Ramish

Pe 12 Aprilie ne trezeam intr-o livada de maslini. Sincer, Peloponnesus a fost cea mai all inclusive vacanta, exclusiv la cort si cu mancare de la Pasti timp de o saptamana. Ah! Era sa uit cele zero dusuri facute. Da' tot cea mai all inclusive pare din punctul de vedere a civilizatiei. Peloponnesus e locul in care te simti aproape de civilizatie, dar in acelasi timp nu e nimeni in jurul tau. Asta pentru cei care au o problema cu tarile "necivilizate", dar vor sa se simta in siguranta, cumva. Cu satra la 40 de km de Kalamata, sa tot fi fost, in scurt timp il asteptam pe Fotis in fata blocului. Si daca e sa ne intrebe cineva cum ne-am petrecut a doua zi de pasti, sa stiti ca la terasa savurand inghetata, pe faleza din Kalamata, in timp ce Alecul si Lucisoru sudau o cheie de 10 si una de 22 de cadrul de SuperTenere intr-un cartier select al orasului, tocmai in fata blocului. Dupa zeci de inghetate, sucuri, spanakopite, fluturi in stomac (de la inghetata si emotii) si cateva ore mai tarziu apar si baietii nostrii. In cateva minute am parasit Kalamata si ne aflam deja cocotati pe curbele muntelui Taygetos. De asta imi place mie peninsula Peloponeza. Aproape de oriunde ai fi poti ajunge imediat ba la munte ba la mare. Taygetos-ul e inalt, frumos, cu pante abrupte, iar marea e limpede si verde albastruie. Mici defectiuni tehnice, din cauze de rally raid. Sau lui Alecu ii place cel mai tare sub motocicleta. In aceeasi dupa-masa am incercat sa ajungem la Rindomo Gorge dinspre Pigadia. Dupa o drumetie de 2 ore, cu o parte de catarare pe stanci si ratacire printre bolovani am abandonat fara sa reusim sa ajungem la partea ingusta a canionului. Ne-am intors putin dezamgiti si infometati. Pana la sfarsitul saptamanii noastre in peninsula vom afla ca ajunsesem la 100 de metrii de canion. Cursa cu obstacole. Pe inserate, Macaro gaseste un cui. Insa nu oriunde, ci in cauciucul de pe spate. Chestia asta nu ne-a deranjat foarte tare. Eram intr-un canion ingust cu tunele si arcuri sapate in piatra, pe drumul inspre Sparta. Si cum asteptam si pozam noi asa, ce sa fie? O camioneta cu portocale! Data fiind obsesia noastra marocana pentru portocale..ne-am apucat de aplaudat portocalele. Nu mica ne-a fost mirarea si mare fericirea cand camioneta se opreste 50 de metrii mai in fata, soferul coboara si ne serveste cu o lada de portocale, cadou Plus Lamai! Iar pana e rezolvata pana una alta. Cuiul. Cheile si boltele. Motociclistii si portocalele. Mai aruncam o privire spre Mystras si Sparta pe masura ce soarele apune peste ele si le invaluie intr-o lumina calda, misterioasa, la fel ca trecutul lor. Din pacate, nu e chip sa vezi si vizitezi tot intr-o saptamana. Raman pe o data viitoare, cand vom avea mai putina energie de calarit motoare. Fotis apoape ca ne-a pregatit un loc perfect de camping. Platoul din fata unei bisericute, din mijlocul padurii si inima muntilor Taygetos, pe malul raului. Loc plat de cort, apa din rau si de la robinet, masute, scaune din biserica. Fotis si Sergiu s-au intors in Sparta de unde ne-au adus mancare greceasca, pita, souvlaki, tzatziki si vin. Se intelege din nou, e all inclusive. Am avut si foc. In jurul caruia am stat pana tarziu in noapte si am depanat aventuri, alaturi de Fotis. Campingu' e jos in vale. O seara luxoasa. Si planuri de o noua zi. Fotourile astea cu rinoceru' sunt ale Ralucai, al carei mare fan sunt si careia ii multumesc pentru contributie.

