Beograd

[partizan]

Dupa ce am mancat mielul de Paste(duminica), luni si marti am continuat incursiunile in tara vecina si (deocamdata) prietena. Vorbisem cu Marten sa plecam la ora 10 din Severin, insa pe la 10 si un sfert, in timp ce beam cafeaua cu el, a aparut si Livio (care, neavand garaj, tine motocicleta la mine). La o scurta inspectie gaseste un cui in roata din spate a VFR-ului si – pentru ca eu mersesem cu motocicleta lui cateva sute bune de km – ma pune sa ma duc sa-i scot cuiul, s-o vulcanizez si, daca se poate, s-o si echilibrez. Las Hornetul cu bagajele in paza lui Marten, sar pe VFR si plec sa caut o vulcanizare deschisa. Asa ca pierd doua ore, plecand pana la urma in jurul orei 12. Trecerea frontierei se face relativ repede, trebuie sa ai motorul pe numele tau (altfel ai nevoie de procura), asigurare valabila pt Serbia si pasaportul.

Trecem podul construit pe barajul Portile de Fier 1 si la sarbi facem la dreapta. Ne bucuram ochii si sufletele cu privelistea ce ni se desfasoara: asfalt virajat, Dunarea in dreapta, munte in stanga. Un scurt popas la unul din locurile frumos amenajate (cu bancute si apa potabila), ne uitam la ceas, ne uitam unul la altul si ne hotaram scurt: hai la Beograd. Niciunul din noi nu mai vizitase orasul. Purcedem la drum,trecem prin cetatea de la Golubac,nu mai facem nicio escala, ne salutam cu un grup de 6 motociclisti ce vine pe contrasens cu enduro-turere (am reusit sa disting in viteza V-strom, ktm 990, Africa Twin, bagaje, pasagere) si dupa 200 de km intram in Smederevo, unde e musai sa gasim ceva de mancare. Marten ma innebunise in ultimii 50 de km, ma tot depasea si imi arata disperat stomacul, iar eu ii faceam semn sa aiba rabdare. La plecare il mintisem ca nu am luat nimic la micul dejun in afara de cafea, insa pana sa apara el, deja bagasem o consistenta friptura de miel.In tankbag nu am decat doua ciocolate snickers pe care le luasem din Petrom cand alimentasem, insa nu le scot, le tin pentru perioade mai grele. In plus noi avem nevoie de ceva sa ne umplem stomacurile, nu sa ne amagim. Dinari nu are niciunul, asa ca gasim un OMV, hai sa vedem ce au de papa: au si specialitati locale si putem sa platim si cu euro. Eu mananc o chestie care se cheama “Latino”, carne de pui cubulete cu un sos interesant, cartofi si salata, iar Marten “pleskavitza” cu cartofi si salata. Se facuse ora 4 pm, insa dupa masa vedem altfel treburile-in particular-si viata- in general. Apare un tip haios cu un chopper ciudat care ne intreaba intr-o engleza aproximativa de unde suntem si ne spune cum e drumul spre Beograd (noi evitasem intentionat autostrada). Mutra lui, zambetul si felul cum vorbeste si ne explica ne binedispun instantaneu, iar cand il vedem cum se urca pe chopperasul lui foarte jos si demareaza ne apuca si rasul. Intre timp, Marten continua seria glumelor involuntare: dupa ce isi cautase disperat cagula in timp ce o avea pusa pe cap, considerase ca isi pierduse unul din telefoane in timp ce el se afla linistit unde il pusese si uitase de el, adica in locasul de harta de pe tankbag, acum nu-si gaseste unul din dopurile de urechi. Ii cazuse sub masa, il gaseste, il “sterilizeaza” sufland pe el, ne bagam dopurile antifonice in urechi, ne punem cagulele, castile, manusile, hai la drum.

