Ramish

Uh! Mie imi merge, chiar si dupa "clear cache". Singura tara in care probabil nu merge e Ghermania, datorita coloanei sonore. Dubios.

Multumim frumos pentru aprecieri. Fotografia cu vartejul de nisip e intr-adevar foarte frumoasa, insa ii apartine Patriciei, ca multe altele dintre cele postate aici. Eu, Patri si Ralu am avut grija de documentarea fotografica a excursiei, cu ajutorul lui Eru bineinteles. Sa raspund intrebarii tale. Fesh-feshul e un nisip foarte foarte fin, asemanator prafului. Cred ca aici iti poti face o idee http://www.asphaltandrubber.com/popular/fech-fech/ 9 aprilie. Ziua asta e una plina de adrenalina pentru baietii ce-au calarit dunele de la M'Hamid in drum spre Oaza Sacra, au tras de motoare, vrand-nevrand au introdus nisip in filtre si-n carburatoare, iar noi am exersat sarituri demne de jocurile olimpice, la o piscina cu apa tulbure de .. nisip. Mai departe scrie-n carte si in vide-ul regizat, montat si subtitrat de al meu Alecu.

Știi cum e la noi când dormi cu cortul pe coclauri? Te trezești înconjurat de câte o turmă de oi sau o cireadă de vite. Cam așa ne trezim în dimineața asta, doar ca turma e de cămile. Apropo, la nisip se doarme super bine, iar în Maroc nopțile în deșert au fost numai bune de dormit, călduțe cât să fie confortabil. Cea mai plăcută surpriză e că suntem la doi pași de nisip. Disperarea ce o simțisem noaptea trecută când abandonarăm căutarea nisipului și puseserăm cortul în fes-fes se evaporă. Cam, așa-i cu noaptea, bâjbâi aiurea, vorba cuiva „Nu se face adventure riding noaptea” În spatele unor tufe nu sunt doar cămile, ci e și prietenul nostru de aseară, Hame. Așteaptă cuminte să ne trezim. Probabil că aștepta de ceva vreme când o ia la pas voios spre noi. Omul ăsta a bătut 2km prin praf, de la sat la tabăra noastră, doar să ne aducă o pungă cu smochine din grădina sa. Deși la doi pași de nisip, ieșirea din praf se dovedește mai dificilă decât pare. Ne echipăm și urcăm pe motoare, ne luăm rămas bun de la Hame, ca în 50 de metrii să ne dăm jos și să începem cu ridicatul, împinsul și trasul motoarelor. Nici nisipul nu e chiar nisip, nici suprafața nu e tocmai lină. Ba nisip, ba fes-fes, rădăcini, arbuști, strate erodate. Adventure! O luăm iar la picior și fotografii, cu Hame după noi dându-ne direcții și împingând motore. E fericit, râde, râdem și noi. Are rost să mai spun cât de mega frumos e peisajul? Ajungem la câmpul asta de piatră topită și răcită de nu știu câte ori de căldura soarelui și pornim în căutarea de comori. Și apoi iar nisip unde ne luptăm pentru supraviețuire, funduri de lac uscate unde ne credem la Bonneville Salt Flats și încercăm să ne doborâm propriile recorduri, piatră și 20km/h auch. Pe la amiază ajungem leșinați la un auberge în mijlocul nisipurilor și o dăm pe cola, ceai fierbinte de mentă și cafea cu lapte. Gazda e așa drăguță că ne aduce farfurii pentru a ne prepara propria noastră mâncare, din ce mai era în pungă. Africana noastră nu prea mai trage așa că Alecu profită de ocazie și verifică CDI-urile, filtrul. Adevărata problemă însă o descoperă mai târziu. Ca întotdeauna după o oră la umbră și odihnă, vrem nu vrem, ne continuăm drumul destinația Zagora. Spre seară ne întâlnim cu Eru la Zagora și nu mai contenim cu descrierile aventurilor ultimelor două zile. Cumpărături, inclusiv cantități industriale de portocale și pornim în căutarea unui camping cu piscina la M’Hamid, ceea ce și găsim sau ne găsește el pe noi când suntem racolați de pe niște străduțe înguste.

Multumim frumos pentru aprecieri. Fes-fes-ul era in zona asta cel putin, fix drumul de iesire din sat, pista. De cele mai maulte ori cautam astfel de drumuri. Daca nu le gasim de acasa, speram sa ne ratacim pe ele la fata locului In ceea ce priveste oamenii, cred ca saracia, lipsa "civilizatiei" face oamenii mai buni, lacomia unui castig rapid pe spatele turistilor, mai putini buni. Dar oamenii sunt la fel peste tot in lume indiferent de statutul social. E greu sa calatoresti asa cum calatorim noi daca ti-e frica de oameni.

Noi am stat la Haven La Chance Desert Hotel ) incredibil numele. E mai frumos decat pare in fotografiile lor. Iar preturile le poti negocia la jumatate din pretul de pe site. http://www.desert-hotel.com/portal/en/

