Jump to content

m0jave

Membra
  • Content Count

    74
  • Joined

  • Last visited

About m0jave

  • Rank
    Incepator

Contact Methods

  • Website URL
    http://the-world-according-to-my-camera.net/

Profile Information

  • Gender
    Female
  • Location
    Bucuresti
  • Motocicleta
    XR650R, 990 SM (me Jane, him Tarzan)

Recent Profile Visitors

371 profile views
  1. Exista la un moment dat unul singur, saptamanal, cu plecare din Venetia, si facea 4 zile, dar din cate stiu a fost anulat. On topic: foarte tare expeditia, felicitari! Noi am fost cu transport in comun pe-acolo acum mai multi ani, dar am vrea in vreun an - doi sa refacem cu motorul, mai spre munti, cu plecare din Ouarzazate probabil. Hai cu Marrakech, astept sa revad medina aia dementa!
  2. https://www.cpdcarnet.com/carnet-countries De garantie am mai auzit si prin alte tari, inclusiv Azerbaijan, unde am fost, dar acolo s-a dovedit ca ori era zvon, ori au renuntat intre timp la practica asta.
  3. Daca 2200 de euro au fost cu totul (per cuplu, toate cheltuielile), respect, noi am fost mai panarame ). Am iesit pe la 2500 cu totul, 16 zile, dormit pe la hosteluri (dar in camera dubla, nu la comun). Ar trebui mentionat, totusi, ca vreo 10% din aia s-au dus pe jus d'orange pe unde ne opream, si cantitati ridicole de fructe. Spor la planificat, si asteptam poze si povesti! P.S. @drapeanu: foarte tari expeditiile (toate)!
  4. Subscriu, roomba 620 tot de ceva timp. In afara faptului ca ocazional nu se incarca (da un "charging error", il lasi un pic in pace, ii trece) si ca imi scoate chestii din priza cand mai face cablurile spaghetti, isi face treaba excelent. Mai am un amic cu Xiaomi, foarte multumit omul si de ala, desi nu stiu ce model anume.
  5. Yay, asta inseamna ca mi-am mai recapatat din darul povestirii? Multam fain pentru citit, promit sa revin si cu altele mai "exciting", mai lungi, mai pe motor...
  6. Doar post, dar ca sa-mi fac mana pentru un Lensbaby pe care-l am acasa si care asteapta cu mare nerabdare un body Sony E pe care sa-l pot monta, deci poveste lunga ) » Post actualizat in 10 Dec 2017 14:20 Edit: Adica sper ca la urmatoarea poveste sa fie pe bune, nu lipit deasupra
  7. Inca sunt un picut cam absurde avand in vedere ca ambele dureaza cam 20-30min. Lanzarote - La Graciosa dus-intors a fost vreo 20E, iar Lanzarote - Fuerteventura tot dus-intors vad ca pentru pasageri e vreo 30E (desi la mine personal a fost inclus in excursie).
  8. Nu recunosc nimic, jesui enosant! Garantez ca la pictat n-am talent, asa ca-s "what you see is what you get", cum s-ar zice . Dar saru'mana de compliment! Multumesc mult tuturor pentru aprecieri si pentru rabdarea de a urmari, in ciuda absentei factorului motociclistic
  9. Saru'mana, saru'mana! ------------------------------------------------- Ultima zi in tarile calde. Astazi parasesc iar tabara de pe Lanzarote si sar pe a treia si ultima insula din program, Fuerteventura. Cum nu mai am Gicuta (si n-as fi avut voie oricum sa parasesc insula cu el), impulsurile masochiste de dat la pedale mi le-am epuizat ieri, iar cu inlantuit de autobuze nu am timp intr-o zi sa vad tot ce m-ar interesa, am decis ca nu am de ales decat sa-mi vand o bucata de suflet tu za darc said si sa comit o fapta impotriva religiei mele si de o gravitate rara… sa-mi iau o excursie cu autocarul. Si apoi nu vom mai vorbi despre asta niciodata. Asta e. Ma prezant la 8 fix la locul de intalnire si ma asez sa-mi servesc tacticos jus d’orange-ul de dimineata la terasa de langa, pana apare turma de oi. Care turma de oi intarzie, asa ca am timp sa-l savurez si pe al doilea, la fel de tacticos. Apare intr-un final si autocarul, din el coboara o tanti amazoana foarte hotarata, ii prezint scolareste los papeles si ne punem in miscare. Ginesc un loc bun langa geamul care pare cel mai curat, si in drum spre el observ doua lucruri imbucuratoare. Unu: nu e niciun kinder in septelul de azi, ceea ce e intotdeauna un mare plus (cel putin nu inca, dar n-a fost nici printre cei cativa pe care i-am mai cules dupa), si doi: una din partile bune atunci cand calatoresti solo e ca aproape nimeni nu mai face asta, asa ca am beneficiat de doua locuri pe care sa ma lafai cu bagaj si jucarele foto. Inca e devreme, iar drumul spre capatul sudic al insulei nu e chiar atat de palpitant, asa ca mai motai cate-un pic pana ajungem la ferry. In Playa Blanca ne imbarcam si imi gasesc repejor un colt de unde sa prind cate o poza - doua fara sa fiu prea invadata de selfie-uri cu valurile. Si in sfarsit incepe plimbarea in sine, cand ne vedem ajunsi pe Fuerteventura, in portul din Corralejo. Cred ca o sa-mi placa insula asta. Inca de cum iesim din oras, peisajul se arata, daca nu la fel de arid si extraterestru ca pe Lanzarote, parca mai spectaculos, totusi. Imi aduc aminte de Gicuta si visez la cat mi-ar fi placut sa ma dau cu el pe drumul asta. Apoi imi aduc aminte de Jinks, 990-ul, si imi scapa un miorlait patetic… Asta e, las’ ca vine primavara. Intre timp, don’soara amazoana se prezinta volubil si prietenos cu un nume distinct slavon (pe care in mod ciudat nu mi-l amintesc nici sa ma pici cu ceara, asa ca ii voi spune Ludmila), eu ma intreb fugitiv ce origini are, si incepe sa ne povesteasca despre Fuerteventura, istorie, vulcani… pe mine ma fura in continuare peisajul, asa ca nu percutez mare lucru. Prima oprire, nu dintre cele care ma interesau in mod deosebit, e la o ferma de Aloe Vera. Ni se face o prezentare scurta si extrem de turistica a procesului de extractie, etc., apoi suntem invitati in magazinul fermei, unde lumea purcede la a goli rafturile. Imi amintesc rapid ca sunt pe modul nomad cu mainile in buzunare, asa ca sar magazinul, fac vreo doua - trei poze neinteresante cu plantutele