Crina

Sorin 666 - Multumim foarte mult pentru urari. Speram sa fie totul bine. Va tinem la curent, oricum... bob66 - Multumim mult! sailordana8 - Multumesc din suflet si pentru aprecieri si pentru urari! Cine stie, poate ca va vom relata urmatoarea noastra calatorie dintr-o Africana cu atas... mishutz - cazarea - hotel sau pensiune, benzina, bacul - dus-intors, mancarea (doar din supermarketuri si placintarii, nu in restaurante) ne-au costat 1400 de euro. ...viata mea incepe sa se schimbe radical. In suflet sunt inca motociclista, dar in realitate ma indepartez cu fiecare clipa de aceasta lume. Mi-ar placea sa cred ca-mi sunteti alaturi la fiecare "curba" si ca ma veti ajuta sa revin pe calea "cunoscuta"...dupa ratacirile mele de-un an-doi

Esti prea dragut. Multumesc mult! Iar legat de urmatoarele, aveam planuri frumoase pentru anul asta, dar se pare ca mai nou avem un bebe pe drum asa ca, momentan, vom spune pas calatoriilor. Asteptam sezoanele viitoare...

Va multumesc nespus de mult pentru gandurile voastre minunate. Nu m-as fi gandit niciodata ca am putea anticipa calatoria altcuiva sau ca am putea reprezenta sursa de inspiratie pentru cineva. Dar ne-am bucura enorm sa fie asa....Va multumim!!! ................................................ Nu as fi crezut ca ceva din ce am scris vreodata sa fie atat de apreciat de catre cineva incat sa-mi sugereze obtinerea unor drepturi de autor. Consider cuvintele dvs. drept cel mai frumos compliment. Va multumesc.