Raman inteleasa cu Ralu sa ne trezim pe la 6 pentru a prinde rasaritul soarelui intre dune si pentru a incerca sa facem niste fotografii, nu se stie cand mai ajungem pe aici. Ralu e foarte constiincioasa si in buna dimineata ma aud strigata. Sper ca visez, mi-e o lehamite sa ma trezesc.. Ma simt obosita tare si am ochii cat cepele, dar nu pot rata ocazia. Cand reusesc sa ies din cort Ralu are deja cativa metrii in fata mea, iar in nisip cativa metrii e mult, fie ca esti pe jos sau pe motor. Doi pasi inainte, nisipul ma trage unu' inapoi. In cele din urma o ajung si ne stabilim pe creasta unei dune. Soarele rasare deja de dupa alte dune si valuri de portocaliu, peste portocaliu ne inconjoara, brazdate de senilele miniaturale ale gandacilor de nisip. Visarea noastra e intrerupta de un nene ce ar vrea sa ne vanda niste fosile "frumos" slefuite si caruia incercam sa-i explicam ca barbatii nostrii nu ne dau voie la cumparaturi. Ramane oricum cu noi, ne face niste fotografii si ne tine companie. La intoarcerea noastra lumea s-a trezit si ne pregatim de plecare. Vine si momentul despartirii, dintre noi si Eru, el mai ramane o zi la piscina urmand sa ne reintalnim inainte de M'hamid. Pe noi ne asteapta un track aventuros si pe alocuri dificil pana la destinatie, iar glezna lui e defecta dupa incidentul de ieri asa ca alege asfaltul. Noua nu ne place asfaltul, iar el nu vrea sa ne strice distractia Lasa in urma piscina si umbra palmierilor si dusi suntem. Nici nu stiu cand parasim asfaltul, parasim si pista, si ne trezim in mijlocul unor dune mai putin inalte de data asta. Incercam sa inaintam cu totii pe motoare, dar e imposibil. Iar suntem imprastiati prin nisip, plini de speranta ne infundam unul cate unul, nimeni nu scapa. E clar, avem nevoie de un nou plan. Noi, fetele, ne descotorosim de geci, ne legam la cap cu ce avem la indemana, ne inarmam cu aparate foto si bidoane de apa, si ne pregatim de o plimbare sub soarele Marocului. Ceea ce urmeaza e distractiv si extenuant in acelasi timp pentru baietii nostrii dragi, pentru noi sunt multe ocazii pentru fotografii frumoase si spectaculoase. Momentan motoarele sunt abandonate si se odihnesc pe scut. E nevoie de super forte unite pentru a le impinge si scoate afara din nisip. Se repeta procedura pentru fiecare si hop, am mai facut 50 de metrii. Ne mai sar in ajutor si cativa localnici. Nisipul ne surprinde din nou. Tocmai cand crezi ca vei reusi sa iesi.. te inseli Oricat de mult ne-ar placea nisipul, incet ne lasa puterile. Ne potolim setea cu cea mai ramas din apa si glicemia cu niste cuburi de zahar ce le tineam pentru cafea. 2-3 km de nisip se transforma in cel putin 2 ore de impins motoare, dar peisajul e atat frumos ca merita, sper ca si cei care imping simt la fel. Satisfactie si usurare simtim cand nisipul se transforma in praf ceva mai batucit. Dar nici nu facem prea multi metrii ca ne scufundam iar, scurt de data asta, in fes-fes-ul fainos. Dupa atata agitatie ne e sete. O urcare spectaculoasa prin nisip si praf ce aproape se incheie cu victime si suntem in mijlocul unui satuc. Il intalnim pe Ali, calare pe o mobra mica si sprintara, ce e dragut sa ne conduca cei 7 km ramasi intre noi si o coca-cola rece, prin nisip si desertaciuni. Locul spre care ne conduce sta de veghe intinderilor pustii alaturi de stancile ce au luat forma vaselor de tajin. E frumos si primitor, amenajat cu bun gust si mai ales are toate utilitatile, AICI. E racoare si suntem ospatati cu un bol imens de alune si ceai fierbinte de menta cu mult zahar din partea casei. Daca la inceput nimeni nu ar fi vrut ceai clocotit pe caldura asta, acum dam gata vreo 4 litrii, ajuta. Dam o vizita prin auberge si suntem asa impresionati ca am vrea sa ramanem, mai ales fetele. Seful zice ca nu se poate. Mai avem cale lunga si Eru ne asteapta maine la asfalt, iar altfel nu stim ce ne asteapta mai departe si cat va dura. Vrem, nu vrem ne luam ramas bun de la Ali, urcam pe motoare si dusi suntem. Prindem apusul soarelui in ceea ce pare a fi fost candva un fund de lac. Ultimul sat pana la locul de campare, unde o mai fi fiind si asta. Vrem doar apa, atat, pentru ca nu am gasit mai devreme. In 5 minute micul centru al satului se umple de femei si copii ce isi insira marfa de vanzare. Sunt atat de draguti. Copilasii isi aliniaza cu atentie, una cate una, camilele de plastic. Imi cam pare rau pentru ei, e imposibil sa cumperi de peste tot cateceva si mai suntem si pe un buget restrans. Fetele isi mai cumpara una alta, incercam sa zambim si sa ignoram pe cat posibil strigatele comerciantilor. Cu parere de rau si strangere de inima trebuie sa ne vedem de drum. Iesim din sat acompaniati de uralele copiilor ce se iau la fuga dupa motoare si se intrec a ne da indicatii de drum. Facem cu mana voiosi, insa voiosia noastra se incheie brusc cand ne dam seama ca departe nu o sa ajungem. Nici nu iesim bine din sat si puf! drumul asta e numai fes-fes, si inca ce fes-fes. Cand te afunzi brusc in 30-40 de cm de faina e clar, jos pasagerul si la impins. Am ajuns in momentul in care baietii inainteaza usor, iar noi in urma lor, pe jos, tinandu-ne de mana cu oamenii din sat, ce se ofera sa ne duca lucrurile. Suntem cam reticiente. Am cam vrea sa se intoarca in sat si sa ne lase in pace. Se insereaza si ne-ar place sa iesim din fes-fes, sa punem cortul in nisip. Asta e noul plan. Baietii au luat-o pe undeva printre tufe si fes-fes cu motoarele insotiti de niste baieti pe mobre, noi am ramas in urma pe jos insotite de alti consateni ai precedentilor carora continuam sa le multumim in speranta ca or sa ne lase in pace si or sa se intoarca in sat. Nu e chip, se tin dupa noi. Nu ma simt foarte comfortabil, dar sper ca mi se pare. O rup in engleza, franceza, spaniola sau ne intelegem prin semne. Aflam ca fes-fes-ul tine 5km si incep sa ne lase sperantele. E intuneric bine si nu ajungem nicaieri. Desi nu prea vrem, nu avem incotro, ne oprim intr-un loc in care se mai raresc tufisurile si hotaram ca a sosit momentul abandonarii. Suntem obositi si flamanzi si oaspetii culesi din sat nu mai pleaca, asa ca hotaram sa ii servim cu o supa la plic si pe dansii. Sunt atat de draguti ca doi dintre ei ne fac un mic foc, in jurul caruia ne strangem cu totii. De aici seara se desfasoara mai bine decat ne-am asteptat. Nu stim sigur pe unde am ajuns, dar suntem cu totii bine si ne-am facut si niste prieteni noi. Oamenii pe care ii priveam atat de reticient mai devreme, ne intretin cu glume si ghicitori. Petrecem o seara placuta impreuna, ne fotografiem cu mobra lor, rezolvam probleme de matematica, de fapt Patri le rezolva, doamna profesoara de matematica, si ne facem cel putin un prieten, Hame. O zi si seara de pomina in care am ajuns sa cunoastem atat locuri frumoase, cat si oameni la fel de frumosi.

Salut! Cand am cautat bilete pentru ferry online majoritatea ce le-am gasit au fost in jur de 180 de euro. Gasisem si la 130, la o singura companie si nu parea 100% sigur. In port, ai sa vezi, sunt multe ferry-uri ce trec in fiecare zi, nu e doar unu pe zi. Nu cred ca are rost sa faci rezervare online, e cam imposibil sa nu gasesti locuri. Fiecare companie incearca in ultimul minut sa vanda cat mai multe bilete si mai prinzi si oferte datorita intarzierilor ce le au toate.

