textoru Postat Decembrie 29, 2019 Share Postat Decembrie 29, 2019 Juniorii stau si se uita la o poza veche. Ma intreaba: “Mosule, ce e asta?” Le zic ca e o motocicleta. Ca sa le explic mai bine le spun bancul ala pe care l-am auzit si eu pe vremea cind eram cam ca si ei de mari: “Ion si Vasile se intorc intr-o zi de la tirg, calare pe o motocicleta. Sora lor mai mica, ii vede si speriata fuge in casa si incepe sa strige: Mamă, hai sa-i vezi pe Ion si pe Vasile cu o bucata de fier in fund, care duduie si scoate fum!!!” Ei copii, acum nu mai sunt chestii din astea, acum totul e electric. Aia mici se uita la mine ca la cutia cu bomboane. “Ne zici o poveste cu motociclete?” Apoi dragii mosului, cine poate sa reziste la o cerere de felul asta. Deci, i-auziti: “ cam acum vreo 25 de ani, cam prin toamna lui 2019 … …………………………………………………………… ……………………………………………………………. ……………………………………………………………. Cam asa a fost. “ Aia mici deja dorm de mult, iar mie mi-a placut sa-mi aduc aminte de tinerete. Atentie: Cele de mai sus nu s-au intimplat. Nu inca. Ce s-a intimplat in schimb, a fost asta: Nevasta-mea mi-a zis ca ia copii si pleaca. O sa plec si eu, dar in alta parte. Ce pot sa fac? Uneori viata e diferita fata de ce ne-am dori noi. Pe acea “alta parte” am cunoscut-o prin 2007 si mi-a placut imediat, cu toate ca m-am intristat stiind cit de mult a suferit cu citiva ani inainte. Ne-am vazut din nou peste ani, prin 2015 si dupa aia i-am scris o scrisoare in care i-am zis ca e in inima mea si ca o iubesc. Apoi am mers din nou sa o vizitez in 2016 si m-a primit tot asa de frumoasa cum o stiam. Trebuie sa ma duc sa o vad , pentru ca mi-e dor de ea. Am un prieten care mi-a zis ca vine si el cu mine ca nu vrea sa ma lase singur la greu. Asa ca m-am hotarit: eu anul asta, nu merg la mare cu sotia si copiii, ma duc sa o vizitez pe ea din nou. Ma duc sa-i spun inca o data ca si in 2015: “Bosnia, moje srce ja te volim !”. Si am plecat. Fiindca eu nu pot sa stau la mare mai mult de o zi sau doua, ca apoi risc sa imi tai venele cu pinza de bomfaier din cauza plictiselii, i-am zis lui July ca o sa plec o saptamana cu motorul in tura. Am vorbit si cu Laurentiu, prietenarul meu , care e si el disperat dupa mers pe coclauri si am stabilit ca facem o tura cit mai off-road si de “descopery” prin Bosnia. Eu aveam ceva experienta din turele anterioare din 2015 si 2016, ture pe care le-am facut impreuna cu sotia mea. Pentru Laurentiu era insa prima tura in Bosnia, asa ca voiam sa vedem cit mai mult si sa fie cit mai interesant. Acestea fiind datele problemei, am studiat si am incropit un traseu, care m-am gindit ca ar putea sa fie chiar fain. Deci trupa s-a concretizat : eu cu Daki (aka BMW F 650 GS Dakar) si Laurentiu cu Mr. X ( aka BMW G650 XChallenge). A mai venit cu mine, ca in toate turele si Yusef, calauza mea prin deşert ( aka Garmin GPSmap CSx 60). Povestea urmeaza. Ziua 1 July si copii au plecat la mare cu noaptea in cap si cu masina. Eu cu Laurentiu am stabilit ca ne vedem in 2 septembrie pe la 8.30 la iesirea din Timisoara ca sa o dam spre granita. Asa a si fost. De la Timisoara am luat-o spre trecerea de frontiera de la Foieni unde am fost sigurii clienti. Politistii de frontiera romani si sirbi si-au facut rapid datoria si ne-au expediat mai departe spre Novi Sad, unde am ajuns repede ca drumurile erau goale si noi am tinut gazul deschis. De la Novi Sad am urmat traseul prin Fruska Gora pe care l-am mai facut in 2016. Planul era sa ajungem la autostrada de Belgrad – Zagreb si apoi dupa ce trecem in Croatia sa incepem tura propriu-zisa. Totul a decurs conform planului. Am trecut granita in Croatia si de la Lipovac am iesit de pe asfalt ca sa incepem dansul. Si am dansat. La un moment dat cind valsam noi mai bine prin padurile croate am dat de o poarta. Muzica s-a oprit si dansatorii au inceput sa se scarpine in cap intrebindu-se ce urmeaza. Ne-am uitat pe harta dar nu prea erau variante. Noroc ca la un moment dat a aparut un nenea din padure si eu stiind citeva cuvinte in sirba m-am conversat cu omul care mi-a zis ca putem sa deschidem poarta daca nu-i lacatul pus si sa mergem linistiti mai departe ca nu e bai. Doar sa o inchidem la loc. L-am ascultat si a fost ok si mai tarziu ne-am bucurat. Imediat dupa aia am ajuns la granita cu Bosnia si am trecut frontiera pe la Brčko. Dupa Brčko am luat-o spre