Ramish

Pe 12 Aprilie ne trezeam intr-o livada de maslini. Sincer, Peloponnesus a fost cea mai all inclusive vacanta, exclusiv la cort si cu mancare de la Pasti timp de o saptamana. Ah! Era sa uit cele zero dusuri facute. Da' tot cea mai all inclusive pare din punctul de vedere a civilizatiei. Peloponnesus e locul in care te simti aproape de civilizatie, dar in acelasi timp nu e nimeni in jurul tau. Asta pentru cei care au o problema cu tarile "necivilizate", dar vor sa se simta in siguranta, cumva. Cu satra la 40 de km de Kalamata, sa tot fi fost, in scurt timp il asteptam pe Fotis in fata blocului. Si daca e sa ne intrebe cineva cum ne-am petrecut a doua zi de pasti, sa stiti ca la terasa savurand inghetata, pe faleza din Kalamata, in timp ce Alecul si Lucisoru sudau o cheie de 10 si una de 22 de cadrul de SuperTenere intr-un cartier select al orasului, tocmai in fata blocului. Dupa zeci de inghetate, sucuri, spanakopite, fluturi in stomac (de la inghetata si emotii) si cateva ore mai tarziu apar si baietii nostrii. In cateva minute am parasit Kalamata si ne aflam deja cocotati pe curbele muntelui Taygetos. De asta imi place mie peninsula Peloponeza. Aproape de oriunde ai fi poti ajunge imediat ba la munte ba la mare. Taygetos-ul e inalt, frumos, cu pante abrupte, iar marea e limpede si verde albastruie. Mici defectiuni tehnice, din cauze de rally raid. Sau lui Alecu ii place cel mai tare sub motocicleta. In aceeasi dupa-masa am incercat sa ajungem la Rindomo Gorge dinspre Pigadia. Dupa o drumetie de 2 ore, cu o parte de catarare pe stanci si ratacire printre bolovani am abandonat fara sa reusim sa ajungem la partea ingusta a canionului. Ne-am intors putin dezamgiti si infometati. Pana la sfarsitul saptamanii noastre in peninsula vom afla ca ajunsesem la 100 de metrii de canion. Cursa cu obstacole. Pe inserate, Macaro gaseste un cui. Insa nu oriunde, ci in cauciucul de pe spate. Chestia asta nu ne-a deranjat foarte tare. Eram intr-un canion ingust cu tunele si arcuri sapate in piatra, pe drumul inspre Sparta. Si cum asteptam si pozam noi asa, ce sa fie? O camioneta cu portocale! Data fiind obsesia noastra marocana pentru portocale..ne-am apucat de aplaudat portocalele. Nu mica ne-a fost mirarea si mare fericirea cand camioneta se opreste 50 de metrii mai in fata, soferul coboara si ne serveste cu o lada de portocale, cadou Plus Lamai! Iar pana e rezolvata pana una alta. Cuiul. Cheile si boltele. Motociclistii si portocalele. Mai aruncam o privire spre Mystras si Sparta pe masura ce soarele apune peste ele si le invaluie intr-o lumina calda, misterioasa, la fel ca trecutul lor. Din pacate, nu e chip sa vezi si vizitezi tot intr-o saptamana. Raman pe o data viitoare, cand vom avea mai putina energie de calarit motoare. Fotis apoape ca ne-a pregatit un loc perfect de camping. Platoul din fata unei bisericute, din mijlocul padurii si inima muntilor Taygetos, pe malul raului. Loc plat de cort, apa din rau si de la robinet, masute, scaune din biserica. Fotis si Sergiu s-au intors in Sparta de unde ne-au adus mancare greceasca, pita, souvlaki, tzatziki si vin. Se intelege din nou, e all inclusive. Am avut si foc. In jurul caruia am stat pana tarziu in noapte si am depanat aventuri, alaturi de Fotis. Campingu' e jos in vale. O seara luxoasa. Si planuri de o noua zi. Fotourile astea cu rinoceru' sunt ale Ralucai, al carei mare fan sunt si careia ii multumesc pentru contributie.

