Sari la conținut

redippy

Super Membru
  • Număr conținut

    581
  • Înregistrat

  • Ultima Vizită

1 Urmăritor

Metode de contact

  • Website URL
    https://aventurata.wordpress.com/
  • Yahoo
    tirnovan_andrei@yahoo.com

Profil

  • Sex
    Male
  • Locatie
    Castrum Clus
  • Motocicleta
    Tigru mic
  • Numar Moto
    ATA
  • Club
    -

Informații profil

  • Motociclete detinute
    VARADERO, GS650, Transalp

Vizitatori Recenți Profil

1.307 citiri profil

redippy's Achievements

Newbie

Newbie (1/14)

  • Week One Done
  • One Month Later
  • One Year In

Recent Badges

  1. Da... pentru noaptea de la Pangong Tso am fost chiar prea ''light''. A trebuit să dormim îmbracați în echipamentul moto. Un roll-bag cu un rând de țoale și costumele de ploaie. Cam atât am dus cu noi. Soția s-a tăbăcit pe motor in ultimii 10 ani, dar dacă începe să se plangă închid stația :)). Nu pot să zic că a fost groaznic, doar că Himalayanul e ușor, iar suspensiile sunt destul de soft. Cu pasager nu e chiar în largul lui. In schimb dacă mergi solo, e un motor simpatic odată ce ai ieșit de pe asfalt.
  2. După o noapte în care am crezut că vântul o să ne arunce cu baracă cu tot în apă, tragem perdelele și Pangongul ne așteaptă cu un nou tablou suprarealist. Același lac, dar îmbrăcat în alte culori. E ultima zi de motociclit și parcă nu aș vrea să o mai încep. E apăsător gândul că ajunși in Leh, va trebui să predăm motoare și partea aventuroasă a calatoriei s-a sfârșit. Ne tot căutam de lucru ca să amânăm plecarea, dar norii ce se apropie dinspre podișul tibetan ne zoresc să ne punem în mișcare. Știam de ieri că sunt câteva porțiuni de off-road destul de dificile, iar slick-urile noastre pe stânca udă nu prea se pupă. E prima ploaie care ne îndeamnă să despachetăm costumele, însă la altitudinea asta totul e pe fast forward. Nici nu apucăm să ne urcăm bine pe motor, ca norii dispar și în sfert de ceas trebuie să ne oprim, ca behăim de cald. O facem la o stână unde se servește lapte de yak și Cola. Bune amândouă. Trecem a doua oară peste Chang La și coborâm iarași spre valea Indusului. Oprim vreo două ore la Chemrey, o splendidă mănăstire din sec XVII, cocoțată pe stânci. Calmul ăsta din mănăstirile budiste și ospitalitatea călugărilor m-ar face să mai stau vreo câteva zile pe aici. E unul din regretele concediilor scurte. Îmi doresc atât de multe și reușesc să accesez atât de puțin. Tot pe fugă, uneori ratezi tocmai esențialul. In fine, măcar s-au limpezit lucrurile pentru programul de mâine! Ajunși în Leh, ne dezechipăm și mergem să returnăm motoarele. O facem ca localnicii, în bermude și fără cască. Finalmente, pot să răsuflu ușurat legat de potențiala sucombare motorului. Nu doar că n-a mierlit-o, dar chiar s-a descurcat admirabil pe hartoapele himalayene. Dar cel mai plăcut impresionat am rămas de consum: sub 3,5%. Cei de la Miracle Adventure Ladakh sunt tare entuziasmați sa ne vadă întorși într-o bucată. Probabil aveau și ei ceva emoții că o să trebuiască să își recupereze bestiile din cine știe ce cotlon al muntelui. In ultima zi petrecuta în Himalaya, oscilam între o tura de rafting sau să mergem la Festivalul Ladakh. Oricat de tentantă era ideea de a te arunca în apele învolburate ale Zanskarului pentru un rafting la cea mai mare altitudine de pe planeta (cum îl promovează agențiile de acolo), participarea la un festival care surprinde obiceiurile locale, e mai atractivă. Festivalul ăsta, la care vin majoritatea satelor din Ladakh, e ca o întoarcere în timp. Aici am sesizat cel mai bine mixul cultural al populației locale. Influența chineză (tibetană) e cea mai pregnantă, dar prezentă e și componenta engleză sau cea mongolă. Am participat la o ceremonie în templul budist din Leh, la un spectacol de folclor, tir cu arcul și favoritul meu - polo calare. Nu că ar conta, dar albaștri au câștigat cu 3-1 J Și după un ultim special tea servit la restaurantul prietenilor noștrii nepalezi, ne-am luat rămas bun de la oamenii frumoși din Leh... Pe avion, în timp ce băleam la vârfurile gemene Nun și Kun, am făcut o promisiune către acești munți: we will meet again ! Urmează o săptămână de India autentică. Aia cu ploaie zinică, caldură resimțită de aproape 50 de grade, cerșetori, aglomerație, combinatori, diaree, s.a.m.d
