letgo

Eu cred ca daca tie iti place motocicleta pe care o ai, aia e cea mai misto. Personal imi plac naked-urile mai mult decat cele de viteza. Au mai mult caracter Cheers!

Parca proaspat intrat intr-un corp incepeam sa simt intai degetele, apoi picioarele si in final nasul care era strivit de perna. Usor am deschis si ochii si m-am ridicat cu greu din pat. Era destul de tarziu. Mocheta eta moale si placuta la calcat, insa cand am ajuns pe gresia rece din baie m-am trezit deodata. Pana a venit apa calda m-am urcat pe un pres de baie din cauciuc si am stat zgribulit uitandu-ma in oglinda. Aveam nevoie de mine sa termin cu bine ce incepusem. M-am uitat in ochii mei sa ma conving ca o sa reusesc. Aburul incepea sa se ridice imbietor de pe jetul care se racea pana jos. Dupa ce mi-am topit sufletul sub dusul fierbinte de o jumatate de ora m-am intors in camera si m-am apucat de facut bagajul. Se apropia ora de check-out. Am tras pantalonii din fleece, blugii si geaca si cand am deschis usa am inlemnit. Piscina din fata mea era acoperita de un strat de zapada de vreo 4 cm. Nici nu stiam ca se pornise ninsoarea. Aveam jaluzele si nu m-am sinchisit sa le trag. Am iesit cu gand sa verific motorul ca aveam o presimtire. Imi era frica de vreun furt ca visasem ceva urat. Honda statea invelita si astepta sa ii spun Neata! Inca ningea domol.. Am strans tot din camera dupa ce m-am uitat la meteo si am iesit. Cu mainile inghetate am reusit sa pregatesc totul de drum si sa vorbesc la telefon cu cei de acasa. S-a pornit sa ninga si mai tare. La iesirea din curtea motelului, 2 tipi cazati tot acolo mi-au strigat in gluma "Good Luck!" usor mirati de faptele de vitejie pe care le aveam in gand. Cred ca daca as fi acum in postura respectiva as mai da 80 de dolari si as dormi cu televizorul aprins inca o noapte inainte sa ma gandesc macar la ce`ar fi daca.. Singura pereche de gogles pe care ii aveam era varianta ieftina si cum i-am pus pe ochi s-a si aburit. Prin exterior prindea fulgi si dupa ce am dat cu manusa s-a umezit suprafata. S-a transformat repede in gheata, si vedeam foarte prost. Insa dupa ce am dat-o jos mi-am dat seama ca mai mult era din cauza ninsorii care se intetea vazand cu ochii. Am oprit la un infocenter si am vorbit cu cei de acolo cateva minute cat m-am mai incalzit, dupa care am plecat inapoi prin zapada. La plecarea din parcare m-am speriat cand am dat sa plec si am derapat cu spatele vreo 30 cm lateral. Nu era a buna.. Eram deja atent, insa mi-am spus: Ori ma mobilizez incat sa pot merge si pe gheata, ori gasesc o varianta sa nu plec pe vremea rea care se incrunta din ce in ce. Imi era putin frica de stratul de zapada care era deja pe asfalt. Mi-am zis "Doamne-ajuta" si am plecat plin de speranta si cu mintea la ce imi spusesem in oglinda. Mergeam incet si tineam mansoanele de parca mergeam cu motorul pe sarma la mare inaltime. Picioarele erau pregatite oricand sa sara de pe motor. Am trecut de un semafor si am continuat pe drumul drept pe unde tineam minte ca am mers cu o seara in urma. Nu stiu ce a fost in mintea mea in dimineata aceea. Desi iesisem afara de 10 minute si deja imi era rece, mergeam cu 25 mph, ningea cu fulgi mari si nu dadea semne ca vremea sa se domoleasca, nici prin cap nu-mi trecea sa raman. Nu pot sa spun ca a fost curaj, inconstienta, speranta sau toate la un loc. De cand ma stiu am fost optimist, insa acum parca era altfel.. Chiar inainte cu vreo 100 de metri de autostrada am intalnit un grup de 4 sau 5 motociclisti care tocmai oprisera si intorceau sa revina in oras. La momentul ala trecusem de stadiul de nesiguranta. Eram hotarat sa iau zapada in piept si sa fac macar 10 km. Pretuiam fiecare zi si distanta parcursa, iar decizia de a ramane in acelasi loc 2 zile era de neconceput. Si am intrat pe autostrada. Am facut cam 2 km si am oprit pe banda de urgenta, cu farul si semnalizarea dreapta aprinse. Ma gandeam la ce bine ar fi fost sa fi avut optiunea de avarii la motocicleta. Imi era frica de stopul hondei. Ninsoarea era atat de puternica incat nu se vedea la 100 de metri in fata, si din cauza ca visasem urat si aveam o presimtire, am scos din rucsac stopul bicicletei pe care am plimbat-o toata vara si am incercat sa il prind cu sarma de bagaje. Era cu leduri rosii si clipea intermitent.. Am reusit cu degetele mari sa prind sarma incat sa stea fix, si cu mainile inghetate am plecat mai departe. 25 de mile pe ora mi-a fost viteza constanta o buna bucata de drum, iar in timp ce mergeam am realizat cam ce tampenie am gandit cand mi-am imaginat ca un stop de bicicleta poate fi mai vizibil decat un stop de motocicleta, chiar si cu leduri, cum era. Prudenta excesiva mi-a dat ideea extremista . Imi si vine sa rad cand imi amintesc. M-am gandit sa nu scriu si asta, nu cumva sa radeti de mine . Insa cred ca e mai bine daca va spun tot prin ce am trecut si tot ce am simtit. E mai completa aventura.. Am incercat sa merg si fara gogles, insa nu reuseam din cauza fulgilor care imi intrau in ochi. Am tras chinul zapezii cateva minute care mi-au parut ore, pana am dat de vreme mai buna. Scapasem nitel de zapada si asfaltul era mai sigur. In sfarsit dupa vreo 10 km de la motel am oprit in padure intr-un varf de rampa domoala tipand cat ma tinea gura: YES! I DID IT! in timp ce ma uitam la soferii care mergeau pe sensul opus. Am scos manusile si le-am pus pe tevile curbate ce ieseau din motor sa se incalzeasca si stateam cu mainile ca la foc pe langa murg. Cerul se vedea plin de nori in urma, insa aici era mai mult cer decat nori deasupra. Vederea soarelui a fost ca o revelatie. Desi era atat de rece incat nu simteam efectul razelor absolut deloc, era o placere nebuna sa stau cu palmele goale spre motor si cu fata la soare. Dupa ce mi-am mai venit in fire si m-am bucurat de izbanda asupra zapezii am plecat mai departe bucurandu-ma de minunatul peisaj. Ziua aceea a fost atat de frumoasa.. Asfaltul curgea lin pe pantele dealurilor care margineau zona muntoasa de la stanga, si iarna flirta cu piscurile acoperite de nori si zapada. Era superb totul: aerul rece care imi impietrea nasul si gatul, dealurile, deasupra carora erau nori, muntii de la stanga care erau atat de imensi si soarele care se arata cate putin dand viata la tot peisajul. Am facut cam 50 km si am facut spre stanga spre Tioga Pass, intrarea in Yosemite National Park. Am oprit in benzinaria asezata ca un han la margine de drum unde am vazut o limuzina din vremuri, fara geamuri, arsa de foc si cu un tip vesel la volan. Am intrat in vorba cu el si mi-a zis ca e un .... airport edition. Nu am retinut numele marcii, insa masina avea un gust placut, sporit parca de scopul calatoriei. Omul si-a luat nevasta, rulota si cojocul si a plecat prin tara sa se plimbe. Cred ca era in concediu. Dupa ce am pus benzina am cumparat cateva vederi si m-am asezat la cald sa mananc. Mi-au servit ceva ciudat care seamana cu o shaworma dupa cele 2 felii de pizza care nu mi-au fost de ajuns. Ceaiul fierbinte de dupa m-a mai pus putin pe picioare. Unele poze sunt mai reusite, altele mai putin. Le atasez totusi sa va faceti o idee. A se observa si zapada care intra in casca

@ Doru BMW: Multumesc pentru frumoasele cuvinte. Desi pare ca e neinteresant, pentru mine conteaza fiecare feed-back. @ Flor!n: Nu vreau sa jignesc, sa dau lectii ori sa pun intr-o lumina buna imaginea promovata de post. Parerea mea e urmatoarea: Cred ca DoruBMW asa vede noua generatie care vine din urma. Si pun pariu ca nu e singurul. Desi, cum spui, sunt multe exemple pozitive, sunt foarte multi si de cealalta parte a baricadei. Noroc! Mesaj completat M-am luat cu scrisul.. @ Flor!n: multumesc @ Ravenitza: mersi, de acord la partea cu vietile