Da, asa e. Spre marea mea rușine, am lăsat topicul in uitare. Mi-am pierdut i amintirile cu toate aventurile ce le-am trait de acum doi ani încoace. M-as mai apuca de câteva topicuri, dar mi-e teama ca tot in suspans am sa va tin. Pe 20 aprilie 2014 ne-am trezit intre boschetii de pe Tizi-n-Amarskine si tare as vrea sa ma mai trezesc acolo, macar o data. Si nu singuri, ci in compania acestui cioban marocan rastafari rock metal. Si cum ziua precedenta fusese bucla de dragul aventurii si pentru satisfacerea poftelor de cercetasi exploratori ce se ocupa cu zapacirea gps-urilor, jumatatea zilei de 20 aprilie e de intoarcere la origini, adica la iesirea de est din Ouarzazate sau undeva acolo. Mai precis, sau ceva mai precis, directia e Oued Dades (valea raului Dades), dar nu pe orice fel de drumuri. Valea raului Dades e spectaculoasa. Spre seara ne-am retras intr-un platou destul de inalt, cred eu, il las pe Eru sa confirme. In cautarea unui loc simpatic de cort am dat peste un tanar austriac plecat de acasa pentru un an de aventuri, de unul singur, si l-am invitat sa dorma la noi la cort. La lasarea intunericului am reusit de am aprins un foc intr-o groapa in care ne-am inghesuit cu totii, caci sufla vantul foarte tare si temperatura se indrepta vertiginos spre 0 grade. De la austriac abia am reusit sa scoatem doua cuvinte. » Post actualizat in 25 May 2016 20:57 Pe 21 aprilie dimineata aveam apa inghetata in sticle. Simtisem ceva degeraturi la picioare si-n timpul noptii, dar aveam deja ultimele 3 perechi de sosete ramase in picioare. In cele din urma am adormit intre doua clantaneli de dinti. Dimineata am fost cu totii mult mai activi decat de obicei, abia asteptam sa ne punem sangele in miscare. Zi de obiective turistice. Aveam sa ajungem mai intai la faimosul pas din Gorge de Dades. Am popsit in varful curbelor pentru 10 minute de cafea si am urmat valea mai departe. Tinghir si Gorge du Todra e al doilea obiectiv de interes turistic. Mult prea populat si aglomerat pentru gusturile noastre, insa frumos. Nici nu am terminat bine cu gorge-urile ca cerurile s-au impartit in doua jumatati, oarecum egale din perspectiva noastra, doar ca noi s-a nimerit sa fim in jumatatea gresita. Si a dat o ploaie cu gheata si un frig peste noi de intr-o jumatete de ora ne tremurau piulitele pe motocicleta. Nu am vrut sa ne dam batuti nici in urmatoarea ora, hotarati sa punem cortul, pana nu s-a mai putut. Ne-am incalzit pe la esapamente o vreme si in cele din urma am pornit in cautarea unei cazari ieftine ca braga si cu priveliste spre lac daca se poate. Si tot intrand din casa-n casa, am ajuns sa impartim o sticla de pastis la gura sobei cu doi prieteni francezi (de-ai lui Alecu) intalniti intr-un varf de munte, in conditii dificile de iarna si dintr-o foarte mare coincidenta, si sa privim cum ninge peste africana in Maroc.

Neaparat, zilele viitoare. Multumim pentru interes

Salut! Fotografiile sunt facute cu Nikon D7000 Tamron 17-50mm f/2.8, de catre Alecu Eu doar ce m-am jucat o leaca cu Photoshop-ul dupa. Maxim multumim de aprecieri!

Cateva fotografii din tolba lui Alecu. Am luat-o putin inaintea lui Sergiu cu povestea. Primele fotografii sunt de la Sary-Tash, Kirghyzstan, aproape de granita cu Tajikizstan. Muntii Alay. Valea Bartang. Tajikizstan.

