I, Shaman

[pasquinel]

I, Shaman

 

30 iulie 2017

 

Aburii diminetii, razele de soare ca niste săbii portocalii, şeaua lui Germanicus udă de rouă.

 

Leg cortul, izoprenul şi casca, folosindu-mă de plasa elastică. Genţile laterale sunt cam grele, le-am incărcat cu vreo 15 kile pe fiecare, iar deasupra am fixat cu chingi elastice şi cele două genţi textile impermeabile. În plus, top-case-ul, cel care vine peste rezervorul de benzină, îl face pe Germanicus şi mai masiv decȃt este în realitate.

 

Cȃnd îmi trag mănuşile, îmi simt deja palmele transpirate, deşi e încă răcoare.

 

Verific fotografic ultimele detalii. Acte, carduri, cablu de încărcare pentru telefon, apă, echipament (cizme, blugi rezistenţi, geacă, mănuşi, cască integrală de rezervă, pentru vreme rea), pastile, kit pentru pană de cauciuc, trusă de prim-ajutor.

 

Am plecat.

 

Mă îndepărtez de casă, de cei dragi, cu un sentiment de separare a spiritului de corpul fizic. Ca şi cum s-ar rupe ceva din mine.

 

Am mai avut acest sentiment o singură dată, cȃnd am avut accidentul de motocicletă din 2010, de aceea mă simt neliniştit. După primii 50 de kilometri, în capul meu încep să se învȃrtă întrebările: dacă am uitat ceva? Dacă se întȃmplă ceva cu cei dragi în urma mea? Dacă Germanicus…

 

Şşşt… îmi răspunde Germanicus, dragul meu Germanicus. Totul va fi bine. Uite ce frumos torc, abia aşteptam să pornim la drum. Lasă-ţi gȃndurile în urmă, bucură-te.

 

Mă bucur.

 

Drum lin, trafic sub temerile mele, Germanicus peste înălţimea aşteptărilor mele.

 

La ora 17 o sun pe Lala: am ajuns. Da, am campat deja în Eforie Nord. Ne vedem dimineaţă în gară. Aveţi grijă, drum bun.

 

…………………………………..

 

16 august 2017

 

M-am despărţit, din nou, de ai mei, de data asta în direcţii diferite: eu – spre sud spre Grecia, ei – spre nord, acasă, în Bucovina.

 

Ne-am trezit la 5.45.

 

Am coborȃt bagajele lor şi ale mele cu liftul. Pȃnă să apară şi ei, mi-am fixat pe motocicletă partea mea de povară. Au coborȃt şi ei.

 

• Lala, eu îl scot pe Germanicus afară, la asfalt.
• Bine, zice Lala.

 

Încalec. E cam greu Germanicus, mai bine zis cam greoi, ceva nu e în regulă.

 

Am dormit doar două ore din cauza stresului. Cum altfel? mă încurajez în gȃnd.

 

Ies din curtea sanatoriului (prietenii ştiu de ce eram într-un sanatoriu J), virez scurt dreapta, caut să pun piciorul drept pe bordura de pe marginea drumului, dar e prea departe, iar drumul e prea înclinat, Germanicus e înalt, nu reuşesc să ajung cu vȃrful cizmei la un punct de sprijin şi… cad.

 

Îmi trag piciorul de sub motocicletă în ultima secundă şi mă rostogolesc din inerţie pe trotuar. Protecţia pentru coloană din geacă amortizează şocul căzăturii, iar eu mă ridic, confuz şi panicat. E prima dată în viaţa mea cȃnd cad CU MOTORUL MEU!

 

Germanicus îşi vede de treabă. Toarce, răsturnat pe partea dreaptă, ca şi cum nimic nu s-ar fi întȃmplat, cu farul şi proiectoarele aprinse.

 

Mă reped să tai curentul, să nu se înece.

 

Respir greu, rapid. Întorc privirea spre curtea mascată de gardul viu unde Lala şi copii (cu doi de “i” că am doi) aşteaptă taxiul. Nici o reacţie. Înseamnă că nu s-a auzit căzătura. OK.