Ceea ce nu vedem ne vede. Ceea ce nu simtim ne simte. Ceea ce nu ne lipseste ne apartine. (Octavian Paler) …drum drept, din Sfinari pana in Iraklio, pe autostrada care ne plictiseste si nu ofera nimic. Popasuri scurte, taceri lungi. Imi doream sa inchid ochii si sa fiu teleportata prin puterea gandului direct in Piraeus. Traiam acum intr-o lume a valorilor amestecate, un taram inca boem, dar "alunecos". Ajunsi in Iraklio, ne-am infiintat in cladirea destinata turistilor pentru a ne interesa de bac si a face unele provizii. Am aflat astfel ca exista mai multe linii de ferry-uri si am luat bilete la cel mai ieftin (Anek Lines). Grozava isprava! Pentru 10 euro de persoana mai putin, am avut parte de o experienta “sinistra”. Cat despre provizii, Angi m-a lasat pe mine sa le fac. Iar eu, avand o foame de lup, am aparut tantosa, gata de "imbarcare", cu o sarsana plina cu 10 placinte imense. Eram gata. Plecam iar…spre nicaieri, la fel de libera ca o pasare oarba, ce nu vede colivia de cercuri desenate in zbor. N-am ajuns bine pe puntea vasului ca am si simtit nevoia sa ma frec la ochi, sa ma ciupesc, doar-doar ma voi trezi din cosmarul in care nimeriseram mai de voie, mai de ne-voie. Eram inconjurati de tigani bulgari negri ca taciunele si extrem de zgomotosi. Am incercat sa gasim doua locuri retrase pe o terasa ; ne-am asezat incet, vorbind in soapta, in speranta ca nimeni nu ne va sesiza prezenta. Demersul era inutil. Pana in momentul asta eram singurele siluete albe din zona. Tigancile-mi zambeau, tiganii zbierau. Mi-am luat o cafea tare si ma pregateam sa dau iama in placinte. M-am indreptat spre toaleta pentru a ma spala pe maini. Toaleta era, insa, plina de tigancuse care se spalau cu foc la chiuveta din cap…pana-n picioare, se cremuiau, se parfumau…tot tacamul. M-am intors uimita de tot “spectacolul” ; insa, in momentul urmator, m-a pufnit rasul. Trei pusti blonzi, carliontati, ca niste ingerasi, albi ca spuma laptelui, ramasesera incremeniti in mijlocul “furiei negre”. Au pasit tiptil pana pe o banca din spatele nostru si nu s-au mai dezlipit de-acolo. Imi aminteam de o replica dintr-un film… "De ce stau aici, cu mainile in buzunarul meu metaforic, legat de locul meu confortabil al fricii ?". Am incercat sa ma linistesc si am plecat pe punte pentru a mai arunca o ultima privire povestii pe care o lasam in urma. In apropiere vedeam niste ruine, iar in departare se zareau carari luminate ce duceau in munti. Iraklio a fost in trecut un important port venetian in Mediterana rasariteana si ruinele pe care le vedeam erau zidurile ridicate in secolul al XVI-lea de catre venetieni pentru a proteja orasul. Cand m-am intors, ne-am hotarat sa mai dam o raita prin zona, in speranta gasirii unui loc mai putin…intunecat. Am nimerit in "sala cu fotolii". Am stat cateva clipe, insa privirile insistente ale "acelorasi" tovarasi de drum ne-au grabit plecarea. In drum, trecem pe langa o sala cu fotolii mari despartita de culoar prin niste draperii negre, de catifea. La vederea acelor fotolii, m-am oprit hipnotizata. Aproape ca nici nu simteam impunsaturile lui Angi. Cand ma uit mai bine, vad in fata ochilor detinuti, cu catuse, paziti de niste gorile inarmate. Scena parea ireala. Aproape ca-mi reusise dedublarea si ma priveam, incremenita, de undeva, de deasupra. Intr-un final am gasit o sala in care erau numai… albi. In centru erau niste canapele confortabile, ocupate deja de trei “cadane”, impreuna cu mamele lor, iar de jur-imprejur mese si scaune. Ne-am asezat la singura masa libera si am intepenit acolo pana dimineata. Lui Angi incepeau sa i se inchida, incet-incet, ochii si, gandindu-ma ca el e cel care trebuie sa conduca a doua zi, mi-am asumat rolul de "strajer". Orele-mi pareau nesfarsite. Cu fiecare clipa care trecea si sala asta…se intuneca. Angi, sub masa la care stateam, cu capul in geanta de rezervor, isi faurise un culcus de toata "invidia". Treceam cu privirea fiecare persoana, incercand sa-i deslusesc povestea vietii. Pana dimineata, aproape ca-mi construisem prietenii si dusmanii…de priviri. ...Scena se schimbase. Piesa era alta. Ma simteam ca si cand as fi fost ingramadita pe niste canapele scorojite si roase de molii. Privirile se intorceau, luminile se stingeau si actorii urcau pe scena improvizata printre lazile de bere. Scena nu te impresiona pentru ca nu exista in definitia ei "clasica". Piesa aceasta de teatru incepuse fara gong, iar actorii se asezau cu tine la masa. Era o experienta directa, fara pretentii si la fel de sincera ca fiecare zi din viata ta. Nu trebuia sa te pregatesti sau sa te detasezi. Desi plecai din postura necunoscatorului, nu trebuia sa te integrezi si nu erai obligat sa participi. Dincolo de "afise", "premiere" sau "actori", cand ultima cortina dispare-n intuneric, conteaza doar modul prin care alegi sa experimentezi interactiunea dintre spatiu si piese… …Dimineata. Frig. Un port plin de oameni "preocupati". In mine se nastea melancolia unui copil care alearga in urma trenului, intr-o gara in care a luat sfarsit vacanta. Cu privirea si sufletul amortite, am plecat din nou la drum. Iar pe autostrada fara "cadouri". Dupa 400 de km, ajungem in Platamonas. Ne simteam epuizati. Nu mai aveam puterea sa cautam prea mult un loc unde sa punem capul. De fapt, nu mai aveam puterea nici sa vorbim. Am gasit o garsoniera cocheta cu 28 de euro si ni s-a parut o minune. Ne-am asezat in liniste pe terasa, privind in gol cateva clipe bune. Linistea a fost curmata de mieunatul prietenos al unui motanel care escaladase pe palmierul din fata terasei si incerca sa ne faca sa intelegem ca travaliul a luat sfarsit, acum suntem cu el si va fi bine. Am zambit. …Printre umbre, cortine de catifea, expresiv, dansand pe o muzica doar de noi auzita, timpul incepea sa nu mai aiba rabdare cu noi. Luam cu noi amintirea culorii, Niciodata culoarea. Amintirea sarutului, Niciodata sarutul. Tiparul frunzei ni-l tatuam pe frunte, Dar seva ne uita, Refuza sa ne memoreze. Trebuie sa inveti sa uiti, Sa narui amintiri, Pentru ca tu sa ramai Sa le alungi, Sa le pangaresti, Pastrand in tine dorul de crini. Altfel devalmasia lor te-ar ucide. Peisagele s-ar suprapune. Iti trebuie Memoria lasha a plantelor Care uita dezastrele repetate ale toamnei Si-s gata din lut sa rasara Ca-n prima dimineata de luni A lumii... (Gheorghe Tomozei, Sa uiti...) Mesaj completat ...cu aceste ganduri paraseam Grecia. Si chiar incercam sa uitam, pentru cateva zile, toate amintirile frumoase de acolo. Ne lasam sufletul „curat” pentru Turcia si, da, voiam sa pasim in ea ca-n prima dimineata de luni a lumii, ca fractii infime din oamenii originari. Inainte de plecarea in aceasta calatorie, citisem ghidul complet al Turciei, ma pregatisem ca pentru „examenul vietii mele”; aproape ca stiam pe de rost locurile pe care voiam sa le vedem si, cu putina imaginatie, puteam arunca o privire in timp si respira parfumul vremurilor demult apuse. .. Asadar, din Platamonas am plecat tot pe autosatrada, pentru a treia oara (sa ne iasa pe urechi), pana in Tekirdag, unde am oprit sa schimbam niste bani, apoi ne-am continuat drumul pana in Barbaros, unde am inoptat. Drumul pana la granita cu Turcia a fost destul de anost. Prin minte imi treceau ganduri amestecate...Aveam sa ne plimbam de-a lungul marii, seara, cu stelele cazatoare si indragostitii agatati de fericirea noastra. Aveam sa fiu o printesa, intrand intr-un mare regat...La granita, in partea turceasca, am fost nevoiti sa trecem prin - nici mai mult nici mai putin de - 5 puncte de control. Chestia haioasa era ca aproape nimeni nu se uita la noi. Fiecare isi controla colegul de dinainte. Ne gandeam cam ce coruptie ar trebui sa fie pe-acolo, de s-a ajuns la un asemenea „tratament”... Pentru ca planurile cu Turcia ne fusesera deja dejucate o data, speram sa reusim sa facem macar turul Marii Marmara. Un vames, foarte surazator si dragut, ne-a indicat ca loc pe care nu trebuie sa-l omitem in drumul nostru o mica insula, Capi Dagi – pe care, insa, n-am mai apucat s-o vedem. Turcia s-a dovedit a fi „o experienta interesanta”, dar pe care eu una nu mai vreau s-o repet vreodata. Ideal acolo ar fi sa mergeti intr-una din marile statiuni si sa nu cumva sa va treaca prin minte sa iesiti din complexul hotelier in care v-ati cazat. Luxului dinauntru (despre care citisem si auzisem din mai multe surse) ii ia rapid locul saracia „de afara”, mizeria infernala si gustul amar. Noi, insa, aveam in minte sa ne facem o idee despre cum arata aceasta tara in general, ceea ce nu e recomandat. De cand am trecut granita si pana in Tekirdag, cu fiecare metru parcurs intreaga mea fiinta se oripila. Pana la urma nu conteaza nimic din tot ce ai citit vreodata despre spatiul in care te afli; tot ce conteaza este perceptia ta din acel moment. Incetul cu incetul, punea stapanire pe mine un sentiment de dezgust. Simteam ca daca voi atinge ceva, ma voi contamina instant cu o boala incurabila. Era foarte straniu. Veneam din Grecia – fluida, cocheta, colorata, prietenoasa si ma asezasem parca acum pe celalalt mal al lumii si cautam un raspuns. Si nici macar nu-mi mai aminteam intrebarea, daca existase vreodata. In Tekirdag, lume multa, amestecata, apucata, zgomotoasa, superficiala, inchipuita; magazine de lux alaturi de tarabe cu slapi...Ajungem in Barbaros. Pana si lumina asfintitului mi se parea „murdara”. Toate hotelurile de aici erau inchise, iar putinele pensiuni disponibile practicau preturi de la 40 de euro in sus (conditiile fiind net inferioare oricarui loc vazut in aceasta calatorie – descaltat la intrare, baie pe hol, camarute ingramadite si fara pic de „panorama”). Gasim, aproape cand ne hotaraseram sa plecam de aici, un apartament cu 25 de euro. La prima vedere, parea sa arate chiar bine - doua dormitoare imense, terasa cat tot apartamentul, bucatarie, baie...Ok. Ne cazam...si incep „minunile”. Dupa sentimentele traite pe pamantul acesta, visam la o baie de ora...si nici asa nu eram sigura ca senzatia de murdarie avea sa dispara. Apa calda, insa, nu mergea; dusul nu functiona; prosoapele erau murdare; in chiuveta din bucatarie erau vase nespalate...nici nu voiam sa stiu de cand; daca atingeai cearsafurile, te lipeai de ele instant...nu ne mai gaseam locul. Aproape ca eram in stare sa ne urcam pe motor si sa nu ne mai oprim pana acasa. Angi era hotarat ca a doua zi destinatia sa fie direct Bulgaria. Eu inca mai voiam sa vad macar Istanbul-ul. Ma plimbam de colo-colo ca o bezmetica; dupa ce am sters cu disperare scaunele si masa de pe terasa, ne-am hotarat sa ne odihnim putin. Se facuse tarziu. Ne asezam in liniste si...in secunda urmatoare, in tot orasul, se aude o voce care incepe sa cante ceva. Realizam ca era chemarea la rugaciune. Pentru noi, insa, era extrem de straniu, ca o cufundare in trecut si in neant, intr-o obscuritate a evenimentelor si afectelor. Ne desprindem cu greu si foarte tarziu in noapte de pe terasa, atunci cand oboseala a fost atat de mare incat nici macar nu ne mai pasa ce avea sa urmeze. Ne trantim pe cearsafurile mizere si incercam sa ne gandim la tot ce a fost frumos pana atunci, pentru a putea adormi. In scurt timp, insa, deasupra noastra incepe sa se auda zgomotul sacadat al unor tocuri infipte cu putere pe podea. Apartamentul fusese inchiriat pentru o noapte unui turc care venise cu „o fetita” sa se simta bine. Au urmat gafaieli, tipete, iar tocuri, rasete si...liniste. Reuseam sa atipim, apoi cosmarul reincepea. Dimineata aveam mintea golita de tot ce putuse fi frumos vreodata. Nu mai simteam nimic, nu mai voiam nimic...Nu stiu cand am reusit sa strangem bagajele si sa plecam spre Istanbul. Nu stiu nici ce am simtit pe drum. Traiam in agonie. Nici macar nu stiu daca am adormit pe motor. Imi aduc insa aminte momentul in care am zarit de departe Istanbul-ul. Initial Bizant, apoi Constantinopol, este centrul cultural, financiar si turistic al Turciei. A fost capitala Imperiului Roman (330-395), a Imperiului Bizantin (395-1453) si a Imperiului Otoman (1453-1922). A fost ales una dintre cele trei capitale culturale europene pentru 2010. Parea ca o ultima frantura dintr-un vis. Zburam pe aripile imaginatiei spre o noua experienta. O eruptie de sunet si lumina ma invadase. Parea imens si pe masura ce ne apropiam, o agitatie cumplita ii dadea viata. Extrem de multa lume, extrem de multe masini, cladiri vechi alaturi de cele mai moderne arhitecturi, Lipscani alaturi de Champs-Elysee, femei carora li se vedeau doar ochii alaturi de pustoaice semi-imbracate – toate aceste „elemente” schitau un profil realist al dramelor existentiale: pierderea traditiei, dizolvarea libertatilor individuale in „cea mai libera dintre lumi” (este singura tara islamica unde ai libertatea de a-ti alege religia); complex si versatil, Istanbul-ul parea un „geniu” al imaginii. Ajungem in centrul orasului si ne oprim intr-o piata imensa pentru a „lua pulsul”. Inima orasului parea moderna, dar tesatura sa era vintage. Sofisticat intr-un mod jovial. Pentru o clipa, timpul parca a stat pe loc. In fata aveam o moschee impunatoare, pe care o vedeam printre sute de stegulete rosii. Apoi, din drumul principal porneau zeci de drumuri inguste, cu tarabe unde puteai sa gasesti peste, haine, papuci, branza, suveniruri, condimente, rahat, matasuri, blanuri, portelanuri, haine de piele...si nici nu mai stiu. De la un anumit punct incolo nu mai vedeam si nu mai auzeam nimic. Sentimentul era imbucurator. Reuseam sa ma „pierd” in multime. Parea un roman al derizoriului. Nimicul absurd, alienant, ca un balon umplut cu vid, plana asupra tuturor personajelor. Din cand in cand, balonul se desumfla cate putin pentru a lasa comicul si hazardul sa intre in scena. Am revenit incet in fata moscheei si mi-am cumparat o inghetata. Desi imi propusesem sa nu ma „ating” de nimic atat timp cat sunt in Turcia, am intalnit niste baieti preparand, cu iz de poveste, inghetata de toate „soiurile”. Inghetata aceea avea pentru mine o incarcatura de vis, de ludic, de...mister. In momentul acela am auzit din nou „chemarea la rugaciune”. Sunetul era din ce in ce mai profund, cuprinzandu-mi intreaga fiinta. In muzica aceea toti porumbeii din piata au inceput sa zboare haotic spre inaltimi. Coborandu-mi privirea, am vazut un batran care parea sa contina in mica sa faptura toate simbolurile unei „lumi pierdute”. Istanbul-ul imi parea un loc fara discurs si fara argumente rezonabile, desi datele pentru a le avea sunt acolo... Am plecat cu sentimentul ca Turcia cunoaste, totusi, secretul reinventarii de sine: stergerea partiala a trecutului si nascocirea unui prezent convenabil....si odata cu apropierea de Bulgaria, trecand prin Saray si Kirklareli, incercam si noi sa ne „nascocim” un final de calatorie mai entuziast. Mesaj completat ---------------------------- Am ajuns noaptea in Tsarevo. Drumul parea ca nu se mai termina. Desi, imediat dupa ce am trecut granita in Bulgaria, totul mi se parea scladat intr-o lumina nespus de frumoasa, drumul ma zdruncina de imi venea rau, incepuse sa se inopteze si am intrat intr-o padure din care credeam ca nu vom mai iesi vreodata. Copacii mi se pareau din ce in ce mai desi, frigul ne cuprindea, noaptea incepea. Doream sa gasim o cazare ieftina, unde sa ne odihnim pe saturate si sa visam frumos. Cand am ajuns in Tsarevo, oras-port, in lumina lunii mi s-a parut fermecator. Si am gasit cazare cum nici macar nu visasem – hotel cochet, 20 de euro, oameni draguti, zambete si liniste. Pentru mine, Bulgaria a fost surpriza acestei calatorii. M-am simtit foarte bine acolo si mai in siguranta decat in multe alte locuri. Am stat pana tarziu la depanat amintiri cu un tanar bulgar, motociclist si el, pe care l-am cunoscut la hotel, incercand sa ne decupam trairile avute in diverse situatii. Apoi...am adormit. A doua zi ne-am trezit plini de viata. Pentru prima data in aceasta calatorie, dupa 16 zile si 6000 de km parcursi, nu ne mai grabeam nicaieri. Voiam sa prelungim „agonia” ultimelor clipe. Am plecat sa vizitam orasul, sa mancam placinte si sa ne bucuram. O liniste ireala ne acaparase. Marea, si ea extrem de calma, oamenii putini si un caine se cuibareau acum la noi in suflet. Ne-am hotarat sa mai stam o zi in Bulgaria. Am plecat, trecand prin Burgas si Varna, si am ajuns la Balcic. Se inserase, dar drumul parea luminat. Norii pufosi reaparusera, un balon colorat se inalta pe cer...simple fragmente si un timp mut al miscarii. In doar o clipa, am luat hotararea de a pleca acasa. Pur si simplu... * * * Aceasta poveste este, pentru noi, mai mult decat evitarea atipirii confortabile in bratele uitarii. Este masina noastra afectiva a timpului. Calatoriile ne pun in miscare imaginatia ca o podoaba care-si dezvaluie misterul mult dupa ce creatorul ei a disparut. In plus, daca te plimbi mult cu capatul de ata la tine, iti dai seama ca toate se leaga pe lume. ...Te cuceresc oamenii pe care nu i-ai cunoscut, gradinile prin care nu te-ai plimbat, expozitiile pe care nu le-ai vazut. Ca un parfum fin, totul ramane distilat in sticluta amintirilor...din viitor! Reflectoarele se aprind, muzica rasuna, iar atmosfera se umple te energie...lumea este scena ta! „Life is what happens to you while you`re busy making other plans.” (John Lennon)

