caty

Multumesc..tin aproape.

m'ai ajuta mult daca ai gasi..desi eu nu am gasit...mc

la admisie nu s'a umblat..stiu ca la evacuare da si dublu d cat ai zis..e posibil ca din cauza asta sa intrerupa?!

Salutare.La un Dr 400 din 81 am inteles ca dist ar fi de 10 admisie,15 evacuare.Gresesc?!Daca mai detii alte informatii as fi recunoscatoare daca le'ai adauga.Multumesc.Bafta!

''altii''? hai ca eu stiu ca e vorba despre tine..dar merg inchis ..mierla'i p 0o

mereu mic si curios + nerabdator

Salutare!!Adrian cu care am facut sc?! same in curte..al meu garaj va fi sigur ocupat de 1 din masini

nu e frustrant sa stii toate raspunsurile..dar nimeni nu se deranjeaza sa te intrebe?! ''NU bautura este de vina, ci persoana care se ascunde in spatele sticlei.'' ce le stii tu pe toate!! pentru acel baiat (chardonnay)

evident..loc este in curte ..in garaj deloc :|masina mea sta in curte la vecinu )..

prin tatarasi..zona cimitiru Eternitate..la casa in curte..nu costa nimic..

continuarea o voi face eu pt Drobu

ac om glumet cu o poveste trista sper sa aveti rabdare sa cititi ,merita o lume de cocoshatzi | Publicata de ABJECTU mi-am adus aminte de un om. lucram cindva, undeva unde era angajat un cocoshat. era batrin. slutzit, deshukiat, natura ishi exprimase toata nebunia haosului in corpul lui. nenorocirea era cu atit mai mare cu cit bietul om era shi aproape surd. altfel - un om muncitor, zimbea mereu deshi eu mereu ma intrebam ce motive avea. cocoshatul lucra la un departament de expeditzie. munca era grea, istovitoare, trebuia sa care colete voluminoase, sa le aranjeze in nishte nishe inalte, sa le coboare, sa le... in departamentul ala mai lucrau citziva oameni. majoritatea baietzi tineri, bine facutzi. de cite ori aveam treaba in zona aia asistam la mishtocareala shi mitocaniile astora, facute cocoshatului. glume proaste, kiar jignitoare pt bietul batut de soarta. cocoshatul insa nu se supara niciodata, ba râdea sarmanul alaturi de ei de propriile lui infirmitatzi. golanii aia nu pierdeau nici o ocazie sa faca glume idioate pe seama cocoshatului. ii spuneau in hohote de ris bai cocoshatule, te-ai parfumat? ai cocosha'nel? shi cocoshatul ridea shi el... ridea shi mormaia in barba cocoshatzilor, cocoshatzilor... astia, mai ai dracu, il intrebau iar: auzi cocoshatule, te invitam la o cina? servim ghebe... shi rideau de se cutremurau peretzii... cocoshatule, cocoshelu e tot cocoshat? cocoshatule, tu eshti bun sa ne tzii spatele... cocoshatule, te-au cocoshat ashtia de munca... cocoshatule faci ravagii printre cocote cind te dai cocosh... shi tot asha... cocoshatul ridea strimb, strimb de tot, ochii lui se ingropau in cute, umezi poate de la lacrimile pe care shi le tzinea strinse sub geana... dar ridea, ridea shi spunea ca pentru el: cocoshatzilor, cocoshatzilor intr-o zi am vorbit cu el. trebuia sa vorbesc tare sa ma auda, fixa ochii pe buzele mele shi dadea maruntzel din cap, ca un tremurat. am aflat atunci ca are 67 de ani. shi ca iubeshte câinii. adevarul e ca il vedeam in fiecare dimineatza cu o ceata de ciini dupa el, ii aduna in spatele unei hale shi le facea portzii de mincare pe nishte ziare. se asheza pe jos, cu cocoasha lipita de f'un zid shi ii privea. ciinii mincau, hapaiau lacomi, apoi se gudurau pe linga el, ii lingeau miinile sau obrazul. era un spectacol dureros, nu de putzine ori imi intorsesem ochii de teama de a nu surprinde in mine cine shtie ce sensibilitatzi. nenorocitzii aia cu care lucra cocoshatul ii aruncau resturile de la mesele lor, strigindu-i