Caută în comunitate

Nu sunt eu chiar sigura ca povestea mea isi are locul aici, cum contine doar doua zile pe doua roti motorizate (si acelea mai degraba rotite), dar voi indrazni sa sper la indulgenta comunitatii, si mai ales a celor care isi amintesc cu placere (sper) de Caucazul in portocaliu. Acestea fiind zise, sa purcedem la a povesti despre un canar si trei Canare, sau aventurile unui sac de cartofi care se mai plimba uneori si fara al lui El Capitan… ---------------------------------------- Duminica, 4 dimineata. Bucuresti, centrul vechi. Imi extrag rucsacul impachetat pe mod Tetris de sub mormanul de haine abandonate pe o canapea din Drunken Lords, imi imbratisez prietenii, le urez betie placuta in continuare, imi pup jumatatea, imi ureaza cu dragalasenie sa nu mor pe-acolo, si vanez un taxi dispus sa ma duca la aeroport. A venit iar momentul ala al anului (aproximativ) cand sacul de cartofi isi alege o destinatie mai de tip “me time” si se mai plimba si singur. Unde de data asta? Trei din Canarele acelea semi-obscure care nu sunt Tenerife, mai exact Lanzarote, La Graciosa si Fuerteventura, si un pic de Italia (pentru ca atunci cand Ryan in marinimia lui iti anuleaza un zbor, vezi partea plina a paharului si iti lungesti “escala” impromptu). Cu ce? Avion, scuter, ferry, autobuz, autocar, bicicleta, tren, si mult per pedes. Si cu mai ce? O mascota potrivita... Gasesc surprinzator de usor un taxi, iar imbarcarea decurge pe modul “scurt si la obiect”. Apropo, in caz ca se intreba cineva daca ai vreo durere de cap la a te urca in avion cu geaca de motor echipata cu protectii full, nup, nu-i pasa nimanui. Prima oprire, Bergamo, ma intampina cu un cer spectaculos si rece. Nu-i bai, inca un pic si o sa ma vad in tarile calde. Am o escala de 6 ore, si desi as avea timp (la limita) sa dau o fuga pana in Milano, nu ma atrage de niciun fel, asa ca iau un autobuz pana in Citta Alta (centrul vechi al Bergamo, aflat in varful unui deal, dupa cum spune si numele) si ma plimb la pas pe stradutele inguste si pietruite, visandu-ma deja intr-o reclama la cafea italiana. Ma opresc pe o bordura cu o felie de pizza la pachet (posibil cea mai buna pe care am gustat-o vreodata, atat de pufoasa si frageda, ca pare mai degraba un sufleu inecat in mozzarella, decat o bucata de pizza), si pierd cateva minute bune doar uitandu-ma la multimea colorata ce zumzaia prin piateta. Cineva trece la un moment dat cu un munte de caine in lesa, si imi amintesc de cei patru monstri cam la fel de mari de acasa. O iau din nou incet la pas, si mai fac cateva poze, luand fara prea mare tragere de inima calea statiei de autobuz inapoi spre aeroport. Frumos oras! Dar plimbarea abia incepe. Inapoi la aeroport, tatuca Ryan e pe pozitii, spre destinatii si mai exotice de atat. * * * Spre seara ajung in Arrecife, capitala insulei Lanzarote, unde imi stabilesc tabara. Imi cunosc gazda de pe AirBnB, un nene mustacios pe nume Angel, foarte primitor si discret. Exceptand motaiala superficiala din avion, sunt nedormita de peste 24 de ore, asa ca-s rupta de somn, dar tot inaugurez partea exotica a excursiei cu o cina de fructe de mare pe malul “baltii” locale. Una cerveza, por favor! Si apoi adorm in drum spre pat. * * * Dimineata. Ziua cea mare! Cu un morcov cat casa, ma urc devreme in autobuzul spre Costa Teguise, oraselul de unde imi voi lua in primire scuterul, bravul meu magarus metalic pentru urmatoarele doua zile, care, conform planului, ma va plimba pe toata insula, in lung si-n lat. Primul pe care voi fi pus mana vreodata… Asta ar trebui sa fie interesant. Centrul de inchirieri e detinut de un irlandez si sotia lui ucraineanca, stabiliti in Canare de vreo cinci ani (dupa cum avea el sa-mi povesteasca ulterior), amandoi plini de sfaturi “la obiect”, cum numai un irlandez si o ucraineanca ar putea da. Mi-ar fi placut sa stau mai mult la taclale cu ei, dar avem treaba aici. Imi prezinta