Am revenit... Inauntrul meu sunt inca o multime de bagaje nedesfacute si lasate asa... M-ati coplesit cu gandurile voastre minunate. Cea mai frumoasa calatorie?! Nici pe departe. Dar, pentru noi, a fost O Calatorie; asa cum de la un anumit punct incolo, am inceput sa le savuram pe toate cu o voluptate...crescanda. Va multumesc din suflet ca ne sunteti alaturi!!! ---------------------------------------------------------------------------------------------- “Clipele erau mari ca niste lacuri de campie, si noi nu ne mai conteneam traversandu-le. Ora isi punea o coroana de nori, liliachie. Ti-aduci aminte suflete de-atunci, tu, gandule?” (Nichita Stanescu, Cu o usoara nostalgie) Lasarea serii in Chora Sfakion este o minune. Oamenii stau veseli pe terase pana tarziu, marea, devenita prieten de viata, e la o privire departare, stelele incep sa sclipeasca, muzica te invaluie in surdina, luna isi face timid aparitia, iar florile…florile de acolo au fost un balsam pentru sufletul meu. Soare jucaus, culori pline de viata, natura mai vesela ca niciodata, in ciuda aparentei aride, chef de viata si de dragoste. Iar apetitul pentru distractie al grecilor este contagios. Nu ai cum sa nu-ti incarci bateriile acolo si sa nu-ti umpli sufletul de amintiri unice. Inca din Grevena eram asa de curioasa sa aflu ce-i motiveaza pe greci, ce le anima energia si pasiunea, in ce culori li se lumineaza viata, cum de traiesc asa de frumos si de misterios…dar, dupa cateva zile acolo, intelegi si incepi sa te “contaminezi” si tu de binele acesta general. Creta (si Grecia, in general) este o destinatie ce da viata celor mai ascunse vise. As mai fi ramas o zi in Chora Sfakion. M-am trezit in cantecul suav al vantului rece de dimineata. Am pasit incet, de teama sa nu stric vraja ce-mi cuprinsese intreaga fiinta. In fata mea erau aceleasi flori tulburator de frumoase. Imi veneau in minte cuvintele lui Tagore: “Prima floare inflorita pe Terra a fost o invitatie la un cantec inca nenascut.” M-am simtit mereu magnetizata de orice ascunde o poveste, pe care nu o auzi neaparat, dar in mijlocul careia te trezesti subit, ca intr-un vis… Am tras adanc aer in piept si m-a izbit mirosul marii. Mi s-a confirmat inca o data ca “aromele” si muzica sunt cei mai buni catalizatori de amintiri. Ne-am baut cafeaua in liniste, incercand sa pastram in noi vie emotia acestui loc. Apoi, incet, cu greutate indusa, in timp ce ne faceam – din nou – bagajele, m-am gandit (plecand de la ideea ca spatiul este o promisiune a expresiei artistice) la ce inseamna arta. Tabloul acestui loc poate fi considerat o arta, in sine?! Arta se declina la persoana intai, singular. Plec din postura necunoscatoarei. Nu sunt artista, nu am vreun talent ascuns. Aceasta marturisire nu cred ca ma exclude, insa, din randul celor care iubesc frumosul. Am o mare disponibilitate pentru a experimenta aceasta bucurie, indiferent de limbajul in care se exprima. Plec de la premisa ca arta trebuie sa fie ceva care bucura, care indeamna la meditatie, surprinde emotii sau pur si simplu starneste o controversa. Este o alegere profund subiectiva. Acest loc a creionat in sufletul meu un tablou si acesta este conventia pe care eu o accept ca exprimand limbajul artistic. M-am lasat purtata de val. M-am bucurat, am ramas surprinsa, am inteles sau, din contra, m-am mirat… “Natura picteaza pentru noi, zi de zi, imagini de o infinita frumusete.” (John Ruskin). Din Chora Sfakion am plecat linistiti, ca intr-un dans lent, spre nordul insulei pana la Chania, apoi spre sud, pana la Palaiochora. Tot drumul a fost superb, cu nori mari, pufosi, care ne insoteau pretutindeni. Mi s-a parut ca un leganat. Vedeam muntele, norii pufosi erau din ce in ce mai aproape, apoi, incet, te indepartai de ei si iti aparea in fata marea si iar muntele, apoi o grota, din nou norii pufosi… La un moment dat, realizam ca peisajul se cam repeta. Parca stanca din fata ta era aceeasi cu cea pe care tocmai o vazusesi in “leganatul” anterior, marea parea si ea la fel, inclusiv putinele case pe langa care trecuseram. Pana cand ne-am dat seama ca, da, ne plimbam in cerc. Si, uite asa, in incercarea de a gasi drumul cel bun, se cam inserase. Punctul final al acestei zile trebuia sa fie Anno Sfinari, trecand prin Elos, dar GPS-ul nostru a calculat ca ar fi mai bine sa ne duca pana in Topolia prin niste satuce care nu erau trecute pe harta noastra. Intr-un final, am reusit sa gasim un localnic care, intr-o engleza impecabila, ne-a indicat drumul exact pana in Anno Sfinari. Pana sa ajungem aici, insa, din dansul nostru lent am fost opriti de o imagine “fara seaman”. Ce dor ne era de Romanica… In fine, in departare, se zareste o pancarta mare cu Anno Sfinari. Nu ajungem insa bine la ea, ca apare o alta care ne anunta ca s-a si sfarsit. Ne pierdeam rabdarea. Pe harta noastra, aici era “punctul terminus”, unde trebuia sa innoptam. Insa, Anno Sfinari este numele comunei. Imediat dupa aceea am intrat in Sfinari si, odata cu asta, incepea o noua poveste. Era ca si cand intrasem intr-un teatru in aer liber, iar pe scena se juca o piesa in care actor principal era marea. Vibratie, emotie in stare pura, neintermediata de niciun instrument, complicitate cu povestile de pe “scena”. Ochii nostrii priveau, inlacrimati, catre scena unei intamplari a fiintei demne de istoria iubirii. Totul era impunator. Vedeai parca deasupra ta tavanul glisant (norii), apoi balcoanele spatioase (muntii de inaltime mica), scaunele cochete (pietrele); atmosfera aceasta linistita te pregatea parca pentru o experienta sensibila. Eram coplesiti si, in scelasi timp, privilegiati. Experienta spectacolului devenea o ceremonie intr-un spatiu grandios, pe care il intuiesti dinainte sa se traga cortina. “Sunt momente cand te simti eliberat de propriile limite si imperfectiuni umane. In astfel de momente, te vezi intr-un coltisor al unei mici planete, cu privirea fixata pe minunatiile frumusetii reci si, totusi, profunda si emotionanta a ceea ce este etern, a ceea ce este dincolo de simturi. Viata si moartea se contopesc impreuna si nu exista evolutie sau destinatie, exista numai A FI. ” (Albert Einstein). Pentru doritorii de camping, aici exista unul “free” de toata frumusetea. Ne-am plimbat prin el o vreme si aproape ca ne parea rau ca nu ne-am luat cortul la noi. Parea un colt de rai. O liniste deplina, iar in fata ta doar Marea… Nu puteam ramane acolo o vesnicie, insa, asa ca am plecat sa cautam cazare. Am gasit, cu 25 de euro pe noapte, la doar cativa metri mai incolo si am avut o supriza foarte placuta. Cand a auzit ca suntem romani, pentru prima data in Creta, gazda a zambit melancolic si ne-a spus ca de la noi nu vrea decat 20 de euro. Si asta pentru ca intalnise un roman, Andrei, care o fermecase cu povestile lui. Mi-am dorit atunci sa fim si noi “un Andrei de genul asta” pentru romanii care vin dupa noi prin locurile pe unde am trecut. Odata cu lasarea serii, isi faceau loc forfota si zgomotele. Cu fiecare clipa care trecea, te gandeai ca nu avea cum sa fie acelasi loc in care linistea de acolo te fermecase. Mi-as fi dorit sa dureze o vesnicie noaptea aceasta. Era ultima noastra noapte in Creta. Ii duceam deja dorul. Desi groaza inca unui drum cu bacul nu ne dadea pace, Angi a adormit repede…in parfum de zari indepartate. Pentru el, marea piesa, cea care avea sa completeze puzzle-ul calatoriei noastre, era Turcia… Pentru mine, insa, Grecia era la fel de fluida si incantatoare ca un curcubeu. Ii decantam inca culorile. Savuram fiecare clipa. Incercam sa rememorez, cu ochii mintii, momentele minunate petrecute pe taram grecesc. Daca as putea da timpul inapoi, mi-as cere sansa unei reintoarceri. E un spatiu care nu seamana cu niciun alt loc vazut pana acum ; te simti teleportat si scos din lumea ta. Aici poti gasi ragazul sa ramai cu ochii in lumina dupa aripile vreunui fluture colorat… Eram prinsa, dintr-odata, in vechi acorduri de tango…ca un fior de dor nepermis, de tulburatoare melancolie.

M-am despartit cu greu de ele, ca sa plecam spre Cheile Samarei. Cu cat inaintam, drumul devenea din ce in ce mai acaparator. Defileul Samarei reprezinta una din experientele incredibile pe care le poti trai in Creta. Eram in mijlocul Muntilor Albi. Drumul spre inaltimi era fascinant. Roci in cele mai frumoase combinatii cromatice ma faceau sa ma simt ca-ntr-o imensa cana de cafea cu lapte, din care au mai ramas doar zatul intarit si degradeurile armonioase. Am trecut de la liniste la euforie, de la inertie la delir. Niste chei uriase ne intampina semete. Aerul rece ne cuprinde. Peisajul ne taie respiratia. Vauvenargues spunea ca nu exista nimic in natura care sa nu fie o imagine a vietii omenesti. Si aici am simtit asta. Pietre aruncate aproape haotic, inaltimi naucitoare, ruinele unei vechi asezari omenesti, flori salbatice cum nu se poate mai frumoase. Doar vulturii se mai avanta. Soseaua se opreste si-ti ofera emotionata o lacrima…in departare, printre brazi uriasi, se putea zari marea. – “Natura este alcatuita din contraste: orice lumina isi are umbra sa” (Victor Hugo) “Copacii sunt efortul nesfarsit al pamantului de a vorbi cu cerul” (Rabindranath Tagore)…Poate ca de aceea, in aceste momente si la aceste inaltimi, noi redescopeream binefacerile tacerilor… La intoarcere, muntele iti oferea inca un dar…serpentinele foarte stranse ce te calauzeau spre Chora Sfakion. In umbra parapetelui soselei, se ascundeau de soare caprele. Doua capre negre imbratisate, in umbra aceea, desavarseau tabloul. Din Matala, Angi isi cumparase echipamentul de snorkeling, asa incat ne-am oprit intr-un glofulet sa-l incerce. Stanci prietenoase, mare turcoaz, pesti multicolori, un vas in departare, pietricele de poveste pe mal, cantecul vantului, nori ce erau atat de aproape de mare incat parca-i sopteau cateva cuvinte de-amor nebun…fiecare in parte si toate la un loc creionau o Creta atemporala, un basm senzual si fermecator. Cu toate acestea, nu acolo am descoperit spiritul Cretei, ci in cele mai imprevizibile detalii…in privirea relaxata a cretanilor de pe terase, in tusa delicata a unui asfintit in Chora Sfakion, in fructele exotice ale cactusilor, in florile minunate. Creta este un tablou si un spectacol. O intreaga dramaturgie este continuta in “panzele” sale: personaje care ies sau intra in scena, lumini care cresc sau scad, masti care se schimba, miscare lenta sau rapida, coregrafia, sunetele sau linistea ce te invaluie, cuvintele si timpul ce se consuma…si te consuma. Stie sa arunce asupra lumii o perspectiva parfumata, volatila, plina de arome exotice chiar. Este o calatorie in timpul careia risti sa te contaminezi cu pasiune si cu dorinta descoperirii de sine. O calatorie care te obliga la o privire asupra propriilor istorii de viata.

