Da cu +

[redippy]

PS: M-a apucat nostalgia si nervii ca n-am ajuns pe Pordoi.

Nostalgia legata de Pordoi si de Giau ma apuca de fiecare data cand imi vad motorul, iar motorul il tin peste iarna in fata usii de la apartament...deci iti dai seama ce frecventa are nostalgia si dorul de duca

 

Am reusit sa incropim un clip si cu filmarea din Dolomiti.

 

Dimineata pornim spre Croatia. Mai are oare rost sa laud a treia oara micul dejun de la Residence Panorama Falcade?. Da ,are! S-apoi cu burta plina hai la drum. Trecem cred ca pentru a cincea oara prin Canale D’Agordo, satul unde s-a nascut Papa Ioan Paul I si ne bucuram de ultimele ramasite ale splendorii Dolomitilor inainte de a trece in arsita Campiei Friulane. Dupa o saptamana petrecuta in linistea muntilor, agitatia de la campie e derutanta. Din cauza traficului ma pierd de grup si fac singur vreo 40 de km in coloane de masini interminabile. Oricate as depasi tot mai multe imi rasar in cale, iar satele astea nesfarsite prin care trec, sunt legate intre ele ca un marfar rusesc. Caldura teribila si aglomeratia ma fac sa cedez. Ii sun pe ceilalti si le livrez informatia: - sunt satul de partea asta a Italiei rurale si vreau sa o iau pe autostrada. Surprins, aflu ca sunt cu vreo 10-15 km in fata lor. In haosul din trafic, nu stiu cand si unde i-am depasit asa ca ii astept si urcam impreuna pe autostrada. Coboram in Trieste si vizitez a doua oara acest oras extrem de aglomerat unde reusesc sa ma pierd a doua oara de restul trupei intr-un intervan de cateva ore. Un confrate cu un Harley ma vede dezorientat si ma conduce pana la o benzinarie de la granita cu Slovenia. Cu acest ultim gest nobil, ma despart de o Italie care m-a impresionat.

Parcurg solitar un frumos treaseu de-a lungul marii in cei cativa kilometrii de coasta cat poseda Slovenia si opresc in Piran, un cochet port la Adriatica. Cateva poze in Piata Tartini si pornesc din nou la drum intalnindu-ma involuntar la intrarea in oras cu restul gastii.

Ne regrupam a doua oara si o luam spre Croatia. Schimbarea brusca de altitudine si caldura insuportabila ma fac tot mai irascibil si tensionat. Ajungem in Rovinj unde ii reintalnim pe Cici si Kinga. Vrem sa ne cazam in aceasi vila cu ei asa ca ma duc sa negociez cu proprietarul. Sarmanul om, un tip foarte ospitalier de altfel, are ghinionul sa ma prinda extrem de ursuz si negociem un pret in urma caruia pleaca dand din mana a paguba si folosind regulat cuvantul „katastrophen”. Doua beri reci si o baie in Adriatica ma metamorfozeaza din nou intr-un om tolerabil.

Petrecem trei nopti in acest frumos orasel venetian si ne antrenam bahic cu o tenacitate de vulpe polara de la un „Lidelo” din apropiere. Descoperim avantajele berii la butoi si chiar inventam un nou sport acvatic – beer polo.

Ne simtim atat de bine in acest orasel incat renuntam la un circut de vreo 200 km prin Istria unde ar fi trebuit sa vedem orasele Motovun, un oras medieval aflat in patrimoniul cultural mondial si Hum, cel mai mic oras din lume cu ai sai 23 de locuitori. Ma reconciliez si cu simpatica noastra gazda iar mijlocitorul il constituie acea licoare magica, fabricata de tata prin dubla distilare a zamei de pruna. Omul pune si el sub brad cativa pesti pescuiti in dimineata acelei zile din Adriatica. Cred ca totusi e mult spus dimineata, ca omul nostru se trezea de obicei pe la 10-11. Viata de huzur la malul marii...ce poti sa iti doresti mai mult decat atat.

Dupa o leneveala pe cinste la malul marii, pornim catre Ungaria, alegand varianta prin Slovenia. As vrea sa vizitez si nu prea, pestera Postojna, cea mai mare pestera carstica din Europa. Turul dureaza cca o ora jumate si urmatorul trenulet e abia peste 50 de minute, asa ca cele 3 ore pe care le estimez ca le voi pierde aici ma determina sa incalec din nou, blestemandu-i inca odata pe ucrainieni. Caldura e tot mai nesuferita si prin Ungaria rulez in armura goala, dar tot nu ma ventilez suficient. Datorita spectaculozitatii autostradei prin Campia Panonica, aproape ca atipesc la ghidon. Ajungem intr-un sfarsit ce parea interminabil la Siofok si dupa un admirabil bab-gulas ne zvarlim in taul numit Balaton.

Cazarea de aici se dovedeste a fi cu adevarat „katastrophen”. Pentru 12000 de forinti ne sunt pasate doua camere unde e o zapuseala ireala, tantari si un miros fetid de urina. Nu dorm aproape deloc si plecarea cu noaptea in cap de a doua zi, e cu adevarat izbavitoare. Intram in tara pe la Valea lui Mihai dintr-un motiv ce ramane in sfera misterelor gen Stonehenge. Pana la Cluj n-avem nimic memorabil de adaugat, decat faptul ca imi sare o chinga la spite de ma aduce in pragul unui pre-infarct.