vest prin satele bosniace, care in partea asta de nord apartin de Republica Srpska. Drumurile sunt asfaltate si zona seamana un pic cu Austria. Dupa vreo 30 de km de stinga – dreapta pe asfalt ajungem si la prima portiune de macadam bosniac Drumurile sunt inguste, destul de ingrijite, si ne bucuram de ele. E totusi destul de cald, cam vreo 32 de grade Celsius si orice umbra este bine venita. Cum mergeam noi si ne bucuram, ne-am trezit ca nu mai avem drum. De loc. Traseul mergea printre niste boscheti si apoi ne-am pomenit pe un cimp. Now what? Hotarim sa tinem traseul. Cimpul e mare si larg si nu e umblat si nici cultivat ca e plin de buruieni. In Bosnia nu e bine si nici sanatos sa te abati de la drum ca pot fi zone minate si risti sa murdaresti peisajul. In general zonele minate sunt semnalizate corespunzator dar nu prea as vrea sa constat ca unii au uitat sa puna afisul. Gasim niste urme de tractor pe care le urmam , fiindca sunt paralele cu traseul nostru. E cald de numai si noi progresam prin cimp incet de tot. La un moment dat Daki ma trage de maneca si-mi zice ca nu se simte prea bine din cauza caldurii. Are un bec rosu aprins pe bord care spune ca apa din radiator da in clocot. Opresc si cafeaua da in foc. Acum puneti in aceeasi propozitie cuvintele: canicula, cimp, middle of nowhere, aburi. Mie mi-a dat cu virgula. Ne oprim si ma apuc de mecanica. Desfac una alta si constat ca ventilatorul si-a dat obstescul sfirsit. Incerc sa improvizez ceva dar nu functioneaza. Laurentiu merge in fata in recunoastere sa vada cum iesim din cimpul ala. Se intoarce dupa un timp destul de lung cit sa-mi fac griji. E bine ca nu am auzit nici o bubuitura pina a venit el. Fara ventilator si cu inima in git , gasim iesirea dupa vreo 300 de metri si o dam in continuare pe track dar cu viteza si stress in acelasi timp. Daca mergem destul de tare e bine ca radiatorul se ventileaza natural si Daki este voios. Daca mergem incet, apar aburii ceea ce inseamna un singur lucru: not good. Ne indreptam spre Doboj si avem noroc ca drumurile sunt largi desi nesfaltate si putem sa tinem un tempo ridicat. Asta inseamna vint. E bine. In Doboj, trafic mare. Not good. Intr-o intersectie dam de un motociclist care ne duce la un service moto. Omul de acolo e saritor dar nu are solutie. Nu are nici un ventilator, nici nou nici vechi. Mie nu-mi trebuie neaparat de BMW, orice care face un pic de vint e ok. Dar el nu are. Îl roaga insa pe motociclist sa ne duca la un electrician auto care repara tot felul de chestii. Asa am ajuns la Šoša. Baiatul asta Šoša e un pic ciudat. Intai imi spune ca nu are timp. Apoi ma pune sa desfac tot. Pe urma sta si discuta cu mine despre vinatoare si familie ca si cum ne stim de o viatza. Apoi cheama pe unul sa faca ventilatorul. Intre timp imi tine morala ca de ce zic ca suntem in Bosnia, cind de fapt noi suntem in Republica Srpska. Eu zic totusi ca e chestie politica, el se ambaleaza si zice ca e geografie. E destul de vehement pe chestia asta asa ca nu il contrazic. Fie cum zici tu, domnule. Intr-un final tragic si apoteotic imi spune ca ventilatorul e “kaput” de tot si meştere asta este. Deci “Huston we have a problem”. E prima zi si tura pare a se fi incheiat. Din cauza ca e deja seara si a inceput sa ploua usor ne-am dus la un hotel. Dupa formalitati si instalare am coborit la restaurant sa mancam , sa bem si sa ridem, dar nu prea e risul meu. Trebuie sa gasesc o solutie. Fara ventilator tura e gata. Normal maine ar trebui sa ne indreptam spre Banja Luka , asa ca ma pun sa caut pe net magazine de piese moto acolo. Gasesc vreo citeva, ceea ce e bine. Caut pe net si magazine de calculatoare in Doboj. M-am gindit ca un ventilator de calculator destul de mare m-ar ajuta sa improvizez ceva. Pina la urma am hotarit ca vom vedea maine ce reusim asa ca am dat-o pe somn. Azi am facut cam 400 km din care vreo 100 pe drumuri neasfaltate Citează Link spre comentariu Distribuie pe alte site-uri More sharing options...
Vizitator _Raul_ Postat Decembrie 31, 2019 Share Postat Decembrie 31, 2019 (editat) Astept continuarea, astfel incat sa incep anul cu povesti la fel de faine ca si cele cu care ma pregatesc sa il inchei . Super faina tura. Multumesc ca o impartasesti. Editat Decembrie 31, 2019 de _Raul_ Citează Link spre comentariu Distribuie pe alte site-uri More sharing options...