Zilele speciale se cunosc de dimineata si incep cu o plecare in mare stil, hard enduro. Nici nu au cascat bine ochii baietii astia ai nostrii si nici cafeaua de cea mai slaba calitate, indoita cu mult lapte nu si-a facut bine efectu si s-a dat startul. Nici alta cale nu e, decat cea de seara trecuta, printre bolovani. Hai ca sunt doar 50 de metrii si drumul o da in asfalt, insa pentru putina vreme. Suntem in regiunea Tadla-Azilal a Marocului si odata trecuti de Tilouguite ne felicitam pentru alegerea de camping facuta cu o noapte inainte. Drumul e cum ne place noua, fara asfalt, cu pereti abrupti ba pe stanga, ba pe dreapta si vai adanci cu apa albastra, putin circulat. Ah, ce frumos e Marocul asta! Tamga Amsfrane, Catedrala e masivul care domina cu ai sai 600 de metrii verticali Ouedul Ahansal. Suntem cu ochii tot pe dreapta. Gabi se foloseste chiar de un copac pentru o vedere mai de ansamblu asupra vaii, ce o-ntipareste pe retina. Urmarim ouedul pana ajungem in drept cu "catedrala", moment in care ne cocotam cu totii, cu tot cu motoare de data asta, pe masivul din stanga, poate poate reusim sa ne privim ochi in ochi. Nu merge chiar atat de la-naltime, insa merita. E frumos si inca cum. Bonus treceri prin apa si bai de praf pentru urmatorii cativa zeci de kilometrii. Da' astea fac aventura, aventura. Drum ingust taiat in stanca, pachete de roci asezate frumos la vedere pentru iubitoriul de pietre din noi, vai cu ape cristaline. Sus, sus, sus, la munte sus ne-am oprit de-o regrupare si-o scuturare a mustatilor de praf. Subiectii s-au prezentat intr-o stare avansata de acoperire cu praf, de nu mai recunosteai om de fumeia lui. Iar noi luam drumul spre Azilal, prin munti, ce inchide bucla noastra fermecata, dar nu curand. » Post actualizat in 25 Aug 2015 10:53 Daca pana acum nu mai conteneam cu datul polarelor jos, odata ajunsi la 2742m, cu ceva petece de zapada, doar piatra in jur (exagerez, mai erau cativa copaci loviti de fulgere) m-a lovit brusc pauza de imbracat, tras geaca peste manusi pana-n varful degetelor, bagat pantaloni in bocanci Desi pustii la prima vedere, versantii sunt plini de viata. In jurul fiecarui petec verde isi desfasoara viata cate o familie berbera cu cateva capre si multi copii. Bai, si e frig! Cand te astepti mai putin esti deja pe cealalta parte a muntelui si se mai incalzeste o leaca atmosfera. Drumul e ba asfalt, ba macadam, trecem prin cateva sate izolate si printre pereti rosii de piatra intr-o stare avansata de dezagregare. Pe cand totul pare a duce spre o normalitate, urcam din nou. In ceea ce pare ultimul sat ce-l vom traversa azi oprim de cumparaturi. Lumea misuna prin piata, trocul e in toi si cu de toate de nu vezi la noi. Mare pacat ca nu e vreme de cascat ochii. Cola, branza topita, paine si legume, aproape toate cumparate de la macelarie, si plecam! Prea multa imbulzeala in targ si pe cer. Se face negru. Si pamantul in jurul nostru e rosu rosu. Planul e ca punem cortul inainte sa vina peste noi. Dupa o alta urcare se face taaaare frig si atmosfera e apasatoare, la propiu, si drept de cort nu se vede in zare. Ne echipam cu ce avem legat de motoare, tragem o haina de ploaie si incercam sa i-o luam inainte, Dar e tot mai abrupt si mai salbatic, pana ce ne trezim in nori, printre pietre si oi. Oare am adormit si visez oi? E ciudat, asta-i sigur. Cerul a coborat peste noi sau am ajuns in varful muntelui. Si iar mai urcam. Unde? O mica speranta imi licareste in suflet cand drumul termina de urcat si noi o luam incet, dar sigur, spre o alta vale verde pe un fundal rosu. Locul asta arata de parca a crapat pamantul in doua. E ingust si rosu si umed, dar cu multa verdeata. Nu ai unde sa te abati de la carare si e obligatoriu sa-l urmezi oriunde te-ar duce el. Sa nu mai spun ca GPS-ul ne arata ca ar fi pe alta parte decat e. Nu stiu daca e cu panicata in randurile noastre. Cel mai tare ma gandesc cum doamne iarta au ajuns oamenii sa-si duca traiul in zonele astea izolate si super greu accesibile. Mama! Si cum gandul mi-e furat de diverse ganduri intrebatoare, drumul se deschide si norii se imprastie pentru cateva minute pentru a ne dezvalui printr-un vizor natural si mai multa frumusete in partile astea uitate de lume. Deci, dealurile astea rosii si verzui in aceleasi timp stau la baza unor creste inalte cu zapada. Oare cu ce ne mai suprinzi azi si in fiecare zi, Marocule? Nu mica ne-a fost mirarea cand dupa inca un damb am dat peste o citadela rosie cocotata pe deal, cu un drum de acces demn de un concurs de enduro. De aici incotro? Drumul se ramifica in multe directii si nici una nu parea, da, un drum. In zare se vad doar coame rosii si vai adanci. Ratacim pe stradute de noroi, intortocheate, printre casele de unde ne privesc intrebatori ochi ascunsi dupa tocul ferestrelor. Suntem inconjurati si insotiti de o ceata de copii ce ne dau indicatii aratand cu mainile in toate directile, greu gasesti doua maini indreptate spre aceeasi directie. Veselia e una generala, pot spune. Pentru ei. Noi suntem nitel stresati de lasarea intunericului. Tot GPS-ul e cel care ne salveaza la o adica. Iesirea din sat printre stanci si printre copii exhaltati de prezenta noastra, e memorabila. Ne fac semne ca suntem pe drumul cel bun si o luam la vale peste pamantul presarat cu bolovanis, inspre un loc in care un perete de stanca si o coama deluroasa par a se fi pravalit una-n alta. Nu pare a fi locul potrivit pentru un drum. Si tot coborand noi asa noaptea ne prinde din urma. Nu mai e chip sa vezi nimic intre peretii de stanca. Se aude o apa, se vede un hau pe dreapta sau o fi fost pe stanga?! Tare rau imi pare ca urmatoarele doua ore le-am petrecut pe intuneric pe motor in cautarea unui loc de cort. Pe la 7, 7 jumate pm e intuneric in martie si e vreo 9pm. Cum drumul e tot taiat in stanca cu vai de-o parte si de alta nu e chip de oprit si pus capu jos. Hotaram sa incercam o iesire spre un sat ce se vede undeva jos in vale. Aici drumul se infunda de cateva ori intre case si o data aproape ne infigem intr-o broscarie. Mama, ce adventure! La milimetru trecem de saritoarea-n rau, lac, ce o fi fost. Turam motoarele de trezim tot satul si apoi incercam sa disparem la fel cum am aparut. Facem cale-ntoarsa sus pe drum si continuam sa cautam un loc numai pentru noi, de nu, dormim cu randul pe marginea drumului langa motoare. Pe la 10:30 sa tot fie, cand la margine de drum, farurile motoarelor noastre ne indica un delusor cu boscheti. Ce bucurie! Pe unii era sa-i prinda Invierea pe drum. Pus cort in mare viteza si cu fericire in suflet am fiert supe muulte, iar unii chiar au mai avut energie sa vopseasca oua. Ne-am echipat grozav de somn si-am dormit mai bine decat un prunc in bratele mamei lui.