 

Trag tare ghidonul spre dreapta, mă întorc cu spatele la Germanicus, prind cu mȃna stȃngă de ghidon şi cu dreapta de mȃnerul din spate, de deasupra genţii laterale, şi împing picioarele, ca şi cum aş face o genoflexiune.

 

A mers mai uşor decȃt credeam! Am ridicat ditamai cămila de vreo 260 de kile fără prea mult efort. Recunosc, poate a fost şi meritul adrenalinei.

 

Las motocicleta pe cricul lateral şi, respirȃnd uşurat, intru in curtea sanatoriului.

 

Nici o reacţie, ai mei nu au sesizat incidentul.

 

Analizȃnd ulterior, nici Germanicus nu l-a sesizat, nu a rămas cu nici o urmă. Normal, dacă mă gȃndesc mai bine, R1200GS e făcut pentru sărituri şi căzături, ar fi trebuit să-mi dau seama.

 

Bine, ştiam asta, dar am dat aşa de mulţi bani pe el, că mi-a fost milă, ok?!

 

La ora 6.45 eram în Constanţa (salut, Cristi, my good old friend!), aşteptȃnd autocarul în care urmau să se îmbarce Lala şi copii (cu doi de “i”, că am doi).

 

Încă eram în stare de şoc după căzătură, aşa că mă uitam duşmănos după Germanicus, care mă aştepta cuminte într-un colţ al autogării: “Morţii mă-tii, mă dai pe jos încă înainte să pornim la drum?!”, îl înjuram.

 

El stătea cuminte, cu geaca mea întinsă pe şea, ca un cal care îşi aşteaptă stăpȃnul, fără să se supere, fără să dea semne de nerăbdare.

 

A sosit autocarul.

 

Am plecat înaintea lui. M-am întors de două ori, o data pentru Lala, i-am trimis o jumătate de inimă, a doua oară pentru copii, le-am trimis cealaltă jumătate.

 

Sper că au primit-o, autocarul avea geamuri fumurii, aşa că nu am văzut.

 

16 august 2017, ora 8.30

 

Vȃntul bate din dreapta în rafale, îmi e destul de greu să-l stăpȃnesc pe Germanicus, mă tot trage spre stȃnga, pe contrasens. Oare o să trebuiască să mă lupt cu el în felul acesta tot drumul?! Oare merită lupta?

 

Ce căcat, Pasquinel? mă apostrofează bunicu’, de pe lumea ailaltă. Vrei sau nu vrei să faci drumul ăsta?

 

Atunci am răspuns fără să mă gȃndesc nici măcar o secundă: VREAU!

 

Vă spun cu mȃna pe inimă, brusc Germanicus nu mi s-a mai părut deloc nărăvaş sau greu, iar vȃntul a devenit o parte firească din călătoria mea.

 

Am trecut vama spre Bulgaria pe la Negru-Vodă. Era miercuri dimineaţă, erau cinci maşini înaintea mea. A durat 5 minute să trec în Bulgaria.

 

Am aflat că nu trebuie să plătesc vignetă, nici taxă de autostradă. Good for me.

 

Bulgaria.

 

Varna. Un oraş frumos, impresionant. Portul – în partea stȃngă, cu macarale, barje şi vapoare încărcate cu containere, oraşul – modern, putȃnd să concureze oricȃnd cu oraşele din Romȃnia. Nu am făcut poze pentru că nu am vrut să alterez imaginea pe care mi-o făcusem eu despre Varna din citirea cărţii “Dracula” de Bram Stoker. Doar m-am bucurat că am simţit că am trecut pe acolo.

 

Al doilea incident.

 

În plin centrul Varnei, apropiindu-mă de un semafor, aveam în faţă un Fiat, pe banda din dreapta un autobuz, iar pe banda din stȃnga maşini diverse.

