraţia prezentă fiecărui mare oraş. Coloană de maşini, caniculă, aer fierbinte. Aici, chiar la intrarea în Split, era să o mai comit odată. Frânează coloana de maşini brusc la o trecere de pietoni, eu eram cu privirea în hartă în căutarea camping-ului, deşi n-a durat decât vreo 5 secunde, mă trezesc cu o mare lumini roşii în faţa mea. Amintirea voblajului din Budva fiind proaspătă în minte, n-am apăsat frâna faţă decât la jumătate să văd cum reacţionează motocicleta. A reacţionat ca un pensionar de 80 de ani. Adică nici n-a băgat de seamă că i-am dat o comandă. Evaluând situaţia am tras dreapta şi am depăşit întreaga coloană de maşini prin dreapta. Noroc chior că toţi circulau foarte aproape de axul drumului contrar cum circulă cei din Europa de Vest. Am şters mucii la vreo doi puradei prezenţi în braţele mamelor din dotare într-o staţie de autobuz şi am tăiat-o cu coada între picioare spre camping. Am ajuns la recepţie încă tremurând la ce puteam păţi, şi cum puteam să-mi sfârşesc drumul în fundul unui Yugo ce sigur era cu mult mai rezistent decât furca faţa a unui Suzuki. Campingul din Split era plin. Slabă speranţă să navighez cu motocicleta prin marea de oameni spre un eventual liber loc să pun un cort. Parcă eram la un concert rock. Hai mai departe Mişule, că tre să fie un camping mai aerisit. Îmi sunau în minte cuvintele lui Nicu. Ce-mi pomenea de Trogir, un oraş la câţva kilometri de Split. Începuse să se întunece, de răcorit nu s-a răcorit, aglomeraţia nu s-a domolit, porcărie. Am avut noroc de o şosea cu 4 benzi, un fel de centură a Split-ului, ce m-a dus destul de repede pe drumul spre Trogir. Acolo altă belea. Fiind oraş vechi, străzile mici, iar am prins un ambuteiaj la podul ce ducea la insula pe care era situat oraşul propriu-zis. Camping nu zăream nicăieri, las că opresc undeva şi caut pe gps. Sigur tre să fie prin preajmă da nu ştiu eu. Ochesc un BMW X5 cu numere de franţa parcat juma pe trotuar juma pe şosea, mă bag în spatele lui şi încep să butonez gps-ul. După 3 minute mă trezesc că iese francezul din maşină cu nişte hârtii în mână, vine la mine şi mă întreabă în franceză cât e amenda. Am rămas perplex. Ce amendă măi figură? Cine te-a amendat? La care ăla îmi spune ..Vous... Eu? Am crezut că face mişto de mine. Tot francezul lămureşte situaţia.. Nu sunteţi poliţist? Eu îi zic că nu...Cred că i s-a auzi răsuflatul de uşurare până la Split. Mi-a spus apoi că în Paris sunt unii călare pe motociclete îmbrăcaţi în negru care vânează maşinile parcate aiurea şi le dau nişte amenzi de nu le pot duce. M-a văzut butonând la GPS şi credea că deja îi verific numărul şi îi scot amenda. Mare e grădina ta Doamne, ce poate face civilizaţia din om. Sau amenzile. Am găsit până la urmă campingul, la 10 noaptea, prilej să-mi montez cortul pe întuneric. Unde am găsit liber. De fapt nu era chiar liber, pe acolo trecea o super autostradă pentru furnici, locul fiind si sub principalul copac de întâlnire a insectelor bâzâitoare numite şi cicade dar asta aveam să văd dimineaţa următoare. La ora 5 dimineaţa. » Post actualizat in 22 Jul 2015 07:37 Omis

Alineatele erau.. da le-a bulibăşit editorul de la motociclism. Sau eu când i-am dat copy paste. Mai sunt vreo 6 episoade. Înarmaţi-vă cu răbdare

