Caută în comunitate
Afișez rezultate pentru tagurile 'Honda Zoomer'
Găsit 1 rezultat
-
Anu’ Domnului 2020, si doi gugustiuci se dau pe-o vaca pe TET Romania. Gugustiucul din spate se gandeste ca e un gugustiuc puternic si independent si cu nimic mai fraier decat gugustiucul din fata, asa ca incepe sa-i incolteasca in minte o idee creata cum ca ar putea sa se plimbe si singur prin tara, cu agregatul propriu. A, agregatul propriu e o pocnitoare de 50? Ei, si care-i graba? ...Famous last words... Dar s-o luam cu inceputul. Agregatul, mandru barzaune, pe cat de mic, pe-atat de dornic de aventura: Nu trece de 40 la ora decat in picaj, dar sunt cei mai dragalasi 40 de km pe care ii poti face intr-o ora. Raspunde la numele de Bart. Daca-l saluti de pe doua roti mai mari esti persoana lui preferata de pe lume. Gugustiucul, la fel de mandru, la fel de mic, la fel de dornic de aventura: Nu trece de 7 la ora nici in cea mai buna zi, si apoi isi da sufletul oricum. A match made in heaven. Reguli. Pentru ca radem, glumim, dar nu parasim incinta, toata distractia trebuie sa se desfasoare pe drumuri secundare (recte nu aglomerate si de viteze orbitoare), iar SPOT-ul e pornit constant, cu location tracking si date de contact de urgenta completate. Cum viata e complexa si are multe aspecte, ocazional a trebuit sa ies si in DN-uri pe portiuni scurte(ish), unde efectiv nu aveam alternativa din punctul A in punctul B. Nu a fost distractiv, dar gugustiucul traieste. Trusa de scule cu tot ce ar fi util la drum lung si m-as descurca (realist) sa folosesc singura, si ura si la gara! Planul! Undeva pe la 1000km in fix o saptamana la sfarsit de iulie, cu plecare direct de la una bucata sindrofie la Maneciu (pentru ca nicio poveste buna nu a inceput cu o salata, am I right?), luat vitejeste in sus, bananait o vreme prin tara gulasului, urcat si coborat iar niste munti pe unde s-o putea, si intors acasica, pe langa Bucuresti. Bene, poate nu-i chiar turul tarii, dar jur ca de la inaltimea asta asa se simte. Pai, si-am incalecat pe-o sa... Ziua 1: Maneciu – Sf. Gheorghe Trezita de la prima ora si plina de elanul specific omului care habar n-are in ce se baga, dar abia asteapta sa ajunga acolo, si eu si Bart ne infulecam repede fiecare mic dejunul campionilor (eu la hotel, el la pompa), si purcedem la drum. Distractia incepe destul de repede, cu o bariera peste barajul Maneciu (ciocu’ mic, sunt practic bicicleta, cat de rau pot sa se supere pe mine?), si apoi o urcare destul de voiniceasca prin pietre. Coafura rezista. Rezista in mod miraculos si cracii pantalonilor... Si cam asa se scurge prima zi, pietroi dupa pietroi, nor de praf dupa nor de praf, si senzatia din ce in ce mai insinuanta ca o sa-mi placa la nebunie plimbarea asta. Ajung la pensiunea din Sf. Gheorghe, il cazez pe Bart langa un Tracer tantos, imi suprim un horcait de ras la alaturarea dintre ei doi, dau jos doua kile de praf, ma fac prezentabila in societate, si ies ca o lady ce ma aflu la un gulas si-o plimbare prin parc. Nu-i un oras rau cu care sa-ti incepi periplul... Ziua 2: Sf. Gheorghe – Miercurea-Ciuc Dimineata il rup pe Bart de langa noul lui prieten mai inalt, mai rapid si mai motor, si ne continuam odiseea DJ-urilor, DC-urilor, si ulitelor patriei, in acelasi amuzant zig-zag. Distractia se termina totusi pe la jumatea traseului zilei, cand muntii nu-mi mai dau de ales, asa ca zig-zagul meu distractiv devine o linie dreapta pe un drum mic si neimportant, cunoscut amicilor ca DN12. Ma pregatesc sufleteste, bag coatele si genunchii la cutie, ma infig in acceleratie (nu ca ar conta), si incep cei 12km de fuga intre Micfalau si Baile Tusnad. Bart gafaie, masinile zboara pe langa, si eu ma simt ca un gandac intr-un mosh pit. Dar kilometrii trec, si ma vad cu bine la acea minunata stanga din Baile Tusnad, de unde pot iesi pe un forestier care merge paralel cu DN-ul, pe partea cealalta a Oltului. ... <Poza pe care n-am avut inspiratia sa o fac> ... Exceptand faptul ca forestierul meu incepe cu o panta retardata si foarte noroioasa, pe care nu cred ca o pot urca nici cu piciorul, d-apai cu nouaj’ de kile de fier propulsate de juma de cal putere. Imi ingan in minte un “reconfigurarea traseului” tafnos si ma intorc cu coada intre picioare la DN12. Jur ca pot sa aud asfaltul cum rade de mine. Nu stiu daca m-am obisnuit deja cu chestii de cateva ori mai mari zburand pe langa mine de cateva ori mai repede, sau sunt prea iritata de stanga imprejur ca sa ma mai impresioneze traficul, dar cert e ca trec instant si cei 10 km ramasi pana in Tusnad, unde imi iau la revedere de la DNeu. Pe bune de data asta. Sper. Poate. Drumul se linisteste, peisajul se aplatizeaza, si