 

Mergeam cam cu 20 de kilometri pe oră cȃnd, brusc, Fiatul din faţa mea a frȃnat.

 

Atȃt de brusc încȃt, dacă nu avea ABS, Germanicus ar fi făcut cunoştinţă cu asfaltul bulgăresc într-o fracţiune de secundă.

 

Am reuşit să opresc cămila la 2 milimetri de bara din spate a Fiatului.

 

Na, instantaneu am avut un sentiment de jenă, deşi conduc maşini de peste 25 de ani şi motociclete de peste 10, gȃndindu-mă că am greşit eu, dar imediat am fost liniştit de reacţia şoferilor de pe banda a treia, care au claxonat-o pe tȃmpita de la volanul Fiatului şi i-au atras atenţia asupra lipsei de logică ce a împins-o să apese pedala de frȃnă în mod atȃt de brutal.

 

Ducă-se.

 

11.00

 

Între Varna şi Burgas am ieşit de pe drumul european şi m-am băgat pe un drum oarecum asfaltat, printre munţii cu aspect de dealuri din zonă.

 

Well, nu mi-a părut rău. În peste 50 de kilometri nu m-am întȃlnit cu mai mult de 10 maşini, iar drumul a fost plin de curbe şi de umbra copacilor, atȃt de binevenită într-o zi călduroasă de august.

 

Cȃnd m-am oprit să fac poze, am fost atacat instantaneu de sute de musculiţe. Spre surprinderea mea, nu m-a pişcat nici una, probabil săracele erau doar bucuroase că a mai oprit cineva prin pustietatătă (vorba bulgarului), sau deja puţeam prea rău pȃnă şi pentru ele.

 

 

[Geo_74]

Bravos...asfalt uscat si concediu placut fara incidente.

[pasquinel]

Multumesc, toate bune si tie.

[SONYC]

Ca de la un bucovinean la altul, ii ghini di tat! Drumuri bune si uscate sa ai!

[pasquinel]

Ca de la un bucovinean la altul, ii ghini di tat! Drumuri bune si uscate sa ai!

La fel si tie!

 

 

 

De la Burgas am făcut un ocol prin Karnobat, Nova Zagora, Stara Zagora, după care am coborȃt spre Makaza, punct de frontieră între Bulgaria şi Grecia, prin Haskovo.

 

Vȃntul lateral în rafale nu m-a părăsit aproape deloc. Satele prin care am trecut sunt sărace, aproape pustii.

 

Am oprit să alimentez într-unul din sate împins de împrejurări; mergeam pe rezervă de vreo 50 de kilometri.

 

Am tras în benzinăria mică, aflată chiar în centrul satului. A ieşit o femeie între două vȃrste.

 

• Hallo, can I pay with my credit card?
• Yas, Visa, Mastercard, no problem.

 

Bun, am Visa. Pȃnă să împing motorul sub pompă, opreşte o Mazda sport galbenă, de prin anii ’80. Un tip negricios şi musculos coboară să alimenteze, ceilalţi doi privesc chiorȃş spre Germanicus şi spre freza mea ca nişte rȃnduri paralele de cartofi, de la interiorul căştii care mi-a presat tentativa de păr.

 

Danny Glover-tătă mă priveşte şi ridică din umeri:

 

• Gde tvoe priateli? (Unde sunt prietenii tăi?)
• Desiati minut budet zdesi (în zece minute vor fi aici), răspund, folosindu-mă de degete să-i indic timpul şi locul unde vor sosi prietenii mei cu care ar fi trebuit să călătoresc dacă eram sănătos la cap.
• Good moto, zȃmbeşte. BMW.

Pune buşonul, plăteşte şi pleacă. Ceilalţi doi parcă erau manechini din ceară furaţi de la Muzeul Madame Tussauds, n-au mişcat, n-au zis nimica.

 

Coborȃnd spre Makaza, am dat de un relief care mi-a amintit de apropierea de Transalpina dinspre Sebeş, la o scară mai redusă. Traficul era practic inexistent, aşa că mi-am permis să fac vreo cȃteva poze în mers, deloc reuşite, de altfel.