18 Aprilie 2014 In nici un caz nu m-as fi gandit ca pamantul asta in care cu o seara inainte nu am putut infige cuiele ar putea fi cultivat in vreun fel. Nici nu pot sa imi imaginez ce anume cultivau oamenii, daca cultivau ceva..Cert e ca m-a trezit activitatea intensa ce se desfasura undeva in apropierea noastra, chichotelile si susotelile unor copii frumosi si curiosi. Ne-am bucurat impreuna de ultimii biscuiti si rezerve de apa, si am purces la impachetat sub privirile lor iscoditoare. In prima parte a zilei ne dam pe drumul ce taie Atlasul Inalt dinspre Ouarzazate spre Demnate. Desi e asfalt spart, peisajul e demential. Pete de verdeata si arbusti pitici se intind inspre creste. Marocului ii prieste clar primavara. In fiecare sat prin care trecem suntem primiti cu incantare de copii ce se arunca cu mana intinsa inspre noi. Vor doar sa bata palma. Suntem nevoiti sa reducem viteza de croaziera la minim pentru a evita vreun eveniment nefericit. Cam pe aici imi dau seama ca pamantul asta stancos si tare putin argilos , ca sa nu mai vorbim de secetos, poarta totusi grane. Deci se poate. Totul e o combinatie de sa vrei si sa nu ai incotro. De la Demnate facem o nefacuta de cativa kilometrii de asfalt de buna calitate cu niste creste frumoase si pline de zapada undeva in zare pana la Cascada Ouzoud langa Tanaghmeilt. Foarte ciudat e ca ajungi in oras si totul pare plat, bineinteles esti la 1000m altitudine. Odata motoarele parcate intr-o curte, contra cost cu negociere la venire si plecare si preturi mereu in schimbare, urmarim multimea migratoare si ne trezim in 200 de metrii tocmai in varful cascadei. Cascada are o cadere de 110 metrii si numele Ouzoud (macinatul cerealelor/boabelor) ii vine de la foarte frecventele mori de pe cursul apei. Canionul ce se deschide brusc sub cascada te ia complet pe nepregatite si e extrem de frumos. Am coborat si noi pana la baza cascadei si ne-am racorit printre maslini, curmali, picaturi de apa si nelipsitii cartofi prajiti, gratare si suveniruri Si cum de la atata apa si preturi piperate ni s-a facut foame am cautat ceva mai pentru buzunarele noastre. Asta si benzina. Si aproape le-am gasit la Ait Attab. Dupa lungi cautari. Cum e sa stai vreo 30 de minute in fum de gratare si animale intregi agatate in jurul tau si sa nu gasesti o carne prajita disponibila? E misto. Cererea era cam mare si comerciantii nu faceau fata cu prajitul. In cele din urma Alecu si Gabi se intorc triumfatori cu multe legume si portocale, iar Patri gaseste friganele. La plecare nimerim in mijlocul unui alt balci, de data asta nu turistic ci local. Doar noi mai lipseam. Trebuie sa recunosc ca ne-am incadrat cat se poate de bine in peisaj. Cu burtile pline am plecat in cautarea unui loc de cort. Nu oriunde, ci in Atlasul Inalt pe malul raului El Abid sau macar a barajului Bin el Ouidane. Dar nu a fost sa fie. Ba era prea populata, ba terasele erau plin de boscheti sau de piatra. Nici de fotografii nu am mai oprit. Inspre inserat am trecut podul peste Ouedul Laabid si ne-am continuat drumul spre Tilouguite. Primul loc mai plat al nostru a fost. Si ca ziua asta sa nu fi trecut degeaba, se incheie cu o provocare. Cui ii place sa doarma la munte ii place si hard enduro. Baietii au fost rasplatiti cu foc de tabara, cartofi copti in jar, alune si portocale.

Eru, doar pentru ca si-au luat baietii KTM-uri nu inseamna ca nu iubesc Africa Twin in continuare Cel putin in cazul nostru, Africa ramane a noastra, si poate in cativa ani trecem la True Adventure sau cum s-o fi chemand mai nou .

Multumim Eru Cu 990-ul e Maca de la Sibiu. » Post actualizat in 29 Jun 2015 11:38 Acum e rezolvata A mai avut el micute bube dar s-a ocupat Alecu de ele.

Salut Sergiu! Sper ca totul decurge conform planului si te bucuri de drum. Mai da-ne un semn din cand in cand. Mai e doar o saptamana pana la reuniune