  3. După un nou răsărit cu imaginea energizantă a lui Stok Kangri la balconul nostru, pornim către Pangong Tso, lacul celor 7 culori. Traseul destul de aglomerat până la Karu nu îți stârnește prea mult entuziasmul. Indienii conduc prost, dar văd că și eu am ajuns sa mă încadrez perfect in peisaj. Călăresc a 4- a zi la rând, însă tot nu m-am obișnuit deplin cu mersul pe banda gresită. Azi bunăoară am făcut (din nou) un sens giratoriu spre dreapta, iar de vreo două ori m-am trezit pe contrasens,față în față cu mașină pe străzile din Leh. De la Shakti, drumul mai lat, proaspăt asfaltat, te indeamna la prostii, dar călare pe iedul ăsta, nu prea ai cu cine. Odată ce începem să urcăm mai serios, drumul revine la o bandă și intră din nou în schemă prietenii mei din convoaiele militare. În ciuda eforturilor generoase ale unui cetățean de a întreține șoseaua, binele se termină cu vreo 15 – 20 km înainte de pasul Chang La. Asfaltul s-a evaporat și intrăm pe o spurcăciune de macadam, mai să îți sară plombele din gură. De regulă nu mă alarmez prea tare legat de drumurile proaste, dar off road – ul cu pasager și suspensiile bolnăvicioase ale Himalayanului nostru, nu se împacă deloc. Înainte de amiază suntem deja pe pasul Chang La (5360 m). Înălțimea asta "oficială" a trecătorilor din nordul Indiei e tare dubioasă. Bunăoară, când făceam traseul, era al treilea cel mai înalt din lume (evident, discutabil si aspectul ăsta). Când am ajuns în vârf, era proaspat “uns” ca fiind al doilea: https://en.m.wikipedia.org/wiki/Chang_La . No, da așa-i în India. Probabil se trage la sorți în Ianuarie care să fie cel mai înalt pas în anul respectiv, iar apoi cu un bidon de vopsea modifici cum vrei tu altimetria. Coborâm pe un drum din ce în ce mai dinamitat, și e prima data când simt acut lipsa de oxigen. Opresc câteva momente să îmi adun gândurile lângă o unitate militară, dar treaba asta făcută la vreo 4500m nu îmbunătățește deloc lucrurile. Nivelul de oxigen din sânge mi-a coborât sub 70%. Bag un ceai oferit de soldații indieni și ne cărăm de acolo. Norocul meu e că drumul coboară destul de abrupt, iar în apropierea punctului de control de la Tangtse sunt iarăși in parametrii. De aici drumul, cu mici excepții, își mai revine. Mergem pe lângă micuțul lac Chagar Tso, pe fundul unei văi înverzite de toată frumusețea. După-amiază dăm pentru prima dată cu ochii de Pangong Tso. Împarțit deloc frațește între China și India, a devenit cunoscut în urma unui succes bollywoodian din 2009 – 3 Idiots. Pot să spun fără să mă hazardez, că nu am văzut încă o fotografie care să facă dreptate în ceea ce privește frumusețea acestui lac. Trebuie văzut ca să poți înțelege de unde atâta emulație în jurul unui loc izolat ca acesta. E MINUNAT! Intenționăm să tot ținem linia de coastă până in "pitorescul" Spangmik, pentru a lua o cină timpurie, sau un prânz tarziu…cum vreti sa-I spuneti. Ei bine, în afara drumului numai cratere și a unui sat fără nici un Dumnezeu, nu am gasit mare lucru aici. Ne întoarcem să ne cazam in Lukung, iar după ce ne ospătăm cu o delicioasă thupka, ieșim să exporăm împrejurimile. Deși în miezul zilei temperatura trece de 20 de grade, la cei 4225 m altitudine ai lacului, seara e un frig crâncen. Pangongul ăsta, fără gram de net și fără curent peste noapte, te lasă sa te scufunzi în gândurile tale și să îți apropii din plin natura stearpă ce te înconjoară. Pironit pe un scaun de plastic în fața cabanei, mă holbez cu nesaț când la China de peste ape, când la impozantul vârf Kangju Kangri. Azi a fost una din zilele alea de nu mai vreau să se termine...
  4. Ne trezim devreme, că se anunță o nouă zi lungă. După un mic dejun tradițional în care scot flăcări pe nas ca un dragon, vreau să îmi pun în aplicare un plan tâmpit, ce îl aveam în minte de când am început să urmaresc Dakar-ul : cum e să te dai cu mobra prin nisip. Îmi ia sub 5 minute să mă lămuresc. Nu am gumele, dar mai ales priceperea necesară pentru așa ceva. Odată făcută și damblaua asta, oprim să alimentăm la singura benzinarie din Nubra Valley, cea din Diskit. Deși dracoveniile noastre consumă ușor peste 3 l/100, lipsa unui indicator de combustibil funcțional și dificultatea drumului, mă fac extrem de precaut cu alimentarea. Dubioasă rău benzinaria asta. Zici că aici s-a filmat Mad Max. Cu burta