Da, asa e. Spre marea mea rușine, am lăsat topicul in uitare. Mi-am pierdut i amintirile cu toate aventurile ce le-am trait de acum doi ani încoace. M-as mai apuca de câteva topicuri, dar mi-e teama ca tot in suspans am sa va tin. Pe 20 aprilie 2014 ne-am trezit intre boschetii de pe Tizi-n-Amarskine si tare as vrea sa ma mai trezesc acolo, macar o data. Si nu singuri, ci in compania acestui cioban marocan rastafari rock metal. Si cum ziua precedenta fusese bucla de dragul aventurii si pentru satisfacerea poftelor de cercetasi exploratori ce se ocupa cu zapacirea gps-urilor, jumatatea zilei de 20 aprilie e de intoarcere la origini, adica la iesirea de est din Ouarzazate sau undeva acolo. Mai precis, sau ceva mai precis, directia e Oued Dades (valea raului Dades), dar nu pe orice fel de drumuri. Valea raului Dades e spectaculoasa. Spre seara ne-am retras intr-un platou destul de inalt, cred eu, il las pe Eru sa confirme. In cautarea unui loc simpatic de cort am dat peste un tanar austriac plecat de acasa pentru un an de aventuri, de unul singur, si l-am invitat sa dorma la noi la cort. La lasarea intunericului am reusit de am aprins un foc intr-o groapa in care ne-am inghesuit cu totii, caci sufla vantul foarte tare si temperatura se indrepta vertiginos spre 0 grade. De la austriac abia am reusit sa scoatem doua cuvinte. » Post actualizat in 25 May 2016 20:57 Pe 21 aprilie dimineata aveam apa inghetata in sticle. Simtisem ceva degeraturi la picioare si-n timpul noptii, dar aveam deja ultimele 3 perechi de sosete ramase in picioare. In cele din urma am adormit intre doua clantaneli de dinti. Dimineata am fost cu totii mult mai activi decat de obicei, abia asteptam sa ne punem sangele in miscare. Zi de obiective turistice. Aveam sa ajungem mai intai la faimosul pas din Gorge de Dades. Am popsit in varful curbelor pentru 10 minute de cafea si am urmat valea mai departe. Tinghir si Gorge du Todra e al doilea obiectiv de interes turistic. Mult prea populat si aglomerat pentru gusturile noastre, insa frumos. Nici nu am terminat bine cu gorge-urile ca cerurile s-au impartit in doua jumatati, oarecum egale din perspectiva noastra, doar ca noi s-a nimerit sa fim in jumatatea gresita. Si a dat o ploaie cu gheata si un frig peste noi de intr-o jumatete de ora ne tremurau piulitele pe motocicleta. Nu am vrut sa ne dam batuti nici in urmatoarea ora, hotarati sa punem cortul, pana nu s-a mai putut. Ne-am incalzit pe la esapamente o vreme si in cele din urma am pornit in cautarea unei cazari ieftine ca braga si cu priveliste spre lac daca se poate. Si tot intrand din casa-n casa, am ajuns sa impartim o sticla de pastis la gura sobei cu doi prieteni francezi (de-ai lui Alecu) intalniti intr-un varf de munte, in conditii dificile de iarna si dintr-o foarte mare coincidenta, si sa privim cum ninge peste africana in Maroc.

Neaparat, zilele viitoare. Multumim pentru interes

Salut! Fotografiile sunt facute cu Nikon D7000 Tamron 17-50mm f/2.8, de catre Alecu Eu doar ce m-am jucat o leaca cu Photoshop-ul dupa. Maxim multumim de aprecieri!

Cateva fotografii din tolba lui Alecu. Am luat-o putin inaintea lui Sergiu cu povestea. Primele fotografii sunt de la Sary-Tash, Kirghyzstan, aproape de granita cu Tajikizstan. Muntii Alay. Valea Bartang. Tajikizstan.