de Aloe, si ma urc inapoi in autocar, prima. Ludmila profita de ocazie si intra cu mine in vorba, vizibil foarte incantata de singura persoana din partea ei de lume din tot autocarul - imi spune ca e cehoaica, stabilita in Canare de vreo 20 de ani. Apuc sa vorbesc cu ea cel putin 10-15 minute pana apar si ceilalti, timp in care imi povesteste cu drag despre vizitele ei in Romania, iar eu ii povestesc cu amuzament de vizita mea cu El Capitan si inca doi prieteni in Praga, acum… mult prea multi ani… cand ne-am facut toti pulbere cu bere de 12%, absint, si Bailey’s (dupa caz) si am iesit la plimbare pe strada in pijama. Dar asta-i o poveste pentru alta zi. Se intoarce si restul populatiei si mergem mai departe. Urmatoarea oprire e una care nici ea nu-mi spusese mare lucru pe hartie, dar care in realitate m-a facut sa chitai ca un copil mic in dimineata de Craciun. Pufosenii!!! Finca Pepe ( looooool ) se prezinta ca o ferma de capre (si branzeturi inevitabile), dar, dupa cum descopar, pare construita mai curand ca un mare petting zoo, cu multiple feluri de animalute, care mai de care mai invatate sa fie scarpinate si alintate. Din nou sar magazinul unde se inghesuie tot autocarul, si iau la rand tarcurile si smotocesc tot ce prind. Imi trece fugitiv prin minte cum daca as fi fost acum cu El Capitan, ar fi alergat o vreme dupa mine cu sticla de sanitizer, pe urma m-ar fi tinut bine de-o aripa sa nu scap iar prin tarcuri, si ar fi sfarsit exasperat prin a ma lega de un copac. Dar El Capitan nu e aici… Arunc totusi un ochi si inauntru, in caz ca arata ceva interesant, ceea ce… bene, sa zicem… ...mai scarpin o capra, doua, sapte si un purcelus, si o iau cu mare tristete in suflet inapoi spre autocar. Oare m-ar lasa in avion cu un baby mini billy goat cat un chihuahua, daca declar ca e animalul meu terapeutic? Hmm… Hmmmm… Decid intr-un final (cu greu) sa las capritele in pace, vine si restul lumii, si ne punem iar in miscare. Betancuria (pff… <snort>... lol… ), denumita dupa fondatorul Jean de Béthencourt, e fosta capitala a Regatului Canarelor, apoi capitala a insulei Fuerteventura, iar acum doar un orasel minuscul si foarte pitoresc, pe care nu-l rateaza niciun tur pe insula. Din fericire, ne nimerim a fi singurul autocar oprit langa centrul microscopic format din trei stradute impletite in jurul unei biserici in deja uzualul alb sclipitor de Canare. Tanti de la butoane ne spune trei cuvinte despre orasel, apoi ne trimite sa exploram singuri, iar ea se parcheaza langa Juanito (serios!), trubadurul local. Cumva reusesc sa gasesc si aici ceva pufos de scarpinat, dar privirea pe care mi-o arunca nu pare la fel de prietenoasa ca a copitatelor. Dar coopereaza pana la urma. Yay! Si mai multi purici. Plecam si din Betancuria, si ajungem la partea (cred eu) cea mai spectaculoasa, incepand sa urcam de-a lungul zonei muntoase din centrul insulei. Si cum se pare ca am uneori talentul de a ma impiedica fara sa vreau de situatii fericite, Ludmila isi aminteste prompt de noua ei prietena de fost bloc sovietic si ma invita in fata, pe locul pliabil al ghidului, acela practic lipit de parbrizul panoramic prin care vezi tot universul. “To take better photos”. Good Karma, I haz it! Asa ca incerc sa n-o dezamagesc. Oprim la un punct de belvedere, unde facem cunostinta cu niste alte (un fel de) pufosenii de-ale locului, care par sa mai aiba totusi un pic (nu mult) pana sa se lase si scarpinate. Dar deocamdata par sa le placa autocarele si bipezii aceia care se revarsa din ele si le hranesc cu mare entuziasm (dar mai ales cu paine). Intre timp, nu pot sa nu ma arat usor derutata de semnele foarte proeminente interzicand hranirea unor zise veverite. Care veverite? Ma uit pe toate partile, nu vad nici picior de veverita. Ma intreb daca nu cumva le-or fi mancat ciorile in timpul unei secete prelungite de autocare, dar asta va ramane o dilema pentru alta data. Mai fac o poza cu miradorul… ...apoi cateva probleme tehnice mai tarziu… ...oprim la un pranz, pe banda rulanta, si total insipid, inodor si incolor. Nu gasesc ca ar merita imortalizat. Cu burtile (nu chiar) pline, ne indreptam spre ultimul obiectiv, altul pe care il asteptam cu nerabdare, dunele de nisip de langa Corralejo. Ludmila ne informeaza ca avem 15 minute pana trebuie sa plecam spre ferry, asa ca ma pozitionez in bloc start, gata sa fug la escaladat dune imediat ce oprim. Dune (micute, dar dune) pe stanga… Plaja complet normala si plictisitoare pe dreapta… Jumate de incercare pentru a ghici in care parte s-a dus tot restul autocarului. Oameni ciudati. Meh, macar nu mi se plimba mie prin cadru. Ajung in varful cam singurei dune mai inaltute si suficient de apropiate incat sa ajung in varf si inapoi in timp rezonabil, si decid ca vreau totusi oameni in cadru. Mai ales daca se plimba fara nicio grija pe lume si lovesc o minge de golf de pe-o duna pe alta, fara vreun alt scop precis decat simplul amuzament personal. Cred ca am decis ce vreau sa fac pe la 60 de ani. Le fac cu manuta, imi raspund cu crosa (sper ca nu in semn ca ma alearga daca le mai fac poze), mai admir un pic intinderea matasoasa, si o iau inot prin nisip inapoi spre autocar, oprindu-ma din cand in cand sa mai pozez cate una - alta. Lumea deja plictisita de plaja (dar in continuare total neinteresata de partea cealalta a drumului) e toata pe pozitii pentru intoarcerea acasa. Suntem la doi pasi de port, asa ca ajungem imediat inapoi pe ferry, apoi dupa inca vreo ora de plimbat pe la toate hotelurile de pe drum, ajung si eu inapoi in Arrecife. Ludmila isi ia la revedere cu multiple imbratisari si promisiuni sa mai vina in Romania. Iau calea deja binecunoscuta a portului si aleg o terasa unde sa servesc ultima cina din insule. La última cerveza, por favor! Inapoi la