Intrand in Beograd urmarim indicatoarele cu “Centrum” si dupa ce ne tot invartim ne dam seama de un lucru: in centru nu avem cum sa ajungem, in acea zona nu se circula, nu au voie decat troleele si taxiurile, toate strazile ce dau spre centru au indicatorul “circulatia interzisa”, iar bordurile sunt prea inalte pentru a le putea urca. Tot invartindu-ne prin zona centrala (pe care o vedeam, dar nu o puteam atinge) ne claxoneaza un Cielo cu numere negre ciudate (corp diplomatic, aveam sa ne dam seama mai tarziu), care ne prinde in sfarsit din urma la un semafor, deschide geamul si ne intreaba: “Sunteti chiar din Tg Jiu? V-am vazut numerele de GJ”. Tragem pe dreapta, vorbim cu domnul amabil si dansul ne spune sa-l urmam pe una din strazile interzise, ne va duce chiar in centru. Asa si facem, cand ajungem din Cielo se da jos si familia sa (sotia, soacra, doi baieti) ce venise in vizita la Beograd, Marten gaseste ceva cunostinte comune din Tg Jiu, domnul ne invita sa ne lasam la ei in masina bagajele si castile pentru a putea vizita centrul relaxati. Desi sunt foarte amabili perspectiva de a ma plimba cu ei mi se pare plictisitoare, noi vrem sa ne tinem de sotii, sa ne uitam dupa fete, sa vorbim prostii asa ca le multumim, le intindem mana si plecam in directia opusa.

Centrul Beogradului e dat si de ghidul “Lonely planet” ca destinatia numarul 1 daca vrei sa vizitezi Serbia, si asta pe buna dreptate. Fara praf, fara gaze de esapament, fara caini vagabonzi (de altfel cainii cred ca sunt un specific romanesc, nu i-am vazut in nicio alta tara, nici macar pe drumurile nationale, sau prin sate). E o strada cu magazine de marca, terase cochete, artisti ambulanti, tarabe cu suvenire (carti vechi, insigne, mileuri& macrameuri, tot felul de masti etc). Imi atrage atentia o bereta reprezentativa, o boneta a “cetnicilor” – luptatorii loiali regelui, ce incepand cu 1945 s-au luptat cu comunistii. O cumpar si o port (si femeile au o chestie specifica de pus pe cap, impreuna cu niste opinci foarte interesante cu varful intors) si desi e un lucru ce il gasesti pe majoritatea tonetelor, se pare ca tinuta mea in costum de piele, cizme si boneta de “cetnic” e considerate interesanta de oamenii pe langa care trecem ce imi zambesc, ma saluta sau unii chiar ma fotografiaza. O femeie volubila vine direct la noi, ne intreaba de unde suntem, ne imprietenim imediat. O cheama Mira, a locuit in Sarajevo, familia ei a fost ucisa de musulmani. Dupa bombardamente s-a mutat in Beograd. Ne roaga sa vizitam cetetea din capatul acestei strazi centrale (Kalemegdan se numeste cetatea), dupa ce ne face un istoric al acesteia. Cetatea – acum muzeu militar - e situata pe malul Dunarii si e locul unde tinerii se strang sa se uite in zare si se mai sarute din cand in cand. Eu cu Marten ne uitam si noi in zare, vedem confluenta dintre Sava si Dunare, facem ceva poze dupa care luam o pauza pe spatiul verde sa analizam problema. Avem doua variante, mergem sa ne interesam la centrul de informatii turistice unde putem gasi o cazare ieftina sau incercam sa induram frigul noptii (e totusi aprilie) luand-o spre casa. Votam pentru varianta a doua, se face ora 11,30 pm cand ne intoarcem la motoare si incepem sa ne echipam. Motoarele erau trase in fata unui restaurant chinezesc, tipul ce statea la intrarea restaurantului, intr-un costum impecabil, cu o engleza la fel de impecabila precum costumul (mai tarziu am vazut ca vorbea si italiana si franceza perfect, cu accent) intra cu noi in vorba. Imi explica ce e cu boneta mea (pe care as vrea s-o port si pe sub casca, atat de mult imi place),cum s-au luptat cetnicii cu comunistii, cum era Tito prieten cu Ceausescu, ce manastiri, pesteri si cascade trebuie sa vedem neaparat in Serbia, cum sa iesim pe autostrada si altele.