Zappy, iti multumesc! O stare crancena de iarna m-a cuprins in ultima vreme, si nu as vrea sa se regaseasca in ceea ce scriu. Continuarea vine curand Mesaj completat In cateva minute a venit un tip cu care am discutat foarte colocvial despre ce urma sa comand, si pana sa imi aduca potolul mi-a servit un ceai fierbinte. Era lume multa care se bucura de iesirea la restaurant, galagie mai ca era ca la o berarie, desi era o galagie mai eleganta. Domnisoara agera la minte continua sa primeasca alti clienti.. Mi-am savurat fierbinteala din ceai pana cand am vrut sa vad mai mult din restaurant. In partea din spate a salii, spre toaleta, erau cateva obiecte de valoare asezate ca la muzeu: ceva obiecte vechi din piele, altele din metal, mai multe tablouri.. Oamenii, desi erau turisti ca si mine pareau de-ai casei. Radeau cu pofta si nu se sinchiseau sa afiseze nicio masca. Desi dupa gustul meu as fi facut ceva cu sistemul de iluminat astfel incat sa apara si ceva intimitate pentru fiecare masa in parte, m-am simtit ca acasa datorita caldurii din incapere si a celei cu care am fost servit. Cina a venit calda: cel mai mare hamburger din meniu si cartofi prajiti Ma asteptam la intrarea in restaurant sa imi alint gatul cu ceva mai de-al casei, dar cum "asta e mancarea traditionala a locului" (cum zicea tipul cu meniul).. Aparatul foto avea bateriile descarcate si nu am reusit sa iau cu mine nicio imagine. Am mai servit un ceai fierbinte ca dupa-masa si am iesit pe usa alt om decat am intrat. Caldura ceaiului o simteam intinzandu-se in tot corpul ca o plapuma moale si calda. Pentru moment, frigul ma pandea neputincios. 30 de metri cat am mers nepasator pana la motocicleta nu stiam unde s-o apuc. Ma uitam in jur dupa un motel, insa nu retin sa fi vazut vreunul ca am ajuns, am dat cheie si am si plecat la drum. Era deja intuneric si raceala muntilor se simtea mai apasatoare cu fiecare suta de metri lasata in urma. Din nou mergeam noaptea, doar eu pe motorul meu calarind America. Farul imi dadea satisfactie mergand pe intuneric, insa in jur stiam ca sunt munti si un regret adanc s-a imi apasa pieptul ca nu puteam sa ii vad. Mi-i imaginam doar cum raman in urma ca niste giganti intelepti care imi dadeau voie sa trec daca le pot indura pedeapsa rece. Nu puteam ramane sa ii vad. Trebuia sa ajung la San Francisco, si asta cat mai repede. Simteam totul in jur ca pe o bariera de trecut in drumul meu spre finalul calatoriei. Totul devenise pe moment un tel de indeplinit desi mi-as fi dorit atat de mult sa mai fi ramas ca sa vad si acele locuri. Aici nu mai erau campuri cu porumb sau nisip in jur. Erau Sierra-Nevada, niste munti pentru care as fi fost in stare de mult doar ca sa ii vad. A mai trecut o localitate, inca una .. Desi eram foarte concentrat la condus cum eram deja obisnuit, simteam ca intru intr-o stare de reverie din cauza oboselii si a frigului. Eram in cautarea unui motel, iar timpul parca nu isi mai avea sens. Statuse in loc pentru ca eu sa ajung cat mai departe. Ma incapatanam sa nu simt frigul care era singurul ce imi ridica un zid atat de inalt in fata ochilor incat imi venea sa scot niste sunete demne de mila. Tremurand sorbeam fiecare particula de caldura ce o simteam pe picior de la tevile de esapament care duduiau fara incetare. Era mai frig ca niciodata. Ma gandeam la noaptea trecuta, la somnul din Valea Mortii sub un cer senin si sacul de dormit de care ma dezveleam. Era prea mult, imi simteam genunchii neputinciosi si atat de reci, iar degetele de la maini le simteam subtiri si reci. Am ajuns dupa un lung chin in Big Pine si nevazand din mers niciun loc de petrecut noaptea nu m-am sinchisit sa iau o pauza. Eram prea pornit sa ajung cat mai repede intr-un pat. Si am continuat sa merg pana in Bishop, un orasel mai mare al locului. Acolo am oprit la o benzinarie unde am vorbit cu doamna de la desk despre un motel mai ieftin. M-am simtit mangaiat cu o mana calda in timp ce vorbeam cu ea. Privirea i-a dezvaluit inima atat de buna, si se vedea ca ii pasa de calatorul din fata ei. A fost ca o gura de apa rece in desert. Era cam plin locul cu turisti din cauza auto-show-ului de a doua zi. Am pornit spre motelul de vis-a-vis cu reclama rosie luminoasa, insa m-am oprit repede observand acel "NO VACANCY" impunator. Pentru moment uitasem ca afara din localitate ma astepta cu coltii lucind un ger care intra pana in maduva oaselor. Nu am vrut sa imi mai incerc norocul. Am pus benzina si dupa ce am mai zabovit in parcare cateva minute, am plecat mai departe. Nici azi nu stiu ce m-a facut sa iau decizia de a nu ramane. Nu la multi km dupa ce am plecat m-a salutat din nou frigul. De data asta nu puteam sa nu ii dau importanta. Era trecut de ora 11 si mai batea si vantul rece care cobora din versantii de pe partea stanga. Mi-am pus in minte sa ma opresc la primul motel. Pretul deja nu mai avea importanta. Am oprit intr-un loc intre localitati cred, la un bar in stil american, construit din lemn, care se afla vis-a-vis de un fel de pensiune, probabil motel. Tipul urma sa inchida, ceea ce mi-a si spus cand am intrat pe usa. La rugamintea mea mi-a spus ca cel mai apropiat loc de dormit era in localitatea prin care tocmai trecusem, pe un drum ascuns, intr-un loc cu acelasi nume ca si barul. Nu retin exact numele, insa era sub forma xx's tavern. Ideea de a lua cale intoarsa s-a izbit de orgoliul meu si de scopul pe care il aveam. Mi-am spus atunci: Nu dau inapoi! Am urcat iar pe murg si am dat bice. Atunci mi-am dat seama cat tin la motocicleta. Nu m-a lasat niciodata la greu, si ma astepta cuminte sa dau iar cheie si sa o luam la drum. Era singurul prieten caruia puteam sa ii spun cati km am in minte, sau daca mai pot, cu care gustam din toate frumusetile, care imi impartasea oricand starea de spirit si caruia i-am fost si ii sunt recunoscator pentru fiecare ora petrecuta impreuna. O lumina slaba mangaia dealurile cu padure rara si scotea din intuneric un contur straniu pe dupa curbe. Chiar si incoltit de ger era o placere sa am mainile pe coarnele motorului meu si sa las asfaltul sa curga. Mirosul frigului era din ce in ce mai aspru si ma facea sa tremur si sa ma recunosc infrant prin "Aaaa!"-urile tipate din inima ca sa ma mai scoata din starea aia si sa imi arate desi cruda, dulcea realitate. Prin asta parca imi spuneam: Pot s-o fac, ajung eu si acolo. Nu mult a mai durat si ochii mi s-au oprit plini de speranta pe patul alb, simbolic, inscris pe un panou. Ni aveam idee unde sunt, insa nici nu imi pasa. Am iesit de pe autostrada pe un drum spre stanga. Era aproape primul motel. Urma si altul dupa el, altul dupa celalalt.. Am parcat si am intrat intr-unul din ele. Mi-a daramat asteptarile pretul de 100 $ pentru o singura noapte. Am intrebat de ceva mai ieftin pe domnisoara bruneta, cu parul lung si drept daca am sanse ca noaptea aceea sa fiu cazat mai ieftin. La sfaturile ei am inceput sa caut Motel6 (Un lant national de moteluri, precum motel8 si altele), si de cum l-am gasit am parcat si am intrat la office. Un baiat mi-a spus ca are cazare cu 80 $, si cand am intrebat de ceva mai ieftin a strambat nitel din nas si a zis ca poate sa imi faca o reducere de 3 $. Fara sa realizez am si zis un DA din inima, bucuros fiind de reducere, dupa care mi-a explicat faptul ca reducerea de care voi beneficia e din cauza ca ma cazeaza intr-o camera dotata pentru persoane cu dizabilitati. Deja acceptata oferta, am spus un "ok" slab si am luat cheia. Pana la urma ce daca? Bun ca urma sa dorm intr-un pat cald.. Dupa ce am vazut camera am mai inghetat putin pana am reusit sa desfac bagajele de pe motor, si apoi sa il incui si sa il acopar cu husa. Era trecut de miezul noptii. In camera tot frig mi s-a parut. Am adormit cu televizorul deschis, invelit cu tot ce am gasit in camera, cu ciorapi si imbracat in blugi. O noapte am dormit la 60m sub nivelul marii, intr-un desert in care nisipul parea ca nu se mai racoreste niciodata, in tricou la cort, iar urmatoarea seara, dupa un ger cumplit am adormit chinuit la 2400 m altitudine intr-un motel al naibii de scump. Surpriza urma sa o descopar dimineata.. Poze nu am mai facut intre timp, fiindca era intuneric. Plecarea din Lone Pine si sosirea in Mammoth Lakes a fost in aceeasi seara.

Robyb, multumesc pentru observatie. Incerc sa fiu cat mai coerent desi dupa ce am recitit unele fragmente mi-am descoperit enorm de multe greseli. Ma concentrez pe derulatul casetei si ar fi un chin sa mai si corectez de fiecare data. Pentru acele greseli cer public scuze