cazare, il caut pe Angel si-i multumesc pentru ospitalitate, apoi mai stam vreo juma de ora la taclale despre vazute si nevazute zilele astea pe cele trei insule. Eu no habla, iar el no spichingliş, dar in jumatea mea de franceza, jumatea lui de franceza, si ceva limbaj al semnelor, am reusit sa ne intelegem surprinzator de bine zilele astea. Imi face cadou o oglinjoara decorativa din mai multe pe care spune ca le-a adus din Maroc special pentru oaspeti, fapt care duce la inca vreo juma de ora de schimb de impresii, cand ii spun ca am fost si eu si ii enumar pe unde. Apoi imi ureaza plimbari placute in continuare si ne retragem fiecare in camera lui. * * * Dimineata devreme, inca intuneric. Orbecai prin camera adunandu-mi restul de bagaj (nu ca ar fi atat de multe de adunat) si plec spre aeroport. Desi cu o cheie minuscula de 11 s-a decis ca as putea deturna un avion, cu o piatra vulcanica de marimea pumnului se pare ca nu pot, asa ca nu-mi zice nimeni nimic. Cinci ore si un somn chinuit pe o masuta rabatabila mai tarziu, ajung inapoi in Bergamo. Apoi cobor din tren in Milano, unde din cele 11 minute cat aveam sa prind conexiunea spre Bolonia, imi raman 3, dupa intarzierea trenului. Inca o scapare a laturii mele organizatoare, care atunci cand a luat biletele astea, cumva s-a gandit numai la conexiunile similare decurse snur prin Germania si Austria, si nu la faptul ca Italia nu e nici Germania, nici Austria, ca sa parafrazam pe cineva. Dar prind totusi si al doilea tren, si la 9 jumate seara sunt in Bolonia, unde ajung deja atat de rupta de somn incat nici nu ma gandesc sa fac vreun pas spre centru, si ma duc intins la hostelul de langa gara, imi iau rezervarea in primire, si cad lata. * * * Cinci dimineata. Plec la fel de intins inapoi la gara, sa prind trenul spre Rimini. De ce Rimini? Poveste mai lunga. Planul initial era ca din Bergamo sa zbor direct inapoi acasa. Plan care s-a schimbat cand s-a nimerit ca zborul Bergamo - Bucuresti din ziua aceea sa fie printre cele (mai multe) anulate de Ryan in perioada respectiva. Asa ca, din variantele de compensatie oferite, am ales sa-mi iau banii inapoi pentru zborul anulat, iar voucherul (surprinzator de consistent) de “nu ne dati in judecata” dat tuturor celor afectati, sa-l folosesc pentru un zbor cu doua zile mai tarziu, din Bolonia, care mi-a permis sa vad si Florenta (care era de ceva timp pe bucket list) si San Marino (hei, o tara in plus e o tara in plus). Asa ca acum ma indreptam in ritm alert (ma rog, cam cat de alert poate fi ritmul cailor ferate italiene) spre Rimini, de unde urma sa iau autobuzul spre tara microscopica. Badabing badaboom, sunt in San Marino! Ii trimit lui El Capitan mesaj cu “43!!!” (de tari), si nici nu-i nevoie sa-mi raspunda ca sa-l vad in minte dandu-si ochii peste cap si mormaind un “cocalar pitic” in barba. Yes, I am! San Marino ma intampina rece, pustiu (traiasca orele inumane!), si pierdut undeva intr-o ceata densa si (zic eu) fotogenica. Iau la rand cele doua turnuri vizitabile si incerc sa le imortalizez repede, pana nu se disipeaza ceata de episod din Scooby Doo, sau apar turistii. Desi imi rezervasem doua ore jumate sa vizitez cetatea, intr-o ora n-am ce face, asa ca o iau inapoi la vale spre autobuz, pozand pe drum cate o straduta interesanta… ...vreo dragalasenie locala… ... sau vreo gheata perfecta pe care imi vine sa miorlai ca n-am timp si patine s-o stric… Inapoi in Rimini, ma asez la o briosa si un jus d’orange daca tot am ajuns mai devreme, apoi iau urmatorul tren, spre Florenta. Tot cu conexiune, dar de data asta fara emotii prea mari, ajung in Florenta, pe dupa-masa. Iar Florenta arata exact asa cum ma astept. Incredibil de frumoasa, dar extrem de turistica, pana si acum, in extrasezon, la 3-4 grade. Hmmm… Oare de ce simt un impuls irezistibil sa ma catar in varf, sa killaresc scurt vreo doi paznici cu loialul meu double blade, sa rostesc un one-liner amuzant pe accent de “It’s a-me, Mario”, si apoi sa plonjez pe sunet de soim, intr-o gramada de fan de la baza? Tare ciudat… Imi las in urma variile flashback-uri dubioase, si continuu sa ma plimb cateva ore dintr-un capat in altul si inapoi, pe toate stradutele orasului vechi. Sunt rupta de picioare, dar parca tot nu-mi vine sa ma opresc undeva, sau sa ma duc la cazare. Daca dupa straduta asta e una si mai frumoasa? Ma impiedic la un moment dat de targul de Craciun aparent deja instalat, si nu ma pot abtine sa nu rad de o figura de piatra, aspra si dezaprobatoare, privind la un stand de bomboane si jeleuri. Dar trebuie sa ma retrag la un moment dat, asa ca aleg un restaurant dragut si trag de (ce altceva?) o pizza cu de toate. Apoi cazare si schlafen. * * * Si a venit si ultima zi… Nu au fost chiar atat de multe, dar cumva simt ca sunt plecata de vreo luna. Imi strang (pentru ultima data) bagajul si plec agale spre gara, sa prind trenul inapoi spre Bolonia. Am timp destul, asa ca mai dau un ocol pe la Ponte Vecchio, sa-l vad si pe lumina. Fata de nebunia maxima de aseara, acum parca e alt pod, cu toate magazinele lucioase inchise cu obloane masive de lemn si otel, si doar cativa oameni, mai matinali, iesiti la plimbare. Parasesc cu regret centrul si iau intr-un final directia garii, dar ma opresc la un moment dat pe drum sa plang putin... Ma opresc in loc cu (ceea ce imi imaginez ca era) fata cu care privesti un catelus ranit, si ma gandesc o secunda sa incerc s-o ridic, dar, o data, nu stiu daca reusesc fara sa sufere mai rau, si pe urma, daca apare intamplator proprietarul fix atunci, probabil crede ori ca eu i-am dat-o jos, ori ca incerc sa i-o fur. Asa ca mai oftez un pic langa ea, si apoi imi vad de drum, cu speranta ca n-a patit mare lucru. Ajung la gara, ma urc in tren, ma urc in avion… Si iata-ma acasa...