Mi-am facut un obicei din a ma trezi prima sau cel putin de dimineata tare. Cam la ora la care ma tarasc afara din cort, cu fata tot mai umflata si parul valvoi, Eru isi face si el bagajele si mai schimbam o impresie despre trecerea noptii cat eu fac un nes la sticla. Azi nu, Eru doarme sau sta chitic. Ma bucur de rasaritul soarelui ce mai intarzie putin peste marginea vaii in care suntem. Diminetile in desert sunt frumoase. Pe la 8 insa, soarele se simte tocmai ca o bila de flacari gata gata sa se rostogoleaca peste noi. Nu prea mai e chip sa stai in cort nici cat sa-ti strangi lucrurile. Pana urcam pe motoare, si reusim sa plecam, tot echipamentul se lipeste de noi. Daca la inceput sentimentul nu e cel mai placut, acum face parte din rutina de zi cu zi, iar mai tarziu ne va lipsi. Si cum nesul de dimineata nu e niciodata de ajuns, in cativa kilometrii oprim pe aceeasi Valee du Ziz, intr-un punct de belvedere peste oaza ce umple aceasta vale. Contrastul intre roca golasa, arida, roscata si verdele arborilor, a culturilor e atat de mare. La limita reusim sa savuram cafeaua si peisajele. In urmatoarele minute motoare, autocare si microbuze ticsite opresc in parcare. Suntem invaluiti. Destinatia noastra e merzouga. Stiu ca azi trebuie sa ajungem la dune, la nisip. Dune nu am mai vazut decat la televizor. Nu stiu inca la ce sa ma astept. Alecu imi spune ca in zona Merzouga vom gasi fosile, de cumparat bineinteles. Eu as sta aici sa le caut. Nu se poate, suntem mai mereu in mare graba. Imi inchipui ca un prim semn al apropierii de Merzouga e magazinul asta de fosile, unde camilele beau coca-cola. Afara sta de straja dinozaurul, inauntru suntem impresionati de placile astea uriase cu crinoidee atat de frumoase. Lasam in urma orasele asfaltate iar drumul devine tot mai pietros, apoi tot mai nisipos. Cum dam de nisip pot sa citesc entuziasmul si suprinderea in ochii si-n gesturile baietilor. Din coloana cuminte ce a fost pana acum gasca se sparge. In toate zarile doar motoare in gaz si dare lungi de praf. Eru trece cu pletele-n vant la 10 metrii de noi si cu toate claxoanele noastre resueste sa dispara din raza vizuala. Dincolo de praful ce se ridica in urma lui sunt dunele de nisip portocaliu de la Merzouga. Se trece la recuperarea lui Eru. In oras Alecu si Luci ne cumpara portocale, noi bem o cola la umbra unui auberge de unde poti chiar sa inchiriezi schiuri pentru nisip. Mai avem o doleanta, camping cu piscina ca am vazut noi ca se poate. Alecu gaseste campingul visurilor noastre si fericiti punem cortul intre palmieri si rulote de pensionari francezi. Sa va mai spun ca in spatele cortului incep dunele de la Merzouga? Si toate astea plus dus cu apa calda la 12lei/persoana. Masa o luam in mare graba pentru ca vrem sa ne pierdem intre dune car mai curand. Dezbracam motoarele de orice fel de bagaje, legam niste bidoane de apa si plecam in mare tromba, Asfalt, asfalt, asflat si facem o stanga… nisip! Africana noastra simte ca a ajuns acasa. Nisipul fuge de sub noi sau noi alunecam pe suprafata lui? Senzatii tari pentru baietii nostrii care lupta pentru fiecare metru in nisip. Eu ma simt ca intr-un parc de distractii. Alecu chiuie Ne imprastiem printre dune. Mai pe jos, mai pe motoare sau ingropati in nisip. Sentimente de izbanda pe chipul fiecaruia pe masaura ce deslusesc secretele nisipului. Gaz, gaz, gaz, taiem urmele, zburam in toate directiile. » Post actualizat in 06 Aug 2014 10:28 Munca grea se transforma in distractie cand dam de o duna mai inalta, devine valul ce trebuie calarit. Drumul de intoarcere e lung si anevoios. Nu reusim sa dam o tura completa prin Erg Chebi si se face tarziu. Ramane pe altadata. Drumuri de praf, drumuri de nisip si sate atat de izolate. Pe seara suntem in oras in cautarea unei bine meritate beri. Ne luam la vorba cu un grup de francezi foarte draguti ce calatoresc cu 4x4 si aflam ca pe cand ne ploua pe noi mai bine spre Fes ei au fost surprinsi si sablati de o furtuna de nisip in care nu vedeai la 3 metrii in nici o directie. Sunt impresionati de modul nostru de a calatorii. Berea ajunge la pretul unei nopti de camping, auch, asa ca ne multimim cu una si ne declaram satisfacuti dupa asa o zi.

Ce poate fi mai fain decat sa te trezesti dimineata si sa stii, de cum deschizi ochii, ba chiar fara sa trebuiasca sa-I deschizi, ca te asteapta o noua zi plina de aventura? Ma simt un fel de Indiana Jones, sau macar ajutorul lui Indiana Jones. Niste linii pe harta, pe gps, drumuri, se transforma in locuri fabuloase. Si uite asa, ne trezim ca ridicam praful in mijlocul unui sat. Oamenii sunt foarte draguti, prietenosi, curiosi. Copiii sunt fascinati de mobre si de vacarmul ce-l provocam. Vroiam sa o luam spre Gourrama daca bine imi amintesc, vale foarte frumoasa pana acolo, pe care nu am ajuns in ratacirea ce-a urmat, dar asta-i aventura. Gourrama ramane pe data viitoare. Azi se prevede offroad si nenumarate ocazii pentru fotografii. Sperantele de aventura imi sunt confirmate cand ma apropii in misune de recunoastere de albia unui rau. Alecu ma intreaba daca merge si sunt incantata sa-I dau un raspuns pozitiv, stiu cat de mult ii plac provocarile. In prima noastra tura impreuna mi-au zburat mucii pe toate coclaurile pe care m-a purtat si acum nu ma mai pot potoli. Dar wow ce albie e asta! E un adevarat canion. Nu stiam de el de-acasa, ne-am pomenit intre peretii lui si a fost un inceput perfect pentru offroad prin Maroc. (De fapt chiar asta era pista, am aflat mai la intoarcerea acasa, Route de Inml, in apropiere de Ait Alou si Bou Redine). Frumos si salbatic si putin batut de pas, la prima vedere pustiu. Noi fetele am luat-o la pas si ne-am transformat in echipa de interventie, ridicat si impins motoare. De reparatii nu a fost nevoie Si am mers si am meeers si soarele era puternic. Mai aveam pe noi echipamentul de moto, castile in mana, bocanci in picioare si aparatele de fotografiat, dar cum sa te plangi cand in jurul tau se desfasoara peisaje desprinse dintr-o proiectie de documentare ala National Geographic? Frumos! Dar asta nu e tot. Nici nu apuc sa ma gandesc ca-mi pare rau dupa valea asta ca intram pe alta, diferita dar la fel de surprinzatoare, ce ne scoate pe o culme pietroasa. Baietii au avut iar de muncit, dar pun pariu ca au fost la fel de incantati sa treaca pe motoare treptele astea colturoase pe care vantul, apa si timpul le-a modelat expundand straturile de roca in toata intortocherea lor. Noi, fetele gafaim incontinuare la deal, cu castile in cap. Dupa ziua asta fac rani in cap de la pus/dat jos casca E foarte fain felul in care poti sa vezi drumul serpuind pana in departare, parca toate sunt facute pentru a fi fotografiate. Din loc in loc mai rasare cate o asezare, un magar, femei care strang vreascuri pentru foc habar nu am de unde, copii super fericiti sa te intalneasca. Ajungi sa te simti mic si umil in comparatie cu oamenii astia, rupti de lumea cum o stim noi, ce traiesc din roadele muncii lor si a caror existenta depinde atat de mult de de putinul acces la apa, apa mai mult subterana, ce intretine mica lor oaza, gradina de castraveti din spatele casei cum ar veni. In ziua asta am ajuns in locuri izolate bine si a fost super frumos. A fost ziua preferata multora dintre noi si cea mai placuta prima intalnire cu pustietatile. Spre seara tragem la Errachidia. Debusolati de intinderea dreapta si pietroasa ce ni se arata odata ce am iesit din oras , hotaram sa nu ne indepartam prea mult in cautarea unui loc ce e posibil sa nu-l gasim, coboram in Vallee du Ziz unde gasim un petic de nisip sub doi palmieri si ne facem casa.