Nisipul de sub mine framanta parca istoria locului intr-o limba stiuta numai de el in timp ce eu impachetam cortul pregatindu-ma pentru marea zi in care urma sa vad Death Valley. Soarele lumina tot cerul straniu de senin pentru vremea din ultimele zile. Bagajul nici nu am simtit cand l-am facut. Un robinet cu apa mi-a atras atentia cu valoroasele picaturi ce se risipeau una cate una. Dupa ce mi-am astamparat setea de dupa noapte si mi-am alintat cu apa rece ochii ce aveau sa vada ce nu mai vazusera, am urcat pe motor si am lasat praful in urma. Nu peste multe sute de metri am tras la Peco Chevron de unde urma sa cumpar ulei pentru motor. Imi era mila de Shadow. M-a dus atatea mile si nu m-a lasat la greu. E foarte greu de explicat legatura care se creaza intre un singuratic si motorul sau. Unii stiu.. Am oprit motorul si am tras piciorul. In timp ce scoteam cheia a iesit tipul afara cu ochii mari. Nu s-a putut abtine sa o mangaie ca pe o femeie din priviri. L-am intrebat daca are ulei de motor, si foarte binevoitor m-a invitat inauntru. Dupa cateva minute de intrebari si expresii pe care rar le face un om in viata, m-a privit cu respect si a dat un telefon unui prieten mecanic. Am luat uleiul, si l-am turnat incet si cu grija in "gatul" insetat din care am scos joja neagra si aproape noua. M-am ajutat pentru asta si de palnia din hartie pe care mi-a dat-o acelasi tip care visa cu ochii deschisi la putinele intamplari povestite de mine. In timp ce mangaiam sufletul motorului cu uleiul care curgea gros si plin de viata, a intrat in peco un suflet liber pe o motocicleta Harley Davidson de prin 1950. Era un tip la vreo 55 - 60 de ani, cu o barba lunga, pe fata caruia am vazut clipa in care si-a ales destinul de rider. Nu o regreta nici acum dupa atata vreme. Era infipt in aventura cu toata fiinta. Farul, arcurile ciudate inghesuite sub far, bagajul care parca era rupt din istorie si mai ales schimbatorul de viteze care era de fapt o maneta in partea stanga a motocicletei ii dadeau o aroma de om implinit care isi calarea destinul sfaraind inca si gata sa il domine de cum prinde sansa. A pus benzina si a acceptat rugamintea mea de a ii face o poza, dupa care a lasat doar praful amintire. Parca dand din coada ma astepta Honda sa ii deschid plamanii si sa ma duca departe respirand linistea si soarele arzator... Am dat cheie si am ascultat putin motorul. Se auzea cam la fel, dar atunci parca voiam sa cred ca suna mai rotund si eu intru in rezonanta cu tobele japoneze standard de care eram mandru nevoie mare. Simteam motocicleta, parca formam impreuna o singura fiinta. Ii simteam fiecare articulatie, rotile, motorul si mai ales dorinta arzatoare de a rula pe asfaltul din pustiu. Iar sunetul.. era ca un cantec prin care multumea desertului pentru frumusetea pe care ne-o arata amandurora. Deja ardeam sa ii scot lesa si sa o las sa zburde. Am platit repede si am lasat-o sa ma poarte spre viitor. Ma tinea un feeling aspru de necunoscut amestecat cu placerea raidului prin desertul din Valea Mortii, la care se adauga si putina frica si satisfactie ca am calcat si pe acolo. Aerul imi freca ochii si gatul cu o uscaciune placuta, iar soselei nu i se vedea capatul. Am mai oprit pe la niste atelaje imense care acum vreme erau trase de cate vreo 20 de magarusi spre oras, pline fiind la dus cu minereu si la intors cu apa. Tot acolo era si intrarea intr-o mina din vremuri prin care si-au cautat norocul cei care cu ani in urma au calcat pamantul liber si si-au incruntat sprancenele la vantul aspru al desertului. Peisajul era de vis iar soarele era neasteptat de domol. Asteptam sa arda mai tare. Dupa cateva mile curse parca fara sa le simta niciunul din noi absorbiti de pacea care domnea in pustiu, am ajuns intr-un loc din care drumul cotea spre stanga intr-un loc cu vizibilitate. Se vedea intreaga vale in care urma sa intru. Drumul era atat de lung si drept ca abia ii vedeam capatul subtire cat un fir de par cum se unduia de-a lungul versantului de pe cealalta parte a vaii. Am tras fularul nervos, am cascat ochii mai mari si-am dat bice. Intram intr-o vale imensa in care e greu de crezut ca odata ar fi fost un lac, cum spuneau oamenii locului. Limba neagra a drumului era turnata peste o tarana ce parea sarata, un praf alb - galbui cu irizatii de siliciu, exfoliat si crapat fin pe alocuri. Un sentiment ciudat mi-a miscat fiori pe spate in timp ce coboram cu manusile trase pana-n dinti. Nici azi nu as putea descrie ce am simtit. Parca din respect am oprit in mijlocul vaii sa ii simt puterea si maretia. M-am uitat cateva minute in zare fara sa pot spune niciun cuvant, apoi am atins nisipul si am luat o piatra dupa care m-am intors la Shadow. Piatra o mai am si azi. Au mai curs cateva mile pana la o mica asezare in care sedea uitata parca de lume o masina de pompieri de demult, de pe care vopseaua dadea sa plece de atata soare. Am oprit si am facut cateva poze, am luat un breloc ieftin suvenir si intorcandu-ma in parcare am observat langa vechea masina rosie o placa metalica ridicata celor care in 1849 au intrat in Death Valley cautand o cale directa spre minele de aur din centrul Californiei. In zona respectiva, The fourty-niners cum i-a numit istoria, si-au ars carutele, au uscat ceva carne pentru drum si au plecat mai departe pe jos. Parca instantaneu ma simteam in acea vreme, fara motocicleta, fara haine din piele, doar cu o camasa din canepa si o palarie arsa de soare, cu apa curgand de pe tample pe barba aspra si inrosita de vant si sete. In clipa urmatoare m-a trecut un fior care m-a facut sa ma simt recunoscator pentru motorul pe care il aveam si care m-a dus prin 15 state pana sa intru in al 16-lea - California. Ca sa fiu sigur ca nu voi avea probleme, am pus benzina de la un peco din zona unde am platit > 4$ / galon in conditiile in care la plecare de pe coasta de est plateam cam 2,20$ / galon. Sandwich-ul care a servit drept pranz nici nu am simtit cand a lunecat pe gat. S-a luptat cu foamea, si pe moment a invins. Ceaiul Arizona la cutie pe care l-am gasit in frigidere prin magazine all across the US era mai dulce si rece ca niciodata. Eram iar gata de drum. Am asezat goggles-urile si-am plecat mai departe. Am trecut o bariera care se voia muntoasa. Dealuri din piatra, cu panta domoala si fara pic de vegetatie. Din loc in loc se vedea cate un cactus care era parca mai batran decat ideea asfaltului din zona. In locul nisipului, pe versant era un pietris aspru de culoare rosiatica, pe care calcam zgomotos. Cand puneam piciorul in pamant, bocancii se auzeau ca in filmele cu cowboy - din cate am aflat mai tarziu, cam la o zi de mers pe jos era zona in care John Wayne a avut filmari. Am trecut prin cateva serpentine dulci si am oprit intr-un loc din care se vedea dincolo de ceea ce ma interesa cu luni in urma sa studiez pe google maps. Se intindea inca o vale enorma, dupa care, ca niste dintisori de lapte rasareau timizi si muntii. Am coborat insetat de aventura si am mers pe drumul 136 ca vantul pana la prima localitate - Lone Pine, in timp ce muntii cresteau din ce in ce in ochii mei. Erau muntii Sierra-Nevada, cei de care doar auzisem insa pe care nu am stiut sa ii apreciez. Mare imi fu uimirea cand i-am vazut atat de imensi si de puternici. Nu ma asteptam sa arate astfel. Erau ca o fortareata facuta de zei din vremuri grele. Incepeau parca toti din acelasi loc, si lantul se continua drept ca o linie de infanterie. Mi-a trecut prin minte un film care imi trezeste un respect adanc: 300. Fiecare versant se ridica brusc, avand fruntea lata si pieptul atat de drept incat de departe parea un zid care se ridica din adancuri sa margineasca imensa vale. Si aici fusese un lac din care inca se mai vedea un ochi de apa. Am ajuns la info center chiar la intersectia cu 395 unde am cerut info despre zona si m-am usurat intr-o toaleta civilizata dupa multa vreme. Lume buna pe acolo si foarte amabila. Mi-au dat si preturile si programul parcurilor din zona. Cand am iesit am vazut un nor care parca era o pata alba de pensula pe cer. In parcare m-am intalnit cu Phillip Orth, un necunoscut pana la momentul respectiv in care fierbea tineretea cu o pofta de nu pot sa va descriu. Cred ca avea peste 50 de ani si mergea peste tot cu masina cu rulota pe care agata si o motocicleta de cross. La astea nu ma pricep, insa cred ca era o Honda. Mirosea de la metri a benzina, avea un zambet plin de viata si dintii usor inclinati spre interior. Am intrat in vorba si a inceput sa imi povesteasca ce a vazut in ziua aceea. Era deja vreo 4 ceasul, si el fusese de dimineata pe 2 munti pe care mi i-a si aratat. Cand imi spunea cat de frumos se vede de acolo de sus o facea cu ochii plini de admiratie si rostea un "o" lung. Spunea: "It is Sooo beautiful", timp in care strangea pumnul ca si cum voia sa stranga o bucatica din peisaj si sa imi dea si mie sa o vad din proaspata lui amintire. A inceput sa imi povesteasca despre un prieten al lui pe care il respecta foarte mult si care ii servea drept exemplu: Dave Barr - un veteran care si-a pierdut ambele picioare in razboi, dar pofta nebuna de viata care ii curgea prin vene l-a ajutat sa nu isi accepte soarta, ci sa faca ceva care sa ii placa si la care se pricepea: Ocolul pamantului pe un Harley. Mi s-a parut impresionanta povestea, asa ca am notat numele lui si am gasit pe google mai multe despre el. Pentru curiosi,'adaug link-ul catre site-ul lui Dave Barr, un om in fata caruia ma inclin. Mai stand de vorba cu Phillip, din poveste in poveste a ajuns sa imi spuna ca are o gramada de prietene. Dupa ce i-a murit sotia a inceput sa traiasca altfel viata. Calatoreste mult si ii place la nebunie, are o gramada de prietene peste tot prin State, o casa de vacanta prin Vermont sau Maine, o casa in California, etc. Mi-a aratat poze cu prietenele lui, rulota aia mica pe care nu voia sa o dea pe una mai mare ca o tinea ca scuza pentru momentul in care prietenele vor sa vina cu el. Era amuzant modul in care imi cita: "Oh, honey.. I'd love to take you with me, but I have no space in the trailer! I'll be back in a couple of days", dupa care radea cu pofta ca i-a mers Povestea lui Phillip m-a cuprins si am uitat cand a trecut timpul. Fara sa vreau m-am lasat convins de el sa urc pe amandoi muntii. Zis si facut: Am urcat pe motor ca benzina aveam destula in rezervor si in canistra si am plecat. Nu am facut prea multe mile ca am si inceput sa urc. Niste dealuri foarte ciudate formate din pietroaie de cativa metri si rotunjite ca pietrele de rau m-au intampinat in drumul spre primul munte. Simteam ca sunt parca pe alta planeta. Stancile erau relativ cenusii, cu iz rosiatic si cu straturi exfoliate la suprafata de la soare. Asfaltul lin mergea mai departe spre uriasul prietenos din roca. Am inceput sa urc mai abrupt. Da` sa urc, frate.. Se simtea foarte intens efortul motorului in roata spate. Dau de rampa, trec de cateva serpentine si incepe sa se arate valea intinsa. De nedescris... Parca nici pozele nu o cuprind asa cum am simtit-o de acolo de sus. Am mai urcat cateva sute de metri in altitudine pana aproape de varf, unde am gasit un camping si m-am oprit. Deja drumul pleca spre cealalta parte a versantului, sau urma sa ma lovesc de un dead end. Acolo muntele era rege. Simteam puterea locului cum apasa pe mine spunandu-mi parca "esti un nimic". Eram atat de sus incat expresia "in creierul muntilor" pe moment suna perfect. In dreapta si in stanga drumului era un teren abrupt de imi era frica sa ma uit. Din dreapta puteau sa cada pietre, spre stanga puteam sa cad zeci de metri in gol. Faptul ca mergeam pe motor pe marginea prapastiei ma tinea incordat si cu frica. Prapastia era gata sa ma inhate de cum ma pierd putin. Muntelui se vedea creierul din stanci enorme, cenusii pe care se conturau straturile de lava. Pareau inca proaspete si gata sa se lichefieze. S-au pastrat atat de bine inca de acum mii de ani cand s-au ridicat la mii de metri sa respire. Spre sud vedeam un munte care de la jumatate in sus parea o singura bucata, o piesa turnata si asezata pe baza construita din bucatele mai mici. Din loc in loc erau cocoloase formate parca din cauza plastilinei neframantate bine. Copacii enormi se vedeau de aici ca niste stropi mici de apa ce s-au prins de parbriz. Era prea sus pentru vegetatie. Un varf din piatra seaca, batut de vant si mangaiat de soare, udat de ploaie si iubit de noi toti mocnea trecerea timpului. Era atat de frumos.. Ma simteam recunoscator mosului tanar care m-a facut sa iau calea muntilor. Mi-a trecut un gand sa raman acolo la noapte, dar eram cu mile in urma, banii plecau de parca ii lua vantul, iar raceala care radia din munte imi vibra in timpane ca un sfat batranesc: Copile, aici nu e de tine si de cortul tau. Am mai stat putin si m-am bucurat de munte, am facut cateva poze si am coborat interminabila panta. Cu frana de motor, mai calcam frana spate cate putin odata cu fata, incet-incet am reusit sa ajung si la salele muntelui, de unde uitandu-ma in sus spre locul in care am fost mi s-a parut enorm faptul ca am fost acolo. Imensitatea vaii si a muntelui m-au surprins intr-un mod in care nu voi putea niciodata sa explic. Rocile rotunjite mi-au atras din nou atentia cu ciudatele lor forme. Am luat drumul muntelui de la sud: Horseshoe Meadows Rd. Se vedeau de departe serpentinele subtiri ca firele de par pe care urma sa le trec. Erau ca un zig-zag intins pe tot versantul. Incepea sa se simta lipsa soarelui, era tarziu si odata cu seara, punea stapanire pe zona si racoarea muntilor. Si totusi mi-am zis ca trebuie sa il vad si pe al doilea tot azi, ba chiar mai mult: Sa cobor si sa mai fac niste mile. Drumul statea drept o bucata buna. Am mers cat de repede am putut. Aveam vreo 80 - 90 mile / ora, si dupa o curba am inceput sa urc din nou. Dar de data asta a fost cu cantec drumul. Urcusul urcus, serpentinele serpentine, si pe deasupra mai erau si pietre cat pumnul, altele mari cat un cap de barbat sanatos, cazute pe asfalt din loc in loc - la cateva zeci de metri. Am facut slalom cat am putut, unde nu - mai incetineam.. In fine, am cam tras de motor de am urcat si muntele asta. Era tarziu, motorul voia si putea, eu il ardeam cu pofta.. Cred ca acolo am invatat ceva mai bine imi calaresc motocicleta. Pietre.. serpentine.. gaz pe unde mai puteam, devenea obisnuit. Am urcat peste 500 de metri in altitudine, si de aici se vedea altfel toata valea lacului Owen's. Peisajul era de vis. Dar mare spaima am tras cand am gasit o bucata de drum pe care doar o banda era practicabila. Cealalta, din cauza lunecarilor de teren a fost distrusa. Cum am ajuns acolo nu stiam ce sa fac. Insa nici prin gand nu mi-a trecut sa imi iau jucariile si sa plec de unde am venit. Eu trebuia sa ajung sus si imi era frica de ce trebuia sa urmeze: portiunea de drum periculos. Unde mai pui ca eram intepenit pe motor de atatia km in sa, nitel oboisit si cu mainile tremurand de frig. Am luat frumusel motorul de coarne, inima in dinti si frica in piept si am trecut incet pe langa primejdie. Mai departe drumul a fost la fel pana sus. Arborii aratau foarte salbatici. Erau adaptati la conditiile grele: radacini care imbratisau stanci ca sa ajunga la sol (care defapt era pietris cu ceva nisip), coroane foarte sarace in suprafata foliara din cauza vantului puternic.. Se citeau pe copaci conditiile extreme pe timp de noapte. Cum ar fi fost sa fi ramas acolo noaptea aceea cu cortul? Nu vreau sa imi amintesc sentimentul de nesiguranta si prabusire morala.. Am ajuns pana in punctul din care daca mergeam inainte urma sa cobor pe partea cealalta muntele. Asa ca am intors in mijlocul soselei prin miscari dus - intors din cauza nisipului care se ridica la marginea asfaltului, si am tras cateva poze, dupa care am pornit incet inapoi. Am facut poze, insa nu foarte multe din cauza frigului care parca imi strapungea oasele cu ace multe si ascutite. Dupa vreo 2 km de coborat am simtit lipsa ochelarilor de soare cumparati din Chloride. M-am intors inapoi pana in varf, m-am uitat peste tot pe unde m-am oprit, insa dusi au fost. Nitel bosumflat ca era a treia pereche de ochelari pe care o pierdeam din Massachusetts, am plecat mai departe sorbind din ochii mei flamanzi de frumos, deliciul peisajului. La intoarcere am trecut mai usor de zona periculoasa, iar cand am ajuns la poalele muntelui deja se simtea ca vine intunericul. De.. eram pe partea de est a muntilor. M-am apropiat de Lone Pine prin aceeazi zona prina de roci rotunjite, insa de data asta altceva mi-a atras atentia: Norii care se formau deasupra vaii aveau forme ciudate. Forme de farfurii cu cate o gaura pronuntata in partea de jos. Un sentiment straniu am avut pe moment, insa am trecut repede peste, pentru ca imi era prea foame ca sa-mi fac griji in privinta norilor. Am intrat lejer in oras si am oprit la un restaurant. Am parcat si am incuiat motocicleta, am intrat si mi-am zis: ori mananc bine si platesc o gramada de bani, ori nu mananc deloc. As fi ucis pentru o mancare calda si o cana cu ceai fierbinte dupa frigul pe care l-am tras prin munti. A venit o copila de vreo 14 ani, foarte agera la minte si m-a asezat la masa, dupa care, pana a venit meniul m-am uitat gura-casca pe pereti: Zeci de poze cu John Wayne, desert si munti laolalta, cowboy, cai si pistoale.. Am ramas ca la balci cu ochii iesind din orbite, saliva in coltul gurii si fata neexpresiva. Imi exclamam in minte fara sa ma pot opri: Oau! Oau! in timp ce vedeam poze care mai de care mai interesante si mai pline de spirit infatisandu-l de cele mai multe ori pe John Wayne. Eram locul in care venea des la masa, mai ales in timpul filmarilor ce aveau loc de multe ori in muntii din care tocmai ma intorceam. Oare stateam pe scaunul lui John Wayne?

Noi suntem aici. Motoarele vin ele.. Abia astept sa urc picioarele si sa schimb vitezele cu voi in preajma. Poate drumul muntelui o sa fie primul, sau spre Vama Veche.. P.S.: Peste 6 ore plec spre locatia unde imi fac revelionul. Povestea continua la anul Nu stiu daca sa imi para rau sau bine ca inca nu e gata.. Pana la urma, daca se termina anul asta, cu ce pofta mai intram in noul an? La multi ani si petreceri frumoase! Consumul excesiv de alcool dauneaza grav plictiselii