Multumim foarte frumos pentru aprecieri si pentru ca ne urmaresti. Cu cat trece mai mult timp cu atat amintirile se estompeaza si e mai greu de continuat. Din nefericire pentru mine, vara asta voi avea timp de incheiere a topicului. Din nefericire, pentru ca intr-o saptamana Alecu va fi in Kyrgyzstan si de acolo va lua drumul Pamirului si a Tajikistanului totodata, in vreme ce eu raman acasa pentru recuperare dupa o fractura de rotula ce azi implineste doua saptamani. Ghinion intr-un cuvant. Motorul e pe drum, echipamentele sunt pe drum, iar eu pe tusa incerc sa ma impac cu situatia si sa profit de "timpul liber". Ma consolez cu gandul unui an viitor in Kyrgyzstan si Mongolia, sau cine stie.. » Post actualizat in 23 Jun 2015 11:54 17 aprilie 2014 E zi de dat pe curbe si ne indreptam spre pasul Tizi n'Tichka la 2260m altitudine, ce leaga sud-estul Marrakesh-ului de Ouarzazate peste Atlasul Inalt. De dat pe curbe e mai greu datorita traficului intens cu camioane supraincarcate si autobuze cu suspensii proaste. Sincer, abia am asteptat sa iesim din jocul depasirilor si sa ne vedem de offroad-ele noastre dezolate. Panorama exceptionala, dar nu unica. Marocul iti ofera atat de multe alte drumuri frumoase si mai putin circulate, cu privelisti care mai de care mai incantatoare. Si cum sa nu opresti tocmai in varf pentru contemplare, fotografii si un good price la fosile. Care de fapt e bad price, tinand cont de locul super popular in care ne aflam. Insa negocierea e intotdeauna un motiv de distractie. Spre Telouet, la 1800m altitudine, pamantul e tot mai rosu. Si drumul trece tocmai prin mijlocul unei cariere. Inspre sud si Ouarzazate, urmarim Valee de L'Ounila, o urmarim pe sus, pe drumul strabatut de caravanele cu mirodenii dinspre Sahara spre Marrakesh. Daca la nivelul drumului stanca si pamantul rosu par inospitaliere si lipsite de viata, jos, pe fundul canionului adanc sapat de apele ce se revarsa din Atlasul Inalt, in urma topirii zapezilor, e o explozie de verdeata si oameni harnici profita din plin de foarte pretioasa apa. Cred ca pentru noi e imposibil de imaginat cat de greu trebuie sa fie sa lupti pentru fiecare recolta, fara alte alternative. Ma intreb cum arata valea in iulie cand temperaturile bat spre 40 de grade, cu toata roca incinsa de soare. La Ouarzazate facem o pauza de cartofi prajiti si platouri cu fructe de mare pentru cei pasionati. Cred ca sunt mai mult de 30 de grade la umbra si mirosul de peste ma innebuneste, Alecu e si mai lesinat decat mine. El e mare pasionat de peste. Ma limitez la sala si cartofi. A sosit momentul sa o luam inapoi spre nord si sa traversam pentru a doua oara pe ziua de azi Atlasul Inalt. De data asta alegem drumuri mai putin batute si ne indreptam spre Ait Tamlil Gabi, foarte intreprinzator, ar pune de un mic for pe seara. Si cum de cele mai multe ori nu gasesti un vreasc, nu sta mult pe ganduri cand se iveste o oprtunitate. Inainte de Ait Tamlil, apare in zare un drum lateral la dreapta unde speram ca vom gasi un loc de campat. Nu e usor sa le gasesti data fiind morfologia locului. Prilej de bucurie si acrobatie. Si inca o seara de poveste.