In dimineata asta suntem tare entuziasmati. E soare, e caldut, suntem uscati. Azi lasam in urma Fes-ul si ne continuam drumul catre sud. La revedere! Pe cat de mult imi doream de acasa sa vad toate locurile astea turistice, pe atat de mult imi doresc acum sa ma indepartez de ele si sa ne pierdem in pustietate. Pe la amiaza oprim intr-un sat pentru cumparaturi. Primele legume de Maroc, si fructe si parizer O multime de tineri se ingramadesc in jurul nostru. Alecu pleca la piata si imi lasa in grija paza si protectia mobrei. Ma intorc cu spatele pentru cateva secunde si ma trezesc cu un gagiu aruncandu-se in sa, respir usurata ca vad motorul inca pe cric si ma alatur distractiei si sesiunii de fotografii. Peisajul pare in schimbare, ne indreptam spre Atlasul mijlociu si in curand urcam pasul Tizi n’Tiskine unde e atat de frumos ca hotaram sa poposim pentru degustarea celor cumparate. Atractia aici a fost atat muntele cat si parizerul rosu-ticlam, mancabil, cu gust de pate vegetal. Nu as putea sa spun ce contine. Sfecla? Am mancat ca apucatii si ne-am bucurat. Trecem padurea de cedrii de la Tafferte si ne indreptam spre pasul Tizi-bou-Zabel. E inca zapada. Suntem mai mult cu gura cascata. La o rascruce de drumuri dam nas in nas cu un om de zapada, cu Sambor aka Sambor1965 aka Krzysztof Samborski si vreo 7-8 motoare. Baietii schimba impresii, noi facem fotografii. Despre intalnirea asta de gradul III Eru poate povesti mai multe, el e mare fan. Acum ca stiu cine e si cu ce se ocupa domnul Sambor pot sa ma declar si eu fan, dar tot il las pe el. Urcarea pe drumul asta e super frumoasa. Sus ne mai oprim o data pentru o gura de aer rece si o privire peste orizonturi. Pe coborare suntem multi multi si mie imi place. Ma caznesc sa dau niste fotografii in sapte fara sa deranjez. Imi iese si nu prea. Dincolo de pasul asta, in doar cativa kilometrii imprejurimile arata tot mai aride, roca tot mai erodata si vegetatia incepe se dispara treptat, pana ce nu mai e. Doar tufe de iarba inaltuta, sursa de hrana pentru multe turme de oi, si piatra de diferite dimensiuni, nepotrivite pentru asternerea cortului. Intr-un final dam de niste delusoare, acoperite de musuroaie de iarba, in marea asta de piatra galbui-roscata. Nu e departe de sosea, dar nici nu pare foarte circulata soseaua, doar capre si oi mai trec transversal. In varful dealului un tanar ciobanas ne observa, lasa caprele si o rupe la fuga in intampinarea noastra. Vine in alergare si ne saluta printr-o sincera strangere de mana pe fiecare in parte. Pare tare bucuros sa ne vada, sa ne observe. Comunicam prin semne.La lasarea serii dispare asa cum a aparut. Gabi organizeaza un foc de tabara ad-hoc. Tufa ierbivora aproape inghite ciorapii crocanti de ploaie si de cizme ai lui Alecu. Ii salvam in ultima clipa. Prima noapte calda, fara ploaie, dincolo de munti si inspre desert, la cort. Eu nu prea reusesc sa dorm.

Deschidem ochii si ne ciulim urechile, inca se aude ploaia sau e doar apa ce se scurge prin burlane? Pe la 8-9am decidem ca nu putem sa ne petrecem ziua in varful patului si ploaia parca sta. Nici nu iesim bine din Chefchaouen si ne ajunge de undeva din urma. Parca avem mai mult curaj sa o infruntam dupa o noapte uscata si calduta. Cu o zi inainte ne propusesem 350km pana la Fes, aveam vreo 150 facuti si inca 200 de parcurs. E un fel de intrecere intre noi si ploaie. Nu scapam, dar intre reprize se mai zvanta hainele pe noi. Asta pana la un punct. La amiaza se ingroasa gluma, suntem uzi bine de tot. Eu am fost foarte viteaza si mi-am lasat salopeta de ploaie acasa, aveam doar pelerina. La fel si Alecu, doar ca el e mega rezistent la intemperii, ceea ce ma face si pe mine mai viteaza, dar tot cu pantalonii uzi leoarca. Nu pot sa ma plang, bocancii imi sunt uscati la interior, iar sa fii uscat la picioare e un lux. Manusi imbibate de apa, temperaturi sub 19 grade, prin urmare congelasem la maini. Inaintam asa 100km la finalul carora dam de un oras mai acatari unde tragem la o crasma pentru incalzirea extremitatilor si umplerea burtilor. Crasma era un fel de restaurant, cam cel mai din zona. Intram, ne scuturam de apa si continuam sa tremuram de frig pentru o vreme, cel putin eu. Comandatul mancarii e un haos complet, si asa avea sa fie de acum inainte. O rupem in franceza si engleza, fiecare cu alte obiceiuri culinare, incercam sa ne dam seama cu ce ne vom alege in farfurii. Ies castigatori cei care au optat pentru clasica kefta. Printre altele, intotdeauna suntem tare infometati si dureaza prea mult. In asteptarea mancarii Gabi de la Cluj (capusang) incearca sa-si usuce actele si banii ce ii plutesc de ceva vreme in buzunare. Alecu fotografiaza delicatesele. Omlette au fromage, oua ochiuri cu La Vache Qui Rit un cubulet. Pauza de incalzire/mancare se transforma in vreo 2 ore jumatate. Pe parcursul calatoriei ne dam seama ca asta nu o se schimbe niciodata 100km pana la Fes si poate acolo dam de vreme buna. De cate ori vad un petec albastru pe cer Alecu o ia in directia opusa. Imi vine sa-l intreb din cand in cand daca sigur e asta directia de inaintare. Nu se poate ajunge in Fes pe sub un cer albastru? Ma incurajaza ca dincolo de Fes e vremea mai buna. Nu stiu de unde stie el, dar il cred. Cand te ploua o zi intreaga nu te mai bucuri la fel de locurile prin care treci, in schimb, te faci mic mic de tot si speri ca asa mai ramane un locusor uscat pe undeva. Intram intr-o ceata groasa si ploua mocaneste. Suntem depasiti si depasim niste batranei francezi cu o rulota. Marocul e plin de turisti rulotisti si pensionari. Ceea ce nu e rau deloc pentur marocani si de asemenea pentru pensionari. Nu se mai vede nimic o vreme pana ce.. in dreapta mea, jos e Fes-ul si deasupra lui, spre Sud, marea de nori are o margine. Inca sunt neincrezatoare. Coboram cu avant ultimii 20 de kilometrii si suntem la marginea orasului vechi, Medina. E ora 5pm. Privelistea ce ni sea arata din directia asta nu e tocmai una prietenoasa. Cam un rau de gunoi se revarsa din orasul vechi cocotat pe culme, cladirile par intr-o stare deplorabila. Toata imaginea asta pe mine ma face sa vreau sa fug cat mai departe de civilizatie. Un tanar scuterist ne taie calea la infinit si aproape ne urcam pe el si el pe noi de cateva ori. Vrea sa ne ofere seriviciile sale de ghid. Ii explicam ca nu e nevoie, avem propriul nostru ghid, dar degeaba, nu vrea sa renunte. Ne indreptam sprea partea mai noua si periferica a orasului unde stim ca vom gasi un camping. Ploaia se opreste momentan, dar e inca frig sau suntem noi infrigurati. La camping cam balteste apa. Sunt multe rulote, dar nici un cort. Parca nu prea ne vine sa ne punem cortul in balta, in plus avem iar hainele ude. Dupa vreo 10 minute de discutii ne ajunge din urma scuteristul, care se ofera sa ne gaseasca cazare la un pret accesibil. Ralu ii explica ca “We don’t have any money” si negociaza pretul cazarii. Asa ajungem sa ne stabilim in Medina, pentru 100Dirhami/persoana si rezolvam acoperis pentru motoare la un pret de 40-60Dirhami. Daca bine imi amintesc. Iesim la pret de camping. Conditiile de cazare sunt putin sub cele de la Hotel Al Manzah, dar avem 4-5 camere si o sufragerie semideschisa spre cer. Iarna cred ca e nevoie de foc deschis in sufrageria asta. Si fara dus ca e scump si tocmai ce am facut unu in seara precedenta. Ne minunam la decoratiuni. Vrem sa vizitam Medina(orasul vechi) ca de asta ne-am abatut prin Fes in drumul nostru. Facem un schimb de palinca si impresii cu gazda noastra care ne recomanda si un ghid ce vorbeste foarte bine engleza/franceza. Acceptam pentru ca e tot mai tarziu si foarte usor sa te pierzi prin Medina, in plus poate un ghid ne poate vorbi despre lucrurile ce le vedem. Platim baiatul ce ne-a gasit cazarea si soseste ghidul. Dansul e ghidul. Ne ia cam 15 minute sa incepem sa intelegem ce vorbeste. E super simpatic si se maimutareste spre amuzamentul nostru si.. cam atat. Pornim grupati si in pas vioi, dar curand ramanem in urma unii de altii. Ghidul incearca sa mentina grupul, dar spre exasperarea sa nu ascultam deloc. Incercam sa fim atenti la ceea ce ne povesteste, dar nu prea intelegem ce zice. Medina e interesanta. Nici nu stiu cum sa o descriu. Multe alei inguste pietruite ce dau in alte alei inguste, marginite de constructii inalte, si usi dupa usi, dupa usi. Seara cand se inchid toate buticurile de o parte si de alta a aleilor sunt doar usi de lemn zavorate, in timpul functionarii lor in spatele fiecarei usi e de fapt o tejghea. Tejgheaua asta e si calea de acces a comerciantului in magazin. In spatele tejghelelor e o cu totul alta lume atat de bogata vizual si olfactiv. De la mirodenii, condimente de tot felu, foietaje scufundate in miere, legume si fructe coapte, de sezon la mirosul macelariilor, unde animalele pot fi chiar adapostite si taiate proaspat. Aici vezi o prajitura, dincolo atarna un cap de oaie, in cel mai bun caz. Pe urma avem atelierele. De la tamplarie, croitorie, cizmarie, fierarie, tesatorie si pielarie la agentii imobiliare, toate sunt incaperi micute la demisol. Incercam sa ne inghesuim capetele pe usi sa vedem si noi ce-o fi. Pe stradutele astea marfa se transporta doar cu magari sau in carucioare. Si unele si altele dau peste noi de cateva ori. Vizitam o vopsitorie de piei, faimoase de altfel. Aici pieile curatate sunt inmuiate in excremente de pui, bogate in amoniac (de unde si mirosul in zona), iar apoi scufundate in vopsele vegetale multicolore. Vase de piatra asezate sub forma de fagure si piei atarnate la uscat. Oprim la o drogherie/parfumerie de unde lumea pleaca incarcata de musk si alte uleiuri esentiale, si unde baietii incearca sa-si stimuleze cresterea parului cu diverse tratamente homeopate. Fara rezultat Si la un magazin de tesaturi. Cautam ceva de mancare si suntem atat de absorbiti de arome pe drumul de intoarcere, si atat de pierduti pe stradute ca ratam in nehotararea noastra majoritatea buticurilor cu mancare. Seara se incheie intr-o dugheana aglomerata unde cumparam toate placintele si prajiturile ce mai ramasesera. Facem schimb de-o muscatura din fiecare si suntem multumiti. Mohamed mai bea o gura de tuica cu noi la hotel si se declara multumit. Se pregateste traseul pentru a doua zi, se pun ziare-n cizme si se storc sosete. Ne bucuram pe cat posibil de pat incercand sa nu atingem nimic altceva decat sacii de dormit.