na cocoshatule, da' nu minca prea mult ca faci burta... shi burta shi cocoasha nu prea merge... el multzumea shi aduna mincarea, o aduna pentru ciinii lui. din ziua aia mi-am facut un obicei - imi gaseam de lucru pe la expeditzie numai ca sa il scot pe cocoshat la o tzigara. el nu fuma, dar lua mereu tzigara pe care i'o ofeream. o rasucea intre degete shi spunea uite ce dreapta e. dar cit de dreapta ar fi, de-i dai foc ea se termina. avea un fel ciudat de a vorbi, nu ma ashteptam ca vorbele lui sa fie alese, pentru ca nu ash fi gindit ca putea fi un om instruit. in vara aia am aflat multe despre el. era nascut intr-un sat prin bucovina, fugise de urgia sovietica shi ajunsese prin galatzi. acolo lucrase la o cazarma militara. nu-l primisera prin nici un fel de scoala, era diform, era un mutilat. cu toate astea invatzase toata viatza lui shi citise tot ce-i cazuse in mina. am fost mai mult decit surprins sa il ascult intr-o zi vorbind despre literatura antichitatzii, autori, ideii, interpretari. brusc, pentru mine devenise un personaj incredibil. cind il scoteam la o vorba aia ii strigau cocoshatule, ai grija cum cobori, sa nu-tzi rupi picioru, ca p'aia shkiopi nu-i iubesc femeile... el ieshea rizind shi mormaia cocoshatzilor, cocoshatzilor... aia rideau in hohote. risul lui se stingea insa intr-un zimbet trist shi un oftat de ce le permitzi il intebam... cum sa-i opresc? raspundea trist... asta vad, atita fac. nu ma mai supara de multa vreme blestemul meu, m-am obishnuit. ar fi ciudat sa fie altfel. dar asha... greu a fost in copilarie, in tineretze... acum nu-mi doresc decit sa se termine totul, sa mor... e firesc asha, asha trebuie, cocoshatzii nu au loc. au loc doar cocoshatzii ca ei. shtii? ei sunt mai cocoshatzi decit mine. bietzii cocoshatzi, ce cocoshatzi sunt. imi venea greu sa il intzeleg. imi era greu sa intzeleg de ce le zice shi alora cocoshatzi. sau cind comenta suparat de cite unu', pleca shi mai mult capul in pamint shi spunea: un cocoshat, un cocoshat... de multe ori le-am spus alora sa inceteze cu glumele lor. ei au ridicat din umeri shi au raspuns ca asha era de cind lumea, cocoshatul era parca dintotdeauna acolo, plecasera unii, venisera altzii, dar totzi pastrasera obiceiul de a ride pe seama cocoshatului. el nu se supara, ridea shi mormaia doar atit: cocoshatzilor, cocoshatzilor... in ziua cind l-au dat afara de la biroul asta de expeditzie l-am vazut plângând. in fatza mea s-a rushinat de slabiciunea lui, incerca sa ishi ascunda fatza, sa disimuleze intr-un fel. l-au dat afara pentru ca venise un sef nou care nu suporta aspectul bietului om. i-am spus ca o sa merg sa vorbesc cu cei de sus, ca nu e drept. lasa, nu e nevoie, am din ce trai, pling nu ca plec de aici. pling nu ca sunt cocoshat shi aruncat. ci pling de grija ciinilor mei, daca nu voi mai fi pe aici ii vor alunga, ii vor omori. cine sa ii hraneasca? m-au dat afara, asta e, asha au considerat ca e drept. lasa-i, asha a fost sa fie. seful asta nou e un cocoshat, e un cocoshat, mi-e mila de el. e un biet cocoshat. in ziua aia shi-a strins ce lucruri avea el p'acolo, le'a pus intr-un carucior shi a plecat. a luat cu el 2 câini, unul cu picioarele strimbe, care abia mergea shi altul chior shi fara o ureche. imaginea era cumplita, un cocoshat care tragea un carutz cu nimicuri, de care legase cu sfoara doi câini. imaginea asta m-a urmarit multa vreme, imi staruia in minte ca o vina ascunsa, ca o fapta rea pe care doream s-o repar cumva. dupa o vreme am aflat unde locuia bietul om shi i-am