Traversam podul de piatra peste Neda si tragem la umbra vegetatiei pentru o degustare si-un control de rutina, ca dupa primii kilometrii. Care mai de care ingenunchiati langa iubitele lor sau ale altora. Coboram sub pod pentru o vedere mai ampla asupra Nedei. Baietii continua sa se invarta in jurul motoarele si ne indeamna sa o luam noi incet spre cascada ca ne prin din urma. Zis si facut. La capatul scarilor e prima cascada. Patri o ia in jos pe cascada pe coarda vreo 15m. O urmez imediat ca o curajoasa ce sunt. Ne uitam in canion, e frumos si ne intoarcem. Hodina. Sau odihna. Fetele si cascada. La intoarcere gasim doua motoare desfacute. Alecu scoate fum de-ti opreste respiratia si subtiaza stratul de ozon. Prin reducere la absurd, din experiente anterioare (garnitura de la capacul chiuloasei cilindrului din spate schimbata inainte de plecare, tot din motive de scurgeri de ulei) si prin directa observatiune se remarca cum uleiul ce ar trebui sa unga axul cu came, tasneste si se revarsa pe esapamentul KTM-ului. Sa se fi consumat garnitura, iar? Se trece la dezmembrarea KTM-ului. Da jos Alecu saua, rezervoarele,jumatatea superioara a airboxul si ajunge la carburatoare. Moment in care ii cam vine sa taie cadru in doua decat sa scoata si carburatoarele, pentru a da jos partea inferioara a airboxului, la marginea cascadei. E nevoie de o noua tehnica pentru a ajunge la capac. Sebicozauru cu markerele lui subtiri de africatwinist e mereu prin preajma, gata sa se infiga unde o fi nevoie de o reparatie. Cat ai zice peste si cu doar doua degetele Sebi extrage capacul chiuloasei. Si nu nu e garnitura consumata, capacul e fisurat. Probabil la reglarea tachetilor, mecanicul fostului proprietar a ajut capacul sa intre pe chiuloasa c-un ciocan de vreun fel. Poxipol si degetele fermecate ale lui Sebastian si merge blaaaana. Luci are probleme de elasticitate. Ultimii kilometrii cadrul SuperTDM-ului n-a mai vrut sa stea drept pe drum. Baietii ii dau tarcoale is scutura si hâțănă din toate incheieturile. Doar si-au verificat toti motoretele de-acasa. Chiar asa ghinion? La o inspectie mai atenta si cu saua scoasa se gaseste buba. Cadrul e rupt pe spate si stanga si dreapta. Stilul nostru de calatorie cu casa si familia pe motor si-a lasat vizibil urmele aspura SuperTenereului. Eh, ce sa-i faci, se mai consuma si ele, motocicletele. Da' Luci e necajit si nici condusul nu are cum sa iti faca prea multa placere in situatia data. Mai e si duminca de pasti, suntem in munti, si motoarele sunt incarcate bine. Faptul e consumat. Planul e sa o luam incetut pana gasim un sat. La noi la sate toata lumea are un aparat de sudura si baietii nostrii stiu suda. Probabil ca si pe-aici vom gasi unu. Speram. » Post actualizat in 25 Jun 2015 13:58 Asezarile sunt raaaare si micute, iar in majoritatea nu vezi tepenie de om prin preajma. In putinele ocazii in care se fac vazuti sunt fie batranei, fie familii ce stau la un gratar in fata unei case pare se ca de vacanta. E prima zi de pasti. Cum nici o curte nu ne inspira desfasurarea unor actiuni de mecanica sau tinichigie, nici nu indraznim sa oprim, sa tulburam linistea si relaxarea ce domneste peste cei prezenti prin ograda. Lasam in urma "satele" Figaleia si Dragogi. Drumul urca Muntii Kotylion si de acum suntem pe creasta. Suntem cu temele facute de acasa. Timpul si dorinta noastra de a strabate peninsula dintr-un capat intr-altul nu ne permite vizitarea de situri arheologice sau obiective turstice, insa daca acestea ne sar in cale ne ingadium 15 minute cat sa aruncam un ochi. Pe creasta muntilor Kotylion, la 1100m altitudine, si imprastiate pe pantele lor stau vestigile arheologice ale sitului Bassae si ale Tempului lui Apollo Epicurius construit in secolul 5 inaintea erei noastre. Nu e nimeni sa ne intrebe de sanatate. Prin urmare deschidem frumos poarta, pe care o uitam deschisa astfel provocand mai tarziu o invazie de capre, si ne pierdem printre ruine. La plecare suntem ocupati cu scosul caprelor in brate. Grecii au foarte multe drumuri faine, panoramice si ne bucuram in continuare de faptul ca suntem singuri pe ele. Suntem norocosi sa gasim chiar si o bucata neasfaltata, cu pamant si bolovani, asa cum ne place noua mai bine. Bonus, toate culmile sunt presarate cu diverse ruine antice si sate medievale. Zona muntilor Mainalo (Menalo) e ceva mai impadurita cu conifere si ne cuprinde un sentiment de "acasa". Cele mai multe creste de pana acum au fost atat de golase. Frumos pe de-o parte pentru ca iti ofera o priveliste larga pana-n zare, dar te fac sa te simti mai expus, mai in "vazul lumii". Ne bate-un gand de campare, insa e frigut bine si suntem pe la 1000 si. Nici in timpul zilei nu ne-a dat caldura pe spate si am pastrat gecile pe noi la fiecare oprire, iar amintirea noptilor din Maroc la 0 grade inca nu s-a estompat. Plecam din motiv de lipsa de apa si hotaram sa cautam un loc de cort ceva mai jos. Peisajul devine ceva mai dezolant, padurea intreaga a ars prin 2000, 2007 si 2011 si acum e toata la pamant, cu tineri vlastari ce isi fac loc printre vreascuri uscate si nici un petec de teren drept. Imi pare rau tare dupa padurea de conifere ce am lasat-o in urma. Odata iesiti din Lykochia mai coboram 200 de metrii altitudine si campam pe undeva pe la 500m, tocmai la poalele muntiilor Mainalo si la 15km de Megalopoli, intr-o livada. Locul e perfect. Suntem feriti de vant si avem lemne de foc, plus vreo cateva vetre gata pregatite doar sa alegem una. Un telefon de la nou nostru prieten, Fotis, ce ne asteapta in Kalamata pentru a ne insoti prin Muntii Taygetus, si promisiunea ca ne va gasi un aparat se sudura pe maine, destinde atmosfera.

Si nici nu ajungem prea departe ca in centru Kyparissiei tragem la o bordura pentru un cico si-o cafea. 500 de metrii mai incolo oprim la o pompa pentru alimentare. Inca 10 metrii si Maca si-a uitat alimentatorul de la telefon la masina. Oare reusim sa mai iesim o data din oras? Asteptandu-l pe Maca ma imprietenesc vrand nevrand cu un cersetor..roman, stabilit de multi multi ani aici. Imi vorbeste stalcit in romaneste. Dupa atata timp in strainataturi mai uiti limba materna. Am sters-o, de data asta pe bune. E fain sa fii pe motor. E cald si totul e deja verde in peninsula. Acasa e frig si ploua. Ma bucur tare de soare si de drum. O luam inspre nord la recomandarea lui Kostas si-a lui Fotis. Cautam cascada si canionul raului Neda. Drumurile sunt pustii, e asfalt, dar nu exista trafic. Rar mai trece o masina din sens opus. Poate are legatura si cu sarbatorile de pasti ce tocmai se deruleaza. Oamenii isi vad de casa, gratare si familie in perioada asta. Numai bine pentru noi. Drumuri unu si unu. In aproximativ 30 de kilometrii de Kyparissia (am sa caut mai acusi trackurile) lasam in urma asfaltul si coboram spre valea Nedei. Explozie de verde si flori si Neda de un albastru verzui isi face drum prin stanca. Rezultatul e canionul adanc sapat in calcar, foarte popular pentru canyoning.