  10. Nikon D5200 cu Nikkor 16-80mm f2.8-4 si un filtru de polarizare pentru cele de zi, iar cele din mers extrase de pe filmare cu GoPro (Hero 4), apoi toate trecute prin Snapseed Multumesc publicului! :"> Sunt un pic in urma cu triatul pozelor pentru ultimul episod, asa ca mai intarzie un pic, mi scusi.
  11. N-am avut eu curajul asta chiar de bunavoie, planul initial era sa-mi iau unul de 50, dar cu vreo 2-3 saptamani inainte, cand am vrut sa-mi fac efectiv rezervarea, am fost informata ca nu mai exista de 50 de inchiriat nicaieri pe insula, asa ca aia a fost . Multam, multam tuturor de aprecieri! Pai sa continuam, zic. ------------------------------------------ Dimineata deja? Draci, parca abia am esuat pe pat acum 5 minute. Trag de mine, ma imbrac, imi strang bagajul, de undeva din partea cealalta a casei se aude Angel intonand serenade in dus. Tre’ sa-mi amintesc sa-i dau steluta la rating pentru guest entertainment. Afara, peste drum, Gicuta ma asteapta la locul lui, bine mersi. El si cele douaj’ de labute de pisica de pe sa. Incep sa empatizez cu El Capitan in vendetta lui eterna impotriva clanurilor de mate tomberoneze. In fine, il curat gigea, il pun si pe Gogu Gipiesu’ inapoi la locul lui, imi fac lungul ritual de impachetare, si plina de elan matinal, plec cu cricul lasat… Simtindu-ma mandra in compania selecta a oamenilor pentru care motoarele (alea adevarate) sunt facute sa nu mai permita asta, mai bag o fisa si ma indrept cu parait vesel spre cea mai apropiata benzinarie. Avem drum lung azi, si Gicuta pare mai setos decat m-as fi asteptat. Misiune indeplinita, ma scotocesc de cei doi euro pe rezervor plin, si ii dau bice fredonandu-mi in casca “...on a steel horse I ride…”, cu o usoara iritare ca “burro” are prea multe silabe si imi strica feng shui-ul muzical. Dau vina pe Angel. Prima oprire - muzeul Cesar Manrique, care Senor Manrique pare a fi pentru Lanzarote ceea ce e Gaudi pentru Barcelona, mai exact un izvor nesecat de moduri de a vinde bibiluri turistilor. Dar divagam. Excesul meu de zel in a evita ora matinala de varf in capitala insulei (cunoscuta si ca 10 seara intr-o miercuri in Sinaia) se traduce direct prin faptul ca ajung in parcarea muzeului cam cu o ora inainte de deschidere, asa ca imi fac de lucru cum pot. Pur intamplator si fara nicio intentie ascunsa piti-narcisista, se pare ca pot sa-mi fac de lucru facandu-mi un selfie cu Gicuta. Pur intamplator. Si inca una cu asta micu’ dragalas foc, manca-l-ar coana Veta. O data incheiata sedinta foto cu agregatu’, dar neaflandu-ma cu mult mai aproape de ora de deschidere, mai pozez o plantuta, mai o manifestare a spiritului creativ turistic, ce prind… Se face intr-un final ora cu pricina si apare agale o tanti care deschide portile cam cu acelasi entuziasm si spirit primitor cu care ar deschide un oficiu postal in Drumul Taberei, in ziua de pensii. Inca am incredere in latura mea organizatoare, care-si face temele cu luni de zile inainte de plimbari si stie exact ce stelute sa puna pe harta si ce sa trateze cu indiferenta, asa ca intru inca plina de optimism. Nu trece mult pana ma loveste realitatea cruda a faptului ca am asteptat o ora si am dat 8 euro ca sa vad o “casa memoriala X”, oricat de creativa si fistichie ar fi ea. Eu si latura mea organizatoare trebuie sa avem o discutie… In fine, macar gradina arata dragut. Ma intorc in pas vioi in parcare, ma echipez, si plec cu scart si norisor apocaliptic de praf spre urmatoarea oprire, in capatul celalalt al insulei. Ma rog… cam cat de apocaliptic poate fi norisorul de praf al unui Gicuta. Apoi trag pe dreapta 50m mai incolo si il momesc pe Gogu sa ma bage pe ruta scenica, stie el, aia cu vreo douaj’ de km mai lunga. Mult mai bine! Si ajung in El Golfo, un sat fost pescaresc, actual turistic, in mijlocul a vreo trei feluri de stancaraie vulcanica interesanta. Am o senzatie distincta de déjà vu cand amuz inca o parcare dand multiple ture in cerc, de data asta cautand un petic cat de cat plat si batatorit unde sa-l las pe Gicuta fara sa-l gasesc la orizontala (panarama…) la intoarcere. Imi ia ceva, dar ii gasesc pana la urma un coltisor si plec sa explorez. Ma departez repejor de cele aproximativ 500 de restaurante, terase si magazine de suveniruri de ipsos, si peisajul incepe sa fie mai pe gustul meu. Coasta pare sa se continue si mai interesant in zare, dar nu prea ma atrage sa o iau per pedes, asa ca-mi recuperez agregatul si mai merg inca vreo doua minute in lungul tarmului. Pare o decizie buna… Iar Gicuta ma asteapta aici pe terra ceva-mai-ferma. Nu fara ceva regrete, las El Golfo in urma, si ma indrept spre destinatia principala a insulei, fala Canarelor mai sarace in yachturi si bauturi cu umbrelute roz neon, parcul vulcanic Timanfaya. In mod normal, latura mea organizatoare (cand nu o da in bara cu stelute nemeritate pe harta), ar fi pus aceasta oprire dimineata, la prima ora, eventual dupa de ar fi studiat diagrame astronomice, meteorologice si multe alte logice, si stabilit conditiile perfecte pentru un rasarit de carti postale. Din pacate pentru inclinatiile mele artistice, orarul spaniol nu cunoaste ore mai mici de 10 dimineata, ca sa nu mai zic ca Paul, the Gicuta master, in toata plasticitatea lui roscata, mi-a exemplificat cat se poate de detaliat toate felurile in care o sa-mi creasca tensiunea din cauza celor 40 de autocare cu turisti prezente la fata locului daca