facut o vizita. avea o casutza mica, mica, la ieshirea din bucureshti, la antiaeriana, pe drumul catre magurele. cind am ajuns in fatza casei lui m-a intimpinat o haita de fo 8 ciini, dadeau totzi din coada shi ishi vârau boturile ude prin grilajul portzii. cocoshatul a fost aproape naucit de vizita, nu ishi gasea cuvintele shi era rushinat de faptul ca nu avea cu ce sa ma trateze, se simtzea teribil de prost. casa era formata dintr-o camera micutza, cu mobile vechi, shi o bucatarioara. in curte, destul de mica shi ea, erau construite 4 cotetze maricele, din lemn captushit cu tabla, cu rogojini despicate, fixate la intrare. am stat in curte pe un scaun strimb, strimb ca shi cocoshatul. el s-a ashezat pe iarba, cu câinii in jurul lui. am discutat fel shi fel de timpenii, de guvernantzi, de politicieni, el le spunea cocoshatzi shi astora - de situatzii, de toate, amintiri, ginduri... am sporovait, habar n-am despre ce, timpul a trecut repejior shi shtiu ca am plecat intr-un fel fericit de la el. shtiu ca acolo, in saracia lui, m-am simtzit parca alt om, inconjurat de câini betegitzi shi ascultind vorbele cocoshatului. era ca o evadare din mizeria de zi cu zi, o evadare in simplitate, in nimicuri fireshti. shi toate astea m-au facut sa revin, din cind in cind, la cocoshat. de fiecare data el era emotzionat, de fiecare data ciinii lui ma primeau dind din cozi, cu boturile in sus, cautind mângâieli. mi-aduc aminte ca intr-una din vizitele mele l-am intrebat daca ii pare rau de ceva in viatza, daca are f'un regret. a tacut lung, privind undeva peste umarul meu. cind deja incepusem sa ma sitm prost ca am pus o astfel de intrebare el a raspuns: cel mai mare regret al meu e ca nu am un copil. shi din ochii lui ascunsi de riduri au curs lacrimi tacute. acum un an am aflat ca bietul cocoshat a murit. a murit singur, printre ciinii lui. am aflat tot asha, mergind pe la el. casa era inchisa, a ieshit o vecina shi mi-a spus ca murise, ca l-a ingropat municipalitatea pe la nu shtiu ce cimitir. casa ramasese a nimanui, primaria trebuia sa hotarasca intr-un fel... in spatele vecinei asteia care ieshise la poarta sa vorbeasca cu mine venea, gârbovit, un ciine, un ciine cu picioarele strimbe, cocoshat shi el ca vai de lume. l-am recunoscut, era unul dintre ciinii cocoshatului, vecina aia il luase de mila. ciinele mi-a lins mina shi s-a cuibarit in fatza portzii casei lui, privind rugator catre noi. a fost un om amarit maica, a murit singur, n'a deranjat niciodata pe nimeni. l-a luat dumnezeu, saracu'... cine shtie din ce traia? nimeni nu shtia maica, nu se plingea niciodata, era shi el cu ciinii lui... l-a iertat dumnezeu... mi-am adus aminte de un om. de cocoshatul asta. mi-am adus aminte cind am plecat de dimineatza din parcare. pe strada erau citziva taximetrishti care rideau shi aruncau cu pocnitori spre un câine schiop, slab, tavalit shi speriat. se ascundea pe sub mashini shi aia aruncau cu pocnitori dupa el. scheuna de frica shi tremura din toate inchieturile sarmanul câine. atunci am strigat la aia bai cocoshatzilor, nenorocitzii dracului, lasatzi ciinele in pace fir'atzi ai dracu de cocoshatzi nenorocitzi. cocoshatzilor... cocoshatzilor shi abia in dimineatza asta am intzeles ce voia cocoshatul meu sa spuna atunci cind spunea de altzii ca sunt cocoshatzi. ca sunt mai cocoshatzi decit el shi ca lui, biet nefericit, ii era mila de ei. ca nenorocitzii ashtia de dimineatza. am intzeles. shi am vazut ca deshi erau dreptzi, purtau fiecare cite o cocoasha imensa. dar pe dinauntru