Multumesc din suflet --------------------------------------- Creta (Kriti) este cea mai mare insula din Grecia si a cincea ca marime din Mediterana (dupa Sicilia, Sardinia, Cipru si Corsica). Este alungita si ingusta, masurand 350 de km de la un capat la celalalt, iar in punctul cel mai ingust are 12 km. Pe cuprinsul ei, asa cum citisem inainte de plecare, se gasesc munti inalti, dar arizi, cel mai lung defileu din Europa (Defileul Samarei), sute de plaje magnifice si unul dintre cele mai importante situri antice din intreaga Grecie, Knossos. In nord s-a construit cel mai mult de-a lungul unor lungi fasii de coasta, astfel incat zona nu se deosebeste cu nimic de alte asemenea locuri de “pelerinaj” pentru iubitorii de soare si plaja, in timp ce in sud este mai putin accesibil, deci si dezvoltarea turistica este limitata. In interior, satele iti ofera ospitalitate si veselie din plin. Creta este totusi insula lui Zorba Grecul si a creatorului sau, romancierul Nikos Kazantzakis. Zorba infatiseaza foarte bine trasaturile caracterului cretan: mandru, inflacarat, indragostit de viata. Creta este situata chiar mai la sud decat unele locuri din Africa de Nord, inclusiv Tunis si Alger. Asa se explica caldura ce urma sa ne stoarca de toate puterile in ziua ce venise. Fiind foarte mica, am crezut ca vom reusi sa o vedem, de la un capat la altul, in doua zile. Ne-a luat, insa, mai mult decat ne asteptam, pentru ca drumul serpuieste prin munti, iar ca sa treci din centru spre estul sau vestul insulei, esti nevoit sa traversezi, de fiecare data, muntii, in zig-zag. Din Arvi am mers prin sud spre Xerocambos, apoi, pe coasta de est, pana la Vai. Aproximativ 10-15 km din Xerocambos spre Vai, drumul este o minune. Serpentine ce-ti dezvaluie muntele in cele mai mici amanunte si, pe langa faptul ca sunt atat de arizi muntii de aici si de aceea par mult mai mici, unduirea aceasta te facea sa plutesti intr-un dans suav si nu avea nimic infricosator in ea. Cate o capra stinghera de prezenta noastra ne arunca o privire calma, dar foarte mirata, cerul parea ca fusese pictat in acelasi degrade ca si muntii, doar ca folosindu-se alte nuante… nimic nu parea sa tulbure existenta atat de linistita pe aceasta insula. Apoi, aparea marea, cu plaje razlete si pe alocuri cate o mica insula iesind din mare. La un moment dat, ne oprim sa alimentam. Vine spre noi o babuta, care ne alimenteaza motorul si ne face cadou un pepene galben. Locul parea ireal. Babuta care alimenta, magazinul unde plateai (care era, de altfel, si casuta femeii) si unde puteai gasi, alaturi de ulei de motor, ulei de corp, mancare de pisici sau sampon. Pe masa era aruncat un ciocan, pe un fotoliu era o perna, in baie puteai gasi cuie alaturi de ambalajul unui sapun aruncat in chiuveta, in dreptul usii stateau linistite vreo 10 pisicute si un palmier, alaturi de multe flori roz, strajuiau intrarea in “benzinarie”. Am ramas aici pret de doua tigari, un timp ce mi s-a parut suspendat intr-o alta poveste. O poveste ce zamislea un aer nostalgic si boem, un spatiu al sufletului si mai putin al realitatii oarecum terne si aride. La plecare, linistea a fost intrerupta de un motan mandru si foarte vorbaret, care a chemat dupa sine, spre “benzinaria-casuta”, intreaga familie de pisici…mai putin una, neatinsa de nicio grija din lumea asta, pe care noi am numit-o “pisicuta Diesel”. Am plecat, cu o liniste nemaintalnita in suflet, spre Vai, unde exista o plaja de palmieri (se spune ca primul om care a venit in Creta a adus cu el o frunza de palmier, pe care a plantat-o aici si astfel a luat nastere aceasta plaja, acum mult timp). Din Vai am plecat pe coasta nordica pana in Iraklio, apoi direct spre sud, pana la Matala. In Iraklio am aflat ca nu avem, intr-adevar, bac direct spre Turcia, veste care ne-a dat intreaga zi peste cap. Din nou, planurile noastre urmau sa se schimbe. Ajungem istoviti in Matala si gasim repede cazare (cu 30 de euro). Matala este un oras foarte cochet, turistic, vesel…ceea ce ne-a mai reanimat un pic (dupa 400 de km prin soare arzator, vant puternic, vesti “proaste” si drum foarte obositor), asa ca am plecat la “cumparaturi”. Am adormit repede, fara multe sperante de vreun “viitor” prea luminos pe meleaguri cretane. A doua zi am descoperit acest cimitir roman. Din pacate nu stiu istoria lui. A doua zi, ne-am intors din Matala in Mires (pentru ca dupa o seara de cautari nereusite pe net-ul receptionerei in speranta gasirii vreunui bac care sa ne duca macar in vreo alta insula a Greciei – Kos sau Rhodos – si de acolo in Turcia, ne simteam complet debusolati si speram sa gasim informatii utile in vreo agentie de turism). Am plecat tot asa cum am venit, insa, cu orice idee de ajungere direct in Turcia spulberata. Si, totusi, cu toata dezamagirea noastra, aceasta avea sa fie cea mai frumoasa zi petrecuta in Creta. Luand-o spre nord – Ziros, Platanos – am revenit apoi pe drumul principal din sud pana la Chora Sfakion. Imediat dupa Matala am intrat in niste chei superbe, iar in spatele nostru ne urmau vreo 5 masinute haioase foc (Suzuki Jimny, toate rosii). Apoi, peisajul devenea din ce in ce mai neobisnuit. Stanci imense, pe care se puteau zari pe alocuri maslini, precedau vai cu cactusi uriasi, cu fructe, cum nu mai vazusem pana atunci. Muntii impresionanti, zambetele, sentimentele frumoase, marea, golfuletele, maslinii, caprele si, mai ales, florile acelea innebunitoare, de un roz tulburator…toate desenau o Creta mai frumoasa. Vorba lui Anatole France, “cand drumul e presarat cu flori, nu te intreba unde duce”. Ne-am cazat in Chora Sfakion, ne-am lasat in mare graba lucrurile si am plecat pana la Aradena, unde am intrat in Parcul National Samara (cu asfalt pana in satul Ag. Ioannis). Amplasarea orasului Chora Sfakion, marginit catre vest de un sir abrupt de munti, a facut ca timp de multi ani accesul aici sa fie posibil doar dinspre mare. Astazi, drumul ce strabate insula serpuieste pana jos, la mare, intr-o succesiune spectaculoasa de serpentine. Cand am ajuns aici, gazda m-a privit indelung si ne-a oferit apoi o camera superba, cu privire la mare, a carei terasa era acoperita pe jumatate de aceleasi flori tulburatoare ce ne-au insotit pe intregul nostru traseu. ---------------------------------------------------- voi continua dupa puncte-punctele puse de Angi pentru ca site-ul nu permite asa multe poze intr-un singur post

Va multumesc tare mult pentru impresiile voastre. Imi mangaie sufletul. Cred ca ma voi obisnui sa fiu asa de alintata ---------------------------------------------------------------- …poezie, vraja, decor minunat si mult mai mult de-atat. In clipele petrecute in Menidi m-am scufundat toropita in “iarba” inalta a frazelor lungi ale timpului de acolo, savurand fiecare “fir”, fiecare miscare a fiecarui fir, fiecare fir de miscare a fiecarui fir. Daca cineva ar fi vrut sa faca un film suprarealist in acel loc, cu mine drept personaj principal, puteam foarte bine sa reprezint un copac; un copac privit de jos, de la firul ierbii, care se pierde pe cer cu ultimele sale ramuri, abia vizibile; trunchiul copacului l-ar fi putut reprezenta memoria, care se bifurca intruna, suind in comparatii aparent nesfarsite, in timp ce alte si alte ramuri ale memoriei se bifurca la randul lor; toate comunica, pentru ca in ele urca sevele aceluiasi copac… Daca am descris atat de minutios clipele de acolo, daca am vrut sa surprind chiar si drumul ultimului valatuc de fum prin aer…este pentru ca am vrut sa dau o consistenta “nemuritoare” unui lucru atat de impalpabil, precum emotia. Fiecare zi, insa, cu povestea ei. Ne-am trezit plini de energie pozitiva si hotarati sa dam un nou curs calatoriei noastre. Initial, voiam sa mergem spre Patra, eventual sa vedem si Lefkada, pana la Kalamata, de unde speram sa luam feribotul spre Creta. Dar, dupa discutii scurte si la obiect cu fostul marinar, Vasili, am inteles ca bacurile nu prea circula din Kalamata spre Creta decat in plina vara. Asa incat, ne-am schimbat traseul spre Piraeus (Pireu). Aveam, din nou, prospetimea entuziasmului, care ne facea sa vedem calatoria ca pe un ocean plin de ocazii minunate. Ceea ce urma ne gratula cu dorinta, curaj si efervescenta sufleteasca. Si, mai presus de toate, cu incredere in aceasta arma cu doua taisuri, unul dulce si un altul, devastator: libertatea de a continua sa traim cu mana pe maneta de acceleratie a vietii. Plecam. Drum anost, caldura mare. O scurta oprire in mijlocul unor chei, care semanau oarecum cu Cheile Bicazului. La un moment dat, trecem pe un pod imens, care, din cauza cetii, parea ca a fost construit deasupra unui mare gol. Ma simteam ca si cand nu mai aveam niciun punct mental de sprijin in jur. Pentru o clipa, n-am mai gandit nimic. Apoi, au rasarit in zare bucati de munti josi, arizi, dar foarte frumosi. De-abia asteptam sa ajungem in Creta, pe care o visam asemanatoare acestui peisaj. Dar, pana acolo, mai aveam un drum lung cu feribotul. Eram aproape de Atena. Desi initial voiam sa o vedem, in mijlocul traficului infernal, am renuntat instant. Ajungem in Pireu. Aglomeratie, caldura “monstruoasa”, motociclisti “dementi”. Unii, foarte silentiosi, iti taiau calea din senin; altii, mult mai zgomotosi, pareau ca-si anunta din timp aparitia fulgeratoare, dar ajunsi in apropierea ta te zapaceau instant. In fine, reusim sa luam bilete la feribot – 94 de euro, fara cuseta; cuseta ne-ar fi costat 100 de euro in plus; ceea ce, la ora aceea, era cam mult pentru noi (trebuie sa va spun, celor care n-ati mai calatorit astfel spre Creta, ca exista mai multe linii de feribot. Noi am luat bilete, la dus, la Minoan Lines – pe care le recomandam. Se fac 6 ore si jumatate pana la Ieraklio - noaptea; la intors, pentru ca erau cu 10 euro mai putin de persoana, dar calatoria dura 8 ore, am luat la Anek Lines – o experienta cumplita, pe care nu recomand sa o traiti. Dar, va voi povesti detaliile pe parcurs). Pentru ca era foarte devreme, iar feribotul nostru pleca spre Creta la 10 seara, ne-am hotarat sa ne mai plimbam putin prin zona. O experienta epuizanta. In jurul Pireului, sunt statiuni de lux, unde, de regula, oamenii vin cu propriile “vase de croaziera”. Ne-am oprit, la un moment dat, sa facem o baie in mare. Nimic impresionant. In schimb, totul parea extenuant: de la schimbatul hainelor de motor pe costumele de baie si invers, trecand prin caldura infioratoare, pana la intrarea pe puntea feri-ului. Entuziasmul nostru scazuse simtitor. Cu toate acestea, privind imensitatea vasului din fata noastra, reuseam totusi sa intrezaresc o noapte de poveste…visam ca vom calatori ca doi romantici, tinandu-ne de mana si privind cerul instelat…Visul mi-a fost intrerupt brusc de o puzderie de puradei care ne-au inconjurat galagiosi, turuind in romana. Apoi, odata cu aparitia parintilor acestora, calatoria mea romantica s-a naruit pe loc. Dar, culmea ironiei, dragii de ei aveau sa doarma in cusete. Ajungem pe puntea vasului, carand dupa noi geci, casti si bagaje. Ne intalnim cu o fosta colega, care era impreuna cu sotul ei, tot motociclisti, pe care n-o mai vazusem de cand am terminat facultatea. Timpul reusea sa curga cu egalitate, in ritmul povestilor lor din Creta. Dar si ei aveau bilete la cuseta, asa incat am plecat la un moment dat “in recunoastere”, doar-doar gasim si noi ceva mai confortabil de “pierdut timpul” pana dimineata. Am mers sa privesc marea. Ancorata acolo, ascultand cum canta vantul, m-am simtit ca un dervis plutitor, impacat cu sine si cu cele din jurul lui. La un moment dat, zarim o sala plina de fotolii, asezate ca la cinematograf. In mare parte, erau ocupate. Oamenii venisera pregatiti sa doarma acolo, inclusiv cu saci de dormit si perne. Rasuflam usurati in momentul in care gasim trei fotolii legate intre ele, asemenea unui pat. Intins pe ele, Angi a reusit sa doarma putin, dar eu n-am inchis un ochi toata noaptea. Nu mai visam nimic. Era extrem de frig si incepusera, pe rand, sa ma ia durerile…de cap, de burta, de oase. Nu intotdeauna lucrurile se desfasoara dupa cum ne-am astepta si nimeni nu poate ramane neatins de vibratia intamplarilor prin care trece. Venirea diminetii a tras dupa ea sentimente pe care nu voiam sa le traiesc acolo. Nu prea mai aveam chef de nimic, asa incat am considerat “intelept” sa gasim repede o cazare. Din Iraklio (Heraklion) – capitala Cretei, am luat-o pe “drumul nou”, care merge paralel cu vechiul drum, trecand prin Alagni, Panagia si ajungand in Arvi. Arvi este o mica localitate la mare, cu stradute inguste si miros de peste. Reuseam sa zaresc imaginile care ma fascinasera inainte de plecare, privind imagini din Creta….case albe cu obloane albastre, flori roz, minunate, oameni surazatori. Fiecare oras este ca un organism; isi creeaza continuu cromozomii pe ADN-ul strazilor lui. Oraselul acesta labirintic si torid rezona perfect cu starile mele complicate de atunci. Asa incat am ramas aici, desi era de-abia 10 dimineata (cu 25 de euro, la un mic hotel). Ne-a intampinat surazatoare receptionera, o bulgaroaica din Varna, care era prima persoana din Grecia incantata ca intalneste romani. In incercarea de a ne intelege, i-am povestit ca vrem sa vedem cat putem din Creta, apoi sa plecam cu feribotul spre Bodrum (in Turcia). Ma privea foarte uimita si ma intreba intruna daca suntem siguri ca vrem sa facem asta. Nu prea intelegeam ce-mi spune. Totusi, la un moment dat, mi s-a parut ca aud ca nu exista niciun feribot spre Turcia. Am pus-o, insa, pe seama faptului ca nu inteleg nici greaca, nici bulgara. Odata ajunsa in camera, n-am mai fost in stare sa ies de acolo pana a doua zi. Eram franta, sufletul imi era fragmentat si ma cuprindea pustiul plapand al neintrebarii. Angi a mers la plaja, in speranta ca va reusi, chiar si fara echipamentul necesar, sa faca snorkeling. Normal ca n-a prea reusit sa inoate cu ochii deschisi prin apa destul de sarata. Totusi, cand a ajuns in camera, avea fata luminoasa si mi-a povestit cum niste pestisori colorati il inspectau de zor si apareau in rastimpuri pe langa el, parca chestionandu-l, pentru ca intrase in habitatul lor. Mi s-a parut fascinant atunci. Erau primii nostri prieteni de aici. Si, desi prima impresie din Creta nu era una grozava (seceta, extrem de cald, drumuri cu maslini si vita de vie ce serpuiau spre munti nu prea inalti si extrem de arizi, capre micute care pasteau ciulini), o zi in micutul oras m-a proiectat inapoi in timp si spatiu si m-a determinat sa-mi reevaluez sentimentele. Noaptea se lasa usor si realizam ca viata (la fel ca si aceasta calatorie) nu este simpla, nu se compune din non-culori, ci din nuante care isi schimba semnificatia de la o zi la alta, de la o ora la alta. Timpul parca statea pe loc si, in acelasi timp, se scurgea tot, fara rest…