Zilele speciale se cunosc de dimineata si incep cu o plecare in mare stil, hard enduro. Nici nu au cascat bine ochii baietii astia ai nostrii si nici cafeaua de cea mai slaba calitate, indoita cu mult lapte nu si-a facut bine efectu si s-a dat startul. Nici alta cale nu e, decat cea de seara trecuta, printre bolovani. Hai ca sunt doar 50 de metrii si drumul o da in asfalt, insa pentru putina vreme. Suntem in regiunea Tadla-Azilal a Marocului si odata trecuti de Tilouguite ne felicitam pentru alegerea de camping facuta cu o noapte inainte. Drumul e cum ne place noua, fara asfalt, cu pereti abrupti ba pe stanga, ba pe dreapta si vai adanci cu apa albastra, putin circulat. Ah, ce frumos e Marocul asta! Tamga Amsfrane, Catedrala e masivul care domina cu ai sai 600 de metrii verticali Ouedul Ahansal. Suntem cu ochii tot pe dreapta. Gabi se foloseste chiar de un copac pentru o vedere mai de ansamblu asupra vaii, ce o-ntipareste pe retina. Urmarim ouedul pana ajungem in drept cu "catedrala", moment in care ne cocotam cu totii, cu tot cu motoare de data asta, pe masivul din stanga, poate poate reusim sa ne privim ochi in ochi. Nu merge chiar atat de la-naltime, insa merita. E frumos si inca cum. Bonus treceri prin apa si bai de praf pentru urmatorii cativa zeci de kilometrii. Da' astea fac aventura, aventura. Drum ingust taiat in stanca, pachete de roci asezate frumos la vedere pentru iubitoriul de pietre din noi, vai cu ape cristaline. Sus, sus, sus, la munte sus ne-am oprit de-o regrupare si-o scuturare a mustatilor de praf. Subiectii s-au prezentat intr-o stare avansata de acoperire cu praf, de nu mai recunosteai om de fumeia lui. Iar noi luam drumul spre Azilal, prin munti, ce inchide bucla noastra fermecata, dar nu curand. » Post actualizat in 25 Aug 2015 10:53 Daca pana acum nu mai conteneam cu datul polarelor jos, odata ajunsi la 2742m, cu ceva petece de zapada, doar piatra in jur (exagerez, mai erau cativa copaci loviti de fulgere) m-a lovit brusc pauza de imbracat, tras geaca peste manusi pana-n varful degetelor, bagat pantaloni in bocanci Desi pustii la prima vedere, versantii sunt plini de viata. In jurul fiecarui petec verde isi desfasoara viata cate o familie berbera cu cateva capre si multi copii. Bai, si e frig! Cand te astepti mai putin esti deja pe cealalta parte a muntelui si se mai incalzeste o leaca atmosfera. Drumul e ba asfalt, ba macadam, trecem prin cateva sate izolate si printre pereti rosii de piatra intr-o stare avansata de dezagregare. Pe cand totul pare a duce spre o normalitate, urcam din nou. In ceea ce pare ultimul sat ce-l vom traversa azi oprim de cumparaturi. Lumea misuna prin piata, trocul e in toi si cu de toate de nu vezi la noi. Mare pacat ca nu e vreme de cascat ochii. Cola, branza topita, paine si legume, aproape toate cumparate de la macelarie, si plecam! Prea multa imbulzeala in targ si pe cer. Se face negru. Si pamantul in jurul nostru e rosu rosu. Planul e ca punem cortul inainte sa vina peste noi. Dupa o alta urcare se face taaaare frig si atmosfera e apasatoare, la propiu, si drept de cort nu se vede in zare. Ne echipam cu ce avem legat de motoare, tragem o haina de ploaie si incercam sa i-o luam inainte, Dar e tot mai abrupt si mai salbatic, pana ce ne trezim in nori, printre pietre si oi. Oare am adormit si visez oi? E ciudat, asta-i sigur. Cerul a coborat