Nici nu s-a incheiat bine sezonul moto ca o noua idee a incoltit in mintea noastra. Ce ar fi sa nu irosim cele doua saptamani de "vacanta" ce le avem de craciun si revelion si sa plecam undeva in tarile calde, unde nu se agata-n cui cheile de la motor indiferent de anotimp. Zis si facut, doar ca pentru o aventura moto, asa cum ne place noua, ai nevoie de ceva mai mult de doua saptamani, o destinatie la care sa ajungi in maxim doua zile, temperaturi ce depasesc noaptea 10 grade pentru a dormi la cort si de .. aventurieri. Ne socotim, ne invartim, gasim si doritori, gasim si destinatia (cat mai aproape), dar temperaturile tot nu sunt acolo unde ar trebui sa fie. Una peste alta se mai complica si viata noastra cu mutari, renovari si alte treburi casnice. Prin decembrie ne dam seama ca orice speranta e desarta si amanam vacanta pe unde pe la primavara. Doua saptamani se transforma in zece zile si din patru membrii, initial, grupul nostru ajunge la 11. Decembrie se transforma in Aprilie. Iar destinatia e Peninsula Peloponeza, Peloponnesus. Grecii de pe http://www.transalpforum.gr/index.php?topic=2721.0 sunt mai mult decat draguti si ne ofera toate informatiile de care avem nevoie, trackuri, harti, locuri perfecte pentru a campa si chiar adapost pentru masinile noastre in gradina lor de maslini. 9-10 aprilie 2015 Se pleaca. Daca ajungem sambata seara in peninsula, duminica dimineata suntem calare pe motoare si motoarele pe drum. Aceeasi masina albastra, aceeasi duba rosie. 6 motoare si 11 oameni. Incarcate maxim. Fie ca suntem plecati 10 zile sau 30 avem cam acelasi volum de bagaje, haine si scule deopotriva, ne place sa schimbam mult altitudinea si sa consumam motoarele. Nu stii niciodata unde te poarta drumul. La Sebes se da intalnirea. Eu, Alecu, Luci si Patri venim de la Cluj cu masina. Bibi si Maca vin de la Sibiu pe motor. Gabi, Dana, Sebi si Ralu vin de la Brasov cu duba si se lasa asteptati vreo doua ore. Sergiu vine de la Bucuresti pe motor. Care cum scapati sau fugiti de la munca. Dupa ora 22:00 reusim sa ne urnim din loc, afara sunt 5 grade, iti ingheata mana pe tigara, iar noi plecam in tura 27 de ore pe masina ne chinuim sa bem si sa mancam mult prea multa mancare ce am luat-o fiecare dintre noi din grija pentru fiercare dintre noi. Sarbatorim si noi pastile pastrand traditia romaneasca a giftuirii cu de toate, caci "altfel se strica". Troc-uind pe undeva pe langa Larissa, in Grecia. Alecu face o livrare ad-hoc. Grecii sunt multumiti. De aici incolo am cam numarat orele pana la destinatie. Munti frumosi si inalti cu zapada, verde de primavara si marea albastra. Tot mai lesinati. Pe la 23:00 treceam peste Istmul Corint. Nu l-am vazut deloc desi eram atarnati de jumatate pe geam afara. Inca doua ore pana la destinatie si cam tot atatea in intarziere. Terminati de oboseala, ajungem la 1:00am in S-V peninsulei, in Kyparissia, orasul de la marginea marii unde gazdele noastre ne asteapta. Pe masura ce inaintam tiptil, cam cat de tiptil pot inainta 11 oameni cu masini, remorci, motoare, si-un latrati de-un cor de caini, in gradina cu maslini si portocali, Kostas si familia se intorc de la biserica, de la slujba de inviere. In scurt timp suntem primiti in casa, asezati la masa si serviti cu mancare traditionala de pasti, vin si prajituri. Daca la noi traditional e drob-ul, la ei traditionala e supa de drob de miel, Mageiritsa, cam aceleasi ingrediente dar lichide. Nu pot sa ma ating de delicatesele cu miel si ma limitez la ce stiu ca-mi place, pasca, branza si rosii cu ulei de masline. Zambind la supa verde. Primul din dreapta, gazda noastra, Kostas. La sfarsitul mesei ni se ofera o camera in care sa dormim si suntem extraordinari de recunoscatori ca nu trebuie sa intindem cortul in noaptea asta. 11 aprilie 2015 Dimineata e greu tare sa ne urnim de jos. Am dormit 4-5 ore dupa doua zile de stat in fund pe bancheta masinii. Avem la dispozitie o baie si ne dam seama in curand ca ne lipseste padurea. Stransul si impachetatul, remobilatul camerei ce am redecorat-o cu o seara inainte pentru a incapea toti 11 pe jos in ea, ne ia cam o ora. Baietii dispar unu cate unu cu motivul pregatirii motoarelor, iar eu sunt prinsa pe scari si imbuibata cu prajituri. Inca o ora si surprinzator, totul e sus pe motoare, noi suntem echipati. Mancarea nu prea mai incape asa ca ne decidem sa mancam cam cat putem din ce trebuie sa lasam in urma in.. cinci minute. Ultimele ajustari. Nu-ti mai vine sa pleci dintre maslini, portocali, lamai si multe alte fructe si legume de nu le mai stii pe nume. Za mountains in za back, marea e in fata. Ne cam asteapta. Ultimele fotografii inainte de plecare cu gazdele noastre. Primim harti alte intregii regiuni si sfaturi pentru camping. Delicatesele la protap fotografiate artistic de catre Ralu a noastra. Should I stay or should I go? E prea frumos, prea ca la tara. Si-am pornit.