imi fac aparitia inainte de ora 3 dupa-masa. Il cred pe cuvant, avand in vedere ca la ora 4 nu erau decat vreo 20. Pe de alta parte, parcarea neincapatoare (ai fi zis) misuna de parcagii inarmati cu walkie talkie si gesticuland indicatii mai ceva ca pe-o pista de aterizare. Primul ma preia de la distanta si ma paseaza din parcagiu in parcagiu pana la spatiul destinat special scuterelor. Atat de eficient e procesul, ca nici nu-mi dau seama bine cum exact ma trezesc pe un loc perfect plat, in linie cu alte doua scutere, si cum am navigat pana acolo pe o panta “dragalasa” printre autocare si strecurandu-ma milimetric intre un SUV si un perete de stanca. As fi mandra de realizarea mea daca n-as fi sigura ca nu mi-ar mai iesi a doua oara, in conditiile in care n-as mai fi prea concentrata la indicatii ca sa-mi fac griji cum manevrez. In fine, il las pe Gicuta in compania celorlalte doua specimene, si prind urmatorul autobuz pe traseul vizitabil. Aparent, exceptand cazul in care scrie pe tine National Geographic, nu poti vizita parcul pe cont propriu, ci doar plimbat cu autobuzul pe o ruta prestabilita. Dezamagitor, dar vazand turistii revarsandu-se in parcare cata frunza, cata iarba, imi imaginez ca altfel n-ar dura mult pana nu prea ai mai avea ce vizita. Si cam ai ce vizita… Ma bate gandul sa mai iau inca o data autobuzul ca sa pot admira privelistea si pe partea cealalta, dar realizez ca mi-am facut norma pe ziua de azi de copii hiperactivi, rusoaice in tricouri cu paiete, si japonezi cu telephoto-uri intinse peste doua scaune (si cele doua capatani asociate). Ma strecor din multime inapoi spre parcare, exact la timp sa vad un padre de familia bagat in sperieti de un “sughit” vulcanic. As fi putut sa jur ca a mai scos doua - trei pufaituri scurte in urma individului, amintind suspect de un ras infundat. Baiat de viata vulcanul asta, imi place de el. Ma intorc la Gicuta, care, sufletul petrecerii ca intotdeauna, mai adunase inca vreo trei scutere in jurul lui. Ma lupt un pic cu el sa-l extrag din mijlocul companiei, si o luam inapoi la vale. E deja destul de tarziu si stiu ca in curand trebuie sa duc magarusul inapoi acasa. Dar aman cat pot inevitabilul si negociez iar cu GPS-ul pentru ruta lunga. Nu mai filmez, nu mai opresc pentru poze, nu-i mai dau tare. Doar ma plimb incet si lenes, bucurandu-ma de fiecare minut, fiecare mormait zumzaitor, si fiecare adiere in plete. Dar ajung pana la urma inapoi la Paul… Ma intampina cu gura pana la urechi si cu o fata de “Ti-am zis eu?”. Pare ca m-ar intreba cum a fost si daca mi-a placut, dar ma vede cum parca nu prea-mi vine sa ma dezlipesc de ghidon, imi aduce patentul sa-mi dau jos suportul de telefon, si ma lasa sa-mi adun lucrurile in liniste. Si jur ca nu mi-a luat niciodata atat de mult sa desfac doua suruburi... Apoi mi-am luat la revedere de la Gicuta. Ajung inapoi in Arrecife si ma parchez iar la o cina in port, cerveza, etc. Mai comand o bere si stau pana tarziu uitandu-ma prin poze, filmari, si amintindu-mi cu repros cum, desi n-as fi recunoscut asta nici fata de mine insami, pe undeva abia asteptam sa treaca cele doua zile, sa vad scuterul dus inapoi si pe mine cu mainile, picioarele si capatana intregi. Acum mi-e deja dor de Gicuta! * * * Dar e o noua zi, sunt inca aici, si mai sunt multe de vazut. Planul pentru azi: autobuz la prima ora pana in varful nordic al insulei, de acolo ferry pana pe La Graciosa, inchiriat bicicleta, si pedalat toata ziua prin desert. Plan bun, nu? Zis si facut. Partea cu “la prima ora” nu prea imi suradea mie, dar latura mea organizatoare (that bitch!) stie ca-s usor de mituit. Arata-mi niste nori colorati si imi trece. Cum nu mai am Gicuta-n sus, Gicuta-n jos pe care sa-mi concentrez atentiile fotografice, ma intorc la companionul meu initial, canarul din Canare. Nu-i la fel de dragut, totusi. Vreo ora si cateva atipeli mai tarziu, ajung in Orzola, punctul de plecare al ferry-ului spre insula, unde mi se aminteste pentru a nenumarata oara ca atunci cand esti o persoana profund antisociala (ca mine) ajuta sa fii si unul din acei ciudati (ca mine) care n-au nicio problema cu a se trezi la ore inumane pentru o cauza nobila. Eu si inca trei gugustiuci pe tot ferry-ul. QED. Ma asez comod (foarte comod) si astept sa inceapa distractia. Iar distractia nu se lasa asteptata prea mult. Si Graciosa se infatiseaza exact asa cum citisem si vazusem… Niciun cm patrat de asfalt, si cateva case perfect paralelipipedice, albe, aruncate pe nisip in mijlocul unui desert, in mijlocul unui ocean. OK, nu chiar in mijlocul unui ocean, la marginea unui ocean, langa un alt desert, ceva mai ostil. Inca entuziasmata de pitorescul locului, imi fac o scurta aprovizionare cu cronturi si multa apa de la un minimarket satesc invadat de o duna de nisip, si ma duc sa-mi fac rost de o bicicleta. Mi se inmaneaza neceremonios una rosie, cu cauciucuri satisfacator (speram eu) de late, si care parea sa fi vazut multe la viata ei. Mi se indica scurt s-o las pe un gard in spatele magazinului cand termin cu ea, ca ei inchid acum. Ma gandesc ca n-am inteles bine, si intreb daca sigur o las pur si simplu acolo. “Yes, yes, no problem”. Apoi imi dau o palma si ma intreb retoric cine dracu’ ar fura o bicicleta intr-un mic desert intr-un ocean. Ma urc pe martoaga (n-am considerat-o un substitut de Gicuta suficient de bun cat sa merite un nume), constat ca franele sunt doar