Această călătorie nu ar fi fost posibilă fără sfaturile şi îndrumările prietenului meu Nicu Panaitescu, un mare motociclist şi împătimit de drumeţii pe două roţi în Europa, aflat acum într-o mare cumpănă a vieţii. Nicule, abia aştept să treci de pasul ăsta să visăm din nou împreună la munţii şi văile pe care le vom traversa călare. Episodul 1 - Amenintarea Fantomei... orţile de Fier 2 - Zajecar - Paracin - Kruşevaţ - Kopaonik - Novi Pazar- Berane - Podgorica - Petrovac na Moru - Budva Una bucată motociclist 42 de ani şi una bucată motocicletă Suzuki GSX750F 14 ani. Sa explic un pic titlul. Intotdeauna mi-e fost teama sa merg in tari din fostul bloc estic comunist. Avand experiente destul de neplacute in Moldova si in Bulgaria, m-am jurat sa nu mai calc in tari in care civilizatie e inca in scutece. Ma refer aici la mentalitatile celor pusi sa pazeasca ordinea si linistea publica, fostii militieni. Asa deci si prin urmare, e anul domnului 2015, şi uite că mi-am luat inima în dinţi să străbat fosta Iugoslavie cu motocicleta. Poate nu aş fi avut curajul dar cuvintele altor motociclişti despre cât de frumos este pe malul mării Adriatice m-au făcut să bat la Porţile de Fier 2 într-o dimineaţă de iulie. După un drum fără istoric, Focşani-Bucureşti-Piteşti-Craiova(Hai Ştiinţa) - Drobeta Turnu Severin - Burila Mare (dacă nu găsiţi pe hartă aceast sat pierdut de lume din Câmpia Olteniei nu vă învinovăţiţi, multe hărţi nu o arată), iată-mă pregătit să intru în Serbia. Ca să-mi fac de lucru cât aşteptam la vamă (deşi pustie tot am stat vreo 20 de minute în soarele de dimineaţă în vama sărbă din motive necunoscute mie, prilej să-mi aduc aminte de tot ceea ce păţisem cu ani în urmă în bulgaria) am luat la puricat traseul ce îl aveam de făcut studiind o hartă rutieră tipărită de prietenii noşte de peste Tisa. Memoram oraşele prin care vroiam să trec, Negotin, Zajecar, Paracin, Kruşevac, Kraljevo, Novi Pazar şi gata .. sunt în Muntenegru. Hotărâsem să evit complet autostrăzile pentru a simţi cu adevărat ţările prin care voi trece. Da. puteţi spune că mi-am căutat-o cu lumânarea, dar să nu anticipăm. Traseul îl hotărâsem de acasă împreună cu alţii ce au trecut prin Serbia şi bazându-mă pe hartă asta tipărită plus o hartă free a Europei de Est pentru Garminul meu zumo găsită pe un site ce mi s-a părut de încredere eram sigur că nimic nu se poate întâmpla rău. Sau cum zice românul, What could possible go wrong?. Deja văd cum un zâmbet vă înfloreşte pe faţă. De cum am ieşit din vamă am realizat că treaba nu va fi aşa de simplă după cum credeam. Prima intersecţie prima belea. Încotro. Nici un semn de orientare, nimic să-mi spună încotro să apuce românii dornici de aventuri ce se avântă voiniceşte în Serbia. Am luat-o pe drumul din faţa mea ce mi s-a părut mai mare şi mai bun. Bun relativ fiind spus, pentru că era plin de petice de diferite culori exact ca în ţara vecină şi pretină, Bulgaria, petice ce se potriveau perfect cu sport-turerul meu. Eh, dacă aveam BMW-ul zburam pe aici. Dă-i Doamne romînului mintea de pe urmă. Să revin, merg pe drumul ales, şi kilometrii încep să treacă iar eu nu dau de ceea ce credeam că trebuia să fie drumul principal spre Negotin sau Zjecar. Şi asta nu-i nimic dar începuse să o ia la dreapta, soarele rămânea în spate, adică tratam cu fundul direcţia în care ştiam că tre să ajung. Bun...dăm drumul la GPS şi sigur mă scoate el la liman. Gata cu