L.ons Postat Decembrie 31, 2019 Share Postat Decembrie 31, 2019 (editat) Printre scenarii la rece, inainte sa vina mancarea... ..."mai este o varianta... ma intorc in TM, iau ventilatorul de pe celalalt motor... si ne intalnim pe traseu"... Totusi hai sa vedem ce rezolvam maine! Editat Decembrie 31, 2019 de L.ons Citează Link spre comentariu Distribuie pe alte site-uri More sharing options...
textoru Postat Ianuarie 1, 2020 Autor Share Postat Ianuarie 1, 2020 (editat) Ziua 2 Toata noaptea a plouat, iar eu am vorbit cu mine in somn, in sirbeste, incercind sa ma conving sa-mi vind un ventilator. Daca reuseam sa ma conving pe mine, sigur reuseam sa conving si pe altii. Dimineata am hotarit asupra strategiei de urmat: cautam in Doboj magazine de calculatoare si daca nu gasim nimic o dam spre Banja Luka pe asfalt si cautam si acolo o varianta. Daca nu gasim nici acolo, asta este , Timisoara ma cheama. Acasa o sa demontez ventilatorul de pe motorul lui July si o sa ma intorc in Bosnia si ma vad cu Laurentiu undeva pe traseu. Probabil ca o sa trebuiasca sa-mi scot atit saua motocicletei cit si dosul meu dintre omoplati dupa un drum dus- intors Bosnia - TM - Bosnia, dar daca vreau tura, tura o sa am. Il intreb pe Yusef daca ma poate duce la o adresa in Doboj si ca de obicei nu zice nu, dar eu din experienta cu el si traseul care il calculeaza, am mari dubii ca reuseste. Evident ca a incercat el, dar in loc de magazin de calculatoare m-a dus direct, dar direct, in curte la politia din Doboj. Pe bune, Yusef??? Chiar la politie??? Intreb un politist daca stie un magazin cu ce am eu nevoie, si-mi explica omul cu chipiu ca la o strada mai incolo este unul. Magazinul “King” se cheama si eu continui sa sper. Ma duc la un angajat de acolo si-i explic ce am nevoie. Zice ca “nema”, adica n-are si eu ma vestejesc. Dau sa plec si respectivul vine in fuga dupa mine si-mi zice ca totusi are colegul lui un ventilator de server, dar ca e cam mare, ca nu e nou si ca daca vreau, pot sa verific daca se potriveste. Meştere, ovazul e mancarea mea preferata atunci cind sunt cal. Ventilatorul e mare, e ca nou, e frumos, e la 12 volti, functioneaza si se potriveste perfect cu clima si ambientul pe Daki. Sunt fericit si ma apuc de montaj. La final testez, functioneaza, e perfect, sar in sus si zimbesc in acelasi timp. Multumesc baietilor de la King. M-au scos din rahat si nu mi-au luat nici un ban. Asa a ajuns “Serveru” pe motocicleta mea. Din nou cu psihicul in conditii bune, ne hotarim sa continuam traseul pe track-ul stabilit. E umed de la ploaie si e destul de rece afara, cam 18 - 20 de grade, ceea ce imi convine si mie si lui Daki. Cred ca e prima oara cind ma bucur ca ma ploua cind merg cu motocicleta. Sper doar ca “Serveru” sa nu aiba neintelegeri cu apa. O dam pe diverse drumuri asfaltate si neasfaltate si la un moment dat ajungem la o padure si drumul nostru ar trebui sa mearga in fata. Dar in fata e o poteca plina de noroi. Deci ce facem? Incercam sa vedem daca izbutim. Dupa 5 metri ne convingem ca sapunul ala pe care mergem nu ne ajuta de loc sa inaintam si nici sa stam la verticala asa ca hotarim sa ne intoarcem. Cautam alte drumuri pe harta care sa ne duca din nou pe track. Gasim o solutie si pornim iar la drum. A fost chiar foarte fain. Drumuri neasfaltate, largi, intretinute, o placere. Dam din nou de traseu si continuam pe el. Ne bucuram de fiecare metru iar “Serveru” isi face datoria cu brio. La un moment dat intr-o padure inainte de Banja Luka, cind mai aveam vreo 500 de metri sa iesim in drumul principal dam de o bariera. Fir-ar. Asta nu bun. Nu putem ocoli nici cum obstacolul asa ca luam harta din nou la studiat si cautam variante. Ne intoarcem vreun kilometru o luam pe alta poteca si in final ajungem la drumul principal. Dupa 140 de km din care vreo 100 neasfaltati ajungem pe la vreo 2 dupa amiaza in Banja Luka. Vorbesc cu Yusef daca poate sa ma duca la Adventure Moto Shop. Zice ca da, dar il rog de data asta sa nu ma mai duca la politie. Promite ca e cuminte si de data asta chiar m-a dus unde voiam. La Adventure Moto Shop, baietii se bucura ca ma vad si-mi promit ca nu plec din Banja Luka fara o solutie, mai ales ca in fata magazinului lor am reusit sa dau cu Daki de pamint si am izbutit sa rup oglinda de pe dreapta. Am improvizat ceva ca sa o pun la loc dar nu a prea functionat. Scuze Daki. Dau oamenii telefoane si incearca sa ma ajute cu problema mea cea mai