În dreapta mea nişte munţi teşiţi şi acoperiţi cu arbuşti asemănători cu lȃna aia scurtă şi creaţă de oaie… karakul, aşa, îmi obturau vizibilitatea, dar în stȃnga se deschidea o privelişte vastă, cu munţi, văi şi un sat aflat la umbra unui versant.

La Momchilgrad am avut primul contact vizual cu o comunitate musulmană; un grup de case acoperite cu ţiglă portocalie, dintre care ieşea ca o rachetă gata de lansare un minaret alb. Recunosc că am avut un sentiment de nelinişte, probabil indus de prejudecăţile privitoare la musulmani.

 

În plus, ca să mă simt şi mai inconfortabil, a reapărut un zdrăngănit ca de tablă din zona motorului, pe accelerare. Nu am reuşit să-mi dau seama de unde vine, speram doar să nu fie din motor, să nu crape ceva pe drum.

Makaza, poarta spre Grecia.

 

Deja drumul se schimbase, asfaltul era de o calitate mult mai bună decȃt cel pe care îl lăsasem în urmă, munţii erau mai impozanţi, aerul mai uscat.

 

La punctul de trecere de la frontieră am oprit în dreptul ghişeului şi am întins buletinul şi certificatul de înmatriculare unei domniţe frumoase în uniformă, pregătindu-mă să descalec, mai mult să-mi dezmorţesc bucile, dar domniţa mi-a zȃmbit şi mi-a spus, dȃndu-mi cartoanele înapoi:

 

• You are good to go. Have a nice raid! Welcome to Greece!
• Rili?! Senchiu veri… a… ok. Gata?! m-am bȃlbȃit, fiind cȃt pe ce să-l mai scap o dată pe Germanicus peste ghişeul destul de fragil.

 

Era ora 16.30, iar planul meu foarte bine pus la punct, gȃndit două minute jumate, zicea să ajung în Komotini, unde să caut un loc de dat cu porcu’ (de dormit, na, pentru cei care se şterg cu mătase).

 

Am trecut prin vreo cinci tuneluri moderne, dintre care cel mai lung a fost de 550 de metri, şi am parcurs drumul pȃnă la Komotini privind permanent cȃnd în dreapta, cȃnd în stȃnga. Frumoşi munţi.

 

Komotini, un orăşel destul de anost, nu m-a tentat deloc. Era devreme, nu eram prea obosit, aşa că am gȃndit cel puţin un minut jumate un plan de rezervă: de ce nu aş merge pȃnă în Alexandroupolis, să fac o baie în marea Egee?

 

Am ajuns la Alexandroupolis pe la 18.30. Am tras într-un OMV, doi băieţi bărboşi m-au ajutat cu top-case-ul şi cu alimentatul. I-am întrebat unde găsesc un camping.

 

• There is only one in the city and it’s easy to get there. Go forward until first traffic lights, take to the right, and at next traffic lights take to left. You will see a square building and across the street you will find the camping site.

 

N-am înţeles nimic, eu nu ştiu greceşte.

 

Urmȃndu-i instrucţiunile, am constatat că Alexandroupolis este un oraş destul de mare, dar arhitectura armonioasă şi de bun-gust a clădirilor îi dau un aer autentic grecesc, inconfundabil.

 

Scutere, motoare de toate felurile treceau de colo-colo. Casca părea un stigmat, aproape nimeni nu purta aşa ceva, iar eu umblam cu ceaunul meu negru, al cărui interior îmi făcea capul să semene cu al unui klingonian.

 

În drum spre camping, la periferia oraşului, am dat peste un complex sportiv de dimensiuni foarte mari. Curios, am oprit motorul şi am băgat capul pe una din porţile de acces în facilitate, care era deschisă.

Cȃţi tineri am văzut acolo alergȃnd şi antrenȃndu-se, n-o să văd în Romȃnia nici dacă tălȃmbul ăla de ministru al învăţămȃntului ar scoate copiii la sport cu arcanul, punȃndu-i să citească din mizeria de manual de sport.