plină, motorașul nostru se rostogolește către Khalsar, unde părăsim drumul comun de ieri, și prin impozantul canion făcut de râul Shyok, continuam până în Agham. Cât de amuzante îmi par denumirile acestor localități, desprinse parcă din Stăpânul inelelor. Ruta continuă să rămână nemaipomenit de pitorească. Te tot urcă în munte și te coboară la Shyok, cu multe treceri peste afluenții acestuia, iar ocazional și prin ei. River of Death, cum îl alintă localnicii, este cunoscut pentru impredictibilitatea sa și haosul ce îl provoacă în urma inundațiilor tot mai frecvente. Azi însă e indulgent cu noi. Ajunși în Agham, lăsăm în urma cursul de apă care ne-a însoțit până aici și o cotim în sud, către Wari La – o trecătoare de vreo 5250 m. Pe traseu înșirăm câteva cătune neatinse de timp. Ca cetățean român, cu un PIB viguros înțepenit pe ultimele locuri din Europa, nu cred că e cazul să dau lecții de economie, dar sărăcia se simte acut în această splendidă izolare. Și nici nu are cum să fie altfel. Industria lipsește cu desăvârșire în nordul Himalayan al Indiei, iar puținul pământ arabil și câțiva yaci nu au cum să îți asigure un confort constant al vieții. Pentru marea majoritate a populației izolate din Himalaya, fiecare zi e o lupta pentru supravietuire. Într-un mediu ostil, imposibil de îmblânzit, educatia poate fi șansa tinerei generații de a lasa în urmă un trecut sortit medieval. Iar în puține locuri am văzut să se acorde o mai mare importanță acesteia. Trecătoarea asta deschisă ca alternativă la Khardung La, e foarte puțin frecventată, așa că tot oprim să îl întrebăm pe Marcel Indianu’ dacă nu cumva ne-am rătăcit. Infinitele coloanele de camioane ce blocau ieri drumul, azi au fost substituite cu turme de yaci, deloc orgolioși în a se da deoparte din calea noastră. Cardul de memorie începe să se umple cu imagini tot mai sălbatice, iar de vreo douăzeci de kilometri nu mai dăm de nici un om. E chiar bizar să spui asta în India, o țară unde și la o banală pișare pe marginea drumului, îți apar de nicăieri spectatori. De pe la vreo 4500 m altitudine, asfaltul s-a convertit într-un macadam spurcat. Pantele au devenit tot mai înclinate, iar bietul motoraș a intrat în moarte cerebrală. Trage numai în 1-a, dar și așa în câteva ace de păr trebuie patinat. Dar încet, cu treabă bună, se târâie conștiincios către varful muntelui. Chiar încep să prind drag de Himalayanul ăsta. Wari La nu e cel mai spectaculos pas din lume, dar compensează cu lipsa de agitație de pe el. Jumătate de oră cât am stat acolo, n-a trecut nimeni. Dacă în Hunder ar fi fost o problemă majoră să ne crape motoarele, apoi în pustietatea asta, nici Satana nu te mai recuperează. Coborârea, un off-road destul de tehnic pentru talentul nostru, de face să ne dăm motoarele cu cracii în sus. Amândouă în același loc! Par însă a fi obișnuite cu genul ăsta de tratament, că nu schițează nici un semn de răzvrătire după ce le repoziționăm pe verticală. În vale căldura devine ucigașă. Cum până în Leh avem mai puțin de un ceas, mă opresc să îmi răcoresc picioarele în sfântul Indus. Pe cursul superior încă mai poți face asta fără să îți provoci septicemie, dar odată ce fluviul se eliberează din munți, găsești în el întreg tabelul lui Mendeleev.
  5. Din trei cati am fost, ceilalti doi au aceasi parere cu tine Dar Ladakh e altceva. 90% budisti, alta stuctura a populatiei, alta fizionomie...cam totul e diferit.
  6. Diminețile sunt un deliciu în acest colț de lume, iar asta de azi e cu adevărat specială. Urmează să ne cocoțăm pe cea mai înaltă trecătoare rutieră din lume. Sau cel puțin asta le place indienilor să afirme (eronat din ce am mai citit pe ici-colo), despre dânsa (https://ro.m.wikipedia.org/wiki/Kardung_La). Un drum sinuos si îngust ne conduc spre cele 18 mii de picioare ale pasului Khardung-La. Nu foarte aglomerat (dacă e să îl comparam cu al nostru Transfăgărășan), totuși cere o atenție sporintă, în special din cauza peisajului, care te fura la fieșce curbă. După prezentarea permiselor la postul de control South Pullu, asfaltul incepe a fi infuzat cu porții tot mai sănătoase de off-road. Ajungem în vârf pe o vreme extrem de schimbătoare. O scurtă fulguială, pentru ca peste un sfert de oră să te prăjești din cauza soarelui orbitor. Fain tare aici. Zicese că în zilele