E in Chefchaouen. Vine Costi mai acusi cu harta si traseul zilei

Ploaia ramane suspendata pentru o clipa doar. Avea sa ne urmeze toata ziua, si cum ne zvantam putin ne inmoaie iar. Si pentru ca am petrecut noaptea precum amfibienii, azi dam o tura pe coasta marii Alboran (partea cea mai vestica a Marii Mediterane). E frumos foc chiar si asa cu norii astia grei si gri. Marea si muntii Rif. Gri si albastru si verde. Aerul miroase a menta. O luam spre Tetouan pentru hranirea noastra si a mobrelor. Vantul ne bate in toate partile. Nu prea ne arde de fotografiat plouati si costumati cum suntem. De dimineata am sarit micul dejun datorita conditiilor meteorologie si acum umblam usor irascibili in cautarea unei crasme, cu vedere la parcare, care sa acomodeze o gasca de motociclisti plini de nori (cum le sade bine motociclistilor si motoarelor dansilor). Se serveste un “moroccan kefta” sandwich (un fel de mix de chiftele la gratar cu legume) si o salata cu de toate, adica chiar toate legumele de sezon, sfecla, parizer de la conserva si ton de conserva. Bem un cafe au lait. Mie imi place, e lapte cu iz de cafea. - Momentul asta cred ca nu l-am imortalizat. Eram prea pusi pe mancat. Tetouan spre Chefchaouen, destinatia Fes. Ne apropiem tot mai mult de muntii Rif. Ne adapostim pentru un moment de ploaie si ne incalzim cu o cafea/ceai super dulce si dam atacul la punga cu portocale. Mama, cele mai bune portocale pe care le-am mancat vreodata. Peisajul e tot mai frumos. Ploua constant. Patri ne face o fotografie. Ne oprim devreme, sa fi fost 3pm. Nu prea mai putem continua in ritmul asta, ploua cu galeata Tragem pe dreapta si ne facem comozi la o alta cafea si la wifi. Ploaie e mai puternica decat dorul de duca si cu dezamgire se hotaraste camparea la hotel. Suntem uzi, corturi, izoprene, costumatii. Dus cald, supa la plic, crenvursti, parizer, tuiculita, haine uscateeeee. Nu cred ca la 5 stele te poti simti cum ne-am simtit noi la Hotel Al Manzah.

Imi place! Cred ca ai putea sa ne completezi si tu pe alocuri, Rul, daca tot am impartit drumul asta la un moment dat Continuarea vine pe seara, doar sa ajung la fotografii.