 

Campingul – destul de curat, bine organizat. Tipa de la recepţie – drăguţă, amabilă fără să exagereze, mi-a cerut buletinul pe care mi l-a confiscat şi în schimbul căruia mi-a dat harta campingului, explicȃndu-mi ce unde se află şi un carton plasticat cu numărul parcelei unde urma să-mi usuc izmenele la noapte.

 

Seara s-a încheiat pe malul mării Egee, cu un nor în formă de Eol, zeul vȃnturilor, privind spre locurile din care venisem.

» Post actualizat in 18 Sep 2017 14:09

I, Shaman (3)

 

… Dimineaţă, în loc să mănȃnc la restaurantul din camping, am preferat să fac vreo cȃţiva paşi spre centrul oraşului, unde am ales o terasă la întȃmplare (nici măcar nu mai ţin minte cum se numea).

Toată lumea vorbea engleză, aşa că am fost în stare să-mi comand de mȃncare fără să mă trezesc că am comandat o porţie din manager.

• Cu ce vă servim?
• Mi-e foame. Vin dintr-un loc unde se mănȃncă găini, vaci, pȃine şi cartofi. Mă grăbesc să plec la drum, aşa că aş vrea să-mi aduci ceva de mȃncare apropiat de porcăriile înşirate mai sus, asta ca să nu mi-o ia stomacul la galop. În plus, mȃncarea mea nu are voie să mişte, să sȃngereze, să fugă, să-mi mănȃnce salata sau să sară la bătaie.
• Hahaha, tzivaglaniz zakandifis titiriki! a behăit încȃntat ospătătorul, considerȃndu-mi gluma foarte reuşită.

Peste douăzeci de minute, cȃt timp mi-am băut cafeaua (delicioasă, de altfel), mi s-a adus un platou cu un soi necunoscut de peşte, gătit în aşa fel încȃt ziceai că s-a născut, săracul, fără oase, ceea ce mi-a convenit, cu atȃt mai mult cu cȃt avea un gust grozav, străjuit de un bol cu pilaf de orez cu tot felul de mirodenii şi înconjurat de o salată la fel de grozavă, urmat de un shake cu lapte, mentă şi gheaţă care m-a înviorat total.

Toată afacera m-a costat… 8.6 euro! Tot, adică şi cafeaua, şi haleala, şi servirea, şi terasa! Dacă experimentam aşa ceva în Romȃnia, cred că ar fi trebuit să-mi las motorul amanet. Nu vă zic cȃt am lăsat bacşiş, că lumea-i rea, iar voi sunteţi invidioşi.

 

Cȃt am tras două băşini camuflate de briză şi de scuterele care treceau cu zecile, mi-am făcut planul de drum pentru ziua în curs şi am decis să ajung în Thessaloniki, urmȃnd coasta Mării Egee.

 

Zis şi făcut. M-am întors la camping, mi-am strȃns mandravelele, am plătit 12 euro la domniţa de la intrare şi am pornit la drum.

 

Pentru că-s băiat deştept, mi-am făcut planurile în aşa fel încȃt să călătoresc în timpul săptămȃnii, cȃnd traficul este mai omenesc. Pentru că-s prost şi nu ştiusem ce mişto va fi în Grecia, aveam doar trei zile şi trei nopţi la dispoziţie să umblu hai-hui, din care o zi şi-o noapte deja rămăseseră în urmă, în Alexandroupolis.

 

Iniţial am ales un drum de cȃcat, adică autostrada A2, Egnatia Odos, concentrȃndu-mă doar asupra destinaţiei. Pe drum, cȃteva radare fixe, nu-i nica, reducem viteza, doar că, la un moment dat, trec pe lȃngă mine pe banda de viteză zzzzzauuu! Vvvrrrrrrr! Vreo patru maşini cu numere grecoase, cu vreo 180 la oră!