senine, se vede întreg masivul Karakorum cu al său impresionant K2, dar nu e cazul azi. Vedem doar hoarde de turiști din toate părțile lumii, veniți la o poză, sau la o vomă din cauza altitudinii, după caz. În aerul rarefiat de aici nu e loc de iertare, iar cu un procent ușor peste 80% oxigen în sânge, nici noi nu arătam grozav. Mă pot lauda cu vreo câteva vârfuri prin Alpi, dar acum e cu totul altă socoteală. Ca și cum ai calarii un Moldoveanu, care la randul lui călărește un Negoiu. E cazul sa ne luăm tălpășița, până nu ne ia AMS-ul (acute mountain sickness) pe noi. Cu primul cincimiar bifat, coborâm către Nubra Valley, iar opririle se țin lanț. Majoritatea le facem din cauza peisajelor care îți taie respirația, dar suntem ocazional blocați și din cauza convoaielor militare tot urcă și coboară pe drumul îngust. Nu au nici o noima deplasările astea încolo- încoace peste munte. Probabil să vadă dronele chinezesti că sunt activi. În orice caz, organizarea lor nu are de a face cu rigorile militare. Cum ai putea exlica altfel, că se întalnesc doua convoaie de vreo 50-100 de vehicule (fără exagerare!), pe marginea unei prăpăstii. În câteva cazuri, rezultatul e cel de mai jos. Mai stăm la câte o porțiune de drum ce asfaltează. Asta cu asfaltul la peste 4000 de metrii e o poveste în sine. A lui Sisif. O muncă prestată îndoielnic timp de vreo 3-4 luni de cele mai de jos pături sociale, pentru ca mai apoi natura sa distrugă mare parte din treabă. Iar anul următor se reia treaba de la capăt. Odată ce apare în fața noastră Nubra Valley, aparatele de inghețat imaginea nu mai reușesc să capteze întreaga paletă de culori. Piscuri albe, văi aurii deșertificate, stânci roșii arse de soare, oaze verzi în care pulseaza viața, iar printre ele se tăvălește Shyok – the river of death, când albastru ca turcoazul, când cafeniu, tumultuos și învolburat, gata sa facă din nou prăpăd. De la Khalsar pana la Hunder, drumul e demențial. O linie lungă prin deșert, urmată ulterior în munte, de o serie de viraje de îți vezi pasagerul. Ajungem mult mai târziu decât ne-am propus în Hunder și începem o vânătoare în găsirea cazării de care s-a ocupat Stanzin. Localitatea e împaștiată pe o arie destul de consistentă, iar mulțimea de cazări cu nume asemanatoare, creează multă confuzie în randul localnicilor și implicit al nostru. După un ceas de bâjbâieli, găsim locația undeva chiar la intrare. Satul ăsta cel mai izolat loc în care am sălășluit vreodată. La poalele lanțului Karakoram, prins ca într-un clește între Pakistan și China, nu ne mai funcționează nici cartela SIM de la Stan. Feștit cu literele de o șchioapă pe gardul cazării scrie că am avea free wifi. Nici pomeneală de așa ceva! Cum gazda noastră nu scoate mai mult decât un zâmbet în engleză, mijloacele de comunicare cu mediul cunoscut ne sunt reduse la zero. Ăsta chiar e un loc în care nu-mi doresc să crape motorul ăla. Odată scapați de grija unde om dormi, zburăm către Deșertul Rece din Nubra Valley. Acuma, că o fi fost de la dușca zdravănă de palincă cărată de acasă, că o fi de la aerul rarefiat, dar colțul ăsta de lume are ceva magic in el. Întunericul ne prinde călărind cămile bactriene prin limba de deșert de la marginea localității, într-o serenitate cum doar în Little Tibet întâlnești.
  7. M-ai prins ! De azi intru într-o sesiune bahică timp de o săptămână. Ne auzim cu continuarea la anul. Sărbători fericite tuturor!
  8. De azi ar trebui să înceapă aventura pe două roți propriuzisă. Ne lipsesc doar cele două motoare, astfel că în prima parte a zilei suntem preocupați de găsirea unor agregate, care să nu arate ca și cum ar fi trecut un buldozer peste ele. Stanzin ne trămbălește de colo- colo prin tot orașul, până dăm de doua junghiuri de Himalayan. Arată de parca ar fi la ultima reâncarnare, așa ca nu le dăm multe șanse de supraviețuire prin munți. Din păcate pentru noi e plin sezon turistic, iar alternativă nu există. Ieșim sa ne acomodăm cu ele vreo 250 km, până la Magnetic Hill - fenomenul ce sfideaza gravitatia :))), confluența Indusului cu Zanskarul, iar mai apoi ne continuam drumul spre vest, către mănăstirea Lamayuru. Remarc stilul dezinvolt de condus al indigenilor. Viteză nu au de regulă, că nu îi tare ajută materialul de concurs, dar asta nu e o piedică să se lanseze în niste