Desi daramati de oboseala o secunda mai devreme, odata ajunsi la destinatie suntem nerabdatori, din nou, de drum. Eficienta maxima. Suntem echipati si plecam. Spania nu are timp sa ne impresioneze peisagistic, gonim spre Algeciras. Trebuie sa recunosc ca pe mine ma impresioneaza, chiar si asa, zona muntoasa prin care trecem (cam pe acolo pe unde ingheata Eru). Aerul e parfumat de la tufele de flori galbene sau de la tufele de menta si ma bucur de fiecare gura aer ce o trag in piept. Vrem sa gasim un loc de pus cortul daca e posibil si asta inainte de inserat, iar dimineata la prima ora sa trecem in Maroc. In 2-3 ore intram in Algeciras si ne indreptam ata spre port, sarim si peste cumparaturi, poate poate mai gasim o casa de bilete deschisa. Acum 4 ani cand Alecu a mai facut acelasi drum lucrurile statea putin altfel si nu stiam ce vom gasi aici. Algeciras pare a fi Maroc deja. Oamenii de aici nu prea mai au infatisarea spaniolilor, sunt multi musulmani, la terase doar barbati. Suntem repede indreptati spre o parcare imensa si goala a portului. Nu stim cine sunt domnii si ce vor. Par a vrea sa ne ajute cu biletele. Ulterior ne dam seama ca majoritatea lucreaza pentru diverse agentii ce vand bilete de Ferry pentru diverse companii de transport. Nu nimerim tocmai casele de bilete, ci casele de bilete ale agentiilor. Nu cred sa fi fost vreo paguba financiara. Incearca sa traiasca si dansi din promovarea anumitor “curse”. Spre fericirea noastra gasim o cursa chiar in aceeasi seara, la 21:30, ne mai raman si aproximativ 45demin de cumparaturi. Pretul biletelor a fost 90 euro pentru o persoana+motor si 132 euro pentru 2 persoane+motor, o calatorie dus-intors, open retur. Adica puteai sa te intorci in orice zi, la orice ora. Ah, noi am optat pentru Acciona, era cea mai ieftina companie. Alergam dupa bere si paine, doua lucruri extrem de importante Prima nu avem sa o mai gasim (usor si ieftin) pe cealalta parte, iar pentru a doua se face cam tarziu. Ne prezentam la imbarcare, nu fara emotii. Mai gresim o poarta, un rand. Ne completam datele personale si din pasaport pe un formular de imbarcare/debarcare, si asteptam cuminti sa ni se dea drumul la urcare. Bem o tuica, sa ne fie cu noroc. Tolaniti pe scaune si un soi de canapele spargem doi biscuiti cu ketchup, respectiv ciocolata, suntem efectiv morti de foame. Plecam cam dupa o ora jumate de intarziere. Dam o tura pe punte si studiem portul, cerul cu stele, marea.. neagra la ora asta. Se vad lumini de pe celalalt continent. Asa aproape sa fie? Ne dezorientam reciproc in timp si spatiu. In scurt timp sforaim care pe unde, drumul isi spune cuvantul. Am uitat sa adaug ca pe ferry se verifica pasapoartele si hartiutele completate mai devreme. Calatoria dureaza relativ putin. 45 de minute sa fi fost? Mai mult e ancorare, imbarcare, debarcare. Primele sunt descarcate camionale, autobuzele. Inarmati-va cu rabdare sau entuziasm pentru procedura asta. La debarcare politia ne verifica pasaportele si e Bienvenue si Bon Voyaje. Naiva de mine credeam ca asta e tot si mi se pareau chiar draguti. Vama e de fapt la iesirea din port. Aici e un adevarat circ ambulant desfasurat. Pentru o vreme nu ne baga nimeni in seama. E aproape 1 noaptea si suntem tot mai obositi. Dube si alte feluri de masini incarcate la maxim cu tot ce va puteti inchipui dau pe afara. Suntem luati in custodie de un nene ce ne serveste formularele de Import temporar a autovehiculului/mijlocului de transport (Declaration D'Admission Temporaire de Moyens de Transport). Nenea ma indoiesc ca este un angajat al vamii. El face pe bunul samaritean pentru o suma de bani. Adica iti spune cum trebuie sa completezi formularul, desi e in franceza si foarte simplu, sta cu formularele la giseu pentru tine, impreuna cu tine, pasaportul si talonul motorului. Apropos asigurare iti trebuie. In principiu treburile asta le poti face si singur, dar nu stiu daca vei avea succes. Nenea sigur e pe o mana cu cei de la vama. Daca vrei sa nu stai o eternitate ignorat in vama e musai. Spaga se da cam cat vrei. Noi am dat 5 euro pentru toti 10. Nu li s-a parut lor suficient, nenea a inceput efectiv sa umble dupa noi cu mana intinsa. Oricum actele erau deja rezolvate, iar banii se dau la final. Ne-a mai crescut si tensiunea. Tot ce trebuie sa faci e sa ii ignori si sa te obisnuiesti cu ideea. Mai mult decat fericiti pe la 1 jumate suntem oficial in Maroc. E tare tarziu si intunericul nu face atmosfera prea placuta. Strazile sunt goale cum e si normal. Mai trecem rapid pe langa cate un local. Doar barbati. Pe mine chestia asta ma cam sperie. Facem o dreapta pe un deal si pornim in cautarea unui loc de pus cortul. Vremea e in schimbare. Oricat ne departam de oras nu gasesti un loc cu adevarat pustiu. Chiar si in cel mai pustiu loc, unde casele par parasite, locuieste cineva. Terenul e accidentat rau. Tot felu de arbusti, boscheti, pietre si bulgari de pamant. Frumos probabil, momentan e doar intuneric in jurul nostru si mai mult decat frumos, pare neprietenos. Mai facem o ora si nimic. Incepe sa ploua. Ma gandesc cu groaza ca nu gasim nimic, ca ploua, ca sunt obosita si imi vine sa dorm. Ma imbarbatez. Maxim ce se poate intampla e sa ne udam bine si doar haine de schimb mai sunt. Doar ca asta e Marocul? Ce-I cu ploaia asta si frigul, nu pricepem nici unu. Pe la 3am gasim ceva in varful unui deal, loc de cort. Tocmai in varful dealului. Nu prea ne dam seama pe unde suntem. Ne dam jos de pe motoare si in cea mai mare graba punem corturile. La 5 minute dupa se dezlantuie ploaia si vantul. Ne-a suflat vantul si a batut ploaia de ne-a ametit. Nu stiu cate ore am dormit cu mainile pe sus tinand cortul. Supratenta uda mi se lipea de fata, mai era si apa-n cort. Nu mai puteam dormi de vreo doua ore si nu puteam iesi afara. Macar vantul de s-ar opri. Prima noapte de Maroc. Nu avea vreo legatura cu asteptarile noastre. Dimineata, cand am reusit sa iesim din cort am avut o mare surpriza. Era foarte frumos totul in jurul nostru. Iar din varful asta de deal puteai sa vezi pana in departare in toate directiile. Desi vremea nu se indreptase eram tare fericita sa fiu exact in locul in care eram.

Au fost 3.5 zile. O noapte alba, o noapte la camping in Franta si o jumatate de noapte intr-o parcare. Am plecat sambata la amiaza si am ajuns in Malaga marti dupa-masa daca nu ma insel. Sigur Eru are notat pe undeva