stringenta. Gasesc ei ceva si-mi zic ca sa mergem noi in oras sa mancam si intre timp pina terminam noi cu mincatul, rezolva si ei cu ventilatorul. Ne-am dus si ne-am intors dupa vreun ceas si cine credeti ca ne astepta? El, Ventilatorul. Cica e de pe o motocicleta japoneza si costa 50 de euro. Eu eram setat pe vreo 100 asa ca m-am bucurat dublu. Baietii il testeaza si sufla aer de numai, ceea ce nu poate decit sa ma entuziasmeze. Asa a ajuns si “Japonezu” la mine. Am hotarit sa-l tin in rezerva ca e rece afara si se pare ca deocamdata “Serveru” face fata. Ne salutam cu baietii de la Adventure Moto Shop, ne facem poze , ne pun baietii stickere cu logoul lor pe motoare si apoi o luam din loc ca mai e lumina si vrem sa mai motorim. O luam pe traseu inspre Sanski Most. Traseul duce prin paduri, pe dealuri, prin livezi, este foarte fain. Pacat ca e ud si pe citeva coboriri am avut niste emotii ca motoarele sunt cam grele , iar combinatia: 2 roti, noroi, cauciucuri, bagaje poate sa devina sursa de adrenalina in cuburi. Ca sa fie treaba , treaba, la un moment dat de pe un drum lateral mi-au sarit direct in fata 3 capre care mi-au testat la maxim abilitatile de pilotare, dar am scos-o la capat cu bine pina la urma. Nici eu , nici ele nu am verificat calitatea suprafetei de rulare, singurul rezultat a fost o sperietura zdravana, cred ca de ambele parti. Nu ma intrebati insa daca a trebuit apoi sa-mi schimb lenjeria de corp. Dupa Sanski Most ne-am indreptat catre Lušci Palanka, dar fiindca se insera am cautat un loc de cort. L-am gasit la un om , pe o fineaţa mare. Am vorbit cu gazda si a zis ca putem sta fara probleme. L-am rugat sa ne dea un pic de apa ca noi nu mai aveam si ne-a dat omul si apa si o sticla de Batman Sky Cola. Ei, eu de asta nu am mai vazut. Am vazut doar reclama cu Batman si popa. Gazda ne-a intrebat incotro ne indreptam si cind a auzit, a zis ca drumul pe care mergem duce drept la Lušci Palanka si sa nu ne abatem nici la stinga nici la dreapta. Doar ca are dezavantajul ca e neasfaltat. Noi speram sa fie asa. Ne-am instalat corturile si cel putin eu eram extrem de fericit. Pe cit de stresant s-a incheiat seara trecuta pe atit de linistit eram acum. Cit de fain aranjeaza Dumnezeu lucrurile. We are back in business. Azi au fost vreo 200 km din care vreo 150 neasfaltati. Editat Ianuarie 1, 2020 de textoru Citează Link spre comentariu Distribuie pe alte site-uri More sharing options...
ERU Postat Ianuarie 6, 2020 Share Postat Ianuarie 6, 2020 Foarte misto povestea pana acum, iar Bosnia e si pe lista mea, asa ca astept continuarea. Citează Link spre comentariu Distribuie pe alte site-uri More sharing options...
textoru Postat Ianuarie 6, 2020 Autor Share Postat Ianuarie 6, 2020 Ziua 3 Am dormit lemn. Doar pe la vreo ora 2 din noapte au venit cainii gazdei sa ne viziteze. Laurentiu a iesit si s-a rastit la ei si au luat-o la goana. S-au prins ca nu e sanatos sa te pui cu românii. Dimineata dupa micul dejun cu Sky Cola si carnati am pornit la drum. Am vrea sa parcurgem cit mai multi kilometri azi ca suntem cu timpul limitat si traseul e destul de lung. Gazda ne-a spus aseara ca drumul duce unde vrem noi asa ca e de bine. Intr-adevar drumul e neasfaltat si frumos, merge prin niste localitati rasfirate pe coama dealurilor si e OK. Apoi incepe sa fie din ce in ce mai mic si pare tot mai putin folosit. Studiem harta si track-ul si se pare ca megem in directia buna. Apare o intersectie si drumul se desparte in Y. La stinga arata cel mai bine. O luam la stinga si dupa vreo 30 de metri se pare ca mergem in directia gresita. Ne intoarcem si o luam la dreapta. Dupa vreo 30 de metri pare ca mergem in directia buna dar si drumul incepe sa dispara. Hotarim sa continuam si incepem sa intram intr-o padure. Drumul acum e mai noroios si se vede ca nu prea e umblat. La un moment dat ma afund in mocirla dintr-o balta si ne chinuim sa-l tragem pe Daki afara. Incepe sa ma incerce o emotie. Cum o fi mai incolo? Plec pe jos in recunoastere si dupa vreo 50 de metri “drumul” incepe sa coboare si pare ceva mai pietros dar si mai neumblat. Hotarim sa continuam. Studiem harta si vedem ca undeva la vreo 2 km in linie dreapta apare un drum mai principal. Dar 2 km in linie dreapta poate sa insemne orice in realitate. Ma consolez la gindul ca e dimineata si pina seara izbindim noi cumva sa iesim de acolo. Ei, pe cei 2 km a fost o repriza de hard-enduro cu frigiderele. Am tras, am impins, am