depășiri de îți îngheață sângele în vene. Tactica e înfricoșătoare. Se intră cu un claxon scurt, iar cel depășit încetinește. Dacă ai vehicul pe contrasens, nici o problemă. Două flash-uri și încetinește și ăla. Totul într-o normalitate deplină. Fără înjurături, nervi sau amenințări. Sigur, tehnica asta are acoperire atât timp cât ai o relativă vizibilitate, dar am văzut manevra executată de multe ori și "la orb". Iar cu câteva ocazii, numai mătăniile cu Shiva și Vishnu spânzurate de retrovizoare, au făcut să nu fim cei care le acordă primul ajutor. Iar faptul că întreg Ladakh ul e plin de borne și panouri motivaționale ale Border Road Organization, pare ca nu fac altceva decât să îi amuze pe șoferi. Mergem o bună bucată din drum in paralel cu fluviul Indus, către zona de conflict (Shrinagar), însă drumul e sigur. Doar că e ultra-militarizată zona și se trece prin mai multe filtre. Peisajul selenar e sublim (așa se și numește zona – Moon Land), asfaltul e impecabil (cel mai bun ce l-am intalnit în toata calatoria) iar motorul asta ce nu cred că trece de 100/h, îți lasă timp suficient să contemplezi la tot ce e in jurul tău. Sincer, niciodată nu am știut cu cât mergeam, pt că nu îmi funcționa vitezometrul. Printre altele... Mănăstirea Lamayuru e cu adevărat senzațională. Pare ca plutește deasupra stâncilor pe care e cocoțată. Ne întoarcem din drum fără prea mare tragere de inimă. Așa fain e drumul ăsta.... Avem primul contact și cu clima schimbătoare din Himalaya. O furtună de nisip apărută din senin ne alungă mai repede decât ne-am fi dorit către cazare. Un val gros de praf și căderile de pietriș ne însoțesc până aproape de lungul șir de baze militare de la intrarea în Leh. Am supraviețuit primei zilele de trafic indian, iar motorul ne dă în continuare speranțe că poate nu crapă sub noi. Am vrea să îl recompensăm cu oleacă de ulei, dar termenul "chain spray" e o mare necunoscută în zona asta, așa că punem la bătaie slănina de backup și facem lanțul ăla să strălucească ca turla bisericii din Făgăraș. Zilele urmatoare oriunde opream, câinii din Ladakh ne urmau ca apostolii pe Isus.
  9. După a doua noapte nedormită la rând, abia aștept dimineața. Urmează zborul către Himalaya. Ca să nu existe discutii, ne-am luat toți locuri la geam. Sfinte Sisoe, ce e acolo jos! Tot ce am pătimit azi noapte, se șterge instant când văd piscurile înzăpezite, ce ies din pământ ca niște sulițe albe. O oră cât a durat zborul, mi-am mulat în permanență mutra pe hubloul rece de plexiglas. Suntem în extaz, iar căpitanul plusează la aterizare cu un Luis Armstrong – What a wonderful world. Leh, micul orășel de munte unde aterizăm, nu are nici o legătură cu țara în care ajunsesem cu o zi în urmă. Aici totul pare a fi în reluare. Nu tu hărmălaie, oameni care se bulucesc să îți vândă tot felul de nimicuri, munți de mizerie... nimic din ce ne terorizase ieri. Ne cazăm la Gyaslang Guesthouse, o alegere mai mult decât inspirată. Stanzin, administratorul afacerii, e un tip de toată isprava. Ne-a ajutat cu obținerea permiselor, a facilitat găsirea de cazări pe traseu la prețuri mai mult decât decente, și ne-a mai blagoslovit la plecare cu o cartela SIM locală. Cartela noastră luată de la agentul din Delhi, nu e valabilă în Ladakh, parese din cauza conflictului militar pakistanezo – indiano – chinez. În plus, panorama pe o vedem zilnic, când ieșim pe balcon la un ceai masala, e colosală! Stok Kangri – o frumusețe de 6153 m. În Leh tare multe nu ai de făcut, doar că altitudinea de 3500 metri te obligă la câteva zile de repaus pentru aclimatizare. Noi sperăm că două ne-or fi destule, că altfel ieșim din program. Întâi o luam ușor către domul alb al Stupa Shanti cu ale sale vreo 500 de scări. Am mai urcat pe munte la peste 3k fără prea multă aclimatizare, dar schimbarea bruscă de altitudine față de Delhi se simte rapid. E ca și cum ar fi dat bătrânețea peste mine în câteva ore. Pufăi, gâfâi și torn în mine sticle de apă cu nemiluita, de zici că as fi cămilă. Dar rezultatul e abolut spectaculos. De pe terasa stupei inaugurate în 1991 de Dalai Lama, se deschide o priveliște splendidă cu Valea Indusului. A doua zi luăm la purecat Palatul Leh. Panorama pe care o asigură terasele acestui edificiu construit în jurul anului 1600, îți taie respirația, dar în