agregatul, un Sym de 125, si purced la a da cateva ture de parcare, sa ma obisnuiesc cu el. Cum stiu prea bine cat de plin e iutubu’ de whiskey throttle, ii dau gaz temator si microscopic. Incepe sa mormaie adormit si se pune incet in miscare. OK, nu-i chiar asa rau. Apoi vine capatul parcarii, si iau curba cu raza de vreo 3m din cinci manevre. Draci… Lucky charms rade parinteste de mine si imi striga sa ma relaxez. “E doar ca o bicicleta la care nu trebuie sa pedalezi”. Mda. A doua oara merge mai bine. A treia si mai bine. Proprietarii celorlalte magazine din jurul parcarii se uitau pe furis la mine, chicotind. Mai dau vreo doua ture si decid ca f*** it, n-o sa ma omoare un scuter, asa ca bat palma cu irlandezu’ si intru oficial in posesia lui Gicuta. Deja-mi era drag animalu’. Imi instalez prinderea de telefon cu un patent cersit de la nenea, cum italienii s-au uitat la mine si au decis ca pot omori un om cu o cheie minuscula de 11, asa ca mi-au confiscat-o pe a mea la imbarcare, si plec <par> <par> <par> la drum, eu si al meu Gicuta. Ma obisnuiesc destul de repede cu mersul pe el (ca sa vezi, cine si-ar fi imaginat ca-i mai usor la drum intins decat intr-o parcare mica si ovala…), si deja incep sa ma relaxez si sa ma bucur de peisajul arid insular, de cele 25 de grade, si de zumzaitul aproape linistitor al motorasului. Si asa ajung cu bine la prima oprire, gradina de cactusi din Guatiza. Sarbatoresc primii mei 14 km sunandu-l plina de un entuziasm debordant pe El Capitan, sa-i povestesc cum Gicuta e cel mai tare si o sa fug in lume cu el daca nu ma omoara nici pana maine seara. El Capitan nu pare impresionat. Ma intreaba daca mi-au dat casca… Sigur?... Si ai asigurare?... Ugh… N-am cu cine. Il las pe Gicuta in parcare dupa ce dau vreo 7 ture in jurul lui sa ma asigur ca nu are cum sa cada, sa plece singur, sau sa-l rapeasca extraterestrii, probabil, si intru sa vad cactusii. Ioi… Multi cactusi. Si varii animalute sau alte plante pe langa. Termin rapid cu turul tepilor, ma intorc in parcare, ma echipez, si dau sa plec mai departe, ocolind un autocar oprit in buza parcarii, in cel mai romanesc mod posibil. Gicuta nu coopereaza in totalitate (asta e explicatia pe care o vom alege), asa ca fac dreapta ocolind pe undeva pe la Ploiesti. Dar nu-i bai, sunt cinci masini pe toata insula, si niciuna din ele nu era in zona (dupa cum m-am asigurat, in mod inspirat). Supravietuiesc fara incident inca vreo 15 km pana la urmatoarea oprire, Jameos del Agua, un fel de grota peste un lac subteran, unde spaniolii, baieti intreprinzatori in ale turismului, ca intotdeauna, au amenajat frumusete de restaurant si loc de observatie pentru o specie locala de racusori minusculi si de un alb atat de sclipitor incat par stele pe fondul negru al lacului. Tot aici, la capatul celalalt al grotei, vad pentru prima oara ceea ce pare a fi o mica obsesie locala, si anume piscine de un albastru cristalin, intr-o “albie” neregulata si unduitoare, de un alb dureros in plin soare. Ajung la iesire, in parcare, ma echipez la loc, si cand sa ma pun in miscare, incepe sa toarne cu stropi mari si lacomi… Climat de insula. Ma uit exasperata la cuplul care se pregatea de plecare cu scuterul de langa, si ne refugiem toti trei sub o arcada, asteptand sa treaca cele (previzibil) cinci minute de ploaie. Schimbam o vorba - doua, si ne uram reciproc concediu placut, nestiind ca ne vom reintalni constant in aproape toate punctele de interes de pe insula. Dupa cum era de asteptat, ploaia dispare ca prin minune in cateva minute, si pana ajung la urmatoarea oprire, la mai putin de 1km, asfaltul e deja uscat. Cueva de los Verdes e o pestera care, in ciuda faptului ca apare in absolut toate brosurile turistice, nu-mi spune mare lucru. Cel putin, nu pana aproape de sfarsitul portiunii vizitabile. Intrarea se face cu un ghid, care ne conduce prin pestera, incapere cu incapere, galerie cu galerie, cu