mândria de navigator solitar cu harta şi busola în mână. Şi porneşte GPs-ul, şi începe să-mi arate linii aeriene de curent de înaltă tensiune, bălţi, păduri, şi alte chestii, numa strada nu. Zici că harta a fost făcută de asociaţia partizanilor amatori care după ce aruncă în aer stâlpii de curent să ştii pe unde să fugă mai repede sau unde să se ascundă. Conform GPS-ului figuram ca fiind într-o baltă, deşi eu simţeam că sunt într-un mare cacao. Bun. deci GPS canci, harta nu-i bună de nimic dacă nu ai semne să-ţi arat încotro să o iei, deci ce mi-a mai rămas. Soarele. Dacă Columb a găsit America fără GPS şi hărţi eu de ce n-aş putea găsi Zajecar-ul dupe soare? Bine, acu sincer Columb căuta altceva când găsit America, sper că eu nu mă voi trezi intrând vesel în Kosovo. Deci întorc motocicleta şi efectiv mă las ghidat de sfântul soare. am mai trecut vreo 2-3 intersecţii de drumuri din ăstea fără marcaje şi întotdeauna alegeam pe cel ce mergea spre sud. După 20 de minute de orbecăială (dacă m-ar fi urmărit americanii din satelit s-ar fi cacao de râs la ce traseu sinuos am făcut) a dat D-zeu să ajung pe o şosea mai acătării. Şi pentru că au început să apară maşini cam 2-3 la 5 minute am bănuit că e una principală. Cu faţa la soare aşteptam un indicator ca altceva să-mi arate că sunt pe drumul cel bun. Primul ce mi-a apărut m-a făcut să tresar, orice da să nu dau peste vreo ocolire că am pus-o. Fac o paranteză să le spun celor ce nu au fost în fosta Iugoslavie, că indicatoarele rutiere acolo sun galbene cu scris negru, exact cum sunt cele de la noi cu ocolire. Sincer nu mai ţin minte ce nume de localitate scria pe indicatorul ăla, dar am stat 5 minute să-l găsesc pe harta mea. nici pomeneală. Am mărit aria de căutare, sperând că nu am trecut din greşeală în Bulgaria tot hălăduind pe dealurile ălea, apropo de bancul din epoca comunistă cu mesajul către CAP-ul din Negru Vodă ce raporta înfăptuirea arăturilor de primăvară pe nu ştiu câte hectare, mesaj prin care li se spunea să se oprească că au intrat în Bulgaria. Nu-i nimic, zic eu, eroare de redactare a hărţii, las că tre să mai fie un semn. Apare încă unul şi surpriză, tot nu găsesc denumirea pe hartă. Atunci am realizat că treaba chiar pute. harta nefiind bună de nimic. Nici măcar de şters la.... Aşa că am luat-o după soare iarăşi şi sperând că sârbi vor fi mai darnici cu tabla şi vopseaua pentru semne de circulaţie, dă-i spre Sud. Am ajuns într-un final la Zejecar, de unde treaba s-a mai întărit. Au apărut semnele, maşinile erau din ce în ce mai prezente, iar străzile mai bune. Drumul de Zajecar la Paracin chiar a fost o supriză pentru mine. Asfalt bun, peisaj fain, răcoare, drumul trecând prin nişte munţi, ce mai .. o plăcere. Rămăsese prezentă totuşi ameninţarea fantomei miliţianului comunist, gata să se abată asupra finanţelor mele drămuite cu mare grijă. Luasem de acasă bancnote de 5 şi 10 euro care îmi burduşeau portofelul special pregătite pentru shpagă. Pe toţi kilometri făcuţi în Serbia nu am văzut picior sau caschetă de miliţian. Da fantoma tot acolo era. La Paracin am alimentat la un OMV şi am revenit la sentimente mai bune asupra hărţii mele de 18 lei producţie Ungaria. Hai poate totuşi o să-mi arate drumul bun. La GPS nu mă mai gândeam că o lua pe arătură rău. Paracin - Krushevac a trecut imediat, incepusesem să-mi