O sa postez cat de curand si continuarea. Doar sa prind ceva timp si stare de sine Mesaj completat Imi pare rau ca nu am reusit decat acum sa mai postez inca o parte din povese. Here it comes: Un panou pictat in negru mi-a dat de inteles ca intru in Nevada. Gata cu ghinionul, gata cu atitudinea de nereusita. Parca incepeam o noua aventura, iar lumina in care era pusa ma facea sa ma simt de parca abia acum incepeam cu adevarat sa traiesc ceea ce voiam cu adevarat. Ma apropiam de Death Valley, un punct la care nu am putut sa renunt, si datorita caruia si drumul meu trecea prin acea zona. Incepeau sa se arate niste case construite simplu, insa care sopteau printre palmieri cuvinte de lux, fara ca nisipul si pustiul din jur sa le poata afecta in vreun fel statura opulenta. Las Vegas! Eram acolo, treceam cu motocicleta pe autostrada care ademenea traficul spre parcarile cazinourilor. Am admirat mare parte din oras, si am cerut informatii oamenilor care, conform asteptarile mele ar fi trebuit sa fie parca din alta lume doar pentru ca traiau intr-un oras bogat, dezvoltat din nimic si izolat in desert. Am ajuns pe Las Vegas Blvd South si am trecut pe langa Stratosphere spre Bellagio. Era lumina si orasul inca nu si-a aratat farmecul, insa ce am vazut acolo nu voi uita niciodata: Palmieri peste tot, hoteluri splendide, gradini frumoase, cazinouri langa alte cazinouri, scari rulante in exterior, destinate uzului pietonal, oameni multi si toti cu zambetul pe fata, masini de revista, etc. Dupa o tura prin oras m-am intors la Travelodge, un motel de langa Circus Circus. Pentru cine se uita pe maps.google.com, peisajul e schimbat enorm fata de cum era la momentul fotografierii zonei de catre cei de la google. Vis-a-vis de motelul de mai sus, la inceputul lui octombrie era un schelet de cladire de peste 10 etaje, si o presimtire ma face sa cred ca acolo urmeaza sa fie un zgarie-nori. Dupa dusul fierbinte, am luat un tricou "de oras" pe mine, adidasii de la New Balance si blugi si am sters-o in oras. Era deja intuneric, ca am asteptat sa se faca dimineata in Europa sa pot suna pe cineva. Am amanat plecarea spre Romania cu cateva zile pentru ca biletul de avion il platisem round trip, si-am plecat. Am mers pe jos vreo 3 km fara sa imi dau seama cand au trecut si am ajuns la Bellagio. Din pacate spectacolul artezian era sfarsit din cauza orei deja tarzii - era aproape miezul noptii (insa cu toate astea era lume multa pe strada, unii radeau in gura mare, altii se fotografiau..) Am facut si eu cateva poze si m-am minunat de splendoarea lantului hotelier Caesar Palace si de minunea peisagera de la Treasure Island. La intoarcere spre motel m-am oprit la Circus Circus si am aruncat 20 de dolari la slot machines. Stiam ca ii pierd, dar trebuia sa o fac si pe asta A doua zi am scos si banii trimisi de familie. Inca 450 de dolari imi sopteau optimism din buzunarul de la piept. De data asta i-am scos fara probleme. Am mancat, am impachetat totul si am sters-o iar la drum. GPS-ul nu mai voiam sa il vad ca ma enervam de cate ori il prindeam cu banda izoliera. Am mers intr-o directie pana am dat de autostrada si i-am dat bice. Rulez cativa km si vad ca dupa o curba larga am soarele in stanga. Mergeam spre nord si autostrada nu dadea semne sa vireze spre vest. Stiam ca autostrada 160 trebuie sa mearga direct spre vest inca din sudul orasului. Deja eram agitat, insa am continuat sa merg inainte. Am pierdut cam o ora, timp in care am inconjurat jumatate de oras. Si nu e de saga, era jumatate de Las Vegas. Am facut vreo 50 km pana in partea de nord a orasului si am deschis harta. Ma gandeam sa merg pe 95, ca tot acolo ajungeam. Dar ma abateam de la ruta initiala. De obicei nu sunt superstitios, insa atunci am avut un gand ca o presimtire. M-am hotarat sa merg tot pe acolo, asa ca am taiat orasul in doua si am ajuns inapoi la punctul de unde ma pierdusem. Intre timp am luat si pranzul la Subway, iar cand am ajuns la 160, drumul pe care trebuia sa merg initial, era deja cu peste 3 ore mai tarziu decat inainte sa inconjur jumatate de Las Vegas. Deja am mai facut odata plinul din cauza frumosului ocol bajbait printre semafoare. Si am luat 160 spre vest. Fiind dupa-amiaza, soarele imi batea din fata arzandu-mi figura. Incepea sa miroase a aventura din ce in ce mai intens. Ma apropiam de zona la care ma uitam cu ochi flamanzi pe google cu cateva luni in urma. Satisfactia si emotiile imi faceau inima sa bata mai cu viata, in timp ce eu miroseam pustiul. Nu stiu ce anume, insa intotdeauna m-a fascinat desertul. Atata spatiu in care nu gasesti nimic. Doar o caldura puternica ce se risipeste printre ATATA nisip... Cred ca am mai spus-o, dar simt nevoia sa o spun din nou: In pustiu zvacneste o liniste care iti sfasie sufletul. Am intrat in Pahrump cautand ceva de astamparat foamea care se tinea scai de mine si ceva info despre Valea Mortii. O domnisoara simpatica mi-a dat o harta si mi-a mai spus cate ceva despre oraselul in care ma aflam. O privire suspect de dulce m-a surprins de cateva ori in timpul asta, dar faptul ca eram singur si nu voiam probleme cu fostul prieten gelos (scenarii preconcepute, vazute prin filme in care grupuri prin desert sunt acostate de criminali cu probleme psihice, care stiam ca erau doar in imaginatia mea, insa stresul din ultimele zile insista sa mi le impuna) m-a "ajutat" sa o ignor. Am plecat pana in parcare unde am intrat in vorba cu o tipa care conducea un Jaguar (mi-am zis: tipa cu viziune - fie a vazut Europa, fie are aspiratii globale). Mi-a povestit cum e cu benzina si mi-a povestit o intamplare despre ea si sot, motocicletele si benzina care s-a terminat in Death Valley. Nu am vrut sa stiu prea multe despre Vale. Misterul care va fi urmat era prea frumos pentru a-i zgudui fundatiile cu informatii prea solide. Si am plecat spre Death Valley. Soarele era aproape de apus, nimeni si nimic in jur, deja departe de civilizatie si nestiind cand urma sa intalnesc din nou oameni. Un asfalt superb intr-o zona atat de pustie cum imi imaginam ca ar fi urmat. A fost de vis calareala cruiserului meu la apus de soare. S-a facut deja intuneric si nu voiam sa gandesc deloc la altceva decat la drum si la milele care curgeau lin in jurul cauciucurilor. Am gasit o cladire saracacioasa intre alte cateva (Furnace Creek ranch) unde traiau cativa oameni - din cate am inteles de la ei, acolo fiind casa celor care lucrau la camping. "Parcarea" o facusem greu prin nisipul de o palma, si la fel a fost si plecarea. O clipa de neatentie si puteam sa nimeresc un drum spre nicaieri (Badwater rd), insa m-am oprit si am aruncat un ochi pe harta la lumina farului. Nici 2 km si am gasit un motel la care era 120$ camera, si un camping ceva mai ieftin cu 12$ la cort. Am campat pe intuneric (era ceva lumina de la luna plina care m-a surprins foarte placut chiar in seara in care ajungeam in cel mai ravnit loc din toata drumetia). Am campat la 60 m sub nivelul marii, si am dormit pentru prima data in ultimele 4 - 5 zile un somn linistit si odihnitor in cortul pe care incepeam incet sa il indragesc. Sa fi fost de vina faptul ca acum eram sigur ca voi ajunge la Pacific sau pur si simplu era ceva in acea liniste din Death Valley ... ?

Cosmin, in legatura cu info despre transport las pe altcineva sa te ajute. In ceea ce priveste legalitatea motorului tau si a permisului din Ro, in Massachusetts se intampla in felul urmator: A foreign visitor from one of the countries or territories listed in Appendix “C” may legally drive on the roads of the Commonwealth (deci in toate statele din US) on his or her own country’s valid license (limited to a licensed driver who is at least 18 years old and limited to a vehicle of the type covered by the license) for up to one (1) year from the date of arrival. Mentionez ca in acest "Apendix C" este inclusa si Romania. Pentru mai multe detalii vezi http://www.mass.gov/rmv/forms/21317.pdf - sunt sigur ca nu ar trebui sa ai niciun fel de problema in oricare din state. Asigurarea nu stiu daca acopera insa. Daca nu acopera incearca Progressive. O faci online si teoretic ar trebui sa aiba si acoperire pentru o luna. Pentru 12 luni m-a costat 132$ Mesaj completat Sigur ca dupa ce am vandut motocicleta le-am trimis celor de la asigurari un fax cu niste acte si mi-au trimis inapoi 115$ in cont. Deci m-a costat cam 17$ pentru perioada 18 aug - 10 oct. Convenabil avand in vedere ca totul s-a petrecut online si nu ma aveau in baza de date cu experienta in conducere sau alte date personale - deci risc mare

Tu stii cel mai bine cum functioneaza mecanismele din viata ta. gaseste o cale prin care sa incerci o viza. Banii ii scoti cum ajungi acolo Bafta!

Multumesc! Trebuie sa stii si tu si ceilalti care citesc: E mai usor sa ajungi in State decat va imaginati. Ce aveti de pierdut daca incercati?