peste noi sau am ajuns in varful muntelui. Si iar mai urcam. Unde? O mica speranta imi licareste in suflet cand drumul termina de urcat si noi o luam incet, dar sigur, spre o alta vale verde pe un fundal rosu. Locul asta arata de parca a crapat pamantul in doua. E ingust si rosu si umed, dar cu multa verdeata. Nu ai unde sa te abati de la carare si e obligatoriu sa-l urmezi oriunde te-ar duce el. Sa nu mai spun ca GPS-ul ne arata ca ar fi pe alta parte decat e. Nu stiu daca e cu panicata in randurile noastre. Cel mai tare ma gandesc cum doamne iarta au ajuns oamenii sa-si duca traiul in zonele astea izolate si super greu accesibile. Mama! Si cum gandul mi-e furat de diverse ganduri intrebatoare, drumul se deschide si norii se imprastie pentru cateva minute pentru a ne dezvalui printr-un vizor natural si mai multa frumusete in partile astea uitate de lume. Deci, dealurile astea rosii si verzui in aceleasi timp stau la baza unor creste inalte cu zapada. Oare cu ce ne mai suprinzi azi si in fiecare zi, Marocule? Nu mica ne-a fost mirarea cand dupa inca un damb am dat peste o citadela rosie cocotata pe deal, cu un drum de acces demn de un concurs de enduro. De aici incotro? Drumul se ramifica in multe directii si nici una nu parea, da, un drum. In zare se vad doar coame rosii si vai adanci. Ratacim pe stradute de noroi, intortocheate, printre casele de unde ne privesc intrebatori ochi ascunsi dupa tocul ferestrelor. Suntem inconjurati si insotiti de o ceata de copii ce ne dau indicatii aratand cu mainile in toate directile, greu gasesti doua maini indreptate spre aceeasi directie. Veselia e una generala, pot spune. Pentru ei. Noi suntem nitel stresati de lasarea intunericului. Tot GPS-ul e cel care ne salveaza la o adica. Iesirea din sat printre stanci si printre copii exhaltati de prezenta noastra, e memorabila. Ne fac semne ca suntem pe drumul cel bun si o luam la vale peste pamantul presarat cu bolovanis, inspre un loc in care un perete de stanca si o coama deluroasa par a se fi pravalit una-n alta. Nu pare a fi locul potrivit pentru un drum. Si tot coborand noi asa noaptea ne prinde din urma. Nu mai e chip sa vezi nimic intre peretii de stanca. Se aude o apa, se vede un hau pe dreapta sau o fi fost pe stanga?! Tare rau imi pare ca urmatoarele doua ore le-am petrecut pe intuneric pe motor in cautarea unui loc de cort. Pe la 7, 7 jumate pm e intuneric in martie si e vreo 9pm. Cum drumul e tot taiat in stanca cu vai de-o parte si de alta nu e chip de oprit si pus capu jos. Hotaram sa incercam o iesire spre un sat ce se vede undeva jos in vale. Aici drumul se infunda de cateva ori intre case si o data aproape ne infigem intr-o broscarie. Mama, ce adventure! La milimetru trecem de saritoarea-n rau, lac, ce o fi fost. Turam motoarele de trezim tot satul si apoi incercam sa disparem la fel cum am aparut. Facem cale-ntoarsa sus pe drum si continuam sa cautam un loc numai pentru noi, de nu, dormim cu randul pe marginea drumului langa motoare. Pe la 10:30 sa tot fie, cand la margine de drum, farurile motoarelor noastre ne indica un delusor cu boscheti. Ce bucurie! Pe unii era sa-i prinda Invierea pe drum. Pus cort in mare viteza si cu fericire in suflet am fiert supe muulte, iar unii chiar au mai avut energie sa vopseasca oua. Ne-am echipat grozav de somn si-am dormit mai bine decat un prunc in bratele mamei lui.