Nationalismul sarb a avut extremele pe care le cunoastem. Insa ei tin la identitatea lor culturala, la costume, la traditii. N-au nevoie de americani, de nato, de ue. Conflictele recente isi au originile in istorie, slavii (sarbii) au fost ocupati cam toata istoria lor de catre turci, multi au fost convertiti la islam (bosniacii si kosovarii). Traditionalism (de multe ori extrem) versus multiculturalitate. Cam asta ar fi dilema lor. (Inscriptie pe tricouri: “Fuck the cola, Fuck the pizza, All we need is slibovita” – un fel de tuica traditionala sarba)

Il parasim pe poliglotul de la restaurantul chinezesc, Marten ramane surprins sa vada ca eu scot din tankbag un polar si o pereche de colanti pe care le imbrac (el nu are decat hainele cu care venise) si decolam.La o benzinarie no-name alimentam, sarbii vor sa ne jupoaie de euroi, ne cer 1,5 euro/litru plus 18% nu stiu ce fel de comision, eu vorbesc tare in romana, ei in sarba, ne certam, ma enerveaza astia, pana la urma mai lasa ei, mai pun si eu. Gasim repede autostrada spre Nis si ne avantam in noapte. Honda de 919 cmc si Kawasaki-ul de 750 parca sunt doi caini de rasa ce se joaca dupa ce au mancat bine. Pentru ca ne tot harjonim pe autostrada depasindu-ne reciproc pe la 160-180 km/h vedem tarziu iesirea spre Pozarevac asa ca intram intr-o benzinarie sa ne informam cum putem sa ne intoarcem sau unde e urmatoarea iesire de pe autostrada. Tipul de acolo ne arata un spatiu printre doua dale de beton pe unde ne putem strecura cu motoarele, asa si facem si nici nu mai platim autostrada. La Pozarevac gresim drumul si mergem inapoi la Smederevo, apoi ne intoarcem si incepe frigul sa ne muste din ce in ce mai tare. Facem pauze sa ne incalzim degetele inghetate la caldura blocului motor, eu iau pe mine tot ce mai gasesc prin geanta, o pereche de manusi windstopper pe sub cele de piele, o alta pereche de ciorapi, imi iau si combinezonul de ploaie desi nu ploua, dar parca nu mai simt vantul asa de tare. Un ultim popas il facem la vreo 50 de km de granita unde, intr-un satuc, gasim un bar stilat. Daca in Romania intr-un astfel de loc s-ar asculta manele, ar fi fum si mizerie, aici e muzica buna, tineret bine imbracat discuta civilizat la masa, bem un ceai ce ne incalzeste degetele si ne opareste limba si facem ultima bucata de drum pana in Severin, unde ajungem la ora 5 a.m.

A doua zi am plecat din nou,tot la sarbi. De data aceasta pe Valea Timocului, pana la Negotin, am mancat o pleskavitza si ne-am intors prin munti, facand o bucla in interiorul tarii.

Inchei acum jurnalul,e ora 2 a.m., 2 mai 2008, maine dimineata avem programata o noua excursie la sarbi.

[uzunu]

Foarte misto povestea. V-ar mai trebui niste adventure-touringuri si "advriders" ar putea fi unul dintre stickerele de pe rezervor

[partizan]

Vineri, in schimb ne-a cam prins ploaia. Ceva poze dinainte de ploaie: Tibi a luat o piatra in gura pentru ca nu mai fusese pe acolo(eu am luat o ciorba in gura, pentru ca mai fusesem), bondarul meu (hornetul) a inceput sa colectioneze suratele gasite pe traseu, sarbii ardeau de zor in niste afumatori imense lemne pe care le transforma in carbune.