@hoflix: multumesc! Era visul meu inca inainte sa ajung.. Ma vedeam Renegade Si am avut norocul sa o fac.. In State trebuie doar sa vrei. Resurse se gasesc. Mi-ar fi placut sa nu fiu singur, insa cum nu s-a putut.. Nu am renuntat doar pentru ca nu aveam cu cine sa merg. Spor la drum! Mesaj completat Am stat cateva zeci de minute cu ochii pierduti in maretia naturii. M-am simtit atat de mic si neinsemnat.. Am facut cateva poze si am plecat spre parcare. Am incalecat si am bagat mana in gaz. Cred ca am facut vreo 2 km cu oprire in fiecare view point si m-am hotarat sa vad asfintitul din primul loc in care l-am vazut. Oricum departe nu ajungeam daca plecam la drum. Zis si facut.. Am venit inapoi, am gasit campingul si m-am asigurat ca sunt locuri suficiente. Nu m-am cazat insa; am plecat din nou pe marginea prapastiei si pana la asfintit am stat si am respirat vantul care mangaia stancile rosii. Aveam cortul, nu imi era frica. Ar fi fost si moteluri, insa la punctul din care aveam de gand sa merg spre sud. Nu merita sa pierd frumusetea luminii soarelui de a doua zi pana acolo. A urmat unul din cele mai frumoase apusuri pe care am avut norocul sa le admir. Se lasa racoarea si intunericul atat de curat pe valea canionului.. Parea atat de pur incat o pace adanca s-a asternut si in sufletul meu. Era deja intuneric pe cand am ajuns la camping. La "office" - un automat cu touch screen in care bagai bancnote pana ajungeai la 12$ si butonai numarul vehiculului, numarul locului de campare si data check-in-ului. Emitea biletul automat. Pentru prima oara vedeam asa ceva, insa pentru ca eram obisnuit cu limba m-am descurcat usor. Mi-a scuipat o foita de hartie.. sa nu dai 1 leu pe ea. Tot acolo am cunoscut un "believer" care era mandru de asta. L-am intrebat: "Cum adica esti un believer? In ce crezi?" "In Iisus" mi-a raspuns. Au urmat cateva zeci de minute de schimb de pareri, dupa care, cand sa plec a trimis unul din baietii lui de vreo 10 ani sa aduca o carte. Mi-a daruit Noul Testament si mi-a urat drum bun, nu inainte sa ma invite la o un hot dog la ei in rulota. Personal, nu agreez genul discutiilor despre religie, mai ales cu necunoscuti, insa mi-a placut faptul ca a discutat atat de uman si avea un suflet cald. M-a mai trezit din raceala cu care m-a dominat singuratatea drumului. Am ajuns la numarul 39, am scos cortul.. am injurat putin, ca-l desfaceam pentru prima data si lumina aveam doar de la far, insa intr-un sfarsit i-am dat de capat. Se starnise un vand rece si taios de il simteam si in sacul de dormit in cort. Am luat husa de pe motocicleta si am rugat-o sa ma ierte ca o las goala in frig si am pus-o pe cort din directia vantului. Ce bine-ar fi prins un foc.. Am pus si paturica peste sac, am mai tras o bluza pe mine si am adormit. Eram deja obisnuit cu oamenii pasnici intalniti pe drum, si ca prin vis mi-am pus increderea in linistea de afara. Nu imi mai era frica. Dimineata, nu foarte devreme, am strans cortul intr-o clipa cu gandul la ce frumusete ma astepta si am plecat. Au urmat prea multe opriri ca sa le mai numar. Fiecare view point avea parcare, si in fiecare am oprit. E incredibil cat de mult poate cantari in asemenea momente faptul ca vrei doar sa vezi ceva anume. O buna bucata din zi m-au incantat stancile goale, pana am ajuns la Grand Cannyon Village. Acolo am mancat si am pus in rucsac ceva pentru drum. Am incarcat si telefonul in supermarket, ca se descarcase. L-am sunat din nou pe Adi sa-mi mai puna niste bani la Western pentru Williams, Arizona ca aveam ceva probleme cu cei trimisi de ai mei (Mare belea am avut si cu banii, dar va povestesc si despre asta cum ajung cu povestirea). Am vazut acolo cea mai mare motocicleta pe care am vazut-o in viata mea: Un Boss Hoss - dinozaurul erei motocicletelor - in fata caruia am incremenit. Era rosu cu galben sau galben cu rosu.. pictat in flacari. Un motor mai mare decat cel de la dacia mamei din '82 pe care o mai gadileam de placere pe sub capota, si o roata spate cat toate zilele. In rest.. simpla: ghidon drept, un singur far modelat cu gust, si un motociclist barbos si cu ochelari de soare pe fata caruia se citea o pasiune adanca pentru libertate si 2 roti. In cateva secunde m-am trezit si am intrat in vorba cu el: avea cutie de viteze automata care includea si treapta reverse (marsarier) ca era un chin sa o impingi. In rest.. nimic deosebit: un radiator atat de mare incat depasea dimensiunea unuia obisnuit de la o masina mica pe care era atasat un ventilator cat o elice si un rezervor pe care abia il cuprinde un ins mediu. M-am simtit atat de mic in fata lui.. Dar spiritul riderului mi-a redat taria: Nice ride! Going all the way.. Good luck! Pe drum am gasit si un aerodrom de pe care plecau elicoptere care faceau ture deasupra canionului - activitate turistica. M-am minunat de vreo 3 elicoptere frumoase asezate la linie, si am intrebat un tip daca se face skydive acolo (Am uitat sa va spun.. Cat am fost in State, pe langa lungul drum, mi-ar fi placut sa fac si un salt sau mai multe de la minim 3000 de metri. Sunt parasutist si mi-ar fi placut sa incerc unul de mai sus decat facusem pana atunci - era un must do pe care, desi nu aveam bani, l-as fi facut cu riscul de a ma imprumuta din nou). Din pacate, baietii de acolo zburau doar. M-am multumit ca daca nu imi iesea si cu salturile oricum traversam intregul continent si am plecat la drum cu zambetul in coltul gurii. Drumul bun, uscaciunea la ea acasa, vant.. Dar frumos! Deja vazusem Grand Cannyon, o minune. Si dau bice sa ajung in Williams ca ma asteptau banii. Am ajuns in Williams - oras in desert, nu foarte bogat insa cu strazi bune, goale (oamenii stateau in case pana aproape de apus probabil) si cu multe reclame, moteluri, benzinarii.. in fine, oras strategic. Si hai sa va spun cum fu si cu banii.. Am uitat sa mentionez faptul ca in Flagstaff am incercat sa scot niste bani trimisi de familie, insa pentru ca la stat a fost scris United States in loc de Arizona nu am putut sa ii scot. Asta a fost prima oara.. Aici, in Williams, a doua zi dupa cele intamplate in Flagstaff, m-am invartit putin pana am gasit un birou Western Union intr-o benzinarie. Cu sufletul la gura am intrat si am completat formularul, iar apoi i l-am dat baiatului de la desk. Si mi-a trantit-o: Banii nu pot sa ii scot pentru ca nu sunt trimisi in zona in care au fost accesati. Era exact aceeasi problema pe care o patisem in Flagstaff cu 1 zi in urma. Pai din context se subintelegea faptul ca banii sunt in sistem, insa nu in zona din care incercam eu sa ii scot. Respectiva suma era trimisa de o persoana din familie si nu putea sa isi ia liber pentru retrimitere. Aici a intervenit rugamintea catre Adi, prietenul pe care il sunasem dimineata. Am sunat la customer service si m-am certat cu tipa de acolo 10 minute dupa care am cerut pe manager si m-am certat si cu el inca vreo 30 de minute. Ma rog, ei erau calmi, insa eu eram inconjurat de lupi. Cu speranta ca acum puteam scoate suma, cheltuisem ultimii bani in Grand Cannyon Village. Am tot dat din gura vreo jumatate de ora, insa fara sorti de izbanda. Intrasem si iesisem din benzinarie de 6 sau 7 ori ba sa intreb numarul de telefon al celor de la customer service, ba sa il intreb pe tip de vreun camping in zona, etc. M-am scotocit bine prin buzunare si tot ce am strans am pus pe masa: aveam exact 2$ si 18 centi. Benzina era vreo 4$ / galon. Am hotarat sa pun d-aia proasta, cu cifra octanica cea mai mica pentru ca era mai ieftina (Honda mea nu facea pretentii, eram sigur. Insa tot drumul pusesem din cea mai buna, ca sa merg uns. Tineam la motorul meu). Am pus pe desk 2 $ pentru ca nu voiam sa dau si ultimii bani din buzunar, si-apoi oricum mai aveam ceva benzina sa imi ajunga pana in urmatorul oras - Kingman - care era la peste 100 mile distanta. Tipul, brunet si cu aliura de arab, mi-a impins banii inapoi si mi-a zis: This one is on me! Fill it up M-a surprins foarte placut gestul lui. Era vorba de 2 $ - bani pe care si in Romania ii dai bacsis, insa in momentul ala, in ziua aia.. Pentru mine erau toti banii. Parca cu greu am acceptat in mintea mea ideea de a lua banii inapoi - drumul lung isi spunea cuvantul - si i-am luat si i-am pus inapoi in buzunar la geaca. Pe toti 2,18. I-am strans mana si l-am rugat sa imi spuna numele, sa stiu cine m-a ajutat. Amir il chema. Dupa un "multumesc" mai sincer decat pot multi sa isi imagineze am iesit, mi-am pus manusile si am mers la pompa. Am umplut rezervorul cu benzina ieftina - in total de vreo 3 - 4 $ si am plecat spre Kingman, unde imi puneam toata speranta in rezolvarea problemelor cu banii. Nu mai aveam alta sansa. Eram la mana sortii, ca un fir de nisip in vant. Am simtit cele vreo 100 de mile apasand greu pe mine si pe norocul pe care il mai aveam in traista. Odata cu soarele care apunea parca ma parasea si ultima firmitura de optimism. Mergeam cum batea vantul..Parca nu mai aveam nici tinta. Ma simteam strans in menghina in asa hal incat incoltea in mintea mea ideea ca nu o sa apuc sa inot in Pacific si asta ma sfasia ingrozitor. Am ajuns in Kingman si m-am pierdut prin oras. Am stat intr-o parcare si am mai mancat ce mai aveam fara ca foamea sa dea semne ca se potoleste. In mintea mea nu exista a doua zi. Mie imi era foame azi, si azi nu aveam unde sa dorm. Nici de camping nu aveam destul. Ma gandeam sa intind cortul unde apuc, pe vreun camp, insa imi era frica de hoti, de politie.. Si pe deasupra mai batea si un vant... Am intrebat o domnisoara pierduta tarziu pe trotuar unde gasesc un camping. L-am gasit usor, insa la intrare nu stiam cum sa fac. Imi batea inima cu putere. Imi era rusine sa cer o amanare a platii pana a doua zi. Cand ajung la Office vad Closed Un fior caldut mi-a strabatut stomacul. Se facea check-in de noapte. Asta consta in punerea banilor intr-un plic pe care urma sa completezi numarul de inmatriculare, suma depusa in plic si numarul la care ai campat. Dupa ce am dat o tura si am gasit un loc ok, am mers la office, am luat un plic pe care am completat toate rubricile cu exceptia "amount" (suma depusa). Acolo am scris labartat IN THE MORNING si am bagat plicul prin gaura usii special conceputa pentru mail. Am fugit sa intind cortul, apoi am gasit un grup sanitar ingrijit, cu oglinzi dragute si apa calda. M-am barbierit si m-am relaxat, iar toata oboseala si stresul de peste zi le-am varsat intr-un dush fierbinte la care nu sunt sigur daca aveam voie, insa fiindca era deschis.. Dimineata devreme am sters-o rapid fara bagaj sa imi scot banii. Am ajuns la un supermarket inainte de ora 8 si-am stat la desk-ul Western Union pana s-a deschis si am inmanat entuziast formularul doamnei de acolo. A tastat ea ceva cu zambetul pe buze si in cateva secunde mi-a spus: Imi pare rau, insa nu pot sa iti dau banii. Shock. Parca imi venea sa o rog sa repete, insa eram sigur de ce auzisem. Am ramas mut. Eram distrus, mi s-a naruit totul. Nu mai stiam ca sunt in America, nici ca exist parca. K.O. din prima repriza.. Am iesit afara, am respirat putin si mi-am mai revenit. Fizic aratam ok, dar psihic eram daramat. Am intrat din nou si am rugat-o sa mai incerce inca o data. Acelasi rezultat. Pentru ca li s-a mai intamplat, singura probabilitate era ca cei care au completat formularul online - reprezentantul Western din Italia - sa fi trecut AR (Arkansas) in loc de AZ (Arizona). Mi se intampla a treia oara. Ma gandeam la ei cu asa o ura! De ce trebuia sa mi se intample mie? Si dintr-o simpla prostie! Puteam sa demonstrez ca eu sunt destinatarul. Aveam acte. Asta am spus celor de la customer service cand m-am certat cu ei la telefon. Voiam sa ii dau in judecata. Am mers sa caut un avocat. Deja doar asta aveam in minte. Cu benzina stateam destul de prost, insa am reusit sa gasesc un birou foarte curand. Era inchis. Inainte sa urc pe motor m-am mai trezit putin la realitate. Nu aveam bani nici sa mananc, dar sa platesc un avocat.. Nu mai stiam nimic. Eram pierdut cu totul. Am urcat si am mers incet fara tinta, cu gandurile imprastiate. In orice oras din stat as fi incercat, ar fi trebuit sa pot sa incasez banii - cel putin asa mi-au spus cei de la Western. Am ajuns fara sa vreau inapoi la camping, insa imi era frica sa intru. Trecand pe langa, drumul m-a dus la o benzinarie. Ma gangeam sa imi vand ceasul - un Wenger frumos, proaspat cumparat din Massachusetts de la TJ MAXX (un lant de magazine cu produse noi, insa nevandute in magazinele de la care sunt achizitionate en-gros) cu 70 $ - pretul real ar fi fost de vreo 200$. Vad un supermarket cu birou Western si imi spun ca degeaba incerc din moment ce in acelasi oras am incercat si n-am reusit sa incasez suma. Totusi, parca impins de o forta nepamanteana m-am urcat pe motor si am zburat pana in parcare. Nu mai eram entuziast. Ajuns acolo, completez fara speranta formularul si il intind doamnei. Asteptam o scuza si un refuz al platii. Dupa ce parca fluierand introduce codul in calculator imi rosteste numele si ma intreaba de unde astept banii. Spun ca din Irlanda si doamna inclina din cap in acord.. Shit! Exist! Tremurand mi-a pornit inima din nou sa bata. Parca imi era frica sa nu imi anuleze tranzactia. Am luat banii, am multumit si am iesit repede de acolo. Am plecat in tromba din parcare, de parca furasem banii. 270 de dolari primisem de la prietenul din Irlanda. Intram din nou in joc, si de data asta mai calit, mai optimist si mai hotarat sa imi ud picioarele cu apa din Pacific. Am platit la camping cu intarziere si am multumit pentru intelegere, am strans totul si la drum.. Ca vantul am traversat Kingman pana la iesire spre Las Vegas, am mancat la Wendy's si am sters-o spre Hoover Dam vrand parca sa scap de ghinionul care s-a tinut scai de mine in Arizona State.. Desertul din jur era linistitor si kilometrii zburau unul dupa altul. Autostrada se intindea drept in zare, fara sa ii vad capatul. Din cand in cand ma salutam cu motociclistii care se aratau pe celalalt sens de autostrada. Un indicator cu tourism info center ma atrage la 4 km de drumul 93 spre est, unde intru intr-un sat uitat de lume, ingradit de jur imprejur si cu porti deschise la drum. Era un peisaj ca in filmele de groaza in care bestii salbatice ataca locuitorii pe timp de noapte. Liniste si praf. Nimeni pe drum. Cactusi mici din loc in loc. Ajung la o casuta modesta pe care scria Info Center. Bat la usa, o deschid cu un scartait care parca sfasia linistea de afara. O doamna amabila ma ajuta cu info despre zona si imi spune despre Chloride - localitatea in care ne aflam - ca in urma cu cateva zeci de ani cautatorii de aur s-au stabilit acolo si in locul pretiosului galben au gasit argint. In procesul de extractie se folosea Clorina, de unde si denumirea pusa mai tarziu localitatii. Avea ochii putin inrositi probabil de la vant. Sau poate nu.. Era ciudata, iesit din comun de calma in vorbire si gesturi. Dulce la glas. Am cumparat de acolo si a treia pereche de ochelari de soare de care aveam parte de la plecare, am facut poze si am plecat. Trebuia sa ajung in Las Vegas. Asfaltul lin m-a dus kilometri multi pana am ajuns la Hoover Dam, un colos din beton construit cu multe sacrificii. Pe moment nu mi s-a parut iesit din comun, insa dupa ce am plecat mai departe mi-am dat seama ca este. Curba perfecta, drumul ingust de pe baraj, milioanele de metri cubi de apa stransi in amonte si adancimea erau calculate cu iscusime. In avalul barajului, la 200 de metri se construia un pod la inaltime, foarte probabil pentru autostrada. Va atasez poze. Mi s-a parut incredibil modul in care atarnau macaralele de niste cabluri si modul in care era construit arcul - similar celui din St. Louis.