ridicat, am balansat si evident ca am transpirat . Noroc ca totul a fost pe coborire, ca altfel era si mai distractiv. Nu am prea facut poze pe portiunea asta, pentru ca daca doar ma gindeam cum as apasa pe declansator, as fi scapat motorul pe jos. Oricum nu s-a inventat inca stabilizatorul de imagine care sa compenseze tremuratul mainilor mele in acel moment. Dupa o ora am ajuns la drumul mai principal. Cea mai mare teama mi-a fost sa nu cumva sa dam de vreo bariera sau de vreun semn cu teren minat si sa trebuiasca sa ne intoarcem. N-am dat si ne-am bucurat. Dar eram destul de tabaciti. Apoi am ajuns la Lušci Palanka , care era cumva cel mai vestic punct al traseului. De aici am inceput sa o luam inspre sud spre Ključ. Dupa chinul pe drumul de legatura am intrat pe niste drumuri neasfaltate largi care mi se pareau autostrada. Asa am si mers pe ele , tot cu 80 km/h. Dupa un timp am dat de un restaurant in the middle of nowhere unde ne-am omenit cu niste čevapi, ca sa ne mai tragem sufletul dupa tura de hard-enduro. Dupa ce am ajuns la Ključ am luat directia vest spre Drvar. Pe drumul asta in localitati era plin de camere fixe radar. Una din ele ne-a facut o poza frumoasa din fata. Daca vreodata mi-o trimit baietii o sa le dau si autograf pe ea. Spre Drvar drumul e asfaltat si urca continuu, cu niste serpentine foarte faine. Drumul asta nu aparea pe nici o harta de-a mea, nici pe GPS. L-am gasit pe Google Earth. Ce bine ca mi-am cumparat un satelit.. Dam in gaz si polizam scarite, apoi dintr-o data asfaltul se termina si suntem din nou pe macadam. Suntem pe la vreo 1200 metri altitudine , intr-o padure de brazi si dupa o curba, pe contrasens apar 2 motociclisti pe BMW 1200 GS. Salutam si ne oprim sa vorbim cu ei. In schimb ei nu se opresc sa vorbeasca cu noi si baga mina in gaz si o dau mai departe. E adevarat ca noi eram murdari de noroi, dar nici chiar in halul asta. Continuam drumul si la un moment data dam de o bariera. Iar ??? Dar e si o ghereta si de acolo iese un nenea care ne intreaba cam ce doreste sufletelul nostru prin locurile alea. Eu ii zic ca vrem sa mergem la Drvar, el zice ca OK. Doar ne noteaza numerele de la motoare si ne zice ca drumul e neasfaltat. Eu zic ca asta ne bucura, el zice ca aia doi motoristi cu care ne-am intilnit s-au intors din drum fix din cauza asta. Ei bine, au urmat 40 km de macadam foarte frumosi prin padurea de brad. De la Drvar am luat din nou directia sud. Am mers in lungul riului Unac, prin Glamočko Polje, pe R408. A fost o placere vizuala drumul ala. E neasfaltat , in stare foarte buna, e pe un platou mai pietros si privelistea e foarte faina. Am inaintat repede si cu toate ca dimineatza imi doream ca pina seara sa ajung sa ies din padurea aia in care se tinea campionatul de haltere, acum aveam cam vreo 200 de km facuti. De pe R408 am intrat pe nationalul M15 si dupa vreo 15 km am iesit din nou pe un traseu spre Livno, paralel cumva cu nationalul. Am trecut pe linga niste sate mai distruse din razboi care iti dadeau un sentiment ciudat si apoi am inceput sa urcam un versant destul de abrupt. A fost de urcat o diferenta de nivel destul de aspra. Drumul e ingust, pietros si noi mergem incet. E cald si la un moment dat Daki zice ca nu mai poate nici el de cald. Ma uit si iar becul zice cum ca e ceva in neregula cu cafeaua. Ma opresc si ma apuc de mecanica convins fiind ca “Serveru” si-a dat demisia. Demontez tot si verific. “Serveru” e bine merci, dar nu face fata la efort. Suntem pe la jumatatea urcarii, asa ca lasam utilajele sa se racoreasca si abia apoi pornim mai departe. Iesim in final in platoul alpin unde arata ca in filme sau ca si in povestile din Mongolia. De aici e mai usor, putem merge mai tare inspre Livno ca e plat iar apoi pe final e doar coborire, vreo 400 metri diferenta de nivel. Pe coborire, Daki n-are treaba cu cladura. De la Livno , track-ul mergea pe nationalul M16 pina la Tomislavgrad , unde am si hotarit sa tragem la un hotel ca sa dam jos jegul de pe noi si sa ne odihnim , ca azi au fost 300 km din care vreo 200 pe drumuri neasfaltate, iar noi suntem cam tabaciti. Ziua 4 Pentru ziua asta planul era sa trecem cel putin de Mostar si chiar mai departe pe cit posibil. Stiam de la inceput ca va fi o zi cu foarte multe drumuri neasfaltate. O bucata o cunosteam de la tura din 2015 dar in rest era totul nou. Asa ca dimineatza am facut un pic de mentenanta la motoare si apoi am plecat de la