Caută în comunitate
Afișez rezultate pentru tagurile 'Mețovo'
Găsit 1 rezultat
-
Îmi propusesem de ceva timp să fac o tură până în Peloponez, în care să integrez și o vizită cât mai cuprinzătoare a meleagurilor armânești din Grecia. Deoarece timpul liber de care dispun a avut parte de o mică reorganizare, am zis ca măcar să evaluez posibilitatea de a face un astfel de drum. Așadar, într-o duminică de inceput de iunie, iată-mă părăsind brusc Bucureștiul, la ora 14.30, cu destinația Aminciu (Mețovo). Aveam la dispoziție două zile și jumătate – complet insuficiente, dar varianta era să rămân acasă încă mult timp. Deși mi-ar fi plăcut și mai mult să trec pe la barajul de la Văcea, îmi doream să merg pe oriunde îmi permite timpul, dar cu restricția autoimpusă, de a ocoli orice fel de autostradă. Ajuns la Podul Prieteniei sunt întâmpinat de o coadă consistentă de autovehicule care așteaptă permisiunea de a înainta pe podul în reparații, printre care mă strecor ușor, cu intenția de a găsi un camion mai mare, care să îmi țină umbră; cele treizeci și două de grade mă fierb și pe mine și motorul, încă neobișnuiți fiind cu temperaturile de vară, apărute după o vreme relativ rece. Ei bine, șoferul tirului stătea cu geamurile închise, relaxându-se la răcoarea aerului condiționat, iar tractorul dogorea de mă simțeam ca o pâine pe vatră. Am înțeles atunci că totuși voi trece mult mai repede podul, mulțumind în gând celor ce mă înțelegeau și cerându-mi iertare celorlalți ... Mereu am bucuria de a renunța la centura de la Ruse și la șoseaua europeană în favoarea drumului secundar, paralel, ce trece prin Dve Mogili și mă scoate în funcție de chef, ori la Borovo, ori la Biala. În scurt timp îmi fac plinul cu sugiuc și bragă, căci nu apucasem să mănânc, fac o rezervă serioasă de ayran și mă las purtat de drumul pustiu și bun până la intersecția cu E85, unde mă așteaptă aglomerația: sunt Rusaliile, dar românii sunt pe drum și le place sa forțeze asfaltul. Locurile trec unele după altele, fiecare cu parfumul său de iarbă proaspăt cosită, de salcâm, ori pur și simplu de polen sau de tei, așa cum m-a întâmpinat încă de la intrare, Haskovo. De aici virez direct către Most și ma bucur de peisaje în liniște. E cald și numai ayranul reușește să mă mai răcorească. În depărtare se înalță Perperikonul și pe negândite ajung în Kărgeali, de unde drumul principal se eliberează și pot să merg în ritmul meu. La Zlatograd ajung după ceva slalom printre radare, cu puțin înainte să se însereze, adică exact cât să mă cazez și să comand meniul standard: două Șumensko, o chiftea de miel și un patatnik de Rodopi, cu iaurt.