găsesc ritmul, chiar mă simţeam bine, aşa că era nevoie de un duş rece. La ieşirea din Krushevac spre Kraljevo drum în lucru. Nu-i nimic aflu eu la benzinăria de lângă cum stau lucrurile şi cu ocazia asta cumpăr şi hartă rutieră cu Serbia. Am ascultat cu atenţie indicaţiile în limba sârbă ale băiatului de la pompă, indicaţii foarte exacte de altfel dacă aş fi putut să le verific. După ce am înţeles eu, în loc de drumul spre Kraljevo am ajuns pe un drum ce mă ducea spre Kosovo. Deci de ce ţi-e frică nu scapi. Ca să nu mă întorc din drum după 30 de kilometri făcuţi, am cârmit-o spre Kopaonik, şi nu mi-a părut rău de loc. Şoseaua foarte bună, pustie, răcoare din nou, iar peisajul chiar m-a lăsat fără cuvinte. Nu-mi venea să cred cum arată o staţiune de ski dintr-o fostă ţară comunistă. Deci la barza chioară îi face D-zeu cuib, adică am păpat ceva rahat când eram mic. Drumul ăsta a fost şi mai scurt, şi mai frumos şi neaglomerat. O plăcerea pentru căluţii din Katana care au apucat să se dezmorţească. De la Kopaonik am coborât pe lângă ceea ce numesc unii graniţa cu Kosovo spre Novi Pazar. I-aş fi spus Novi Bazar, după ce am găsit în centrul oraşului, o piaţă liberă desfăşurată pe stradă, un talcioc în plin centru. Începuse să fie şi cald, mergeam la pas, deja făceam saună gratis. Las că face bine la celulită. Scăpând din ultimul mare oraş din Serbia am nimerit pe valea unui râu intrând direct în răcoare binecuvântată din canionul ce-l săpase în munte. De aici şi până la Podgorica nu am mai părăsit munţii, şi sincer nu mi-a părut rău de loc. Motocicleta s-a comportat extraordinar, cauciucurile având o aderenţă extraordinară, caii erau toţi prezenţi, iar drumul, superb. De la Novi Pazar până la Podgorica, am trăit o experienţă fantastică. Mai văzusem canioane, mai văzusem drum prin munte, dar ca în canioanele săpate de râurile Tara şi Moraca nu. Pereţi înalţi la stânga şi la dreapta, tuneluri extraordinare, drum la înâlţime, nu am cuvinte să descriu cu adevărat ce am trăit acolo. Dacă aş fi ştiut ce mă astepta în Podgorica, m-aş fi oprit să pun cortul în munţii ăia răcoroşi. Dacă în canion erau 20-22 de grade, când am intrat în Podgorica am crezut că cineva a dat drumul cazanul iadului. Valul de aer fierbinte în care am intrat pe la 6 după-amiaza mi-a tăiat respiraţia aproape de sufocare. Nu stiu câte grade erau în aer, dar simţeam că la fiecare răsuflare mi se usucă plămânii. Am tras cât am putut de tare de motocicletă să las în spate cazanul în care fierbea oraşul şi din cele trei drumuri spre mare l-am ales la întâmplare pe cel spre Petrovac na moru. Mai ţineţi minte chestia aia cu barza chioară? Cred că am ales pe cel mai frumos drum posibil. Am fost un pic ajutat şi de zgârcenia proverbială a mea, care m-a impins pe drumul vechi, nu pe cel noi prin tunelul construit în munte. Am admirat un apus de soare cum rar mi-a fost să văd, spectacolul contopirii mării adriatice cu un soare roşu lăsându-mă din nou fără cuvinte. Ei hai că nu-i chiar aşa de rău în Serbia şi Muntenegru. Bucuros că înecasem în mare fantoma ce mă urma de la graniţă, am început să caut de cazare. Cazare...la 10 noaptea...duminică noaptea pe litoralul muntengrean. Ce pretenţii pe mine. Merită să încerc totuşi. Speram să nu fiu nevoit să dorm la cort, într-o zonă în care auzisem că preţurile la camere ar fi mai