Tomislavgrad inspre Oplečani ca sa urcam in platoul Risovac si mai departe spre Blidinje Jezero. Urcarea in platou a fost pe un drum frumos, dar cu pietre destul de mari , iar caii nostrii s-au cam saltat un pic pe acolo. Privelistea in schimb e frumoasa. Pe urcare fiindca am mers destul de incet si diferenta de nivel era de cca 600 metri fata de Tomislavgrad, Daki iar a batut in teava si a aprins becul rosu de la apa. L-am lasat sa se odihneasca si i-am promis ca atunci cind ajungem jos la Dugo Polje o sa schimb Serveru’ cu Japonezu’. Poate asa o sa fie ceva mai racoare si pentru el. Si evident ca atunci cind am ajuns la Dugo Polje linga Blidinje Jezero asta am si facut. Cit Laurentiu a vizitat necropola, eu am facut mecanica. Ei bine, acum avem aer. Sau cel putin asta sper. De la Blidinje Jezero am luat-o inspre Mostar cu intentia de a urca sus pe virful Pločno. E o urcare continua de vreo 10 km si o diferenta de nivel de 1000 de metri. Drumul e OK dar prin curbe sunt pietre ceva mai mari care se misca. Cu toate ca urcam destul de mult este tot cald si la un moment dat se pare ca si Japonezu’ e depasit de situatie. S-a aprins din nou becul rosu. Bai Daki, o s-o tinem tot asa? Mai stam, mai facem pauza, il mai momesc pe Daki cu un suc si un sandwich si pina la urma ajungem sus de tot, unde e o statie meteo si o statie radar si niste militari ne fac semn disperati ca nu avem voie sa intram. De intrat tot am intrat, ca nu aveam cum sa intoarcem motoarele din pozitia aia dar soldatul a fost intelegator si ne-a lasat in incinta fara sa ne impuste. Apoi am parcat mai jos si ne-am apucat de aranjat pixeli pe retina si pe cardul de memorie. Nebunie de peisaj, nu alta. A urmat coborirea pe acelasi drum, pe aceleasi curbe , pe aceleasi pietre , dar fara becuri rosii aprinse. Asta e de bine. Si incet, incet, dupa vreo 40 de km am ajuns si la Mostar. Aici caldura si belsug. Sunt vreo 36 de grade la umbra si eu deja ma coc echipat in costum si cravata, de Daki ce sa mai zic. Noi baietii tragem la umbra, la o crîşmă sa mancam, iar Daki si Mr. X sa se racoreasca. Dupa ce ne-am hranit noi si am hranit si caii, am plecat din Mostar spre Česim, pe o bucata din TET Bosnia. Ei , drumul asta a fost o chestie interesanta. La inceput a fost asfaltat vreo 5-6 km apoi am intrat pe un drum pietruit cit de cit OK iar pe urma vreo 15 - 20 de km drumul a fost cu pietre destul de mari care se miscau horror. A fost un rodeo continuu. Daca tot aveam tort, am facut rost si de o cireasa pentru el, sub forma unui bec rosu aprins pe bord. Pe bune, Daki? Iar? E clar, nici Japonezu’ nu face fata. Adevarul e ca din Mostar care e la 56 de metri altitudine, am urcat pina la 1500 de metri. E cea mai mare diferenta de nivel de pina acum. Asa ca am hotarit sa fac iar mecanica si electrica in drum si l-am montat si pe Serveru’ dar in fata radiatorului ca sa lucreze baietii in tandem. Asa ca acum avem echipa, avem valoare. Si becul nu s-a mai aprins. In schimb privelistea de jur imprejur face sa merite tot chinul. Pe coborire a fost ceva mai lejer, cu toate ca stresul din mine era maxim cind ma gindeam la becul ala. Ca se fie lucrurile complete, la un moment dat dupa atit de mult rodeo pe bolovanii aia, colierul de prindere de la toba de esapament s-a rupt asa ca am improvizat o fixare cu faşete de plastic. Si cind mai aveam noi cam 2 km pina sa iesim la un drum mai principal am dat de o bariera inchisa cu lacat. Bai, sa fie ea de treaba!!! Iar???? Noroc ca atunci cind au montat bariera, oamenii locului au sapat in mal cu excavatorul, intentionat sau nu, nu stiu si a ramas un pic de loc pe linga stilp si taluz si am reusit sa strecuram motoarele cumva, dar numai dupa ce le-am dezbracat de bagaje si am crosetat un pic prin niste boscheti. Ar fi fost culmea sa fi trebuit sa ne intoarcem tot drumul de 40 km pina in Mostar. Dupa episodul cu bariera am iesit la un drum neasfaltat, incomparabil mai bun si fiindca se insera am hotarit sa parcam intr-o poiana pe marginea drumului si sa montam corturile ca eram frinti dupa o zi ca asta. Au fost 175 km din care 140 neasfaltati si chiar deloc usori. Citează Link spre comentariu Distribuie pe alte site-uri More sharing options...
ERU Postat Februarie 1, 2020 Share Postat Februarie 1, 2020 Nice si m-a surprins treaba cu serverul montat in fata. Poate pui si niste printscreenuri din ge. Citează Link spre comentariu Distribuie pe alte site-uri More sharing options...