o sugestie, iar schimbatorul de viteze e decorativ, si cu incantare maxima pentru pitorescul deja galopant, plec la drum. Si pitorescul incepe sa se ofileasca pe masura ce descopar ca pedalatul pe nisip nu prea seamana cu ala prin Herastrau. Nu-i bai, mai dau jos din cerveze, imi spun eu plina de idealism. Iar idealismului ii placea macar ce vedea in jur. Si merge cat de cat bine pana ma apropii de plaja de pe coasta opusa, desi trebuie sa recunosc, am o nou descoperita apreciere retroactiva pentru El Capitan, amintindu-mi de experienta offroad de asta vara. Asta, si jur ca n-o sa mai rad niciodata de bicicletele cu cauciucuri grasane. Chiar daca sunt ridicole pe asfalt. Take it or leave it. Imi parchez martoaga lange celelalte martoage… … si ma duc sa-mi caut un mirador unde sa-mi servesc mic dejunul. Nu am mult de cautat. Mai o poza, mai un biscuite, si o iau agale inapoi spre “parcare”, oprindu-ma sa ma minunez de firimiturile vulcanice imprastiate prin nisipul galben. Imi recuperez scartaitoarea si ii dau mai departe, cu optimismul revigorat. Nu ajung cu el foarte departe totusi, doar cam pana unde drumul se apropie cu hotarare malitioasa de trol batran de nisipul afanat al plajei, si pedalatul devine un exercitiu de masochism. Mai iau o pauza langa o masina cu turisti plecati pe plaja si ma mint singura ca e in scop fotografic, nu ca sa esuez pe o piatra si sa refuz sa ma mai misc. Ma urnesc din nou si mai inot o vreme prin nisip. Cam aici a fost momentul in care mi-am bagat picioarele (cat inca le mai simteam) si am luat-o resemnata pe langa martoaga… Dupa vreo suta de metri vine din fata un nene intr-o camioneta cam la fel de trecuta prin viata ca bicicleta mea, il opresc, si il intreb daca mai tine mult drumul prin nisip, sau revine in curand la tarana. “Un poquito mas”, imi spune el incurajator. Beeene.... Mai imping o vreme si se dovedeste ca nenea a avut dreptate, nisipul se retrage si e inlocuit de o priveliste pe care nu credeam ca o s-o mai apreciez atat de mult cam de cand am fost cu El Capitan prin padure, de la Doftana in sus, dupa ploaie, de credeam ca ne inecam in noroi. Minunata, glorioasa tarana uscata! Rinichii mei n-au fost, totusi, chiar la fel de incantati ca mine, dar asta e, nu poti avea peste tot suspensiile lui Jinksy (990-ul de acasa). Pe de alta parte, ce a omis nenea sa mentionezea fost ca tot cam acolo unde se termina nisipul incepe urcarea. In apararea lui, eu intrebasem expres doar de nisip, dar cumva mi-as fi imaginat ca fata mea i-ar fi indicat totusi importanta unor astfel de detalii adiacente. Asta e, oricum nu ma mai intorc prin nisip nici sa ma bati, asa ca ii dau vitejeste inainte, si ma mai opresc din cand in cand sa-mi recuperez plamanii de pe jos. Optimismul are o scurta revenire la viata cand imi dau seama ca putea fi mai rau. As fi putut sa fumez. Sau as fi putut sa cedez emotiilor si sa-mi iau tot bicicleta si pe Lanzarote, in loc de Gicuta. Alung rapid acest gand sumbru, si ajung intr-un final neasteptat, nesperat, nerealist… in varf. Sunt atat de incantata de privelistea care se casca in fata mea - o coborare mai mult sau mai putin in linie dreapta pana inapoi in port, incat nu-mi da prin cap nici macar sa fac o poza. Imi dau drumul la vale si ma tin bine de martoaga rugandu-ma de ea sa nu se descompuna inca, in timp ce incerc sa ma hotarasc rapid ce s-ar asorta mai bine cu norisorul de praf din urma, dintre Valkyrii si uvertura 1812. Pe la jumatea coborarii mi se blocheaza lantul. Decid ca pe un asemenea agregat sunt sanse mai mari sa explodez spectaculos decat sa-mi fluture pletele in vant de sub o tichie cu coarne, asa ca aleg sa o fredonez pe a doua. Imediat ce deblochez lantul si ma pun iar in miscare. Ma mai rostogolesc o vreme fara incident si ajung intr-un final inapoi in port, eu si crusta mea de praf. Un raft de apa de la minimarket si doua inghetate mai tarziu, sunt inapoi pe ferry, inapoi in autobuz, inapoi in port. Garçon! Todas las cervezas, por favor! (Va mai urma... )
  12. Nu sunt eu chiar sigura ca povestea mea isi are locul aici, cum contine doar doua zile pe doua roti motorizate (si acelea mai degraba rotite), dar voi indrazni sa sper la indulgenta comunitatii, si mai ales a celor care isi amintesc cu placere (sper) de Caucazul in portocaliu. Acestea fiind zise, sa purcedem la a povesti despre un canar si trei Canare, sau aventurile unui sac de cartofi care se mai plimba uneori si fara al lui El Capitan… ---------------------------------------- Duminica, 4 dimineata. Bucuresti, centrul vechi. Imi extrag rucsacul impachetat pe mod Tetris de sub mormanul de haine abandonate pe o canapea din Drunken Lords, imi imbratisez prietenii, le urez betie placuta in continuare, imi pup jumatatea, imi ureaza cu dragalasenie sa nu mor pe-acolo, si vanez un taxi dispus sa ma duca la aeroport. A venit iar momentul ala al anului (aproximativ) cand sacul de cartofi isi alege o destinatie mai de tip “me time” si se mai plimba si singur. Unde de data asta? Trei din Canarele acelea semi-obscure care nu sunt Tenerife, mai exact Lanzarote, La Graciosa si Fuerteventura, si un pic de Italia (pentru ca atunci cand Ryan in marinimia lui iti anuleaza un zbor, vezi partea plina a paharului si iti lungesti “escala” impromptu). Cu ce? Avion, scuter, ferry, autobuz, autocar, bicicleta, tren, si mult per pedes. Si cu mai ce? O mascota potrivita... Gasesc surprinzator