Aaa, păi zi aşea, frăţicule!

În trei secunde eram în urma lor, cu Germanicus urlȃnd şi tăind aerul fierbinte, plin de bagaje şi de mine.

Un lucru nu-mi dădea pace, dar am făcut un efort de voinţă şi l-am ignorat: pe accelerare se auzea, tot mai tare, un zgomot de tablă rostogolită pe scări, zgomot pe care îl auzisem şi înainte şi nu puteam să-i găsesc sursa.

În cei vreo treizeci de kilometri în care am mers cu 180 la oră mi-au trecut prin cap instrucţiunile de folosire a genţilor încărcate cu MAXIM 5 kilograme fiecare (aiurea, aveam cel puţin dublu), iar undeva scria, cu roşu, că viteza maximă recomandată este de 130 km/oră.

Doamne-ajută, nu s-a rupt nimica, da’ mi s-a rupt mie filmul cȃnd mi-a ieşit brusc, în stȃnga, un golf absolut superb, într-un orăşel numit Nea Karvali, înainte de oraşul-port Kavala.

Gata, am ieşit de pe autostradă şi am intrat pe drumuri cam peticite care tăiau cȃmpuri cultivate cu cereale şi pomi fructiferi sau măslini, nu mi-am dat seama exact.

 

Nu am putut să nu observ că valul de criză economică din Grecia a lăsat amprente adȃnci de-a lungul coastei, cel puţin pe unde am trecut eu. Silozuri abandonate, clădiri în ruină, cu geamurile sparte, macarale încremenite şi cuprinse de rugină. În schimb, sistemele de irigaţii funcţionau din plin. Le-am simţit de cȃteva ori datorită vȃntului care ducea jeturile lungi de apă tocmai pe drumul pe care treceam. Mai mult mi-au murdărit vizorul şi parbrizul decȃt m-au răcorit, da’ nu mă plȃng.

 

Thessaloniki.

 

Un oraş agitat, coborȃnd lin spre mare. Bulevarde largi, clădiri nu prea înalte, multe spaţii verzi. Am alimentat la intrarea în oraş şi am decis sa trec de-a dreptul prin centru, coborȃnd spre mare.

Pentru că sunt băiat deştept (iar mă laud), am nimerit joi, la ora la care oamenii sănătoşi la cap îşi fac siesta, nu merg ca bezmeticii călare pe motor, pe o căldură de 40 de grade, aşa că traficul nu mi-a dat deloc bătăi de cap. Am avut timp să admir gagicile… adică oraşul, hm…, în timp ce aşteptam la semafoare.

 

Booon. Ajung pe faleză, chiar în partea sudică, adică în dreapta, cum venisem. Pfuai, mişto, un dig de cȃţiva kilometri lungime, stradă cu sens unic, …oprirea interzisă!? Cu semn adiacent că-ţi ridică utilajul dacă te prinde.

 

Un pic dezorientat, am mers pe prima bandă (noroc că erau două) cu zece la oră, căutȃnd, totuşi, un loc unde să opresc calu’. Pe la mijlocul falezei au apărut terasele, pline pȃnă la refuz cu oameni, femei şi motociclişti, iar cei din urmă aveau motoarele parcate pe trotuarul deja plin.

 

Aş fi vrut să fac măcar o poză cȃt mi-aş fi dezmorţit bucile, da’ nu găseam loc de parcare! Pe căldura aia, frustrarea mea atingea cote îngrijorătoare. Eram la un pas să opresc în mijlocul drumului şi să încep să zbier: “Băăă, voi ştiţi cine sunt eu?! Ha?! Dacă-l sun pe frate-meu, vă bate de vă cȃcaţi pe voi, bă! Domnu’ Iohaneees! Huăăă!”.

 

Well, romȃnul – tot romȃn (vorba romȃnului). Salvarea mi-a venit brusc, cȃnd mi-au ieşit în cale, parcate frumos pe partea stȃngă, spre terase,… trei tomberoane din alea mari. Pe loc m-a zăghirlit un gȃnd: oare Germanicus nu încape între tomberoanele alea?