textoru Postat Februarie 2, 2020 Autor Share Postat Februarie 2, 2020 (editat) @eru da-mi un PM si iti trimit track-urile GPS de la turele mele din Bosnia. Acum coninuarea Ziua 5 Azi noapte a fost liniste. Cu exceptia citorva fulgere undeva in muntii dinspre Sarajevo chiar inainte de culcare nu a fost nici un zgomot. Chiar nici unul. Asa o liniste nu am mai prins. Nici adiere de vint, nici greieri care sa cinte, nici latrat de caine, nimic. Liniste desavirsita. Te dureau urechile de la linistea aia, pe bune. Destul de sinistru. Dimineata pe la 7 am auzit un camion ca se apropie. In linistea de pe valea aia, cred ca l-am auzit de pe la vreo 10 km distanta. Ne-am trezit si noi la viatza si am inceput sa stringem shatra . Pina am verificat eu situatia lui Serveru’ si Japonezu’, Laurentiu s-a pus pe gatit mancarea de dimineata, iar dupa ce am terminat eu cu verificarile utilajului, m-am pus sa maninc ce a gatit el. Si culmea e ca am supravietuit. Apoi i-am dat-o la galop. Asta fiindca comparativ cu drumul de ieri de la Mostar, drumul de pe vale e autostrada. Poti sa-i dai linistit cu 100 la ora ca e OK. Bine, nu a tinut mult asa dar chiar daca apoi drumul a fost mai rau un pic, peisajul a fost fain. Am ajuns intr-un sat unde am cerut niste apa la un nenea, fiindca noi consumasem tot ce am avut in ziua precedenta si prin munti nu erau izvoare. Omul, foarte binevoitor mi-a umplut sticla cu apa din bidonul lui de 20 de litri, ca nici ei nu aveau apa curenta si in plus mi-a dat si o sticla cu apa minerala de la frigider. Faini oameni. Directia de azi e spre Sarajevo, cu trecere prin pasul Luka spre Česim , apoi spre Boračko Jezero si mai departe peste munti si prin vai si chiar prin canionul Rakitnica. Drumul spre Česim este foarte frumos . Vreo 20 de km asfaltat apoi macadam. Se poate merge sustinut iar zona e frumoasa. Boračko Jezero l-am vazut de jur imprejur, fiindca atunci cind cobori spre el de la Česim, ii dai ocol pe trei parti. Oricum la inceput te uiti la el ca din avion, asa de abrupt e versantul. Dupa lac , ne-am indreptat spre sud fiindca nu am vrut sa mergem pe national. Planul era sa urcam intai in masivul Visočica apoi sa trecem in masivul Bjelašnica peste riul Rakitnica. Ei, pe drumul asta am avut parte de niste peisaje de poveste. Daca asta nu e spectacol al naturii atunci eu nu stiu ce e aia spectacol. Am urcat, am coborit, ne-am sucit stinga pe serpentine, ne-am sucit dreapta pe serpentine, si tot asa si dupa vreo citeva ore de mers tot nu am inceput sa urcam spre Bjelašnica. La un moment dat , cind ne-am oprit la un izvor sa luam apa, de jur imprejur erau indicatoare de teren minat. Apoi am coborit la podul peste Rakitnica si de acolo a urmat urcarea in Bjelašnica. Bai frate ce urcare a fost! Vreo 1000 de metri diferenta de nivel, dar a fost abrupta si era cald de numai afara. Cind a zis Daki ca el se incinta, l-am lasat sa se odihneaca fiindca si Serveru’ si Japonezu’ se transformasera in elicopter de cit se invirteau de tare, iar becul ala rosu era deja rosu de furie. Cum am ajuns sus in Bjelašnica, am luat-o inspre Lukomir. Eu am mai fost pe traseul asta in 2015 impreuna cu sotia mea , numai ca am facut cu motoarele drumul in sens invers, de la Lukomir spre Konič. Si atunci, ca si acum vremea nu a fost prea prietenoasa. Cind am ajuns la Lukomir deja ploua si nu ne-am putut bucura prea mult de priveliste. Dar chiar si asa locul ala arata intr-un mare fel. Apoi am luat-o spre Sarajevo, pe o ploaie marunta, sa te unga la suflet nu alta. Si sa te ude pina la piele, totodata. Drumul e frumos si la un moment dat dupa vreo 15 km facuti de la Lukomir am intilnit si o portiune de vreo 500 de metri asfaltata. Mi se pare extrem de curios sa aduci utilajele in mijlocul pustietatii sa asfaltezi 500 de metri dintr-un drum, care are in total vreo 40 de km de macadam. Si nu e undeva pe vale aproape de civilizatie. E taman in platoul alpin la vreo 2000 de metri altitudine. Ma rog, chestie de prioritati , cred. Dupa ce am ajuns la satul olimpic de la olimpiada din 1984 a urmat coborirea de pe muntele Igman spre Sarajevo. Ploaia nu mai era marunta, era hotarita si deasa, iar mie mi s-a parut drumul ala cu milioanele lui de serpentine, lung pina in China. Cind am ajuns jos in Sarajevo, surpriza: toata lumea din oras era cu masinile pe strada. Cred ca am prins ora cind plecau oamenii de la lucru si deoarece orasul e dispus cumva in lungul unei sosele principale, coada era dintr-o parte in alta a orasului , asa cam de vreo 11 km. Am crosetat printre masini , la greu, pe ploaie hotarita, fara oglinda de pe dreapta, ce sa zic, incintator. Dupa lupte seculare care au durat mai mult decit mi-as fi dorit, am ajuns in final si in orasul vechi unde ne-am gasit o cazare la Hostel Mejdan. Baiatul de acolo ne-a primit chiar daca eram uzi si-n c.. , asa ca ne-am bucurat de un dus fierbinte, care ne-a mai relaxat dupa stresul rutier. Pe seara am iesit in oras sa ne luptam cu niste friptane bosniace. Am fost tari, le-am dovedit. Azi au fost cam 150 km din