interior construcția e destul de modestă. După ce ne mai prăjim o vreme la gompa de deasupra palatului, coborâm spre piața refugiaților tibetani, în apropierea căreia am identificat un punct de vânzare al licorilor bahice. Deși în general produse alimentare se vând pe mai nimic, pileala nu e cea mai ieftină distracție în țara asta. Mai spre seară, ne riscăm la un street food. Deși încă îmi e vie în memorie imaginea unei măcelării pe lângă care trecusem azi dimineață, mirosul e absolut ispititor, iar grasa din mine nu se poate abține. Ca să ștergem aroma unei prezumtive hepatite, ne băgăm la un restaurant ce servește bere pe sub mână. E prezentată drept "special tea". Nimeni n-a putut sa ne explice argumentat de ce se vinde berea pe sub mână în restaurantele din Leh. Aia cu telefonul interzis non-rezidenților din Kashmir, hai că o mai pot înțelege, dar terorismul musulman și băutura, am dubii mari ca ar face casa bună împreună. Și uite așa au trecut cele două zile, iar noi suntem aclimatizați mai abitir ca un yak. Mulțumim și noi d-le Modi că am ajuns aici !
  10. Acum aproape doua decenii, într-un bar obscur de pe Piezisa, pe vremea când simbolistica prima în fața valorii, am primit un cadou care avea să mă urmărească multă vreme: National Geographic, editia aniversară 50 de ani de la cucerirea Everestului. Un poster mare cu Himalaya, care însoțea revista, a ajuns să troneze ani de zile pe peretele din livingul modestiei noastre chirii. Iar aproape la fiecare escapadă bahică când ne cădeau ochii pe el, ne imaginam că vom ajunge într-o buna zi alpiniști de altitudine în acele locuri. Erau vremurile alea când muntele era totul. Tot ce părea ca nu își găsește sensul în viața cotidiană, acolo sus se limpezea. Nu cauți sofisme în ascensiune, pentru că răspunsul era unu cât se poate de simplu, și deja îl dăduse George Mallory prin 1922: because is there! Cu timpul însă, viața m-a împins tot mai departe stânca, iar “acoperișul lumii “ din posterul meu, devenise doar o memorie îndepărtată. Asta până în urmă cu un an, când un apel din partea vechiului meu amic, Marinel, avea să fie fitilul unei nesperate aventuri. - Salut. Uite, m-am gandit la o tură în India cu motocicleta. Nu te interesează? - Ce vorbești tu acolo măi flăcău ?!? India.... aia de lângă China? - Aham! Mai exact în nord, prin Himalaya. Include câțiva dintre cei mai înalți pași din lume, motoare se închiriază de acolo, hai la o bere și-ți explic…. Evident că la o asemenea propunere, n-o să găsești în veci răspunsurile potrivite în sacul rațiunii. Când nu mai ești demult adolescent lipsit de griji, ai de crescut doi copii, un job cu număr limitat al zilelor de concediu (mereu insuficiente) și în general o viata tihnită, mai că-ți vine să îți asculți părinții : da ce te mâncă’n poponeata, mă ?!? Astfel, în câteva luni, ceea ce părea un vis aievea, începe să prindă cheag. Cu o revistă nemțească de motociclism în mână, G-maps, zeci de ore de căutări pe net, lucrurile se decantează treptat, și la începutul lui 2019 avem un plan solid. Partea asta cu logica, îmi place cam la fel de mult ca împachetatul cortului dimineața, dar am început să mă raportez la ea ca la o formă de sport. Antrenamentul greu, face competiția mai ușoară. Primul pas concret în demersul nostru, sunt biletele de avion, luate prin ianuarie ca să fim siguri că nu ne răzgândim. În martie însă suntem nevoiti să le schimbam, că Ministerul Învățământului (clasic), modifică datele anului școlar. Abrambureală cu Abramburica, și 250 de coco pleacă înspre bunăstarea Turkish Airways. Pasul doi sunt negocierile cu agențiile de turism din Delhi. N-am mai fost niciodata cu agenție și nu mă încântă deloc ideea, dar avem nevoie de ei pentru vize. Greu tare cu indieni ăștia. Se joaca cu prețurile ca la flipere, iar sumele solicitate te fac îți pară o tura prin Elvetia sau Norvegia un chilipir de neratat. Din păcate nu suntem niciunul bugetari, așa că nu ne tare permitem să accesam complet ofertele propuse. Călătoria noastră fiind structurată în două parți, decidem să ne ocupăm singuri de partea cu Himalaya și mergem cu o agenție în Triunghiul de Aur. Așa ne reducem serios cheltuielile, iar șansele pentru o aventură pe cinste, cresc simțitor. Ultimul pas sunt vizele. Deși formularul e destul de stufos, cu un pic de