18 Aprilie 2014 In nici un caz nu m-as fi gandit ca pamantul asta in care cu o seara inainte nu am putut infige cuiele ar putea fi cultivat in vreun fel. Nici nu pot sa imi imaginez ce anume cultivau oamenii, daca cultivau ceva..Cert e ca m-a trezit activitatea intensa ce se desfasura undeva in apropierea noastra, chichotelile si susotelile unor copii frumosi si curiosi. Ne-am bucurat impreuna de ultimii biscuiti si rezerve de apa, si am purces la impachetat sub privirile lor iscoditoare. In prima parte a zilei ne dam pe drumul ce taie Atlasul Inalt dinspre Ouarzazate spre Demnate. Desi e asfalt spart, peisajul e demential. Pete de verdeata si arbusti pitici se intind inspre creste. Marocului ii prieste clar primavara. In fiecare sat prin care trecem suntem primiti cu incantare de copii ce se arunca cu mana intinsa inspre noi. Vor doar sa bata palma. Suntem nevoiti sa reducem viteza de croaziera la minim pentru a evita vreun eveniment nefericit. Cam pe aici imi dau seama ca pamantul asta stancos si tare putin argilos , ca sa nu mai vorbim de secetos, poarta totusi grane. Deci se poate. Totul e o combinatie de sa vrei si sa nu ai incotro. De la Demnate facem o nefacuta de cativa kilometrii de asfalt de buna calitate cu niste creste frumoase si pline de zapada undeva in zare pana la Cascada Ouzoud langa Tanaghmeilt. Foarte ciudat e ca ajungi in oras si totul pare plat, bineinteles esti la 1000m altitudine. Odata motoarele parcate intr-o curte, contra cost cu negociere la venire si plecare si preturi mereu in schimbare, urmarim multimea migratoare si ne trezim in 200 de metrii tocmai in varful cascadei. Cascada are o cadere de 110 metrii si numele Ouzoud (macinatul cerealelor/boabelor) ii vine de la foarte frecventele mori de pe cursul apei. Canionul ce se deschide brusc sub cascada te ia complet pe nepregatite si e extrem de frumos. Am coborat si noi pana la baza cascadei si ne-am racorit printre maslini, curmali, picaturi de apa si nelipsitii cartofi prajiti, gratare si suveniruri Si cum de la atata apa si preturi piperate ni s-a facut foame am cautat ceva mai pentru buzunarele noastre. Asta si benzina. Si aproape le-am gasit la Ait Attab. Dupa lungi cautari. Cum e sa stai vreo 30 de minute in fum de gratare si animale intregi agatate in jurul tau si sa nu gasesti o carne prajita disponibila? E misto. Cererea era cam mare si comerciantii nu faceau fata cu prajitul. In cele din urma Alecu si Gabi se intorc triumfatori cu multe legume si portocale, iar Patri gaseste friganele. La plecare nimerim in mijlocul unui alt balci, de data asta nu turistic ci local. Doar noi mai lipseam. Trebuie sa recunosc ca ne-am incadrat cat se poate de bine in peisaj. Cu burtile pline am plecat in cautarea unui loc de cort. Nu oriunde, ci in Atlasul Inalt pe malul raului El Abid sau macar a barajului Bin el Ouidane. Dar nu a fost sa fie. Ba era prea populata, ba terasele erau plin de boscheti sau de piatra. Nici de fotografii nu am mai oprit. Inspre inserat am trecut podul peste Ouedul Laabid si ne-am continuat drumul spre Tilouguite. Primul loc mai plat al nostru a fost. Si ca ziua asta sa nu fi trecut degeaba, se incheie cu o provocare. Cui ii place sa doarma la munte ii place si hard enduro. Baietii au fost rasplatiti cu foc de tabara, cartofi copti in jar, alune si portocale.

Eru, doar pentru ca si-au luat baietii KTM-uri nu inseamna ca nu iubesc Africa Twin in continuare Cel putin in cazul nostru, Africa ramane a noastra, si poate in cativa ani trecem la True Adventure sau cum s-o fi chemand mai nou .

Multumim Eru Cu 990-ul e Maca de la Sibiu. » Post actualizat in 29 Jun 2015 11:38 Acum e rezolvata A mai avut el micute bube dar s-a ocupat Alecu de ele.