 

Ce să vezi? A încăput la fix!

 

Sub privirile dispreţuitoare ale unor motociclişti care stăteau la terasă, crăcănaţi şi transpiraţi, bȃnd bere fără alcool (lol!), am oprit motorul meu galben lȃngă tomberonul verde (simţul meu artistic încă nu a murit) şi am traversat mȃndru cele două benzi, cu cizmele descheiate şi lăbărţate, ca de muschetar, şi cu iphonele pregătit pentru poze.

 

Am făcut numa vreo trei poze, şi alea naşpa, simţeam că mă topesc de căldură, îmi venea să mă arunc în apa aflată la un metru de mine. M-au oprit doar două lucruri: eram echipat cam heavy, m-aş fi scufundat ca un tȃrnăcopitec, şi am văzut un banc de peştălăi de vreun metru plimbȃndu-se pe-acolo. Dacă erau ştiuci?! Ştiucile muşcă!

 

Per ansambleaux, vorba belgianului, Thessaloniki e frumos, da’ nu prea. O fi frumos să-l vizitezi ca turist, să mergi la muzee, la tiribombă, la cimitir, da’ ca motociclist e naşpa. Şi-acuma sincer să fiu, cȃte fiţe şi figuri am văzut într-o oră la terasele alea, prefer să fiu beţivan fruntaş la mine în sat decȃt să mă expun pe-acolea.

 

Aşa că, dacă tot nu se înserase, l-am recuperat pe Germanicus dintre tomberoane şi m-am dus la dracu.

 

Adică nu la dracu, ci la Camping Aegeas, trecȃnd prin oraşul Larissa, unde am mȃncat foarte bine, ieftin şi fără aglomeraţie.

 

Spre seară am ajuns la Camping Aegeas.

Mă duc la recepţie.

 

• Săr’na!
• Kakalipta! Zice gagica.
• Mi-e somn. Aveţi un loc pentru un biet Pasquinel şi calul lui cel galben?
• Nein, zice sirena, privindu-mă cu milă. Toate locurile sunt ocupate. (Privirea ei mai spunea: “Cȃt de prost tre’ să fii încȃt să vii aici în plin sezon fără rezervare?!”)

Am rumegat situaţia, apoi am observat că în afara campingului, în jurul gardului, erau mai multe maşini parcate.

• Pot sa parchez motorul aici peste noapte?
• Desigur, zice pufoasa, numai zȃmbet. Mergeţi la un hotel cu taxiul, nu?
• A, nu, zic. Mă culc sub motor.

Dacă ar fi băut ceva, i-ar fi sărit băutura pe nas, într-atȃt de şocată a fost.

• Nu se poate! Zice, gesticulȃnd cu mȃinile în acelaşi timp.
• Cum să nu? Îi zic, calm. Parchez, pun jos izoprenu’, mă leg cu o coardă elastică de motor să nu mi-l fure careva peste noapte, şi dau cu porcu’!

Pe cuvȃntul meu, fata a intrat în panică! A sunat în cȃteva locuri şi a vorbit precipitat: kamalitzis tzevalenki! Tokasiz, psoriazis, kitimtikli! Titiriki!

A, titiriki? Am mai auzit cuvȃntul ăsta la o’spătar. Înseamnă că eu eram titiriki.

În cinci minute a sosit în trombă un Citroen cam vechi, din care a sărit un omuleţ cu bască cenuşie în cap, care a luat-o la fugă prin camping.

În alte cinci minute s-a întors bucuros, anunţȃndu-mă că mi-a găsit un loc beton în camping, doar că trebuie să-l ajut să mute nişte paleţi.

Într-adevăr, locul a fost beton, mai ales că avea betonieră.

După o şarjă de beri greceşti şi o baie grozavă în marea Egeică, am dormit ca un prunc pȃnă dimineaţă.

 

Editat August 21, 2017 de pasquinel