atenție se obțin relativ ușor. Cred că marea nostra sansă e că nu suntem pakistanezi. Pare a fi singura condiție eliminatorie… Toate bune și frumoase, până cu trei săptămâni înainte de decolare, când guvernul Modi decide schimbarea statutului provinciei autonome Kashmir. E declarata parte integranta a Indiei, sunt trimiși încă 80000 de militari în zonă, se declara stare de necesitate și nimeni nu mai intră și nu mai iese din regiune. Cum noi avem ca zonă de acțiune mai mult partea de la granița cu China (cu care până în 2020 nu s-au mai războit de aproape 60 de ani), iar revoltele sunt la granița cu Pakistanul, mai tragem ceva speranțe ca vom putea pleca. Astfel inițiem un ping-pong de mailuri cu ambasade, ministere și diverse agenții guvernamentale, dar veștile proaste se țin lanț. Aventura noastră motociclistică atârnă de un fir subțire de ață, iar abia cu câteva zile înainte de plecare primim un mesaj pozitiv de la o agentie guvernamentală indiană din Paris. Paris?!? Cum a ajuns Franța în povestea ăsta, e încă un mister și pentru mine, dar mesajul e cel care îl așteptam: Ladakhul e deschis turismului. Așa că în dimineața zilei de 25 august, căștile stau cuminți în cală, așteptând să fie umplute cu praf himalayan. Avem o escală de 8 ceasuri la Istanbul. 8 ceasuri de plictis total în imensul terminal al noului aeroport. După un zbor de 7 ore, urmează Delhi. Trecem cu bine de confirmarea vizelor, ultimul pas care îți mai poate da ceva palpitații, iar apoi ieșim din aeroportul Indira Gandhi pe la 5 dimineața. După câțiva pași simt cum mi se inmoaie genunchii. Aerul e mai viciat ca o zdreanță de pe centură. Un amalgam sufocant de smog, mirosuri dubioase, căldură și umezeală, ce te fac să vomiți instant. Oricat ai citit despre țara asta, și presupui că totul va fi sub un relativ control, mereu vei fi nepregătit. India ne plesnește mai ceva ca Arturo Gatti pe Moșu Doroftei. La poarta 5 ne așteaptă Bilal, agentul cu care ne-am înțeles pentru a doua săptămâna. Poartă după el o tăblița cu“Welcome Mr Andrei”. Ca-n filme! Ne înghesuim 5 inși într-un Suzuki Swift (că Bilal și-a adus șofer) și îi dăm bice către hotel. La ce portbagaj generos are un Swift, suntem satisfacuti ca ne-a încăput un troler. Pe celelalte două le invităm cu noi în mașină. Sunt curios ce o fi fost în mintea ăstora, când a venit cu un Swift la aeroport, după 3 inși ce urmează să stea aici vreo 2 săptămâni? Dar asta e. Când ești în India, călătorești ca indienii. Avem escala de o zi în capitală, și după ce scăpăm de formalitățile cu cazarea, mergem să vizitam Red Fort. Suntem la mai puțin de 6 km de centru, așa că o luăm la picior. În mai puțin de o jumătate de oră concluzionăm că mersul pe jos nu e o opțiune fezabilă în Delhi. La 35 de grade, e o cursă cu obstacole printre mașini, mizerie, animale, ricșe și oameni. Mulți, mulți oameni! Știi senzația când ești în fața scenei la un mega concert, și trebuie să ajungi in spate la o budă? Cam asa decurg lucrurile... După ce negociem dur un tuk-tuk de la vreo 5 la 4 lei, experimentăm cum se conduce când te doare fix în nada curului de viață. Am mai văzut eu haos rutier la viața mea, dar ăsta îmi depășește total puterea de înțelegere. Până la destinație mă concentrez temeinic să îmi țin mâinile în interiorul cuștii de fier, asta după ce un alt tuk tuk s-a frecat fără nici o jenă de noi. Deși la intrare în Red Fort coada e infinita, instant se lipește de noi un binevoitor dispus să ne salte înauntru. Se recomanda ca fiind un fel de ghid, iar pentru modesta sumă de 600 de rupii, ne explică cum stă treaba cu fortăreața asta. Ulterior am vazut că mai la toate obiectivele turistice importante din India, străinii au prioritate, evident, pentru suma potrivită. În cazul de față, e biletul pentru cetățenii indieni X 12. Chilipir curat. Incepem turul, dar omul nostru în loc sa ne prezinte una din minunile arhitecturii mughale, miroase grasa din mine și mă tot toacă cu sfaturi de nutriție: dimineața bagi vreo trei migdale, la amiaza două nuci, seară un pahar de apă cu șofrănel, iar înainte de culcare mai miroși un pic de curcuma, ca să fi sigur că te-ai ghiftuit. Asta da viață de huzur! Evident, planul ăsta alimentar hipercaloric al companionului nostru, ajută la memorie, concentrare, energie, virilitate și nu in ultimul