Salut Sergiu! Sper ca totul decurge conform planului si te bucuri de drum. Mai da-ne un semn din cand in cand. Mai e doar o saptamana pana la reuniune

Multumim foarte frumos pentru aprecieri si pentru ca ne urmaresti. Cu cat trece mai mult timp cu atat amintirile se estompeaza si e mai greu de continuat. Din nefericire pentru mine, vara asta voi avea timp de incheiere a topicului. Din nefericire, pentru ca intr-o saptamana Alecu va fi in Kyrgyzstan si de acolo va lua drumul Pamirului si a Tajikistanului totodata, in vreme ce eu raman acasa pentru recuperare dupa o fractura de rotula ce azi implineste doua saptamani. Ghinion intr-un cuvant. Motorul e pe drum, echipamentele sunt pe drum, iar eu pe tusa incerc sa ma impac cu situatia si sa profit de "timpul liber". Ma consolez cu gandul unui an viitor in Kyrgyzstan si Mongolia, sau cine stie.. » Post actualizat in 23 Jun 2015 11:54 17 aprilie 2014 E zi de dat pe curbe si ne indreptam spre pasul Tizi n'Tichka la 2260m altitudine, ce leaga sud-estul Marrakesh-ului de Ouarzazate peste Atlasul Inalt. De dat pe curbe e mai greu datorita traficului intens cu camioane supraincarcate si autobuze cu suspensii proaste. Sincer, abia am asteptat sa iesim din jocul depasirilor si sa ne vedem de offroad-ele noastre dezolate. Panorama exceptionala, dar nu unica. Marocul iti ofera atat de multe alte drumuri frumoase si mai putin circulate, cu privelisti care mai de care mai incantatoare. Si cum sa nu opresti tocmai in varf pentru contemplare, fotografii si un good price la fosile. Care de fapt e bad price, tinand cont de locul super popular in care ne aflam. Insa negocierea e intotdeauna un motiv de distractie. Spre Telouet, la 1800m altitudine, pamantul e tot mai rosu. Si drumul trece tocmai prin mijlocul unei cariere. Inspre sud si Ouarzazate, urmarim Valee de L'Ounila, o urmarim pe sus, pe drumul strabatut de caravanele cu mirodenii dinspre Sahara spre Marrakesh. Daca la nivelul drumului stanca si pamantul rosu par inospitaliere si lipsite de viata, jos, pe fundul canionului adanc sapat de apele ce se revarsa din Atlasul Inalt, in urma topirii zapezilor, e o explozie de verdeata si oameni harnici profita din plin de foarte pretioasa apa. Cred ca pentru noi e imposibil de imaginat cat de greu trebuie sa fie sa lupti pentru fiecare recolta, fara alte alternative. Ma intreb cum arata valea in iulie cand temperaturile bat spre 40 de grade, cu toata roca incinsa de soare. La Ouarzazate facem o pauza de cartofi prajiti si platouri cu fructe de mare pentru cei pasionati. Cred ca sunt mai mult de 30 de grade la umbra si mirosul de peste ma innebuneste, Alecu e si mai lesinat decat mine. El e mare pasionat de peste. Ma limitez la sala si cartofi. A sosit momentul sa o luam inapoi spre nord si sa traversam pentru a doua oara pe ziua de azi Atlasul Inalt. De data asta alegem drumuri mai putin batute si ne indreptam spre Ait Tamlil Gabi, foarte intreprinzator, ar pune de un mic for pe seara. Si cum de cele mai multe ori nu gasesti un vreasc, nu sta mult pe ganduri cand se iveste o oprtunitate. Inainte de Ait Tamlil, apare in zare un drum lateral la dreapta unde speram ca vom gasi un loc de campat. Nu e usor sa le gasesti data fiind morfologia locului. Prilej de bucurie si acrobatie. Si inca o seara de poveste.