ajung la vreo 12km de Miercurea-Ciuc, la una dintre cele mai frumoase cazari pe care le cunosc in tara. Cu fix un an in urma, pe saua din spate, ajungeam pur intamplator, fara niciun plan si nicio cautare, la Kavalliera, o pensiune cu centru de echitatie aflata efectiv in camp, rupta de lume si de agitatie, care si-a luat locul meritoriu in lista noastra (a mea si a lui El Capitan, gugustiucul din fata) de refugii departe de lumea dezlantuita. Un an mai tarziu, stiind ca voi fi in zona, nici macar nu caut alta varianta de cazare. Iar pensiunea este aceeasi oaza pe care am gasit-o si atunci, gazda aceeasi Wonder Woman, si cainii aceeasi terapie cu blana. Ziua 3: Miercurea-Ciuc – Racos Daca ziua de ieri mi-a dat cu asfalt ceva mai mult decat as fi vrut, ei bine, azi am parte de offroad cat sa-mi iasa pe urechi. Dar nu chiar asa, de la inceput. Intai un pic de ceata molcoma de dimineata, doar asa, cat sa nu-mi para chiar atat de rau ca plec de aici. Gata cafeluta? Bun, pai amu sa trecem la treaba... Funsies! Si uite asa se mai termina o zi, mai adun vreun kil de praf si noroi, si ajung la cazare cu un mare ranjet tamp pe fata. Il parchez pe Bart ca o floare intre flori in curtea pensiunii... ...Si plec per pedes, intre doua ploi, sa vizionez complexul geologic si apoi cetatea. Inapoi spre cazare ma acompaniaza prietenos, vorba cantecului, ale satului mari fete fara ghete... Ziua 4: Racos – Albota Dupa rodeo-ul de ieri, drumul de azi e de-a dreptul banal. Lung, plat, asfaltat, si prin sate. Moartea pasiunii. II dau blana (loool... altii dau “blana” mai repede la pedale...) o buna parte din zi, oprind doar pentru esentiale. Nici macar n-am la ce sa scot aparatul din rucsac. Dar nu conteaza asta. De ce? Pentru ca ziua de azi nu e despre offroad sau viraje sau floricele. Ziua de azi este despre o foame. O foame launtrica si inexorabila, care poate fi stinsa cu un singur lucru, spre care marsaluiesc lacoma. That’s right, bitches, pastrav in fulgi à la Albota! Cu burta plina si cu o privire mai zen asupra existentei, ma plimb incet si regal pe “mosia” complexului, cu un aer satisfacut, de zici ca ar fi a mea. Ce face pastravul din oameni! Mai trec o data pe la Bart sa-i spun somnic pufos, arunc un ochi pe la stele, si bag cornu-n perna. Zi mare maine. Pam pam... Ziua 5: Albota – Transfagarasan – Curtea de Arges Pai se putea? Sa-l plimbe Mamita pe Bart atata amar de drum si sa nu-l duca si la TFeu? Ridic ancora de la Albota la sapte trecute fix, nici prea prea, nici foarte foarte, cat sa fie inca gol drumul, dar nu atat de gol incat sa trezesc vreun urs adormit, in intelepciunea lui, in mijlocul drumului, asteptandu-si biscuitii de dimineata. Incep urcarea cu ceva emotii, parca deja ma vedeam impingandu-l pe Bart la deal dupa metoda Flintstones, dar capat incredere vazand ca mititelul urca mai ceva ca un magarus dupa morcov. The little engine that could! Iar restul e poveste... Ajung la Vidraru, si cum e inca devreme, il indes pe Bart intr-un colt de parcare, ma agat de un porumb fiert, ma cocot turceste pe sa cu spatele la ghidon (surprinzator de comod cand ai bagaje pe toate partile), si ma simt ca un troll mic si invizibil rumegandu-mi porumbul si ranjind (unilateral) la stolurile de motoare mari si lucioase care defileaza dintr-o parte in alta. E inca devreme cand imi termin tacticos ultimul bob, si cum nu prea am chef de lungul si plictisitorul drum pe asfalt pana-n Curtea de Arges, trec prin celalalt tunel, tin drumul pietruit pana la cascada Calugarita, si apoi o iau pe si mai lungul, dar mai distractivul drum forestier spre Salatrucu, sa nu termine Bart excursia vietii lui fara sa fi bifat si oleaca de TET. Ma cazez undeva pe langa Curtea de Arges, dau jos inca un kil de jeg (al catalea?), ma fac din nou prezentabila in societate, si... nu mai ies nicaieri, ma rostogolesc in pat si adorm instant. Ziua 6 & 7: Curtea de Arges – Valea Doftanei – Home Sweet Home Ma trezesc si plec la drum cu o senzatie dulce-amaruie care-mi spune ca asta a fost distractia, acum merem acasa. A fost greu, a fost frumos, a fost retardat pe alocuri, a fost distractiv cam tot timpul, dar “a fost”. Incerc sa alung sentimentul si sa ma bucur de ultimele doua zile. Si n-au fost doua zile rele. Planul initial era sa ma cazez undeva pe langa Breaza, dar cine sunt eu sa refuz o oferta impromptu de adapostire si indopare materne, asa ca mai lungesc un pic drumul (o, nu... ma voi sacrifica...) si dau un ocol pana-n Valea Doftanei, unde zac o noapte ca-n puf, in mrejele ispititoare ale bucatariei moldovenesti, cu serpentinele de deasupra barajului Paltinu in rolul ciresei de pe tort. And then there were none... Si ajunseram acasa.