care vreo 100 macadam. E bine. Ziua 6 Nimic nu s-a uscat. Totu-i fleasca. Senzatia aia minunata cind intri in cizmele ude si reci, nu se poate compara cu nimic altceva. Noroc ca nu mai ploua si poate o sa avem noroc si de soare ca sa ne uscam. Planul pentru azi e sa o dam spre Novi Sad, fara sa fie neaparat ţelul zilei. De la Sarajevo, am luat-o pe national spre Pale si apoi mai departe spre Rogatica prin defileul riului Prača. Ce-i foarte fain la drumul asta, este faptul ca pe vreo 25 de km nu-i asfaltat si merge pe terasamentul unei foste linii ferate care acum e dezafectata. Linia asta lega pe vremuri Sarajevo de Užice in Serbia. Ce e iara fain , este faptul ca sunt vreo 24 de tuneluri sapate in stinca si neiluminate, prin care treci si poti sa faci ca locomotiva daca te trece pofta. Uuuuu, Uuuuuu !!!! La un moment dat, cind mergeam noi mai tare am constat ca podul din fata noastra e rupt si cu bucurie in suflet am frinat ca disperatii sa nu ne transformam in parasutisti. Noroc ca oamenii locului au facut o trecere prin riu si am putut sa ne continuam drumul. De la Rogatica am intors caii spre nord pe directia Han Pijesak, peste masivul Devetak. Drumul foarte frumos, neasfaltat, prin padure de brazi. Cit de faina e zona acum si ce horror a fost in anii 90 . Am constatat asta cind ne-am oprit sa ne odihnim si am dat de un memorial al unor familii musulmane lichidate de sarbii bosniaci in anii aia tulburi. Ce nenorocite vremuri au fost. Dupa Han Pijesak a fost un drum destul de plictisitor inspre Bijeljina. De la Bijeljina, plictiseala a trecut fiindca din spate se vedea cum vine un front de ploaie destul de suparat, asa ca am tras tare sa ajungem la granita cu Serbia. De la bosniaci am trecut repede, doar ca sa constatam ca la sirbi e coada la vama de vreo 2 km. Cu ploaia care se apropia neplacut de mult, am trecut cu tupeu pe linga masini, avind grija sa nu ma proptesc de vreuna, ca sirbii nu-s prea prietenosi cind vine vorba de zgirieturi. Se bucura mult mai mult cind sunt injurati de mama. In final, am ajuns si in vama dar eram mai mult cu ochii pe sus sa vedem ce e cu vremea. Am scapat de vamesi si am hotarit sa dam tare inspre autostrada de Belgrad in speranta ca vom reusi sa ne departam de frontul care venea gramada peste noi. A urmat o cursa contracromometru, pe care dupa vreo 20 de km am pierdut-o. Vazind ca nu ne prinde din urma, ploaia ne-a ocolit prin dreapta si ne-a luat cu rafale de vint din lateral. A urmat un dans al naibii de periculos la 120 km/h de pe o banda pe alta a soselei. La un moment dat am vazut un pod peste autostrada si fiindca prin vintul ala infernal din lateral, era deja aproape mortal sa mai mergem ne-am adapostit sub pod si am asteptat sa treaca furtuna. Si mama ce furtuna a fost. Cu de toate. Dupa vreo doua ore, s-au mai potolit lucrurile si fiindca se intunecase deja am plecat si noi mai departe si ne-am cazat la Ruma la un hotel de fiţe, ca numai aia aveau camere libere simbata seara. Am avut si jacuzzi in camera. La restaurant le-am testat tuica de pere si am constatat ca e buna. Asa ca ne-am bucurat de o seara faina, care chiar daca a fost planificata sa se termine la cort s-a terminat la hotel si a fost chiar acceptabil. Ziua 7 Dimineata cind ne-am trezit nu mai ploua dar era ceaţa. Cu doua zile inainte ne dadeam prin vara, acum brusc ne dam prin toamna. Cîh, nu-mi place. N-avem incotro , asa ca dam tare in gaz pe national si apoi prin Fruška Gora spre Novi Sad. Chiar daca e dumnica dimineata, in apropiere de Novi Sad e o circulatie ca de luni dimineata inainte de ora 8. Aglomeratie frate. Ce-i cu toti astia pe sosea? N-am aflat , dar m-am bucurat cind am scapat de ei. De la Novi Sad spre Timisoara a fost un galop de sanatate. Gaz in blana, viteza mare si hop am ajuns la Zrenjanin si imediat la trecerea de frontiera de la Foieni. Sirbii ne-au dat drumul extrem de repede, in schimb la romani am stat cam jumatate de ora cu toate ca erau doar 2 masini in fata noastra. Aia din fata noastra erau din Muntenegru cu o masina inmatriculata in Cehia , iar ofiterul de la frontiera a iesit si le-a zis ca masina lor apare raportata in sistem ca fiind furata. Si s-au intins frate la proceduri de m-am capiat. Noroc ca dupa o jumate de ora a venit colegul lui si ne-a luat actele si am reusit si noi sa intram in ţarisoara noastra cea maiastra. Asa ca in final, dupa 1776 km din care vreo 800 neasfaltati, mai usori cam cu vreo 350 de euro de persoana, dupa 7 zile de aventura si cu 2 prieteni de nadejde: Serveru’ si Japonezu’ , carora le dedic cu mult drag povestea asta, am ajuns acasa. Mi-a placut. Mai vreau. Editat Februarie 2, 2020 de textoru Citează Link spre comentariu Distribuie pe alte site-uri More sharing options...
L.ons Postat Februarie 9, 2020 Share Postat Februarie 9, 2020 Si ceva video... Citează Link spre comentariu Distribuie pe alte site-uri More sharing options...
Postări Recomandate
Join the conversation
You can post now and register later. If you have an account, sign in now to post with your account.