Traversam podul de piatra peste Neda si tragem la umbra vegetatiei pentru o degustare si-un control de rutina, ca dupa primii kilometrii. Care mai de care ingenunchiati langa iubitele lor sau ale altora. Coboram sub pod pentru o vedere mai ampla asupra Nedei. Baietii continua sa se invarta in jurul motoarele si ne indeamna sa o luam noi incet spre cascada ca ne prin din urma. Zis si facut. La capatul scarilor e prima cascada. Patri o ia in jos pe cascada pe coarda vreo 15m. O urmez imediat ca o curajoasa ce sunt. Ne uitam in canion, e frumos si ne intoarcem. Hodina. Sau odihna. Fetele si cascada. La intoarcere gasim doua motoare desfacute. Alecu scoate fum de-ti opreste respiratia si subtiaza stratul de ozon. Prin reducere la absurd, din experiente anterioare (garnitura de la capacul chiuloasei cilindrului din spate schimbata inainte de plecare, tot din motive de scurgeri de ulei) si prin directa observatiune se remarca cum uleiul ce ar trebui sa unga axul cu came, tasneste si se revarsa pe esapamentul KTM-ului. Sa se fi consumat garnitura, iar? Se trece la dezmembrarea KTM-ului. Da jos Alecu saua, rezervoarele,jumatatea superioara a airboxul si ajunge la carburatoare. Moment in care ii cam vine sa taie cadru in doua decat sa scoata si carburatoarele, pentru a da jos partea inferioara a airboxului, la marginea cascadei. E nevoie de o noua tehnica pentru a ajunge la capac. Sebicozauru cu markerele lui subtiri de africatwinist e mereu prin preajma, gata sa se infiga unde o fi nevoie de o reparatie. Cat ai zice peste si cu doar doua degetele Sebi extrage capacul chiuloasei. Si nu nu e garnitura consumata, capacul e fisurat. Probabil la reglarea tachetilor, mecanicul fostului proprietar a ajut capacul sa intre pe chiuloasa c-un ciocan de vreun fel. Poxipol si degetele fermecate ale lui Sebastian si merge blaaaana. Luci are probleme de elasticitate. Ultimii kilometrii cadrul SuperTDM-ului n-a mai vrut sa stea drept pe drum. Baietii ii dau tarcoale is scutura si hâțănă din toate incheieturile. Doar si-au verificat toti motoretele de-acasa. Chiar asa ghinion? La o inspectie mai atenta si cu saua scoasa se gaseste buba. Cadrul e rupt pe spate si stanga si dreapta. Stilul nostru de calatorie cu casa si familia pe motor si-a lasat vizibil urmele aspura SuperTenereului. Eh, ce sa-i faci, se mai consuma si ele, motocicletele. Da' Luci e necajit si nici condusul nu are cum sa iti faca prea multa placere in situatia data. Mai e si duminca de pasti, suntem in munti, si motoarele sunt incarcate bine. Faptul e consumat. Planul e sa o luam incetut pana gasim un sat. La noi la sate toata lumea are un aparat de sudura si baietii nostrii stiu suda. Probabil ca si pe-aici vom gasi unu. Speram. » Post actualizat in 25 Jun 2015 13:58 Asezarile sunt raaaare si micute, iar in majoritatea nu vezi tepenie de om prin preajma. In putinele ocazii in care se fac vazuti sunt fie batranei, fie familii ce stau la un gratar in fata unei case pare se ca de vacanta. E prima zi de pasti. Cum nici o curte nu ne inspira desfasurarea unor actiuni de mecanica sau tinichigie, nici nu indraznim sa oprim, sa tulburam linistea si relaxarea ce domneste peste cei prezenti prin ograda. Lasam in urma "satele" Figaleia si Dragogi. Drumul urca Muntii Kotylion si de acum suntem pe creasta. Suntem cu temele facute de acasa. Timpul si dorinta noastra de a strabate peninsula dintr-un capat intr-altul nu ne permite vizitarea de situri arheologice sau obiective turstice, insa