A venit toamna. Acopera-mi inima cu ceva. Nu, nu vreau sa mi-o acoperi cu umbra vreunui copac sau a ta. Ci cu…umbra unei calatorii.
Calatoria pentru mine se poate declina in cele mai neasteptate feluri…de la cautare, regasire sau pierdere de sine, reconstruire la relaxare si relationare. “Cum am sarit gardul la vecini…” este o interpretare personala a felului in care valorizez calatoria. Un joc spontan de la care nu sti niciodata la ce sa te astepti. Nu-ti seta nicio asteptare, ci doar relaxeaza-te…intr-un alt spatiu (poate, uneori, si un alt timp) si delecteaza-te cu o poveste. Povestea ta, a mea, a calatorului. Mai mult decat o poveste, ea este o experienta. Contrarianta, paradoxala, uneori aventuroasa, alteori doar frumoasa, dar, cu siguranta, personala.
Ne-am planificat demult (eu cu Angi) aceasta calatorie; mai precis, de la Revelion. Destinatia trebuia sa fie alta – Creta – dar, pe parcurs, au intervenit pierderea unor prieteni, lipsa de bani a altora, boala unei mame, plictiseala, regretele…asa incat am decis, pe ultima suta de metri, sa plecam singuri. Cel mai mult ne doream sa vedem Muntenegru. Era, de altfel, singura certitudine inainte de plecare. Si ma bucur acum, la final, pentru alegerea facuta.
A fost o excursie minunata, in care m-am lasat “locuita” de sentimente, oameni, locuri pe care nu le voi uita nicicand. A fost ceea ce eu am numit “prima mea iesire adevarata in afara”. Am mai fost anul trecut la bulgari, dar atunci a fost ca si cand iti vizitai “vecinii de palier”.
Recunosc ca m-am mobilizat tare greu. Nu stiu de ce, dar asteptam ca, de la o clipa la alta, sa intervina ceva; ceva care sa aduca o scurta amanare. Si cum (culmea!) nimic nu a aparut, cu doua seri inainte am intrat in trepidatii. Documentare (primisem de la Raul din Timisoara un ghid despre Muntenegru – ii multumim mult, a fost super), facut si desfacut bagaje de vreo 5 ori, pitit cartuse de tigari printre haine (desi nu ne-a controlat nimeni in nicio vama, dar eu n-aveam de unde sa stiu). Oricum, asa fac de cand ma stiu: las totul pe ultima clipa. In fine, a venit ziua cea mare. Eu eram obosita din start. Ne-am baut in liniste cafeaua. Niciunul din noi nu indraznea sa spuna nimic….Va fi bine?! Vom regreta?!
Totul era gata. Necunoscutul isi deschidea larg portile in fata noastra, iar noi ne avantam spre el calare, inarmati cu entuzismul de ultim moment si cu dorinta de aventura.
Bun…pornim. Montam bagajele, ne imbracam si, gata, “marea aventura” incepe!!! Ba nu! Mai bine luam o mica pauza. Lantul nu e intins cum trebuie. Nu putem pleca asa, oricum. Ne dam jos, ne dezbracam, Angi mestereste de zor. Verificam…de vreo doua ori…si realizam cu un zambet timid ca era mai bine inainte. Iata ca “amanarea” mult visata de mine aparuse. Ok, pornim!
Fericita ca am scapat de emotiile dinaintea plecarii, adorm dusa. Cu vise (cunoscatorii stiu. Sunt un exemplu de “asa nu” pe motor). Ma trezesc brusc, speriata la gandul ca exista posibilitatea ca “marea calatorie” sa fie un lung vis, sa nu pot povesti nimic, pentru ca nu am vazut nimic. Reusesc, cu greu, sa raman undeva intre vis si realitate pana la Valcea, unde oprim pentru o cafea tare. Apoi, din nou la drum. La Targu Jiu un nor razlet incepe sa planga. In hohote. Angi e fericit. In sfarsit isi probeaza ultima achizitie – sosonii de ploaie. In sinea mea, speram sa fie prima si ultima oara cand ii va incerca.
Pauza de tigara si uscat "rufele" (costumele de ploaie)
Ajungem tarziu in Orsova. Gasim o casuta “ca-n povesti”, peste drum (a se citi Dunare) de sarbi. Frumos, liniste, susurul apei, rasetele in surdina ale sarbilor dezlantuiti in petreceri.
Adorm tarziu si ma trezesc epuizata, traind senzatia ca toata noaptea am fost atacata de insecte. Angi se uita nedumerit la mine si, intr-o incercare esuata de ascundere a unui ranjet, imi spune: “Era doar un mic miriapod simpatic foc in baie”.
Impachetam in graba si…aventura de-abia acum avea sa inceapa. Multiplicata de imaginatie si prelungita in sute de ecouri…