ACHIMOTO, multumesc mult pentru gandurile tale ---------------------------------------------------------------------- Ne trezim devreme. Ne imbracam in mare graba si mergem sa mancam. Angi ma indeamna sa mananc cat mai mult, ca nu se stie cand si unde ajungem. In fiecare zi era un nou inceput. In fiecare zi ne trezeam devreme si ne grabeam sa plecam, ca sa “ajungem pe lumina” la destinatia urmatoare, dupa pauze lungi si dese. In nicio zi nu reuseam insa performanta nici de a ajunge pe lumina si nici de a face pauze dupa pofta inimii. In fine, ma resemnasem deja. O ultima privire aruncata orasului care nu mai semana cu nimic din ceea ce fusese acolo cu o seara inainte. Acum, era un mic oras de provincie si atat. Liniste si cateva raze de soare… Plecam spre Meteora. Exista chiar posibilitatea de a ramane acolo, pentru a ne mai odihni. Ajunsi insa la regiunea aceea stranie, cu stanci gigantice in forma de turnuri, nu am simtit nicio vibratie. Le-am privit indelung, am tras adanc aer in piept si am plecat mai departe. Am hotarat ca urmatoarea destinatie sa fie la mare. Visam sa stau linistita undeva pe o terasa si sa privesc marea, band un pahar de vin rosu. Bun. Dar, ca sa ajungem la mare, traseul nostru – evident – era tot prin munti. De la Trikala, am luat-o la dreapta. Am mers o portiune pe autostrada, apoi am intrat din nou in locul nostru atat de familiar…in mijlocul muntilor. Peisajul nu era cu nimic mai prejos decat ceea ce vazuseram cu o zi inainte. Doar ca, de data aceasta, muntii din fata noastra nu mai reprezentau esenta, nu mai erau forta elementara originara, ci mai mult un semn al existentei sale cotidiene. Si, din acest motiv, ii priveam cu si mai mult nesat, minute in sir. Nu riscam sa ne trezim “invadati” de ei. Ceata nu se urcase inca, tinanad inca prizonieri niste copaci. Coroanele arborilor intepau aerul rarefiat. Era genul de peisaj liric si putin fantasmatic, in care realitatea exista doar pentru a fi transformata in subiect. Muntii aceia impresionanti alternau, pe alocuri, cu portiuni in care brazii se transformau in copaci de diverse marimi, incat aveai impresia ca pasesti intr-o gradina abisala. Ceea ce ma nelinistea atunci erau siluetele acelor copaci (erau fie foarte subtiri si foarte inalti, fie foarte mici si cu o coroana atat de bogata ca pareau infloriti). Simpla lor prezenta arunca intreaga realitate intr-o ambiguitate profunda. Mediau intre cer si pamant, facand cu ochiul cerului. Am trecut prin Pili, Ag. Nikolaos. La un moment dat, intram pe o portiune de drum macadam. Mergem ce mergem si in dreapta noastra apare o manastire in miniatura. O privim o clipa si apoi ne afundam in noroi. Speram sa nu dureze prea mult acest drum. Era prea de tot. Eu stiu ca Angi duce lipsa rasfatului sau enduristic saptamanal, dar totusi…Nestiind cat va mai dura asa, ne intoarcem. Gasim intr-un final doi padurari si, fiind un pic nesatisfacuti de “intoarcerea” noastra, ii intrebam cati km are drumul fara asfalt. Ne raspund foarte voiosi si, cu un suras de final, ne intreaba (cum ne obisnuiseram deja) daca suntem nemti. La auzul vestii ca suntem romani, unul din ei isi schimba instant infatisarea si intra in masina. Putin surprinsi de reactia lui, pornim cu si mai mult avant pe drumul nostru neasfaltat. Capul meu zbura in toate directiile, dar stiam ca, peste doar 16 km, voi intra in linia dreapta spre mult visata mare… Ajungem si la liman. In stanga noastra, o biserica. Mi se parea ca totul e un semn. Imi aduceam aminte de vorbele lui Sadoveanu: “Daca n-ai timp acum pentru cele sufletesti si frumoase, asteapta vremea. Indata ce ai intrat in anume zona, la fiecare colt de privelisti si in fiecare fundal de orizont vei gasi locuri care se pot adanci nu numai in trecut, ci si in propriul tau suflet.” (M. Sadoveanu, Excursie la manastiri). In fata bisericii erau niste leagane si n-am rezistat tentatiei de a ma da “huta” o vreme, drept premiu al “victoriei” neuronului meu supravietuitor “zbuciumului enduristic”. Apoi, trecand prin Athamaniosi si Petas…aveam sa ajungem pe marginea din stanga a cetii. Imaginile aveau sa se mai “domoleasca”, aveau sa apara sate in departare, apoi lacuri, soarele sa-ti mangaie privirea cu mici raze; peisajul miza pe emotii, trezea amintiri si te implica intr-un mod placut. Se nastea in noi o dorinta de a mangaia lucrurile din jur cu aripa delicata a simplitatii. Cel care a stiut sa gaseasca mereu drumul printre nori si razele de soare, mereu cu zambetul pe buze Mai dam o ultima raita prin “griuri” intinzand cu buricele degetelor stratul de intepenire si…ajungem la Menidi. Ne intampina aici un soare arzator, oameni extrem de relaxati si un aer boem. Inainte de a cauta cazare, oprim la primul magazin din drum pentru a cumpara o sticla de vin rosu dulce. O babuta ma intampina cu un zambet. Eu incerc sa-i explic ce vreau. Se indeparteaza cu o privire suspicioasa si incepe sa vorbeasca cu ceilalti clienti, mult mai in varsta decat mine. Aleg la nimereala o sticla si plecam. Gasim cazarea la care visasem tot drumul. Avem la dispozitie o terasa intreaga, la etajul doi dintr-o vila indreptata spre mare. Am hotarat pe loc ca vom ramane acolo doua zile. Ma conduce in camera gazda, Vasili, un fost marinar in a carui privire descopeream o pasiune de viata nemaintalnita. Mi-a placut dintotdeauna sa descopar lumea, oamenii, complicitatile si natura umana dincolo de cuvant. Privirea acestui om reflecta un mod de a privi viata prin binoclul libertatii, iar in prezenta lui ma simteam mai frumoasa ca niciodata. Ne instalam si mergem apoi sa vedem marea. Calda, linistita, surazatoare...intocmai ca oamenii de acolo. Angi se baga primul in ea, iar eu mai raman cateva clipe s-o adulmec. Nici nu ma dezmeticesc bine ca ma bufneste rasul. Angi era dintr-o data inconjurat de babute simpatice, purtand pe cap palarioare albe. ...Fac o mica pauza in povestire, pentru ca trebuie sa explic, pentru cine nu stie deja, care sunt originile semnului "mijlociu" (desi sunt controversate inca)...Inaintea Bataliei de la Agincourt (1415) din timpul Razboiului de 100 de ani, francezii, anticipand victoria impotriva englezilor, au propus taierea degetelor mijlocii ale arcasilor englezi capturati. Fara degetul mijlociu le-ar fi fost imposibil sa traga cu renumitul arc englezesc (english longbow) devenind, prin urmare, incapabili sa lupte in viitor. Acest faimos arc englezesc era facut din lemnul unui copac tipic Marii Britanii, numit Yew. Gestul brusc de tragere cu acest arc era cunoscut ca "plucking the yew" (sau "pluck yew"). Spre surprinderea francezilor, englezii au intors soarta bataliei si, dupa castigarea ei, au inceput a-i ironiza pe francezi aratandu-le degetele mijlocii si zicand "Vedeti, inca putem trage cu arcul!" ("See, we can still pluck yew"). Cum "pluck yew" e, oarecum, dificil de pronuntat, incomoda aglomerare de consoane de la inceput a fost inlocuita, treptat, de labiodentalul 'F', rezultand expresia deseori folosita in timpul cunoscutului "salut" cu degetul.. Plecam linistiti spre cazare, dar ne aducem aminte pe drum ca mai avem de facut niste cumparaturi, asa incat ne oprim la magazinul de la care cumparasem vinul. La casa, un mosulet simpatic ma tot intreba, facandu-mi cu ochiul, “bono la vino roso?”. Rosie pana in varful urechilor, il priveam uimita. Intre timp, zeci de ochi iscoditori ni se alaturasera. Am inceput sa rad si am sfarsit prin a vorbi in romana cu mosulica (el era aroman si invatase romana singur, din carti; era asa de emotionat ca poate vorbi in romana cu noi, incat i-au dat lacrimile). Cred ca realizati ca am fost subiect de discutie mult dupa ce fapturile noastre vor fi disparut spre un alt orizont…Dar lucrurile acestea reprezinta mici nimicuri unice prin farmecul si valoarea pe care timpul le va cristaliza. …apoi…nu-mi mai doream nimic. Ne odihneam ochii mirati de revarsarile calde de oranj, roz turbat si violet, asteptand binecuvantarea zanelor noptii, care incepeau sa-si ia, diafan, zborul. Era ca un clar de luna peste o gradina de inimi…Cand clarul de luna lumina albastrui peste zari, gradina vrajita se umplea de stralucire… …Inca putina culoare si decorul se transforma intr-o dimineata ireala, eterica, in care fapturile ce eram se minunau de serenitatea ce ne inconjura cu fiecare raza de soare desenata pe cer. Totul poate descrie o poveste aici. Asternutul in care ne-am lasat caldura si urma corpului dimineata, patura de lana moale care ne-a invelit visele, peretii care ne-au inghitit bucuriile si spaimele noptii. Puteam fi locatarii propriului univers, ai unei singure povesti, aceea a calatorului, ce rezoneaza cu fiecare emotie imperceptibila ce ne strabate. Iubeam acea ordine in dezordine si acea lipsa a obligatiei, acea libertate pe care fiecare si-o asuma, de a face ceea ce simtea. Aici, timpul este inca ingaduitor cu lumea. Oamenii isi permit privilegiul gesturilor tandre, al lucrurilor facute din pasiune. Timpul nu fuge si iti lasa, in rastimpuri, ragaz sa razi, sa te indragostesti de privirile trecatorilor, sa te adancesti in lumina dulceaga a apusurilor. Sunt locuri care ti se dezvaluie in calatoriile tale si altele care cer ragaz ca sa le savurezi nuantele. Sunt locuri care, la un moment dat, te fac sa te opresti, pentru a putea oferi mai mult apoi. Sunt locurile retrase “in felia lor de viata”, din care incerca sa inspire, fara sa dea lectii. Grecia este ca un vin frantuzesc de soi bun, pe care il degusti in doze mici, in solitudine, respirand pasiunea enologului, dar si grija celui care i-a pus stampila de valabilitate. Uneori pare sa poarte un titlu de noblete, alteori verdele privirii sale mijit feline te chestioneaza pana la adancimi la care nu stiai ca ai atatea raspunsuri de dat...