Bebe Lupule, Coasta de vest e dementiala. Felicitari pentru ride! Eu nu am umblat prea mult pe coasta Pacificului, dar am fost cativa km pe highway 1, la nord de San Francisco. Curbe ca acolo nu am mai vazut. Abia acolo m-am simtit in stare sa inclin cruiserul cat de mult pot (nu stiu daca e mult sau putin pentru un cruiser: m-am inclinat in cateva curbe si la 45 de grade si atunci mi-au luat foc plamanii si ochii mi-au iesit din orbite. Sunt senzatiile de pe cruiser comparabile cu cele de pe un motor sport? Sau conteaza doar cum curgi pe sosea?) , si abia atunci, dupa mii de km, am fost in stare sa nu imi fie frica. Daca mai esti in zona, da o tura. Peisajul e de vis California rules! Mesaj completat Iar in ceea ce priveste Romania, mi-ar placea teribil sa o vad de pe motor. Cu munti impaduriti, campuri cu flori si Vama Veche... Hanuri in munti, la care sa ajung nitel inghetat de frig si de adrenalina. Sa serveasca fete cu suflet de copila mamaliguta fierbinte cu branza de vaca si smantana, ori cate o ciorbita sau pastrav afumat, si la urma un vin rosu de la beci... Astea nu le mai gasesti nicaieri in lume, si tocmai asta ma trage spre casa (tara). Da, daca o privesti asa, Romania rules! Nicaieri nu-i ca acasa, chiar si cu nefericitii care ne sar in par ca ne mai scot din rutina

Vrajitorule din oz, respect si libertate @ala mic in poza - multumesc

Cu multa placere Jean Taxi. Nu stiu altii cum sunt, insa eu am calarit o honda de 23 de ani 10 000 km fara cea mai mica problema, si cred ca sunt motociclete de exceptie. Altceva nu am probat ca sa ma pronunt. Inainte sa imi cumpar prima motocicleta pe care am plimbat-o tot continentul, am facut vreo 500 km pe o yamaha de 250 cc la noi in tara. Atat. Decideti voi ca stiti mai multe

Dimineata, deja obisnuit cu ritualul care mi s-a intiparit in modul de a incepe o noua zi, am facut un dush, am asezat bagajele, am verificat si curatat motocicleta, am lasat cheia si i-am dat bice. Urmatoarea oprire: Saint Louis Dupa ceva batai de cap cu benzi de autostrada, poduri si intersectii, am ajuns intr-un final la un oficiu western union, de unde am scos niste bani (Adi, multumesc inca o data!). Am vazut frumosul arc de otel si am zis ca ar fi pacat sa ajung acolo si sa nu merg sa il ating. Zis si facut: am ratacit pana am ajuns pe banda care trebuie dupa ce am trecut 2 poduri am intors si parcat ilegal. In fine, am incuiat si acoperit motocicleta cu husa si m-am dus. De departe se vedea frumos.. De aproape era incredibil. Era un simplu arc metalic, insa modul in care fusese construit era de neimaginat. Cum l-au ridicat, care e secretul echilibrului.. cum se face ca e asa rezistent? Multe intrebari care mi-au invadat mintea deodata. Daca sunteti in zona, mergeti neaparat sa il vedeti. E fabulos: are 192 m, e cel mai inalt monument din Statele Unite. Am vazut frumosul muzeu din subsol de la baza arcului si nu m-am putut abtine sa urc pana sus. Liftul a fost o experienta unica. Cel mai ciudat lift - carusel (ii spun asa pentru ca a fost construit sa urce usor oblic, pe o directie curba). Placuta impresie m-a tinut ceva vreme in zona. Am facut ceva poze si am plecat. Deja era trecut de pranz.. Arcul - Gateway to the West - era acolo si simteam ca deja am facut o buna parte din drum. Practic eram cam la jumatate, deja simteam ca de acum numar km descrescator pana la destinatie. Ma simteam rege peste distanta ce urma sa vina, insa nu era intocmai ce mi-as fi dorit fiindca simteam ca vine si sfarsitul aventurii. Am mai mers, am mai dormit la moteluri.. In Rolla am intalnit 2 baieti cu care am iesit la un biliard dupa ce m-am cazat si am lasat bagajul.. Am baut prima oara bere de cand plecasem de acasa.. 66 a fost lung si frumos, a mai picurat nitica ploaie din cand in cand.. insa mi-a placut ca nu era uda tare. Nu stiu despre voi, dar eu ma declar impatimit al raidului pe ploaie. Mai ales daca e noapte, liniste si asfaltul doar al meu. Sunt locuri prin care am trecut in aventura pe 66 si care inca nu stiu unde se afla pe harta. Am inchis gps-ul si mergeam spre vest. Nu-mi pasa ce urmeaza. Stiam doar ca merg spre Grand Cannyon, si drumul care imi putea satisface dorinta asta era cel de sub roti. Am trecut prin Arcadia, unde am vazut Round Barn.. O minune a route 66. Incredibil cum era sustinut tavanul de o asa suprafata fara stalpi de sustinere.. fara un schelet din barne.. nimic. Tot in Arcadia am intalnit un grup de motociclisti cu care am intrat in vorba si am aflat ca cei mai multi dintre ei au calcat pe coasta de vest prin weekend.. concedii.. Era ceva obisnuit sa aiba cateva zile libere, sa isi ia motorul si nevasta (sau numai motorul ) si sa plece in locuri indepartate. Nu au stat prea mult.. mi-ar fi placut sa aflu mai multe. Pe drum am gasit si cea mai mare sticla de Cola, inalta cat o cladire cu 4 etaje. Am trecut prin Oklahoma, unde m-a ajutat un motociclist sa gasesc un bancomat (aveam pe gps si bancomate, insa unde ajungeam era fie inchis, fie nu il gaseam ca era in interior prin magazine). Sa va spun cum a fost: Intrasem in oras, si aveam de gand sa dau o tura, sa vad cum e. Am mers acolo la National Memorial, un monument construit in cinstea celor care au cazut la atentatul cu bomba din acelasi loc. Un luciu de apa nu mai adanca de 4 cm, care sta pe o suprafata din piatra de culoare neagra. Impresionanta povestea. De acolo am plecat spre un bancomat ca aveam nevoie de cash. Pe drum am oprit sa studiez harta de pe gps, si in timp ce butonam tacticos cu manusile pe maini opreste un tip imbracat rock style, cu blugi.. ochelari de soare, batic pe cap, musteata lunga lateral si barba, si intreaba daca e totul in ordine. Calarea o HD Electra Glide din cate am realizat pe moment. I-am zis ca nu am nici un fel de problema cu exceptia faptului ca nu ajung la un bancomat (ma plimbasem deja vreo 30 de minute cu incercari esuate la vreo 3 locatii). A scos tipul mobilul hotarat sa obtina informatia ca si cum un bun prieten avea mare nevoie, a stat la telefon vreo 4 - 5 minute intreband unde gaseste cel mai apropiat bancomat disponibil, dupa care a inchis si a zis: Follow me! In timp ce ma stateam in urma lui, desi eram doar noi doi ma simteam mandru ca faceam parte dintr-un "grup de motociclisti", sentiment pe care nu mai avusem ocazia sa il traiesc. Dupa vreo 2 km fara trafic dar cu multe viraje si semafoare, am tras pe dreapta si mi-a aratat o benzinarie unde a zis ca este si bancomat. I-am strans mana si i-am multumit din partea Romaniei pentru ajutor si ne-am despartit. Am pus benzina, am scos cash si am plecat mai departe. Pana in Elk City am mai dormit intr-un motel tot pe 66. Oprisem tot noaptea tarziu.. dupa 23, cum imi placea mie. Cu mare parere de rau am plecat din Elk City fara sa vizitez National Route 66 Museum, unul din targeturile foarte importante. Eram in urma cu mult, si deja terminasem banii cu care plecasem la drum. Trebuia sa bag mile, frate... Am dormit in Amarillo la primul grup de moteluri gasite. La motel 6 am nimerit si a fost piparat, dar eram atat de obosit incat nu ma gandeam la patul care ma asteapta sus in camera. De la Amarillo, unde am cautat campul cu masini ingropate pe jumatate si nu l-am gasit, am plecat spre Albuquerque. Am ajuns relativ devreme si am gasit loc de cazare cu 40$ Eram cu cutitul la os.. Money were such an issue! Am dat o tura de seara dupa ce m-am cazat si am cumparat mancare. Batea un vant ca-mi era frica sa nu raman acolo si a doua zi. Aveam deja mii de mile, dar tot imi era frica in trafic cu vant puternic. Am si avut probleme zilele alea cu vant lateral puternic dinspre sud. Si aventura incepea sa isi arate coltii... Banii se terminau putin cate putin, distantele erau mici in fiecare zi (calculasem sa fa vreo 450 de mile pe zi si faceam cam 300 - 350), motorul incepea sa ceara nitel ulei..vremea se strica.. Se apropia sfarsitul drumului si trebuia sa vand motocicleta. Am inceput sa ma gandesc la asta, ca nu imi permiteam sa stau prea mult in San Francisco. A doua zi in Albuquerque am cautat acces la internet si am postat un anunt pe craigslist - pret de vanzare 1600 $ negociabil. Cautand sa cumpar ulei de motor, am intrat intr-un punct de recrutare for the army. Acolo l-am intalnit pe Kevin, un soldat care avea un Gixer, cum a spus el (probabil GSXR). A intrat pe google maps ca sa ma ajute nitel, mi-a dat ceva ponturi si cand a aflat ca am plecat din Massachusetts si merg in San Francisco mi-a zis ca sunt nebun Nimic mai placut sa auzi cand faci lucruri de asa anvergura.. I-am multumit pentru tot, am luat motorul si da-i frate bice pe autostrada ca sa bag mile serios. La vreo 3 km de mers blana aud un claxon. Ma uit in oglinzi si vad o masina. Ma dau pe prima banda si il las sa treaca pe nenorocit. Accelereaza baiatul si reduce in dreptul meu, iar tipul din dreapta ma fluiera. Cand ma uit, sa nu-mi vina sa cred: colegul lui Kevin pe scaunul din dreapta cu camera mea foto in mana. L-am urmat pana intr-o parcare langa autostrada, ne-am oprit si mi-a zis sa am grija pe unde imi mai las "stuff"-ul ca nu o sa gasesc intotdeauna baieti amabili. I-am strans mana si i-am multumit din inima, dupa care l-am intrebat cum il cheama, ca sa stiu cine m-a ajutat. Abia atunci am aflat ca il cheama Kevin. A urmat Midpoint route 66 unde am mai zabovit si am facut ceva poze cu un "truck" din vremuri.. Nu realizasem, insa era in fata unui restaurant. A iesit o doamna sa ma ajute, si dupa ce mi-a facut cateva am intrat sa beau un ceai. Era proprietara. Am mai vorbit despre vremurile vechi si sutele de motociclisti care trec pe acolo in fiecare an. Cand sa platesc .. nu a vrut sa ia bani. Vazand cum stau lucrurile i-am multumit si i-am lasat 1 $ bacsis. P-ala nu l-a refuzat Am mers la un alt restaurant recomandat de ea sa servesc pranzul (acolo serveau doar cina probabil), unde am fost surprins de modul in care stiu oamenii sa faca turism: Midpoint Caffe - Gallup. Acesta era punctul din care in orice directie ai fi mers pe route 66 (Los Angeles ori Chicago) era aceeasi distanta: 1139 mile. Am calarit si restul de mile din Texas pana am intrat in Arizona. Chiar la intrare am gasit un info center, unde am aflat ca parcul national Painted Desert se inchidea intr-o ora. Si am dat bice, frate.. mergeam cu 80 - 90 mile pe ora ca sa prind inca deschis. Voiam neaparat sa il vad, si nu imi mai permiteam inca o zi sa zabovesc in zona. Poate pentru multi din cei care citesc 130 - 150 km/h nu inseamna mult, insa pentru mine era mult peste limita. Pe drum vad ca motorul e suspect.. Nu mai tragea la fel de bine. Ceva se intamplase.. Sa fi fost de vina temperatura? Acul era stricat si nu imi dadeam seama, dar ma gandeam ca e suficient de racoare afara ca sa se raceasca motorul la asa viteza. Dar chiar si asa am lasat-o mai usor. Imi era frica. Daca mi se strica motorul eram blocat. Am ajuns la poarta parcului cu 10 minute inainte sa se inchida. Am rugat rangerul sa-mi dea voie ca vin de departe si nu stau mult. Cei 2 - 3 km pana la point view i-am facut relaxat, ca problema se simtea din ce in ce mai ampla. Am vazut un peisaj superb cu relief ondulat si colorat in rosu, bej, galben palid.. A fost frumos. La intoarcere deja simteam ca motorul nu e ok. Imediat ce am iesit din parc am tras in parcare si am stat acolo la niste verificari. Am lasat uleiul sa se aseze, am verificat nivelul.. ok. Apa nu am putut sa o verific pentru ca era fierbinte motorul, insa nu avea nicio scurgere.. Mai stau sa se raceasca si ce-mi vine in minte: Ma, da` eu am sters joja cand am verificat nivelul? Pun repede mana si scot joja, o sterg si o bag din nou. Cand o scot.. nimic. Uleiul era atat de jos incat nu atingea joja. Parul mi s-a urcat in varful capului si spatele paca voia sa imi iasa din geaca. Am cascat ochii si ma uitam cu asa spaima la joja aia de plastic... Parca nu-mi venea sa cred. O mai bag o data si o scot.. La fel. Consistenta arata ok, si totusi cand o scoteam prima data era plina de ulei. Deci nu ar trebui sa fie chiar grav, ceva ulei mai e. Dar mie nu uleiul imi statea in gand. Imi era frica nu cumva sa se fi fisurat vreun piston de la jarul de mai devreme, ca am auzit de un prieten care a patit la fel. Totusi am stat putin si am lasat-o sa se raceasca 1 ora. S-a intunecat, si intre timp mi se plimbau in gand o gramada de scenarii: Daca raman acolo si trebuie sa sun asistenta auto? De unde fac eu rost de bani, ca cine stie cat costa? Dar daca nu mai pleaca motorul si trebuie sa campez acolo in mijlocul pustiului? Imi era si frica, dar mai mult ma temeam ca nu mai ajung pe coasta Pacificului.. Intr-un tarziu ma uit la ceas.. trecuse o ora, am mai verificat o data uleiul ca trebuia sa se fi asezat bine.. Putin, abia atingea joja. Dau cheie, mai ascult putin.. aceeasi problema. Nu avea putere. Ce sa fie oare? Benzina? La admisie nu umblasem deloc de multe zile. Insa pentru ca uleiul era cel cu probleme inclinam sa cred ca ajung la San Francisco (asta daca ajung) cu probleme la motor, fiind nevoit sa o dau ieftin. Foarte ieftin! Hotarat sa ajung in Flagstaff, am calarit cu grija, nemaisimtind frigul care se lasa, nici vantul care batea mai sa ma dea jos de pe motor.. Mergeam usor inclinat spre stanga, asa de tare era. Iar cand trecea cate un tir, pentru eram pe banda 1, oprea din efectul vantului si imi era destul de greu sa schimb pozitia de echilibru. Parca ma tragea cineva intr-o parte. Poate daca aveam un motor mai greu.. Am mers incet si cu mare grija. Lung a fost drumul pana la Flagstaff, unde, dupa ce am ajuns am mancat un meniu la "Wendy's - Old fashion hamburgers", multumit ca m-a ajutat cerul sa bat drumul pana acolo. Am gasit un motel cu 35$ tax included, insa mirosea a tutun si era mizerie in office si nu mi-a placut. Am gasit alt motel la care am negociat cu doamna din Korea care se afla la desk. Initial era vorba sa coste 49$ + taxe. Am zis ca am o oferta mai buna si merg dincolo. Cand a vazut ca dau sa plec a zis: Ok, 45.. Am zis ca oferta tot e mai buna si i-am multumit de generozitate. Ok, how much do you want? 40$? La care eu, intorcandu-ma si privind-o pe sub spranceana, am dat replica decisiva: Tax included? 1 secunda a ramas fara reactie, dupa care a zis: Ok, what the hell? Tax included! Si uite-asa am ajuns sa castig bani prin negociere. Eram in foame mare de bani oricum, si fiecare dolar conta. Cum a trecut noaptea am luat-o la drum spre un service auto. Acolo am gasit pe cineva care era specializat pe motociclete japoneze, si dupa ce a facut o tura mi-a zis ca e ok.. Se misca asa si nu avea aceeasi putere din cauza altitudinii. Aerul avea alta presiune, ceea ce facea ca motorul sa nu traga la fel si sa scoata sunete ciudate (presiunea din tobe.. parca nu mai zguduia cu hotarare) in comparatie cu modul in care rulase pana atunci. Cu uleiul eram multumit. Il verificasem dimineata si inca era la nivel ok, chiar daca aproape de minim. Oricum, urma ca in zilele urmatoare sa cumpar si sa adaug. M-a cuprins o caldura ciudata. Parca incepeam sa fiu iar optimist pe deplin cu gandul la finish line. Soarele era bland, si asta ma facea sa ma simt si mai bine. Simteam ca am pe cineva sus care are grija de mine. Cu inima impacata ca am rezolvat problema, am plecat cu talpile sfaraind spre Grand Cannyon. Parca nu-mi venea sa cred ca deja traversasem mai bine de jumatate de continent. Am mers spre nord de la Flagstaff, si urma sa fac vreo 20 km pe marginea canionului, si apoi sa vin inapoi spre sud si sa ajung in Williams. Drumul a fost bun, cu asfalt de vis. Kilometrii zburau fara sa ii simt si peisajul incepea sa se arate. Apareau crapaturi in pamant, mari.. asemanatoare cu un canion mai mic. Peste inca niste km parcursi deja se vedea roca specifica zonei cum isi arata adancurile. Ajung la intrarea in Parcul National Grand Cannyon unde platesc taxa de intrare de vreo 12 $ (cred) si intru. Trag in parcare si fug spre view point. Il vad putin cate putin cum mi se arata. Soarele era inca pe cer si stancile care parca erau puse acolo de secole mi se aratau bucata cu bucata in timp ce ma apropiam. Splendid... Stanci goale cat vezi cu ochii! Prapastia era impletita cu piscuri inalte, iar roca era rosie, in straturi succesive cu galben pe alocuri. Erau si roci galbui de sus pana jos.. Un zid masiv spre est imi atrage privirea cu imensitatea lui si raul Colorado, nervos inca din vremuri vechi isi continua munca de secole. Eram pe marginea Marelui Canion si admiram ceea ce numai la televizor mai vazusem pana atunci Mesaj completat Inger Albastru, imi pare rau ca nu ati fost acolo cu mine si trebuie sa va multumiti cu o poveste citita pe forum. De povestit, cu mare placere Mesaj completat Inca 2 poze de la Midpoint - facute cu telefonul