Responsabila cum sunt cu trezirea, zi de zi, acum si mai mult decat atat, a celor doi barbati din casa, sunt prima sus. Incerc sa profit de linistea dinaintea furtunii si pregatesc bagajele pentru a putea fi doar scoase pe usa. Fac si un dus ca nu se stie cand mai prind o asemenea ocazie. Odata baietii treziti ne mai ia cateva minute sa o luam spre “hala”, hala care e jumate sediul HeavyDuties, jumate sediul muncii mele. Asadar imbarcam bagajele de acasa in masina si constatam ca tocmai am umplut pancheta din spate plus portbagajul care e chiar foarte incapator. Nu e vina lui Costi, exact cum va inchipuiti el are cel mai mic bagaj. Si nu e nici vina mea, nu am luat nici un accesoriu cosmetic de machiaj! Eu cred ca e vina polarelor lui Alecu Reorganizam la hala. Ajungem, nici nu ne dezmeticim bine, bem 3 cafele de unu si sosesc Patri, Luci si Gabi de la Cluj. Transferam din masina in genti, coburi (care pot sa va spun ca sunt extrem de incapatoare) si baietii se ocupa de dezmembrarea mobrelor si incarcarea lor pe remorca. In fata halei parcheaza si WW Transporter cu doua africane pe remorca si gasca de la Brasov. Cred ca suntem in formula completa. Baietii continua sa isi faca treaba, iar noi fetele dam o fuga pentru o ultima sesiune scurta de cumparaturi, mai aveam loc in coburi si nu-l puteam lasa asa.. gol. Plecarea de la 10 se transforma in 12:30 sau 13:30 sau mai mult? Eu nu-mi amintesc exact decat ca nu a fost 10. Si plecam! Drumul cu masinile nu a fost nici el lipsit de peripetii. Fericiti si entuziasti pentru ceea ce urmeaza masinile au rasunat de rasete si conversatii aprinse, ne-am cunoscut mai bine si ne-am placut. Traversam granita dupa granita, Romania-Ungaria-Slovenia-Italia, adormim unu cate unu sau doi cate doi, sa ne tinem de urat, si prima noapte/dimineata trec in ritmul asta. A doua zi traversam Italia si Franta, Cote d’Azur de la distanta uuuuu, ne bucuram ca niste copii desi suntem tocmai sus pe autostrada de unde se vede un petec de pamant si marea. Oprim intr-un popas si constatam ca greutatea mobrelor noastre a dus la consumarea cauciucurilor remorcii, pe interior .. efectiv lipseste cate o fasie din ele (aici va puteti da seama de cunostiintele mele semiavansate de mecanica; sa stiti ca incerc sa invat ). Se cam citeste ingrijorare pe chipul baietilor tinand cont de calea lunga ce ne asteapta si de faptul ca in ritmul asta, cu tot cu rezerva, nu facem drumul de intoarcere. Ne asternem la o masa copioasa pentru ca inca mai avem diverse bunatati gatite de fete si curand suntem din nou in miscare. Cred ca asta e seara cu dormitul la camping langa Tarascon. Mama ce frumos e la Avignon. Mai mult decat superb, ma simt aici de parca am iesit la pensie, in sensul bun al cuvantului daca se poate spune asa. Bineinteles nu gasim campingul de care eu trebuia sa ma ocup si care il gasisem acasa, listasem toate directiile pe el si il lasasem pe birou. Se si face cam tarziu, 8pm, se cam inchid receptiile. In ratacirea asta, reusim sa dam, fara sa vrem si cand deja se acumulase o oarecare dezamagire, exact campingul cu pricina. Care e frumos si avem super bafta sa ajungem la 7:55pm. Dormim bine la corect, facem un dus (asta chiar ca e pe o saptamana!) si de dimineata mergem sa vedem castelul de la Tarascon. E frumoasa zona asta Provence-Alpes-Cote d’A zur. Atmosfera e mai relaxata acum. Ah, am uitat sa va spun! Zic am uitat, dar de fapt nu imi amintesc clar succesiunea peripetiilor, nu am luat notite la timp si de atunci am omorat multi neuroni Dar am sa le enumar: Discurile de frana tocmai schimbate, de la masina noastra, cedeaza aproximativ subit si se ovalizeaza fara vreun motiv aparent. Cedeaza in sensul in care nu iti prea vine sa calci frana cu toata incarcatura asta la felul in care reactioneaza masina. Se merge constant cu 90-100 si pe autostrada, cumva ne descurcam pana in Spania la gazda noastra, unde vedem ce-I de facut. Aceeasi masina. Telescoapele spate curse, portbagajul nostru e aproape pe jos. Solutia vine in a muta temporar, adica pana la destinatie J), toate bagajele grele in Transporter, care pare fara fund. Umplem Passatul-ul de casti si geci si protectii, 1 cutie de supe la plic-vreo 100 si o punga de mancare, esentiala. 4 perechi de coburi plini, vreo 4-5 roll bag-uri si inca vreo 3 genti, 1 topcase si tot ce o mai fi fost greu, stau acum in Transporter si pe remorca ce acesta o tracteaza impreuna cu 7 oameni inauntru. Cred ca va inchipuiti nebunia din Van. 7 oameni, se doarme pe sus, pe jos, se striga, se rade, se bea cu moderatie ca opririle nu sunt foarte dese si oricum sunt pe baza de bere. Peste toate astea ambele masina au o problema de putere, tot din cauza greutatii ce o tracteaza. Passat-ul ramane fara Turbo cand ti-e lumea mai draga. Baietii taie contactul/pun contactul, da-i restart, iar e ok, iar nu e. Alecu si Luci soferi de schimb pe Passat sunt, cred, mai mult stresati decat distrati. In Transporter lucrurile nu stau cu mult mai bine. Pe urcari, Sebicozauru da caldura la maxim! J) pentru a raci apa care raceste motorul in care presiune uleiui bate la rosu, ca doar era prea incins datorita efortului supra-masinist la care e supus bietul FunVan. Se trece de la tinuta de concurs de costume de baie cu toate geamurile deschise(la tinuta cu 3 polare si sosete de lana pana reusim sa inchidem trapa (cu care ne caznim 10 minute la deschidere si la fel la inchidere). E tragico-megacomic. Pe urcari suntem depasiti de Passat, pe coborare depasim Passat-ul. Ne facem cu mana si aclamam. Povestesc ca ci cum as fi fost in ambele masini in acelasi timp, am fost doar pe rand, doar ca nu mai stiu zilele si randurile. In ultima seara de drum Romania-Spania, colac peste pupaza, cum inaintam noi asa agale, cu o extrem de legala tinand cont de greutate si remorca, la capatul unor curbe sinuoase ne fac semn de oprire pe dreapta doi domni politisti si ne iau la puricat. Evident prea atragem priviri. Prima si ultima chestie de care se leaga, si care ne-a ajuns, a fost carnetul de sofer a lui Alecu care nu detinea categoria necesara (BE?) condusului unei autovehicul cu remorca pe teritoriul tarisoarei lor. Nu intru in detalii ca prea rasucesc cutitul in rana. Norocul ne surade cu Luci, care dupa spusele politistilor este singurul care ar putea conduse, el detinand toate categoriile, inclusiv autobus! Luci primeste sentinta si isi face datoria exemplar pe mai departe. Platim amenda de salariu mediu pe economie in Romanica, sa tot fie vreo 250 de euro si moralul ne mai scade putin. Se lasa si linistea peste noi. Dar asta nu e tot. Oricat de tare ne-au suparat spaniolii am vrea si noi niste carburant de la dansi, dar pe bucata asta de autostrada nu gasim o benzinarie deschisa dupa miezul noptii. Hotaram sa abandonam pentru o bucata autostrada si in curand patrundem intr-un orasel cochet , dar adormit. Dam ture peste ture cu remorcile dupa noi. Dam si peste niste limitatoare de viteza cat caru la care trebuie sa franam… ah! Ne streseaza tot mai tare franatul asta. Aproape ne imprastiem de vreo doua ori din cauza lor (mai exagerez de dragul actiunii) Nu gasim! Oprim intr-o benzinarie inchisa de unde reusim sa oprim o masina a … politiei, pentru ca ne place. “Do you speak english?” “Where can we find an open gas station?” “Gas?” “AAAA gasolinera!” da da. Primim cu voie buna escorta politiei, fix drum intors prin tot oraselul cu stradute inguste, si limitatoare de viteza, si ni se pare ca nu mai ajungem. Astia ne duc la sectie? Tot pe drumul cu indicatoare spre sectia de politie ajungem frumos in celalalt capat de oras la benzinarie si e deschis. Politistii ne fac cu mana si o iau din loc. Buuun! Dupa succesul incununat in gasirea combustibilului pornim pe ultima bucata de drum. E trecut de 12 noaptea si suntem tot mai morti de oboseala. Pe la doua nu mai facem fata adormim cu totii, raman doar soferii. Sa fi fost inspre 2am cand realizam ca e mai bine sa tragem un pui de somn. Gasim o benzinarie inchisa, normal si ne asternem pe jos in masini si printre masini la somn, care pe unde picam. La un moment dat Costi se trezeste, cred ca el a fost, inconjurat de covorase si cantece J) Erau tovarasii nostrii de autostrada, devotati ai lui Mohamed. Pentru unii dintre noi asta a fost o experienta unica. Altfel noi in sinea noastra suntem un fel de circ ambulant. Ne toaletam prin benzinarii, avem ochii umflati si parul valvoi, bem cafele 3 in 1 facute la sticla cu apa rece si nu mai aratam ca-n prima zi. Azi ajungem la Villanueva del Trabuco. Un orasel foarte simpatic, la vreo 45Km de Malaga, marginit de cel putin o pereche de munti in partea sudica a caror nume nu-l stiu, dar frumosi foc. Vai ce usurare a fost atingerea punctului de destinatie al masinilor. Verificam. Nu am pierdut nimic, avem toate motoarele, rotile si tot ce mai era agatat dupa noi si pe ele, masinile sunt cu probleme dar intregi, noi suntem toti bine. Inca nu am inceput sa ne scoatem ochii Aici ne asteapta Carmen Gea, prietena (a se citi amica!) lui Alecu, care nu e romanca dupa cum am crezut cu totii. Carmen are o mica afacere de familie cu lactate de capra, din care am si degustat, suuuper bune. Ea a fost foarte draguta si ne-a primit masinile in gazda pentru urmatoarele trei saptamani cat noi ne-am facut de cap prin Maroc. Plecam intr-o ora maxim si se da startul despachetarii, impachetarii, dat jos motoare, pus sus bagaje si pasageri. Ne intindem pentru inceput satra.