Va multumesc mult. Gandurile voastre bune inseamna mult pentru mine --------------------------------------------------------------------------------------------- Am adormit intr-un tarziu, cu mintea golita de tot…tacerea aceasta a sufletului pusese stapanire pe intreaga mea fiinta. Inima mea era singura, ca un fluture de noapte prins intre doua geamuri…. In plus, in noaptea aceea, fiecare moment in care ma bucuram ca reusesc sa atipesc era urmat de unul nu foarte indepartat in timp in care ma trezea sunetul artificiilor sau al tipetelor de veselie de la nunta din apropiere. Dimineata a venit dupa sine cu un lung cascat. Eram obosita. Fizic si psihic. Visam din ce in ce mai mult la un moment prelung de relaxare totala. Am plecat din Vlore spre Sarande, pe un drum care la inceput trece prin munti. Prima treime a drumului (de la Vlore pana la Himare) este superba. Serpentine la tot “coltul”, un fel de Transfagarasan aproape de mare. Munti care-si uitau finalul in apa aceea ce parea infinita si te uitau si pe tine cateva ceasuri bune acolo. Nuantele de maro - cenusiu alternau cu cele turcoaz, iar trecerea era atat de lina, incat iti intarea ideea ca natura este cel mai de seama pictor al tuturor timpurilor. Aveam insa acelasi sentiment straniu ca ma aflu in alta lume. Peisajul iti creea impresia ca norii ies din munti, ca si cand o zeitate antica fumase o iarba ciudata si, prin fumul scos, “cristalizat” sub forma de nori, trimitea veste omenirii despre lumea “dintre”… Apoi, brusc, privirea ti se muta asupra pinilor sub forma de steag (“flag pines”), care pareau strajerii cerului. Si in secunda urmatoare te odihneai iar in albastrul infinit al marii. La un moment dat am trecut pe un mic pod. De-o parte a podului se vedea asta: De cealalta parte se vedea asta: Ne pare rau acum ca nu am vizitat si Sarande, Parcul National Butrint si Syri I Kalter (The Blue Eye Spring – la aproximativ 15 km est de Sarande; citisem ca aici un izvor cu o apa de un albastru ireal, foare adanc, este inconjurat de portiuni de apa de un albastru electric, asemenea irisului unui ochi)…dar atunci, cu toata frumusetea din jur, nu visam decat sa ajungem in Grecia. Fiecare clipa de asteptare imi parea o eternitate. Fiecare moment era dens si transparent ca sticla. Prin fiecare clipa vedeam o infinitate de clipe aliniate, asteptand… In fine, ajungem si la granita cu Grecia. Un vames surazator ne intreaba daca suntem nemti (toata lumea, in toata calatoria, ne-a intrebat acelasi lucru). La auzul cuvantului “romani”, surasul i s-a preschimbat intr-o grimasa si ne-a facut semn grabit sa trecem. Era deja dupa-amiaza si nu stiam inca incotro sa mergem. Ne uitam pe harta si Angi imi indica Parcul National Vitosaoos. Am zis, ok. Muntii de aici nu aveau cum sa ma mai “inspaimante” in niciun fel. O pornim intr-acolo. La prima curba, ne intampina trufasa statuia unei femei scrutand orizontul. Habar n-am cine era, dar pentru mine o simboliza pe Nike, zeita “neinaripata” a victoriei la greci si asta era tot ce conta. Iesisem victorioasa din lupta cu mine. Ma interesa tot ce avea sa urmeze, cu entuziasmul naiv al celui ce gandeste in clisee si asteapta, intr-un fel, sa fie convins de contrariu. Dar nu tot ce se ofera privirii poate fi cunoscut cu adevarat. Inainte de a-ti deveni familiara, frumusetea te subjuga. Ne-au intampinat, pentru inceput, aceeasi munti “dezgoliti” si arizi de care tot auzisem. Eram convinsa ca mai mult de atat nu poate fi aici. Cautam inspiratia in altceva…in linistea pe care acest taram mi-o oferea, in clipele ce se scurgeau fara mare repeziciune. Apoi, ca din senin, sunt “sustrasa” din visarea mea de niste stanci ce pareau statuile unor giganti, unite de un pod de piatra. Era ca si cand niste zei dintr-o lume mai buna s-au privit atat de mult, incat au creat, drept marturie, intre privirile lor un pod. Lumina era in asa fel filtrata de ele, incat parca pasisem intr-o noua poveste. Si, apoi…apoi nu a mai fost nimic cunoscut mie. Existau urme ale unei noi lumi - dar unele impalpabile, diafane, inodore, incolore, pentru care chiar si noi, cei de acum, eram complet nepregatiti. Sa fie oare asta Pandora?! La intalnirea cu realitatea locurilor, m-am simtit de parca eram scoasa la tabla, cu obrajii in flacari si raspunsul ascuns departe, undeva in coltul mintii. Daca aici era, nu mai voiam sa ma intorc. Voiam sa fiu “prizoniera” acestor locuri. Imaginati-va un loc mitic…un tinut misterios al norocului si al frumusetii eterne! Intr-o lume a culorilor “oarecum” neutre, acest loc te vrajea si te invita sa intri intr-un dans cosmic. Te invita sa zbori, pe aripile imaginatiei, catre o noua experienta. Munti magnifici, cum nu mai vazusem, alternau cu rauri, ce serpuiau, la fel de magnifice, spre taramuri de basm. Era un “stil” situat dincolo de granitele canoanelor “clasice”, un hibrid de genuri, care incorpora elemente distincte, “de inovatie”…totul dozat intermitent, precum un joc eclectic de lumini si umbre. Aceste peisaje reprezentau, in acelasi timp, o cultura in sine; o cultura a provocarii, a individualismului, a libertatii si a nostalgiei. Combinatia aceasta se acorda sensibilitatii mele. Eu nu voiam, insa, decat sa fiu martor, nu jucator…Iar locul acela te transpunea in starea perfecta de reverie. Desena povesti, simple si fluide la inceput; apoi, le colora cu acorduri din ce in ce mai stridente, conturand senzatii, efecte si consecinte. Privirile noastre incercau sa puncteze, cu fiecare curba, tremurul epic al fiecarui colt, libertatea neinfranata a muntilor, farmecul cameleonic al cerului sau cel atat de putin teluric al noptilor… Da, ne-a prins noaptea aici. Am fost absorbiti, pe rand, de rauri, de drumul serpuitor, de copaci, de pasarile nemaintalnite, de crestele infinite, de norii de poveste, de eruptia de lumina. Am trecut prin Skamneli, Pades, am ajuns la partia de ski Vasilitsa, unde era un ger de inghetau apele. Totul a plecat de la lucrurile mici, “imperceptibile”, dar capabile de atata emotie, precum un sunet, o culoare, un miros, caderea unei frunze, un copac care taie linia orizontului…iar acum…acum nu mai gaseam iesirea. Fusesem “luata prizoniera” lor, asa cum “visasem”…Cu cat incercam sa gasim o iesire si aveam impresia ca, in sfarsit, drumul coboara, aparea o noua curba ascendenta, urmata de o alta tot la fel. Copacii imi pareau acum ca sunt tot atatea povesti…despre identitate, despre dragoste, credinta si moarte. Daca la inceput imi doream sa gasim un loc tainic, chiar aici, in inima muntilor, unde sa savuram un ceai parfumat, o noapte alba si povesti cu talc, simtindu-ma ca intr-un soi de Seherezada, cu cat inaintam in noapte, nu-mi doream decat sa gasim un loc…orice fel de loc, unde sa adormim bustean, fara niciun vis. Cand am zarit primele luminite in departare (semn ca am gasit, in sfarsit, primul sat), mi s-a parut ca visez. Ne apropiam de ele, incet-incet, apoi, brusc, dispareau dupa urmatoarea curba. Simteam ca mintea incepe sa-mi joace feste. Panouri, ce pareau imense in “lumina” aceea si in starea in care eram, ne anuntau ca sunt ursi pretutindeni. Asta-mi mai lipsea. Parca-i vedeam, dupa fiecare curba, aruncandu-se hamesiti asupra noastra. Am reusit sa ajungem, totusi, la intersectia cu o autostrada. Iesiti din stransoarea captiva a muntilor, speram sa ne gasim resursele sa plecam spre Meteora. Un ultim avant a fost curmat de un drum pietruit si ulterior macadam, ce se dorea a ne “zdruncina” nocturn vreo 60 de km, cati mai aveam de parcurs pana la locul propus. Asa incat, osteniti, am innoptat in Grevena (cu 55 de euro, in singurul hotel liber din centrul orasului). Desi era tarziu in noapte si era o zi din timpul saptamanii, aici era o veselie inimaginabila. De la mic la mare (asta insemnand, la propriu, de la copii de 3 ani pana la oameni de 70 de ani), toata lumea era pe terasa, ascultand muzica, vorbind tare, topaind, jucandu-se cu mingea, dansand, mancand…pana dimineata. Receptionerul, un tip cu voce extrem de groasa, dar intrerupta, pe care faceai eforturi sa-l intelegi, ne-a asigurat ca va avea grija de motorul nostru pe timpul noptii. Si, intr-adevar, de la balcon ii priveam uimita deplasarile prin jurul motorului, facute din 10 in 10 minute. Grevena mi s-a parut tipica pentru ceea ce aveam sa descopar ca este spiritul grecesc. Oamenii sunt atat de relaxati, incat te gandesti cateodata daca traim, intr-adevar, in aceeasi lume… Grecia este o emotie, o stare de spirit, un exercitiu de imaginatie in propria sensibilitate. Si, de ce nu, o calatorie in cutia cu dorinte. Ritmul lor de viata e cu totul altul; incetinit, dar nu plictisitor; relaxat, dar nu monoton. Cred ca de aceea este si atat de “populara”: pentru ca aduce cu sine un alt ritm existential. Obositi de viata traita pe repede-inainte, ne dorim tot mai mult sa ne relaxam, dincolo de orice fel de probleme. Calduros, confortabil si colorat, stilul grecilor poate creea dependenta. M-am desprins cu greu de viata care ma invaluia si m-am bagat in pat. Stiti momentele acelea in care doar inchizi ochii si o senzatie de pace si liniste se instaleaza cuminte la tine in suflet? In clipa in care pleoapele se odihnesc, o intreaga lume se dezvaluie in spatele retinei. Cand trupul e obosit, iar sufletul e liber…sa zboare. Cand ai nevoie…de un ragaz. Frumusetea…imi devenise familiara. * Voi face o mica pauza in “povestea noastra”. M-am trezit foarte devreme azi, cu un avant nemaiintalnit sa citesc cate ceva despre Grecia (inainte de plecare, a fost singura despre care nu citisesem nimic si simteam acum un mare gol in suflet). Si tot citind, am avut o “revelatie”. Am descoperit ca ceea ce am vizitat noi de fapt este toata vechea Macedonie , despre care vorbeam la inceput (adica: Pirin Macedonia in Bulgaria, Republica Macedonia – FYROM si provincia Macedonia din Grecia). Apoi, si mai straniu mi s-a parut ca “Pandora mea” este nimeni altul decat Olimpul celor 12 zei. Cred ca nici daca ne propuneam sa vedem Olimpul la inceputul calatoriei noastre, nu reuseam sa-l descoperim asa. Adica, am vizitat si o parte din Thesalia. Ma simt ca si cum as fi o fractie infima din oamenii originari…