mici ca în croaţia. Caut un hotel de 2 stele sau hai 3 ca să fac o aroganţă. Aiurea. Toate hotelurile ce mi-au defilat prin faţă de la Petrovac la Budva erau de 4 stele. Ouauu.. nene..parcă sunt pe Riviera Franceză. Opresc la unul totuşi să întreb de preţ. Mă prezint la recepţie fără să mai îmi iau fracul papionul şi cămaşa albă absolut necesară intrării într-un hotel de 4 stele. După privirea recepţionerului în ochii căruia citeam nehotărârea între a chema paznicul sau a-mi da 10 euro să plec din hotel, mi-am dat seama că drumul până aici şi-a lăsat o amprentă destul de adâncă asupra tenului meu sensibil. Hai totuşi să încerc... camere aveţi? La următoarea întrebare, cât costă? recepţionerul cu mişcare scurtă din închietură face să dispară hârtia cu preţurile afişate. Mister, ză hotel iz ful. But we mei hev a rum. Let me talk abaut ză prais. Şi pleacă. Exact aceeaşi desfăşurare de evenimente am observat-o la toate hotelurile la care am oprit şi am cerut cazare. Diferenţa consta în preţurile cu care veneau din spate de la sfătuitorul secret, marele mogul al preţurilor. De la 120 de euro, până la 70 de euro, preţ pentru o cameră în regim single fără mic dejun. Dar aveam privilegiu în a sta pe celebra lor rivieră la celebrul lor hotel de 4 stele. Îmi venea să le strig, bey minigicarilor, şpeculanţi de patru rahaţi nu stele, dacă mă duc pe booking.com camerele voastre sunt la 20-30 de euroi. Jigodii împuţite cu mentalităţi de pieţari. Gata m-am calmat. Nervos cum eram am plecat din budva cu o amintire neplăcută care nu se va şterge devreme. Mai ales că era să mă împrăştii pe jos la un semafor unde un şofer mult prea prudent a ales în a-mi testa abilităţile de cascador şi pune o frână sănătoasă. Eu îi urmez exemplu dar neştiind că muntenegrenii dau cu o ulei, benzină, motorină sau vreo soluţie secretă de împrăştiat motociclişti pe asfalt. Şoseaua din fiecare staţiune e un patinoar în plină vară. Rezultatul frânii mele bruşte a fost un voblaj violent stânga dreapta de vreo 4-5 ori la fiecare din rotire a ghidonului simţind mirosul asfaltului. Mă şi vedeam culegându-mă de jos în faţa unei asistenţe numeroase dezaprobatoare. Uite unde şi-a găsit românul ăsta să ne găurească asflatul şi să ne umple strada de plastice. Ca să nu o mai lungesc, am scăpat cu bine din cumpăna aia şi din următoarea exact la fel, pentru ca să găsesc până la urma un camping pe malul mării, Camping Jazz, în care obosit mi-am desfăşurat cortul salteaua şi sacul de dormit hotărât să dorm buştean. Eu eram obosit, dar echipa ce pregătea festivalul de joia următoare în care urma să vină Prodigy să cânte la Camping Jazz, nu. Au bocănit până la ora 2 în noapte amplasând garduri de separare a diverselor zone astfel că dimineaţa m-am trezit aproape ca în filmele cu lagăre de prizonieri. Înconjurat numa de garduri şi paznici ce păzeau intrările. Nu am cum să uit noaptea aia din mai multe motive. A fost cel mai mic preţ ce l-am plătit pentru o noapte cu cortul, 8 euro, a fost cea mai matinală trezire care am avut-o, ora 5 la care au sosit veselii muncitori muntenegreni să acopre un şant cu un excavator, pickhammer, multe lopeţi şi voie bună, plus cele mai mizerabile bude şi duşuri văzute de mine vreodată într-un camping. » Post actualizat in 21 Jul 2015 08:46 Kopaonik » Post actualizat in 21 Jul 2015 08:48 Muntenegru