de usor un taxi, iar imbarcarea decurge pe modul “scurt si la obiect”. Apropo, in caz ca se intreba cineva daca ai vreo durere de cap la a te urca in avion cu geaca de motor echipata cu protectii full, nup, nu-i pasa nimanui. Prima oprire, Bergamo, ma intampina cu un cer spectaculos si rece. Nu-i bai, inca un pic si o sa ma vad in tarile calde. Am o escala de 6 ore, si desi as avea timp (la limita) sa dau o fuga pana in Milano, nu ma atrage de niciun fel, asa ca iau un autobuz pana in Citta Alta (centrul vechi al Bergamo, aflat in varful unui deal, dupa cum spune si numele) si ma plimb la pas pe stradutele inguste si pietruite, visandu-ma deja intr-o reclama la cafea italiana. Ma opresc pe o bordura cu o felie de pizza la pachet (posibil cea mai buna pe care am gustat-o vreodata, atat de pufoasa si frageda, ca pare mai degraba un sufleu inecat in mozzarella, decat o bucata de pizza), si pierd cateva minute bune doar uitandu-ma la multimea colorata ce zumzaia prin piateta. Cineva trece la un moment dat cu un munte de caine in lesa, si imi amintesc de cei patru monstri cam la fel de mari de acasa. O iau din nou incet la pas, si mai fac cateva poze, luand fara prea mare tragere de inima calea statiei de autobuz inapoi spre aeroport. Frumos oras! Dar plimbarea abia incepe. Inapoi la aeroport, tatuca Ryan e pe pozitii, spre destinatii si mai exotice de atat. * * * Spre seara ajung in Arrecife, capitala insulei Lanzarote, unde imi stabilesc tabara. Imi cunosc gazda de pe AirBnB, un nene mustacios pe nume Angel, foarte primitor si discret. Exceptand motaiala superficiala din avion, sunt nedormita de peste 24 de ore, asa ca-s rupta de somn, dar tot inaugurez partea exotica a excursiei cu o cina de fructe de mare pe malul “baltii” locale. Una cerveza, por favor! Si apoi adorm in drum spre pat. * * * Dimineata. Ziua cea mare! Cu un morcov cat casa, ma urc devreme in autobuzul spre Costa Teguise, oraselul de unde imi voi lua in primire scuterul, bravul meu magarus metalic pentru urmatoarele doua zile, care, conform planului, ma va plimba pe toata insula, in lung si-n lat. Primul pe care voi fi pus mana vreodata… Asta ar trebui sa fie interesant. Centrul de inchirieri e detinut de un irlandez si sotia lui ucraineanca, stabiliti in Canare de vreo cinci ani (dupa cum avea el sa-mi povesteasca ulterior), amandoi plini de sfaturi “la obiect”, cum numai un irlandez si o ucraineanca ar putea da. Mi-ar fi placut sa stau mai mult la taclale cu ei, dar avem treaba aici. Imi prezinta agregatul, un Sym de 125, si purced la a da cateva ture de parcare, sa ma obisnuiesc cu el. Cum stiu prea bine cat de plin e iutubu’ de whiskey throttle, ii dau gaz temator si microscopic. Incepe sa mormaie adormit si se pune incet in miscare. OK, nu-i chiar asa rau. Apoi vine capatul parcarii, si iau curba cu raza de vreo 3m din cinci manevre. Draci… Lucky charms rade parinteste de mine si imi striga sa ma relaxez. “E doar ca o bicicleta la care nu trebuie sa pedalezi”. Mda. A doua oara merge mai bine. A treia si mai bine. Proprietarii celorlalte magazine din jurul parcarii se uitau pe furis la mine, chicotind. Mai dau vreo doua ture si decid ca f*** it, n-o sa ma omoare un scuter, asa ca bat palma cu irlandezu’ si intru oficial in posesia lui Gicuta. Deja-mi era drag animalu’. Imi instalez prinderea de telefon cu un patent cersit de la nenea, cum italienii s-au uitat la mine si au decis ca pot omori un om cu o cheie minuscula de 11, asa ca mi-au confiscat-o pe a mea la imbarcare, si plec <par> <par> <par> la drum, eu si al meu Gicuta. Ma obisnuiesc destul de repede cu mersul pe el (ca sa vezi, cine si-ar fi imaginat ca-i mai usor la drum intins decat intr-o parcare mica si ovala…), si deja incep sa ma relaxez si sa ma bucur de peisajul arid insular, de cele 25 de grade, si de zumzaitul aproape linistitor al motorasului. Si asa ajung cu bine la prima oprire, gradina de cactusi din Guatiza. Sarbatoresc primii mei 14 km sunandu-l plina de un entuziasm debordant pe El Capitan, sa-i povestesc cum Gicuta e cel mai tare si o sa fug in lume cu el daca nu ma omoara nici pana maine seara. El Capitan nu pare impresionat. Ma intreaba daca mi-au dat casca… Sigur?... Si ai asigurare?... Ugh… N-am cu cine. Il las pe Gicuta in parcare dupa ce dau vreo 7 ture in jurul lui sa ma asigur ca nu are cum sa cada, sa plece singur, sau sa-l rapeasca extraterestrii, probabil, si intru sa vad cactusii. Ioi… Multi cactusi. Si varii animalute sau alte plante pe langa. Termin rapid cu turul tepilor, ma intorc in parcare, ma echipez, si dau sa plec mai departe, ocolind un autocar oprit in buza parcarii, in cel mai romanesc mod posibil. Gicuta nu coopereaza in totalitate (asta e explicatia pe care o vom alege), asa ca fac dreapta ocolind pe undeva pe la Ploiesti. Dar nu-i bai, sunt cinci masini pe toata insula, si niciuna din ele nu era in zona (dupa cum m-am asigurat, in mod inspirat). Supravietuiesc fara incident inca vreo 15 km pana la urmatoarea oprire, Jameos del Agua, un fel de grota peste un lac subteran, unde spaniolii, baieti intreprinzatori in ale turismului, ca intotdeauna, au amenajat frumusete de restaurant si loc de observatie pentru o specie locala de racusori minusculi si de un alb atat de sclipitor incat par stele pe fondul negru al lacului. Tot aici, la capatul celalalt al grotei, vad pentru prima oara ceea ce pare a fi o mica obsesie locala, si anume piscine