.

Draga Flavi, iti multumesc din suflet! Incurajarile tale inseamna foarte mult pentru mine. M-am oprit...pentru ca a inceput munca, am fost rupta de realitatea acelor locuri si a acelor trairi si dusa undeva departe, in stresul cotidian. Si atunci simteam ca trebuie sa ma opresc, pentru ca imi fac mai mult rau...Dar sper sa am puterea sa o continui in curand. Cat despre iesirile lui Angi, el le povesteste cel putin la fel de frumos ca mine...In plus, el mai are un atu: fotografiile lui reprezinta o poveste in sine.

din greseala, am raspuns mai inainte fara sa ma uit ca era logat Angi. Mesaj completat Multumesc mult, Alex! Mesaj completat Nu, eu va multumesc voua! Ma ajutati sa trec peste momentele de incertitudine si-mi dati curaj sa scriu. Mesaj completat Sunt un suflet animat de dulceata vorbelor, a privirilor si de emotiile care taie vazduhul ca niste fluturi colorati. Si, totusi, timpul, in cele din urma, nu creeaza valori de conjunctura, ci este cel mai precis barometru al unicitatii. Un singur detaliu ramane constant in timp: emotia. Nimic din tot ce am vazut nu mi-a adus “animarea” mult ravnita. La gandul ca voi pleca de aici, imi revenise deja zambetul pe buze. Asa ca m-am trezit plina de energie de data asta, cu mult inainte de a suna ceasul (ceea ce mie mi se intampla o data intr-un secol) si mi-am facut in mare graba bagajul. Desi afara era frig si incepuse sa ploua, eu reuseam sa vad o mica raza de soare la orizont. Am plecat din Ohrid, trecand prin Parcul National Galicica, spre sudul lacului spre granita cu Albania. Desi ne-a plouat cam tot drumul pana la granita, mie mi se parea ca am intrat intr-un fascicul luminos care nu lasa loc indoielii sau tremurului. Priveam prin viziera ca printr-un geam dincolo de care devii spectatorul relaxat al lumii de afara si invitatul de onoare al festinului vizual dinauntru. In drum spre Parcul National Galicica, copacii aveau agatate, printre putinele crengute, ornamente de Craciun. Mi se parea ca, fara sa vreau, am facut un salt in timp, ca nu era acesta “filmul” in care trebuia “sa joc”. Era inca ceva in neregula. Visam la un spatiu cald si colorat, in care timpul sa curga altfel si sa-ti lase ragazul sa te bucuri de povestile intiparite pe fetele unor oameni din cale-afara de zglobii. Visam sa le prind din zbor mirajul nepamantean, desprins dintr-o lume in care intunericul si lumina nu sunt forte antagonice, ci doar contraste ale frumusetii. Pe ultima suta de metri si sub “masca” de ceata care se lasase, Macedonia mi se dezvaluia dintr-o data in alta lumina, mai frumoasa. Ca atunci cand, din spatele unei fotografii blurate, descoperi in ultimul moment detaliul tehnic ce aseaza culorile la locul potrivit. Fara sa-mi dau seama, am ajuns in Albania (sau Shqiperia, cum isi numesc albanezii tara). Am mers prin Elbasan spre Vlore (oras-port, “locul de intalnire” intre Marea Adriatica si Marea Ionica; aici si-a proclamat independenta Albania). Dragii mei, nu sfatuiesc pe nimeni sa mearga in Albania. Dar, daca totusi nu va puteti stapani impulsul, vizitati doar partea cuprinsa intre Vlore si Sarande. Ideal, ar fi sa treceti din Grecia in Sarande si sa mergeti pana la Vlore…Altfel, saracie lucie, un peisaj dezolant, case parasite cu geamurile sparte, gunoaie, mormane de gunoaie peste tot, frica din suflet si sentimentul ca nu vei mai ajunge in veci la o oaza de civilizatie. Sentimente pe care eu nu mai vreau sa le mai traiesc in veci. De cand am intrat in Albania, muntii nu foarte inalti si “dezgoliti”, spatiile imense dintre ei, “cazematele” existente peste tot m-au trimis de data asta in timp, in Mesopotamia. Iarasi, nu stiu sa va explic de ce. Din nou imi dadeau tarcoale sentimente stranii. Cand nu simteam suflul imaginar al unei mari aburinde pe ceafa sau tempo-ul decadent al unui mars militar, desluseam soapte pagane si plansete de sirene. Ceva nu se potrivea. Muzica pe care o simteam in mine, undele care ma infasurau precum niste tentacule moi, imaginile care ma izbeau dincolo de retina, zgomotele care ma purtau in cea mai bizara din toate transele posibile.Visam la Grecia ca la un vis pe care nu-l voi mai atinge niciodata. Ne era si “frica” sa oprim. Cred ca de vina a fost starea mizera in care am plutit, “zburand” peste valurile agitate ale spaimei. Practic nu exista niciun pericol real si securitatea noastra nu era in niciun fel periclitata, dar pur si simplu asta e sentimentul pe care l-am trait acolo, atunci. De la inceput, in urma ploii, asfaltul era asa de alunecos ca parea de gheata si accidente “la tot pasul” (3 tamponari frontale in mai putin de 40 de km). Dupa “experienta Skopjie”, am spus “pas” Tiranei. Asa ca nu voiam decat sa ajungem in Vlore, in speranta ca vom gasi un loc in care sa innoptam, fara ca “mugurele” de frica si dezgust din suflet sa apuce sa infloreasca. Albania e ca un roman politist prost. Il citesti pe nerasuflate intr-un weekend ploios, sub povara unui puseu de febra imaginara, pagina dupa pagina (ca sa-l termini mai repede) si la final, brusc, descoperi un criminal pe care nu il puteai banui niciodata. Pentru ca autorul insusi ti-a jucat o farsa. Cea mai urata farsa. Voiam sa-mi pot oferi o clipa de abandon…Vocea acestui loc, insa, avea efect imediat de bumerang: te inunda de intrebari chinuitoare, te parasea in mijlocul semnelor de exclamatie si nu reusea sa puna punct. Ajungem in sfarsit la Vlore si avem parte de o schimbare brusca de decor. In cativa ani, se doreste a fi una din viitoarele statiuni de lux ale acestui colt de lume. Se pare ca politia din Vlore prefera acelasi tip de motocicleta cu al nostru Cautam cazare. Aveam doua optiuni: hotel sau cazare intr-un apartament dintr-un bloc ce se construia. Am mers sa vedem initial apartamentul, dar intr-o fractiune de secunda am fost inconjurati de albanezi curiosi sa vada, cu mic cu mare, “strainii”. Asa ca am optat pentru hotel (30 de euro, cu mic dejun inclus). Receptionerul ne privea ca pe doua creaturi venite dintr-o lume “mai buna”. Pentru el, reprezentam un model. Ne stia artistii si chiar anumite versuri ale lor pe de rost. In momentul in care a incercat sa mi le recite, in romana, m-a cuprins un tremur…oare trebuia sa ma bucur ca reprezentam “un model de tara” pentru cineva? Putin indoita si oarecum stanjenita, am urcat in camera. Incet, timid, incercam sa-mi revin. De la balconul nostru se putea zari, printre palmieri, marea, inundata in nuante de rosu, devenit roz cu trecerea clipelor. La terasa de vizavi era o nunta (am vazut foarte multe nunti in Albania). Veselie, rasete, chiote, clinchete de pahare. Pe fundal, un vas plutea pe rozul ireal. Marea si cerul pareau ca se unesc, intrerupte la orizont de o fasie de munte si de ultimele crampeie de foc ale soarelui. Incep artificiile si tipetele de veselie. Raman tacerile. Lucrurile care nu pot fi spuse cu voce tare. Intrebarile care se pun in soapta si raspunsurile care vin cu privirea-n pamant.