aerul resemnat al unui om care e pe punctul de a-si taia venele daca mai trebuie sa-i spuna unui singur plod sa nu se agate de stalagmite. Ajungem intr-o incapere mai mare, in care sunt improvizate o scena si un mic amfiteatru, unde aparent se tin frecvent mici concerte. Ghidul se aseaza pe marginea scenei asteptand rabdator sa-si gaseasca toata gloata locul in incapere, iar pe mine ma loveste chicotitul vazandu-i silueta hitchcockiana profilata pe fondul pesterii. Mergem mai departe si ajungem intr-un final la partea interesanta a pesterii, un mic bazin perfect linistit, care oglindeste atat de bine tavanul incaperii, incat intr-un act de “scamatorie” ca pentru copii de gradinita, ghidul profita de lipsa de spirit de observatie a turistului de rand si arunca o piatra in apa. Evident, publicul e socat atunci cand piatra genereaza pleosc si valuri, si nu cade pe fundul gaurii aparente in podea. Hi hi hi, ha ha, ura si la gara, multumim pentru vizita. Ma intorc din nou la Gicuta, deja aproape mai incantata de drumurile intre obiective, decat de obiectivele in sine. Si trebuie sa recunosc, frumoase drumuri au! Urmatoarea oprire e in “varful” insulei, la Mirador del Rio, un punct de belvedere de unde se poate admira de deasupra o insula alaturata, La Graciosa, pe care urmeaza sa o vizitez la randul ei in zilele urmatoare, de data asta la pedale. Aici ma avertizase Paul, irlandezul cu scuterele, sa nu fac prostia sa dau cei 10 euro pe intrarea in cladirea cu pricina, amenajata in varful dealului, cand pot sa am fix aceeasi priveliste, moca, 50m mai jos, si fara fereastra panoramica. Ajunsa la fata locului, nu pot sa nu-i dau dreptate. As putea chiar adauga ca varianta “low cost” are ca bonus drumul serpuitor pe marginea prapastiei, inclus in priveliste. Studiez cu atentie insula aflata parca la o aruncatura de bat si ma imaginez cu mare incantare pedaland pe drumurile ei de tarana, prin peisajul desertic. Probabil la fel se imagina si primul masochist care a avut ideea de bicicleta pe insula aceea. Imi place sa cred ca a fost acelasi individ care a denumit insula “La Graciosa”, in traducere “cea amuzanta”. Om cu simtul umorului… Ha! Las’ ca vad eu peste doua zile… Dar deja e destul de tarziu, si oricat de bine m-as impaca eu acum cu Gicuta, parca n-as vrea sa ajung pe intuneric, asa ca-i dau bice spre ultima oprire, Famara, plaja renumita pentru popularitatea ei printre comunitatile locale de surferi. Dupa un drum serpuitor frumos, dar parca “din alt film” fata de asfaltul perfect de care beneficiasem pana atunci, ajung intr-un final si acolo. Nu pot sa nu fiu dezamagita de faptul ca surferii par sa se fi retras deja la ora aceea, dar tot arata bine plaja. Gicuta ma asteapta cuminte, gata de mers acasa. Vamonos! Pe masura ce ma apropii de capitala, constat ca se inmultesc totusi simtitor acele cinci masini de pe toata insula, in acelasi timp in care ma intrec ingrijorator cu apusul. Dar Gicuta mi-a fost prieten bun toata ziua, si deja am incredere in el, asa ca nu mai am emotii strecurandu-ma prin trafic. Si in plus, se pare ca am prins cate una - alta de la El Capitan in ceva ani de mers in spatele lui. Ajung la cazare, si imi parchez magarusul sub un felinar in curtea spitalului de langa, unde imi spusese Angel ca ar trebui sa fie in siguranta, apoi ma indrept chitit spre prima bere din port. Amintindu-mi de uzualele 5-600 de km pe zi de asta vara si din mai toate plimbarile cu El Capitan, imi vine sa rad de mine de cat de obosita sunt dupa doar un pic peste o suta, dar parca altfel e cand conduci tu pentru prima oara. A fost o zi buna. Desi sunt obosita si-mi e sete, arata mult prea bine apusul ca sa nu dau o tura de-a lungul falezei inainte sa ma parchez la o terasa. Dupa ce se intuneca de-a binelea, ginesc o terasa draguta in port, si ma intind la inca o cina cu fructe de mare, in acompaniament de trubaduri locali. Dos cervezas, por favor! (Va urma…)