de un albastru cristalin, intr-o “albie” neregulata si unduitoare, de un alb dureros in plin soare. Ajung la iesire, in parcare, ma echipez la loc, si cand sa ma pun in miscare, incepe sa toarne cu stropi mari si lacomi… Climat de insula. Ma uit exasperata la cuplul care se pregatea de plecare cu scuterul de langa, si ne refugiem toti trei sub o arcada, asteptand sa treaca cele (previzibil) cinci minute de ploaie. Schimbam o vorba - doua, si ne uram reciproc concediu placut, nestiind ca ne vom reintalni constant in aproape toate punctele de interes de pe insula. Dupa cum era de asteptat, ploaia dispare ca prin minune in cateva minute, si pana ajung la urmatoarea oprire, la mai putin de 1km, asfaltul e deja uscat. Cueva de los Verdes e o pestera care, in ciuda faptului ca apare in absolut toate brosurile turistice, nu-mi spune mare lucru. Cel putin, nu pana aproape de sfarsitul portiunii vizitabile. Intrarea se face cu un ghid, care ne conduce prin pestera, incapere cu incapere, galerie cu galerie, cu aerul resemnat al unui om care e pe punctul de a-si taia venele daca mai trebuie sa-i spuna unui singur plod sa nu se agate de stalagmite. Ajungem intr-o incapere mai mare, in care sunt improvizate o scena si un mic amfiteatru, unde aparent se tin frecvent mici concerte. Ghidul se aseaza pe marginea scenei asteptand rabdator sa-si gaseasca toata gloata locul in incapere, iar pe mine ma loveste chicotitul vazandu-i silueta hitchcockiana profilata pe fondul pesterii. Mergem mai departe si ajungem intr-un final la partea interesanta a pesterii, un mic bazin perfect linistit, care oglindeste atat de bine tavanul incaperii, incat intr-un act de “scamatorie” ca pentru copii de gradinita, ghidul profita de lipsa de spirit de observatie a turistului de rand si arunca o piatra in apa. Evident, publicul e socat atunci cand piatra genereaza pleosc si valuri, si nu cade pe fundul gaurii aparente in podea. Hi hi hi, ha ha, ura si la gara, multumim pentru vizita. Ma intorc din nou la Gicuta, deja aproape mai incantata de drumurile intre obiective, decat de obiectivele in sine. Si trebuie sa recunosc, frumoase drumuri au! Urmatoarea oprire e in “varful” insulei, la Mirador del Rio, un punct de belvedere de unde se poate admira de deasupra o insula alaturata, La Graciosa, pe care urmeaza sa o vizitez la randul ei in zilele urmatoare, de data asta la pedale. Aici ma avertizase Paul, irlandezul cu scuterele, sa nu fac prostia sa dau cei 10 euro pe intrarea in cladirea cu pricina, amenajata in varful dealului, cand pot sa am fix aceeasi priveliste, moca, 50m mai jos, si fara fereastra panoramica. Ajunsa la fata locului, nu pot sa nu-i dau dreptate. As putea chiar adauga ca varianta “low cost” are ca bonus drumul serpuitor pe marginea prapastiei, inclus in priveliste. Studiez cu atentie insula aflata parca la o aruncatura de bat si ma imaginez cu mare incantare pedaland pe drumurile ei de tarana, prin peisajul desertic. Probabil la fel se imagina si primul masochist care a avut ideea de bicicleta pe insula aceea. Imi place sa cred ca a fost acelasi individ care a denumit insula “La Graciosa”, in traducere “cea amuzanta”. Om cu simtul umorului… Ha! Las’ ca vad eu peste doua zile… Dar deja e destul de tarziu, si oricat de bine m-as impaca eu acum cu Gicuta, parca n-as vrea sa ajung pe intuneric, asa ca-i dau bice spre ultima oprire, Famara, plaja renumita pentru popularitatea ei printre comunitatile locale de surferi. Dupa un drum serpuitor frumos, dar parca “din alt film” fata de asfaltul perfect de care beneficiasem pana atunci, ajung intr-un final si acolo. Nu pot sa nu fiu dezamagita de faptul ca surferii par sa se fi retras deja la ora aceea, dar tot arata bine plaja. Gicuta ma asteapta cuminte, gata de mers acasa. Vamonos! Pe masura ce ma apropii de capitala, constat ca se inmultesc totusi simtitor acele cinci masini de pe toata insula, in acelasi timp in care ma intrec ingrijorator cu apusul. Dar Gicuta mi-a fost prieten bun toata ziua, si deja am incredere in el, asa ca nu mai am emotii strecurandu-ma prin trafic. Si in plus, se pare ca am prins cate una - alta de la El Capitan in ceva ani de mers in spatele lui. Ajung la cazare, si imi parchez magarusul sub un felinar in curtea spitalului de langa, unde imi spusese Angel ca ar trebui sa fie in siguranta, apoi ma indrept chitit spre prima bere din port. Amintindu-mi de uzualele 5-600 de km pe zi de asta vara si din mai toate plimbarile cu El Capitan, imi vine sa rad de mine de cat de obosita sunt dupa doar un pic peste o suta, dar parca altfel e cand conduci tu pentru prima oara. A fost o zi buna. Desi sunt obosita si-mi e sete, arata mult prea bine apusul ca sa nu dau o tura de-a lungul falezei inainte sa ma parchez la o terasa. Dupa ce se intuneca de-a binelea, ginesc o terasa draguta in port, si ma intind la inca o cina cu fructe de mare, in acompaniament de trubaduri locali. Dos cervezas, por favor! (Va urma…)
  13. Pana la St. Bernard, ofer eu doi semi-bucovineni (in Jimny, bancheta pliata)
  14. Ahem. Pisi, tre' sa avem o discutie acasa... Acestea fiind zise, nu am termen de comparatie, dar pentru Jimny pot sa atest ca te doare mintea pe unde se catara, inclusiv prin zapada, noroaie, nisip afanat (toate pe testate). NU e rapid sau comod la drum lung, dar pentru o golaneala de weekend pe coclauri, nu-mi pot imagina ceva mai bun pe patru roti.
×
×
  • Create New...