rand la acuitate vizuală. Să fiu a dracu' de nu l-am crezut, până în clipa când si-a pus ochelarii aia cu ditamai dioptrii, ca nu vedea sa citeasca la 5 metri! Cât de atractivă e culoarea pielii noastre pentru localnici. Suntem într-una abordați pentru selfie – uri, atinși, întrebați de tot soiul de bazaconii. Între timp, cerul se acoperă de nori negrii, dar toți cu care schimbam vreo doua vorbe, ține să ne asigure că musonul e gata. Și pe ăștia i-aș fi crezut dacă în 10 minute nu eram ud și în chiloți. Râuri de jeg ne spală acum gleznele, și nici un tuk tuk nu stie drumul către hotel. Nu ma miră. Intr-un oraș de 30 milioane de locuitori, chiar trebuie să fi meseriaș să cunoști toate hotelurile. Noroc că mai dai de câte un taxi cu navigație, iar Uber-ul merge chiar decent. Cum hotelului nostru nu ne-a convins azi dimineață cu micul dejunul vegetarian, luăm cina la un restaurant din apropiere. Karim’s se laudă ca fiind unul din cele mai bune restaurante din Asia (conform Time Magazin). O afirmație mai mult decât îndrăzneață la cum arată, dar odată ce sosește comanda.... hmmmm.... mă pot șterge la dos cu scepticismul meu. Câteva îmbucături sunt suficiente să mă convingă că articolele apărute în BBC Word Guide sau National Geographic despre mica afacere aflată la a patra generație de bucătari, nu sunt deloc subiective. Picant de faci ca trenul în gară, dar aromele, textura, culorile, sunt sublime. Totul la prețuri corecte, iar în plus, a fost singurul restaurant din toată călătoria unde am putut plăti cu cardul. Prima zi a trecut. Ne retragem satisfăcuți la somn, dar n-avem noroc. Delhi nu doarme, iar toti ăia ce au minim un claxon, țin morțiș să îmi amintească asta.
  11. Stiti daca dezmembreaza cineva un XL 700 VA ? Imi agata butucul in draci si stau cate 5 min pana ii nimeresc pozitia sa o pornesc. Merci
  12. Foarte fain ! E necesara viza pt Kurdistan ?
  13. Felicitari !Foarte faina tura. Sunt curios pe unde ati iesit din Golful Kotor? Sunt 2 trasee bestiale de acolo: Risan - Niksic si mai ales celebrul Kotor - Cetinje.
  14. Iata cateva lucruri de stiut despre operatiunea de inlocuire a pompei de benzina: - codul original de pompa e Mitsubishi UC-T30 (HU12 - partea asta nu e neaparat asa importanta) si are 3,4 bari. Made in PRC - eu am inlocuit in prima faza cu o pompa Engitech de 3,8 bari ce corespundea ca si dimensiuni. Pompa functioneaza, dar motorul nu a pornit. Fiind o pompa ieftina, am mers pe prezumtia ca e defect de fabricatie si nu reuseste sa produca presiune suficienta. - iau alta pompa, de data asta mai prezentabila - ERA de 3 bari. Intr-adevar pompa suna mai frumos, dar cam atat...motorul tot nu porneste. - trecem la testele de debit. Pompa originala goleste pe direct un recipient de 500 ml in 14 sec, Engitech in 11 sec iar ERA in 12 sec...deci pompele sunt functionale in parametrii normali. - rezulta e ca avem o problema de etansare in ansamblul cu plutitor, si pompa nu livreaza spre injectoare cantitatea corespunzatoare de benzina. - desfacem ansamblul si descoperim problema. Desi pompele sunt identice ca lungime intre orificiile IN - OUT, conectorul electric la pompa OE e mai scurt, iar la cele 2 pompe aftermarket loveste in regulatorul de presiune, iar astfel, garnitura de etansare nu intra pana in capat. Electricienilor care au efectuat operatiunea de legare a firelor, se pare ca le-a scapat acest aspect - spargem socket conector de la pompa ERA, tragem firele si pinii in termocontractabil ca sa scurtam ansamblul cu 5 mm, montat pompa in rezervor si .... victorie !. - testez motorul cam 120 km. Aparent, diferenta de 0,4 bari in minus nu se simte, cel putin nu pana in 160 km/h cat am tras-o eu. Reprizele si consumul par sa fi ramas la fel. Concluzia finala e ca daca intampinati probleme cu pompa de benzina la XL 700 cel mai bine e sa cautati pe OE. Va scuteste de batai de cap si alte inginerii. Pretul iese cam tot pe acolo, daca e real anuntul asta: https://www.aliexpress.com/store/product/Fuel-Pump-for-Honda-XL-700V-XL700V-XL700VA-2008-2011-2009-2010-16700MFFD01/821302_32648062165.html. Eu n-am avut rabdare sa imi vina ca stateam cu motorul desfacut, dar daca aveam toate datele problemei si faceam comanda de cand a inceput pompa sa zumzaie, as fi fost mai castigat Spor !
×
×
  • Creează nouă...