Multumesc si multumim tare frumos pentru aprecieri si pentru ca cititi. In seara asta vine continuarea. Buggy, asta e planul, sa stii. Strang la pusculita pana la primavara aviatoare, in caz ca nu imi cade una in brate de undeva ;) Sebi! Ar fi tare fain ca Luci sa vina cu povestea transformarii SuperTenere-ului in SuperTDM. Daca nu, poate primesc eu aprobare. Altfel va pup si mi-e dor de voi!

Incerc sa-mi amintesc cand a inceput sa incolteasca ideea plecarii in mintea mea si e ceata, sa fii fost dupa tura din toamna (Romania-Serbia-Muntenegru-Albania-Macedonia) cand prinsesem gustul calatoriei pe doua roti. Stiam de dorinta si planurile lui Alecu, doar discutam despre asta muuult, dar imi era greu sa cred ca voi putea obtine o luna de concediu, cand anul abia incepuse si se preconiza o perioada nebuna de munca. Si am obtinut-o, cu greu si cu promisiunea ca e ultima data . Important e ca puteam pleca! Adevarata planificarea a turei a inceput prin decembrie anul trecut cand a venit momentul racolarii celor ce urmeaza a fi personajele acestei istorii, membrii lui Maroc 2014. Nu stiu daca ar trebui sa incep in sens invers povestitorului, dar tinand cont de faptul ca e prima data cand fac pe povestitorul si ca sunt novice pe motociclism, am sa ma prezint pe mine insami, prima. Eu sunt Ramona, inginer geolog de profesie si cu rol de pasager in aceasta poveste (insa cu aspiratii de sofer), pe o Africana RD03 calarita de Alecul. Alecu e si el inginer geolog, fost coleg de facultate , si de meserie total diferita de a mea momentan. El activeaza intens in cadrul HeavyDuties, unde creeaza cu mintea si cu mainile lui doua (plus doua a lui Vlad, plus multe alte cate doua ale celorlalti baietii care ii sustin si muncesc cot la cot cu ei) accesorii pentru tot felu’ de motoare, ce ne poarta pe noi povestitori si cititori in calatorii on si offroad. Ar mai fi de spus ca el este omul responsabil cu organizarea grupului nostru, telefoanele, planificarea transportului, procurarea hranei, s.a.m.d. Alecu calareste o Honda Africa Twin RD03 din ’88, parte africana/parte KTM ce nu mai seamana cu ce a fost odata, ba e mai frumoasa. Pe Costi il cunosc in toamna cu ocazia unei delegatii la Cluj, sub pretextul jobului. Isi doreste tare mult sa poata participa la aceasta tura desi se pregateste la fel de intens pentru meseria de tatic de baietel. El este mandrul posesor al unui BMW F800 GS cu modificarile de rigoare; suspensii, faruri.. Tot in toamna dam o tura de o zi prin Apuseni ocazie cu care ii cunosc pe Luci si Patricia. Baietii ne-au scos la o tura de impins motoarele, hard-enduro, ce se finalizeaza cu legarea unei frumoase prietenii pecetluita de pamantul si pietrele ce ne-au sarit in cap pe parcursul urcarii. Sa nu credeti ca nu ne face placere. Patri si Luci au hotarat rapid sa ni se alature si au venit calare pe o Yamaha XTZ 750 SuperTenere. In iarna, la o petrecere, il cunosc pe Gabi Capusan sau Gabi de la Cluj, cum va fi cunoscut pe parcursul povestii, care e si el hotarat sa petreaca o luna in Maroc. Sotia si copiii sunt intelegatori si il sustin pe intreg parcursul calatoriei. E si el mare iubitor de aventura, iar inainte de marea plecare in tura ne-am mai innoroiat cu mobrele prin Apuseni. El vine cu a sa Honda Transalp XLV600 cu suspenii modificate, cel putin. Fratii Clinciu sunt urmatorii pe lista participantilor. Pe Gabi, impreuna cu a sa Dana, de-acum sotie, i-am cunoscut cu ocazia turei din toamna. Gabi e printre altele instructor de ski si ghid turistic. Ei vin de la Brasov si nu fara de sacrificii. Dana isi da demisia in urma deciziei sefului de a nu ii acorda concediul necesar turei noastre. De asemenea in toiul pregatirilor de nunta, cei doi grabesc starea civila pentru a porni la drum la sfarsitul lunii martie. Asta da dedicatie cauzei. Motorul lor e tot o africana, Honda Africa Twin RD07 A. Sebi, fratele mai mare, vine cu a lui iubita, Raluca. Raluca e un sulfet artistic, responsabila de designul logo-ului pentru tricouri si stickere. Sebi e soferul oficial al WW Transporter, Van of Fun, ce a purtat majoritatea membrilor lui Maroc pana in Spania, si sufletul distractiei, nu se da inapoi in fata provocarilor. Ei vin pe o a treia Honda Africa Twin RD04. Vineri 28.03 lumea se asterne la drum, de la Bucuresti si Brasov se pleaca spre Cluj. La Cluj se fac ultimele pregatiri, atat pentru motoare cat si cumparaturi, bagaje. Costi ajunge la noi, dupa un drum lung cu apa in bocanci, si il primim cu o masa calda la Kaufland, in jur de 30 de sandwich-uri de facut pentru drum si ne punem la treaba. A fost foarte dragut si ne-a ajutat. Ne calculam vreo 7 ore de somn, pentru ca avem nevoie, si tragem cortina, cu emotie, peste ultima seara acasa.

Pasager si motociclist wannabe (macar cu sufletul) vin cu partea mea de teaser si incurand poveste. » Post actualizat in 24 Jun 2014 20:31 Pasager si motociclist wannabe (macar cu sufletul) vin cu partea mea de teaser si incurand poveste. Scuze pentru dublul post, daca se poate sterge cel initial.. nu se puteau deschide fotografiile. Mersi.