Din Skopjie ne-am indreptat spre Matka Canjon. Locul acesta m-a readus la sentimente mai umane. O apa verde strajuia printre stanci si de acolo, la ora fixa, urmau sa fie aprovizionate toate “apele” din Macedonia. Aici am cunoscut un englez, John, ghidat de o macedoneanca, foarte tineri amandoi, pe un Moto Guzzi, care avea pe rezervor si pe sa un fel de husa rosie de catifea cu ornamente orientale (un soi de ciucurasi). Ne pare rau ca nu i-am “imortalizat”, pentru ca reprezinta o amintire frumoasa. Am plecat mai “impaciuitori”, cu aceste locuri in suflet, spre Ohrid, pe un alt drum, mai direct. Se innoptase de-a binelea cand am ajuns.

Multumesc, Gabi. Esti un dragut -------------------------------------------------------- Macedonia. Frig. Munti. Si mai multi munti. Gunoaie. Iar munti. Oameni urati. Locuri “reci”. De la bun inceput, trebuie sa mentionez ca toate aceste stari, toate aceste perceptii “imi apartin”, intr-un context dat. Realitatea locurilor se afla si dincoace si dincolo de cuvintele mele. Exista persoane care, poate, citindu-mi randurile vor considera ca delirez. Bulgaria, “frumoasa”?! Macedonia, “urata”?! – cu nuantele de rigoare. Poate ca daca voi mai reveni, la randu-mi, in aceste locuri, perceptia mea va fi cu totul alta. Imi asum descrierea locurilor de acum. Reflecta sentimentele pe care aceste locuri mi le-au insuflat atunci cand le-am vazut. Macedonia este o tara foarte frumoasa, geografic vorbind. Poate la fel de frumoasa precum Croatia, poate chiar mai frumoasa. Dar, pentru mine, conteaza foarte mult ceea ce-mi inspira, ceea ce ma face sa traiesc, sa gandesc, oamenii pe care ii vad, viata pe care o intuiesc in ei. Asa cum spuneam la inceput, felul in care locul respectiv ma provoaca sa vad lumea. Poate ca n-am vazut-o eu in “momentul potrivit”. In plus, sunt adepta ideii ca “Frumusetea se afla in ochii privitorului”. In Macedonia am avut ce sa vedem, dar nu m-a inspirat nimic. A fost ceva de genul: am vazut; ok, frumos; hai sa plecam odata de aici. Aproape ca intr-un caleidoscop, realizezi ca locul din fata ta are nevoie doar de un impuls minim ca sa se dezvaluie…dar mie-mi lipsea chemarea. Ma atragea mai degraba indepartarea. Cam atat despre perceptia “uratului”. Cam la fel stau lucrurile si cu perceptia “frigului”. Sunt locuri solare, prin emotiile pe care ti le transmit din prima clipa; iar acolo, oricate grade ar fi, simti ca “iei foc”; reusesc sa tes adevarate povesti in jurul culorilor solare; si viceversa este valabila. Mi se pare ciudat acum, rememorand totul, ca ceea ce mi-a ramas in suflet este steagul Macedoniei, poate unul dintre cele mai frumoase pe care le-am vazut vreodata. Stevenson spunea sa incerci sa iei maximum din ce este bun si sa minimalizezi ce este rau. In dorinta de a realiza o asonanta a contrastelor, a vocilor diverse, a impulsurilor contradictorii pe care le incerc vrand-nevrand, va voi creiona sper o Macedonie demna de un asemenea steag “solar”. Bun, intram in Macedonia. De la intrare si pana la iesire ne-au calauzit muntii. Munti inalti, maiestuosi, cu mici alternante, atat cat sa te poti desprinde pentru cateva clipe de ameteala inaltimilor si sa te mai linistesti vizual. Eventual, sa-ti reversi privirea intr-un lac imens, in mijlocul muntilor si sa poti porni, cu si mai mult avant, din nou spre inaltimi. Sau sa ti-o pironesti o fractiune de secunda pe un semn ciuruit de gloante… La un moment dat, luand-o prin Stip si Veles, ajungem intr-un orasel numit Izvor. GPS-ul nu ne prea mai ajuta, pentru ca nu are harta Macedoniei, exceptie facand vreo doua drumuri principale. Ne uitam pe harta. Intrebam. Ne mira de fiecare data inocenta cu care oamenii iti raspund in limba lor, desi ar trebui sa realizeze ca nu intelegi o boaba. Ni se explica, asadar, in aceeasi maniera, cam cum sta treaba mai departe. Nu intelegem, insa, nimic. Mergem mai departe. Intram pe un drum neasfaltat. Incetul cu incetul, se transforma intr-un fel de drum macadam, dar in unele locuri, mai ales acolo unde a trebuit sa urcam, bolovanii devenisera putin cam mari, iar motorasul nostru a cam inceput sa “danseze” (bucuria lui Angi). Cel care ne explicase cu atata indarjire intr-o limba necunoscuta noua ce avea sa urmeze, ne indicase la un moment dat numarul 20. Prin asocieri doar de noi stiute, am fost convinsi ca suntem pe drumul cel bun, drum care avea sa fie lung cam de 20 de km. De fapt, omul incerca sa ne explice ca, pe langa portiunea de drum asfaltat, cei 20 de km sunt fara asfalt. Si cu cat mergeam, cu atat inaintam in inima muntilor. Sentimentul era cu atat mai straniu cu cat nu stiam ce ne astepta si cat vom mai merge asa. Nu vedeam decat munti peste tot. In sus munte, in jos munte, in jur munte. Nimic altceva. Niciun suflet de om. De altfel, senzatia generala in Macedonia a fost de tara aproape nelocuita, de taram parasit (cu exceptia capitalei, Skopjie). Daca la inceput ne opream pentru cate o poza, o tigara sau un ras, cu cat inaintam, cu atat simteam nevoia sa tacem. Parca ne conservam pentru tot ce poate fi mai rau. In fine, vedem in departare o manastire. E de bine. Sunt suflete in apropiere. Reusim, intr-un final, sa dam de un drum asfaltat. Se facea tarziu, iar pauzele trebuiau rarite. Ajungem la Ohrid, unde ne propuseseram. Oras turistic, cazari peste tot, dar fiind noapte, greu de descoperit. La un moment, un mosulica incepe sa strige dupa noi. Neintelegand exact ce vrea cu noi, trecem mai departe, asa ca mosulica se urca pe bicicleta si, perseverent, incepe sa dea la pedale pana cand ne ajunge. Ne oferea cazare, intr-o engleza perfect vorbita gramatical (ceea ce ma uimea). Cu 15 euro pe noapte, ni s-a parut mai mult decat ok, mai ales ca aveam de gand sa stam doua zile aici. Ne cazam si plecam dupa cumparaturi. In drumul de intoarcere, am vazut lacul Ohrid. Prima senzatie a fost ca ma aflu la mare. E cel mai adanc lac tectonic din Balcani (294 m) si unul dintre cele mai vechi din lume. Este unul din locurile care merita vazute in Macedonia. Valurile sale, muntii din departare, frigul care punea stapanire pe mine din ce in ce mai tare ma ademeneau la somn. O pornim spre cazare, unde ne intampina foarte vesel un tip mic, haios, cu o barba imensa…care incepe sa vorbeasaca in romana. Parca aterizase direct dintr-o poveste. Noi ii tot “dadeam” in engleza, pana cand am realizat…un roman acolo?! Era Polo, din Arad, care venise impreuna cu sotia sa, Rodica. Sentimentul vederii unui roman in acele locuri era imbucurator. E un lucru ciudat. Uneori, cand esti departe de casa, mintea ta poate lucra in directii diferite. Stiu oameni care se adapteaza foarte usor unui loc nou, culturii locului respectiv, prind repede limba tarii respective si oameni care poarta stereotipia tarii lor oriunde ar merge. Cred ca am devenit ca acestia din urma (dar nu in sensul negativ). Poate ca e un semn ca o parte din noi e impregnata mereu de acest “dor de casa”. Stand la taclale pana tarziu cu Polo si cu Rodica mi se facuse deja dor de “acasa”. Cam devreme totusi… Am adormit tarziu si m-am trezit naucita. Visasem cumplit. Fapt care mi-a intarit “antipatia” fata de aceste locuri. Am plecat, prin Velesta si Lukovo, spre Parcul National Mavrovo. Dupa Jance, am intrat in Parcul National, iar din satul Mavrovo, am luat-o spre dreapta spre Galicnic. Parcul National Mavrovo este superb. Munti mai inalti decat vazusem pana atunci si mai impaduriti, lacuri imense, senzatia ca, daca risti sa-ti arunci privirea in lac, nu te mai opresti pana jos…curbe line, peisaje desprinse din povesti, o casuta ireala in mijlocul lacului; iar curbe line, munti si mai inalti, pajisti in miniatura la marginea padurilor, culori ireale (nu era soare, dar nici nori, iar lumina aceasta te facea sa crezi ca esti pe un taram de basm…parasit). Ajungem in Galicnic, pe un drum care, brusc, ne trimite in timp in Muntenegru, in inima Durmitorului. Pentru o clipa, am fost fericita. Retraiam momentele de atunci. Numai florile acelea ciudate lipseau. Le cautam cu privirea peste tot. Nu erau. Poate ca asta mi-a lipsit in Macedonia. Florile….si oamenii. Mi-au lipsit oamenii veseli, relaxati, care sa ma impulsioneze sa iubesc si mai mult viata. Nici pe ei nu i-am gasit. In locul lor, munti. Peste tot munti, mari si mici, de toate “staturile”. In fine, Galicnic e un sat desprins din peisajul obisnuit al Macedoniei, care trebuie vazut. Cateva case ingramadite pe o stanca, stradute inguste care urca pana in locul din care ce ai in fata ta depaseste cu mult orice asteptare. Ne-am tras sufletul pentru cateva clipe aici si am plecat din nou prin munti. Care deja la un moment dat mi se parea ca nu se mai termina. Socializam minim, distrat si ajunsesem sa-mi port “degradarea” boem si nonsalant, hranindu-ma din propria “disperare” ca dintr-un drog pretios. Asa ca am hotarat sa schimbam un pic peisajul si sa mergem in Skopjie. Greseala fatala. Skopjie este cea mai urata capitala pe care am vazut-o eu vreodata. Pe langa agitatia aferenta oricarei capitale, am gasit murdarie, oameni urati (la propriu) si trafic infernal. Asa ca ne-am grabit sa depasim si “momentul Skopjie”. Totusi, imi aduc aminte cu drag de drumul din Mavrovo pana in capitala. Mi se parea ca m-am intors foarte mult in timp, pe vremea faraonilor. Nu are nicio legatura cu locul in sine, dar peisajul asta imi inspira. Munti si de o parte si de alta a autostrazii, copaci ciudati si un sentiment straniu. Priveam inapoi pentru a inventa un prezent mai frumos. Imi treceau prin fata ochilor vremuri demult apuse, dar oarecum aievea, goneam spre timpuri indepartate, tot mai indepartate, ma transpuneam, visam, ma dedublam, auzeam muzica, instrumentul zeilor… Singurul lucru care mi s-a parut dragut in Skopjie