Si masinile..

Si povestea continua.. Dupa ce am dormit ca un bebelus, invelit cu tot ce am prins in camera, m-am trezit ceva mai odihnit decat in ultimele zile. Deja obisnuita, a urmat pregatirea de drum si inceperea unei noi zile cu gandul la ce ma asteapta pe unde ma va duce drumul. Si dupa cativa kilometri de placere si soare, am ajuns... Se auzea de departe, iar norul de apa pulverizata se ridica precum o oda a libertatii spre cerul senin. Cea mai spectaculoasa cascada pe care am vazut-o vreodata era chiar in fata mea si parca inca nu realizam asta. A fost superb! M-am invartit pe acolo cateva ore facand poze si apoi m-am cazat la nici 100km de locul in care mi-am petrecut noaptea precedenta. Voiam neaparat sa vad cascada noaptea, ca auzisem ca ar fi frumos. Zis si facut. M-am urcat pe motor si am cautat un motel. Am mers ce am mers pe un asfalt cu cratere de-mi injuram clipa in care mi-am zis sa o iau pe acolo, si intr-un final am ajuns la un motel. Am parcat, am dat casca jos si am intrat in bar. Tipic american.. Masa de biliard cu fum sub lampi, 2 mosnegi cu palarii la o masa band bere si o barmanita la taclale cu cineva. Lor le era firesc, insa pentru mine era ca-n filme . Scaunele cum le stiti rotunde, inalte.. Dau buna seara si astept. Barmanita mai spune ceva doamnei de la bar si imi da atentie: Hey, honey! (pentru cine nu stie, e un salut cat se poate de obisnuit la ei, insa pentru mine – la fel, ca`n filme..). Parea ca sunt putin iesit din comun pe oriunde ma duceam. E drept, nu prea am vazut motociclisti imbracati integral in piele desi locurile prin care am mers erau in mod sigur destinatii vizate. Am inchiriat o camera, si am plecat inapoi sa vad luminile. Dupa inca o noapte in zona mi-am pus casca si am dat bice. Vreo 2 zile prin New York.. inca 2 pe la Niagara.. petreceam prea mult timp in zona de est. Am muscat din autostrada si nu mai ieseam decat pentru benzina cam la 130 de mile. Am inconjurat pe jumatate lake Erie pe la sud pana la Toledo, si de acolo am luat directia Chicago. In zona asta kilometrii treceau fara sa ii simt la fel. Eram concentrat mai mult pe distanta. Am ajuns in apropiere de Chicago si am gasit un motel ieftin, prin Gary - malul lacului Michigan. Acolo am dormit cu 25$ A doua zi am ajuns in Chicago in zona industriala pe care am traversat-o fara sa o simt, am mancat intr-un restaurant fast food ordinar (locul in care americanii merg zi de zi - cel putin cei de acolo pareau de-ai casei).. Am oprit sa intreb un pusti pe unde e intrarea pe „Hystoric 66” si nu a stiut, insa privirea tinta spre motocicleta l-a dat de gol.. Am intrat mai in vorba cu el si mi-a spus ca ii place motocicleta. Stiam exact ce e in inima lui, pentru ca in urma cu numai cateva luni salivam si eu pierdut cu privirea spre cate un cruiser personalizat cu franjuri din piele, capse ... L-as fi dat o tura, dar aveam atata bagaj pe spate.. Nu am stat deloc in Chicago. Nici macar nu am mers spre centru. Nu era un loc in care sa-mi doresc foarte mult sa ajung si eram pornit sa fac distanta.. Am luat highway 57 si am mers cateva mile bune.. La un info center mi-au spus ca old 66 era noua 55, care se intindea la cativa km mai la vest, paralela cu 57 pe care ne aflam. Nasol! Am gresit drumul inca de la inceput.. M-as fi intors inapoi, dar facusem deja vreo 50 km asa ca am tot mers pana am prins 17 spre vest. Am ajuns la Dwight unde am prins o ploicica (prima mai sanatoasa) de vreo jumatate de ora, dupa care am plecat spre sud. Ajuns in Pontiac mi-am zis ca ar trebui sa intru la muzeul route 66. Era inchis deja, asa ca am dat o tura si m-am cazat la motel Palamar. Acolo.. oameni de treaba, zambitori. Doamna de la receptie mi-a facut o reducere ca nu aveam marunt si m-a rugat ca pe Dumnezeu sa am grija de cheie, nu cumva sa o incui in camera ca nu are dublura (in multe moteluri usile se incuie automat la inchidere). Am facut ceva cumparaturi linistit, ca era timp. Prin supermarket numai lume cu fetze fara riduri, calmi toti si relaxati.. (in varianta autohtona – Avem di tăti) Urmatoarea zi am plecat la muzeul Route66 inca de dimineata. Povesti superbe salasluiau in obiectele din vitrine asteptand parca in afara timpului. Istoria lor nu e la fel de veche precum a noastra, insa are un gust savuros datorat in primul rand oamenilor care au crezut in libertate. Am vazut multe chestii interesante, intre care sticle de pepsi cola, route66 root beer (root beer e o bautura de care nu am mai auzit decat in State. E un fel de bere neagra, usor dulce, cu o aroma particulara), un panou cu placute de inmatriculare din fiecare an (incepand cu 1911 si terminand cu 1984, cand s-au dat placute de inmatriculare permanente), insigne cu 66.. Alaturi, in aceeasi cladire era Pontiac War Museum. Aveau expuse nenumarate uniforme, caschete, arme de tot felul de la baionele pana la pistoale si shotgun-uri. Insa piesa de rezistenta era o bazuca lunga de vreo 2 metri, acelasi model pe care l-am vazut pentru prima oara in filme cu Schwarzenegger cand eram pusti. Impresionat de povestile lor, am petrecut acolo vreo 4 ore. Am invatat ca FREEDOM IS NOT FOR FREE de la cei de acolo – veterani toti 5. Intamplarea a facut sa fiu primul roman care viziteaza muzeul, si mi-au dat un tricou “Get your kicks on route 66” si steag american cadou. M-am simtit mandru sa reprezint o tara intreaga… Am facut o poza cu toti 5 si i-am rugat sa mi-o semneze. Acum o am acasa si e unul din cele mai valoroase obiecte pe care le am din State. Cu inima impacata ca am avut ocazia sa vad o bucatica de istorie Americana, m-am intors la motel si m-am pregatit de drum. Pe drum – 4 chevy’s old style absolut superbe. Sunt multi care, mai ales pe route 66, isi iau nevasta si pleaca la drum prin America. Asa da concediu! Am dus cheia cu mult dupa checkout time si am cerut scuze doamnei, insa zambetul ei cald m-a linistit din prima ca nu e nicio problema. Am pornit mai departe prin Pontiac pe old 66, insa am ajuns curand la autostrada, unde m-am asezat mai bine in sa, am tras fularul pana-n dinti si i-am dat jar. 66 era paralela cu autostrada. Mergea asa zeci de km pana se pierdea prin cate o localitate pe vechiul traseu, iar apoi iesea din nou sa atraga priviri de pe asfaltul de poveste intins pe highway. M-am pierdut de cateva ori si am mers kilometri in directii gresite. Cand am gasit iar autostrada am pupat-o si am ramas, ca voiam sa dau si randament la distanta. Au trecut asa zeci de mile.. Am ajuns in Springfield – Illinois, unde am mers la mormantul lui Abraham Lincoln. Soarele plecase nu demult de pe cer si nu era nimeni, insa monumentul stapanea linistea parcului din jur, lasandu-mi un gust de satisfactie ca am calcat si pe acolo. Nu am stat nici in Springfield, desi asa ma gandeam la inceput. Am plecat mai departe sa mai fac niste mile in aceeasi zi. Voiam sa vad mai mult din America, si deja ma vedeam ajuns pe coasta de vest. Gandurile ma propulsau la zeci de mile in plus in fiecare zi. Acum deja nu mai conta cate mile fac in fiecare zi. Ma straduiam sa tin pasul cu antecalculul, si in acelasi timp sa nu-mi rapesc nici din placerea calariei prin cat mai multe locuri si cu popasuri lungi si dese. Savuram fiecare ora pe motor. M-am dat cu drumul, deja usoarele dureri de spate erau obisnuite si nu le mai luam in seama.. distanta pana la urmatorul gas stop trecea mai repede.. eram infipt in calatorie intr-un hal de nedescris, si asta imi placea teribil! Am inceput sa simt ca e momentul pentru somn. Banii incepeau sa fie din ce in ce mai putini asa ca am zis ca dorm la cort in seara aia. Zis si facut: caut un camping prin zona si merg spre acolo. La check-in era inchis, insa langa usa trona plin de egoism afisul NO TENTS! Scarbit si suparat in acelasi timp (sincer, ma simteam ca in Romania) am luat-o la drum si am mai batut cativa km de 66 ca sa ma relaxez. Incepea sa imi placa atat de mult sa merg noaptea.. Intuneric deplin, pustiu in jur si o liniste de mormant peste care era rege doar sufletul Shadow-ului. Doar eu cu motorul meu, farul si 66 – un sentiment la care ravneam cu vreme in urma. Indescriptibila senzatia.. mai ales ca in minte mi se invartea o idee ca un girofar calm, pierdut in linistea noptii: I’m riding America! Mesaj completat Am ajuns la Arts Motel (pe 66), unde m-a cazat o domnisoara foarte draguta din toate punctele de vedere. Oricum era tarziu, iar daca mergeam si mai aproape de St. Louis riscam ca motelurile sa fie prea scumpe. Am omis sa va spun ca War Museum a fost amenajat intr-o fosta inchisoare.