daca acestea ne sar in cale ne ingadium 15 minute cat sa aruncam un ochi. Pe creasta muntilor Kotylion, la 1100m altitudine, si imprastiate pe pantele lor stau vestigile arheologice ale sitului Bassae si ale Tempului lui Apollo Epicurius construit in secolul 5 inaintea erei noastre. Nu e nimeni sa ne intrebe de sanatate. Prin urmare deschidem frumos poarta, pe care o uitam deschisa astfel provocand mai tarziu o invazie de capre, si ne pierdem printre ruine. La plecare suntem ocupati cu scosul caprelor in brate. Grecii au foarte multe drumuri faine, panoramice si ne bucuram in continuare de faptul ca suntem singuri pe ele. Suntem norocosi sa gasim chiar si o bucata neasfaltata, cu pamant si bolovani, asa cum ne place noua mai bine. Bonus, toate culmile sunt presarate cu diverse ruine antice si sate medievale. Zona muntilor Mainalo (Menalo) e ceva mai impadurita cu conifere si ne cuprinde un sentiment de "acasa". Cele mai multe creste de pana acum au fost atat de golase. Frumos pe de-o parte pentru ca iti ofera o priveliste larga pana-n zare, dar te fac sa te simti mai expus, mai in "vazul lumii". Ne bate-un gand de campare, insa e frigut bine si suntem pe la 1000 si. Nici in timpul zilei nu ne-a dat caldura pe spate si am pastrat gecile pe noi la fiecare oprire, iar amintirea noptilor din Maroc la 0 grade inca nu s-a estompat. Plecam din motiv de lipsa de apa si hotaram sa cautam un loc de cort ceva mai jos. Peisajul devine ceva mai dezolant, padurea intreaga a ars prin 2000, 2007 si 2011 si acum e toata la pamant, cu tineri vlastari ce isi fac loc printre vreascuri uscate si nici un petec de teren drept. Imi pare rau tare dupa padurea de conifere ce am lasat-o in urma. Odata iesiti din Lykochia mai coboram 200 de metrii altitudine si campam pe undeva pe la 500m, tocmai la poalele muntiilor Mainalo si la 15km de Megalopoli, intr-o livada. Locul e perfect. Suntem feriti de vant si avem lemne de foc, plus vreo cateva vetre gata pregatite doar sa alegem una. Un telefon de la nou nostru prieten, Fotis, ce ne asteapta in Kalamata pentru a ne insoti prin Muntii Taygetus, si promisiunea ca ne va gasi un aparat se sudura pe maine, destinde atmosfera.

Si nici nu ajungem prea departe ca in centru Kyparissiei tragem la o bordura pentru un cico si-o cafea. 500 de metrii mai incolo oprim la o pompa pentru alimentare. Inca 10 metrii si Maca si-a uitat alimentatorul de la telefon la masina. Oare reusim sa mai iesim o data din oras? Asteptandu-l pe Maca ma imprietenesc vrand nevrand cu un cersetor..roman, stabilit de multi multi ani aici. Imi vorbeste stalcit in romaneste. Dupa atata timp in strainataturi mai uiti limba materna. Am sters-o, de data asta pe bune. E fain sa fii pe motor. E cald si totul e deja verde in peninsula. Acasa e frig si ploua. Ma bucur tare de soare si de drum. O luam inspre nord la recomandarea lui Kostas si-a lui Fotis. Cautam cascada si canionul raului Neda. Drumurile sunt pustii, e asfalt, dar nu exista trafic. Rar mai trece o masina din sens opus. Poate are legatura si cu sarbatorile de pasti ce tocmai se deruleaza. Oamenii isi vad de casa, gratare si familie in perioada asta. Numai bine pentru noi. Drumuri unu si unu. In aproximativ 30 de kilometrii de Kyparissia (am sa caut mai acusi trackurile) lasam in urma asfaltul si coboram spre valea Nedei. Explozie de verde si flori si Neda de un albastru verzui isi face drum prin stanca. Rezultatul e canionul adanc sapat in calcar, foarte popular pentru canyoning.