Tripul a fost cu mult mai savuros dupa prima jumatate. Pana ajung acolo cu povestirea va mai dau ceva poze. Azi, ca am timp .. Hosszu Toll & Dudus, mersi!

No comment, Doru. Superba zona, mai ales gradinile. Am fost si prin Europa, insa gradini cum au americanii nu am vazut. Mai atasez ceva dragut, american style Mesaj completat Am mai dat o tura prin poze..

Cumparat pe 18 aug din Dennis, Massachusetts cu 1400$ - vandut pe 09 oct in Burlingame, California cu 1000$

AM FACUT-O MA! Daca vreti sa vedeti poze, am pus cateva p-aici: /index.php?...445180&st=0 Shadow-ul s-a miscat animalic. Am completat putin ulei la vreo 5000 km de la punctul de plecare. In rest.. a mers uns. Doar benzina a vrut. 10 000 km nu am pus un strop de apa.. nimic nimic HONDA RUNS FOREVER!

Galen, uitai sa-ti spun de campinguri. Preturi foarte ok comparativ cu motelul: 10 - 15 $ o noapte, all across. Si locuri se gasesc. Nu stiu insa cum e camparea in alte locuri decat cele special amenajate pentru asa ceva. O singura data am facut-o in San Francisco si m-au luat rangerii la bani marunti la 6:00AM. Dar sa lasam detaliile pentru poveste. As fi putut desigur sa campez la inceputul drumetiei, insa cand ai bani in buzunar.. ii dai pe o camera de motel cu un pat moale si un dush fierbinte. Mai ales dupa ce tragi frig (mai mult vant) pe motor cate o zi intreaga. Preturile de motel au fost mai piparate pentru ca: New York e scump. Foarte scump! Si in zona Niagara - marile lacuri e zona turistica. E de inteles cum stau preturile. Am gasit insa si cazare cu 25 $ la motel dupa plecarea de la Niagara, dupa cum urmeaza sa va povestesc.

Doru BMW, mare adevar graiesti despre americani. Eu, deja obisnuit cu stilul lor imi e greu sa explic. Mi se par firesti multe lucruri, si ma astept ca lumea sa le stie. Multumesc de ajutor

Si continui cu povestea... Plecarea din New York: Urmatoarea dimineata m-am trezit devreme ca aveam cale lunga de calarit. Mi-am facut bagajul, am verificat uleiul, apa, lichidul de frana si ambreiaj, am sters motorul de praf si am plecat. Dar numai vreo 200 de metri pana la un service, ca aveam impresia ca trebuie adaugat lichid de frana (aveam si de ala cu mine). Surubelnita aveam, dar surubul se blocase si i-am ras canalele. Aveam nevoie de ajutor. Tipul de acolo a fost ?jos palaria!?. Nu-i stiu numele dar il respect mai mult decat pe multi dintre prietenii mei. Cum m-a vazut necajit a si intrebat care e problema. Mi-a dat o masina de gaurit, am chinuit surubul, l-am reparat si am vrut sa ii platesc. Nu a vrut sa imi ia bani. A zis ca ma admira ca am plecat la drum. Initial, credea ca sunt un tip plecat in lume sa isi caute un loc in care sa se stabileasca (a rider searching for a place to settle down ? dupa cum m-a descris fratelui la telefon). Cand am plecat, mi-a zis God Bless you! Am multumit omului, insa in mintea mea am ramas fara cuvinte. Practic nu a facut decat sa imi dea o bormasina sa rezolv un surub, dar sufletul din el m-a facut sa il .. (pot sa spun sa il iubesc?) Plimbarea a fost placuta prin oras pana am reusit sa ies si sa ma indrept spre Buffalo, orasul in care aveam de gand sa ma cazez ca sa vad renumita cascada. A fost vreme frumoasa asa ca am gustat din fiecare kilometru. In fond.. era aventura mea, de ce sa ma grabesc? Am mers toata ziua cu mici pauze pentru alimentare cu benzina si cate-un sandwich. Cred ca asta a fost ziua in care am facut cei mai multi kilometri. Tarziu mi-am dat seama ca "riding for fun" nu a fost intocmai eficient. Eram cu mult in urma fata de ce-mi imaginasem, asa ca am hotarat sa nu ma mai opresc decat pentru benzina. Ma durea dosul de atata stat in sa, iar coloana si coastele imi pocneau la miscari mai ample. Dar asta conta prea putin, de neluat in considerare in fata maretiei calaritului pe asfalt american.. Ma simteam ca un renegat veritabil pe cruiserul meu negru cu leather throttless si asta imi hranea spiritul nomad intr-un asa hal incat uitam de foame, de sete, de oboseala.. Nici macar faptul ca nu aveam wind shield nu conta absolut deloc. Mi-a batut vantul in fata mai mult decat as fi crezut (fara windshield, fara casca integrala - nu stiu de ce, dar am simtit ca vreau sa o fac in felul asta. As fi putut sa imi cumpar alta casca inainte sa plec - aveam totusi de traversat America - dar calaritul avea alt gust cu fata libera). Acum, dupa > 10 000 km spun cu mana pe inima: calareala de cruiser cu fata in vant e unul din cele mai bune lucruri care i se pot intampla unui motociclist. Iar cei cu suflet liber stiu bine despre ce vorbesc. Sutele de km treceau doua.. trei .. Campul se transforma in deal, dealul in deal cu padure.. iar soarele ardea din ce in ce mai putin. In acea zi am prins si ceva vreme urata. De.. ma apropiam de zona marilor lacuri. Am mers pana s-a inserat si am oprit pentru benzina intr-un orasel plin de indieni. Cel putin asa mi s-a parut pe moment la cat eram de strain locului. L-am intrebat pe unul daca ma aflu pe drumul cel bun, iar dupa confirmare i-am zambit multumit ca am vorbit cu primul indian din viata mea, am platit si am adapat murgul. Era insetat rau.. Facuse 140 de mile fara sa-i dau nimic altceva decat jar. Dupa ce-am infulecat si eu rapid ce merinde mai aveam prin rucsac, m-am pornit hotarat sa ajung in Buffalo. Si mai erau kilometri ... Cu faza scurta, cu mai multa grija, cu ochii bulbucati cat cepele si cu limba inca scoasa de 40 cm de placere mergeam pe un frig de-mi crapau obrajii spre Niagara. Trebuia sa ajung in ziua aia. Neaparat. Altfel riscam sa pierd prea mult timp aici, unde nu sunt prea multe de vazut. Urma Grand Cannyon, Las Vegas, Death Valley, Sierra-Nevada, Coasta de vest... Trebuia sa ajung azi! Am trecut prin cateva orasele mici si apoi am nimerit in mijlocul lui nicaieri. Noapte neagra in jur, masini ioc.. Se auzea doar zgomotul neobositului motor de Honda care parca repeta neobosit "Honda runs forever! Honda runs forever! ...." Incepeam sa simt oboseala si eram constient de asta. M-am bucurat foarte mult ca reuseam sa fiu lucid. Poate pentru unii pare simplu, insa din ce auzisem, stiam ca e posibil sa obosesc si sa nu simt. Atunci e periculos in trafic, mai ales pe motocicleta. Simteam toropeala cum incepe sa curga in mine. Aerul rece incepea sa imi patrunda geaca si apoi incet ii cedau si hainele. Mainile deja erau reci sub manusile purtate toata ziua. Se lasa frigul mai neiertator ca oricand. In gand aveam o singura rugaminte: Hai orasule odata, ca nu mai pot! Ma uitam in zare cum trona intunericul peste pustiul la fel de negru si strangeam din dinti rezistand vantului din ce in ce mai rece. Drumul era drept, nu ma solicita deloc.. stateam cu mana in gaz si cealalta intre picioare, la calorifer. La un moment dat, drumul mi-a ascultat rugamintile si a inceput sa se onduleze. A aparut si ceva padure? Ceata usoara? Vad un semn rutier: Atentie Animale! Mergeam cu 70 km/h, dar cu frica. Nu lasam deloc oboseala sa puna stapanire pe concentrare. Mi-am zis: ?Noroc ca-i frig! Asta ma ajuta? Am indurat asa cam pret de o ora, dupa care am hotarat sa ma opresc. Am cautat pe gps moteluri, am sunat (impresionant de batran saracul gps, dar avea numere de telefon la informatii despre moteluri ? cum ziceam.. Sunt norocos!) dar nu a raspuns nimeni din pacate. Am pus locatia pe gps si am plecat. Oricum era in drum? Ajuns acolo, caut lumina.. la office nimeni. Doar un mesaj cerea atentie: NO VACANCY. Incalzit de speranta, simteam deodata raceala cum pune iar stapanire pe mine. Mi-am tras manusile, am potrivit fularul si i-am dat bice. Cat sa mai fie pana la urmatorul? Nici la motelul asta nu raspundea nimeni la telefon. Cred ca am mai mers vreo 4 ? 5 km, insa i-am simtit ca pe 100. Ajuns acolo intalnesc un cuplu care erau (ar fi trebuit sa fie) in luna de miere. Zona de munte ? deal.. (era noapte, insa erau arbori specifici zonei montane). Si eu ca si ei aveam aceeasi problema. Nu era nimeni care sa ne cazeze. Dau ei o tura prin jurul vilei (era mai mult o pensiune decat motel, cum era trecuta pe gps) si gasesc un biletel lipit de geam care spunea ?My guests are welcome to come in and make themselves confortable?. Foarte ciudat.. Oare sa fie vorba doar de cuplu? Ca vorbisera inainte sa ajunga. Oare sa fie vorba de oricine vine acolo? Nici la numarul lasat pe bilet in caz de urgente nu raspundea nimeni.. Intram si noi ca era usa descuiata, strigam pe acolo.. Nimic! Stau 2 minute, ma incalzesc si plec la gps sa caut alta locatie. Imi era atat de frig incat nu simteam degetul apasand pe ecran. Ma gandeam sa imi iau bagajul si sa o sterg direct sus, sa fac un dus fierbinte si sa ma arunc intr-un pat sub plapumioara. Mi se paienjeneau ochii si salivam cu gandul la plapuma aia calda. Parca deja o simteam pe spate. Asa de puternic imi devenea gandul sa raman.. Si totusi era casa omului, nu ma puteam caza.. Intram prin efractie, si de probleme chiar nu aveam nevoie (chiar daca faceau parte din aventura). M-am hotarat sa plec. Moteluri mai erau prin zona. Nici nu mai stiam cat sunt de departe de Buffalo. Nu am mai dat zoom out la gps. Acum nu voiam decat sa ma bag in pat si sa dorm? Am mai cautat prin cateva locatii in care din pacate nu am gasit moteluri (oricat de mult am laudat gps-ul, mi-a facut si draci si i-am blestemat programatorii). Pe ecran aparea motel, in intersectie erau doar case, in alta parte parcare.. In fine, m-am suparat si am tot dat bice. Am ajuns in urmatorul orasel, unde am gasit un Motel 6 sau Motel 8, intru si intreb un pret. Era cam 1:00 dimineata. L-am intrebat cu o oboseala evidenta si autentica infipta in adancul expresivitatii daca are camera libere si cat costa. M-a intrebat daca am triple A (Triple A e un fel de membership la clubul auto national sau ceva de gen, cu care ai reduceri si diverse facilitati cand calatoresti). Am zis ca nu. Atunci tipul mi-a zis: Repeat after me: Yes, Dave! I have Triple A! Usor amuzat de situatie si placut impresionat de ajutor, am repetat calm si fara graba tot ce a zis el. Apoi, dupa un zambet mi-a spus ca are o camera si costa vreo 110$ (cred). Cand am auzit am uitat de frig, de foame si de somn. I-am spus jenat ca e putin cam scump pentru mine. Mi-am luat manusile si fesul si am plecat. Am topit linistea cu pornirea motorului la care eram sigur ca nu se astepta nimeni la ora aia tarzie si am plecat la benzinaria din zona. Am facut iar plinul desi inca nu era nevoie si am plecat mai departe. Incepea sa picure cu stropi marunti si desi ca o ceata apoasa. Mergeam pierdut cu gandul la patul cel cald care ma astepta undeva la cateva minute mai in fata. Parca stiam ca urma sa ajung la un motel. Nici nu am terminat de gandit ca am si vazut unul. Intru, sun.. intreb de camera libere. Norocos prind una cu vreo 70$, bag totul in camera, incui motorul si pun apa fierbinte in cada. 10 minute m-am bagat la dezghetat, iar apoi m-am trantit in pat ca un iceberg in ocean dupa desprindere de pe calota glaciara. Maine vad cascada? Si s-a rupt filmul Mesaj completat Imi cer scuze pentru greselile ortografice. Am scris in word 2010 si se pare ca transpus direct pe forum unele simboluri sunt interpretate gresit. Ghilimelele, cratima sunt peste tot "?"