16 aprilie 2014 Am dormit blana. 10 oameni intr-o camera in care incap 10 saltele. Nu am auzit nici un sforait, horcait sau mai stiu eu ce treaba or fi avut unii sau altii. Ma simt nitel ca un lemn, insa realizez ca mi-e mult mai bine decat mi-ar putea fi rau. Functionez in parametrii normali si nu am nimic defectat dupa ziua de ieri. Altii nu sunt la fel de norocosi. Eru coboara cele douazeci de scari pana la bucatarie prin alunecare laterala pe langa balustrada O glezna defecta are cel putin. Am stabilit plecarea pe la 9-10 si suprinzator suntem cu totii subrezi, dar pregatiti de drum. O luam pe Valea Imnane si trecem prin satele de chirpici si piatra, Amssakrou si Tizi N'Bour. Drumul e spectaculos. De cateva ori trecem exact prin centrul satelor micute cu stradute inghesuite si nu pot sa nu ma intreb cat de satui sunt locuitorii lor de motocliclisti galagiosi ce incurca circulatia gainilor. Sper ca inca suntem destul de exotici incat sa fim motiv de bucurie. Pe noi apropierea asta, ne bucura. In apropiere de Tansrat, parasim drumurile de pamant si o luam spre Ifghane si mai apoi Ourika Valley, cu speranta de a putrea trece spre est undeva aproape de Tazitounte. Ourika Valley e extrem de colorata, de vegetatie, dar mai cu seama de lumea in vacanta, la picnic, la o terasa la un cico. Scaune albe si verzi de plastic pe malul raului sau in albia raului, copii la scaldat. Posibil locul asta sa fie de o mare atractie turistica nationala. Nu am indraznit sa ne apropiem. Trafic nebun, ca la noi pe Oltului Valley, ca sa zic asa, sau a Prahovei. Cred ca in Oualmas, ne-am si urcat unii peste altii, doar doar or avea loc sa intoarca in mijlocul drumului, localnicii iesiti cu treaba. Am ramas asa blocati vreo 20 de minute si ne-am hlizit la scenele din jurul nostru. Odata ajunsi la Tzitounte nu am mai gasit iesirea spre est. In cele din urma am luat-o inapoi pe unde am venit, de-a lungul oedului Ourika si-am bagat asfalt tot restul zilei. Spre seara am reusit o aprovizionare cu portocale in micul orasel Taddart Oufella si-o iesire din normalul asfaltului, dincolo de Tamguinguante, intr-un loc ce parea mai retras. Parea. Pe drumul de pamant ce ducea spre munti si care nici nu se vede bine pe google earth, ce sa mai vorbesc de vreo asezare vizibila, au circulat toata noaptea masini, scutere si oameni pe jos. Pe la miezul noptii ne trezim ca ne striga unii "Bonjour". "Bonjour" mai!

15 aprilie 2015 Ne trezim pe la 5, 5 jumate dimineata. Suna brutal, dar tinand cont de faptul ca in Maroc nu prea ai acces la alcool si nici la foc (in 3 saptamani am avut vreo 3 focuri de seara si o bere) si stingerea se da in fiecare seara inainte de 12, nu-i chiar asa grea trezirea. Fetele fac sandwichuri de drum si cafea, iar baietii..baietii incearca sa se trezeasca. Ne echipam cu ce putem si avem fiecare in dotare, nici pe departe nu suntem pregatiti in felul in care sunt pregatiti turistii ce vin aici special sa urce Toubkal-ul. Nici macar nu avem cu totii bocanci, adica Eru, ce impumuta o pereche de la Ralu, sau Sebi. Nu stiu cum reusim, dar in jurul orei 6 suntem iesiti pe poarta si Toubkal here we come! Suntem pe la 1900m altitudine si vrem sa ajungem la 4167. Urcam inca putin si apoi coboram spre Aroumd, un sat localizat pe o uriasa morena in Valea Mizane, sapata de ghetari cu milioane de ani in urma. Mai are rost sa spun ca piesajul iti taie respiratia? De aici Ralu se intoarce inapoi la auberge. Ea are probleme cu genunchii si urcarea asta dintr-o data e prea mult. Ramane sa ne asteapta cu o mancare calda, gatita, cum n-am mai avut demult, si sa se bucure de peisajele si viata din micul si animatul Imlil. Urcam de-a lungul vaii pana la refugiul Toubkal, pe-o carare ingusta printre stancile si bolovanisul desprins din munte si pravalit in vale. Sidi Chamharouch la 2500m altitudine, o mica asezara dezvoltata in jurului unui loc de perelinaj pentru credinciosii musulmani, e punctul in care traversam raul Mizane. Urcarea ce ni se arata e abrupta, printre blocuri de piatra, dar ne deschide o noua vale in fata, mai larga si la fel de spectaculara, valea Isougouane. Un scurt popas sa ne tragem sufletul si continuam de-a lungul ei spre vechiul refugiu Neltner Refuge si noul refugiu Refuge du Toubkal. Sa nu va inchipuiti ca urcarea a fost usoara, cand am ajuns la refugiu eram suficient de istoviti, flamanzi si insetati, insa de acum urmeaza partea cea mai grea. Sa tot fi facut vreo 4-5 ore pana aici. Refugiul e animat. Foarte multi turisti, majoritatea straini vor sa atinga varful Toubkal. Schimbam cateva cuvinte cu ei si aflam ca majoritatea fac urcarea Imlil - Toubkal in doua zile. O zi pana la refugiu cu aclimatizarea de rigoare, a doua zi refugiu-varf. Bagajele lor sunt carate de magari pana la refugiu, altii au venit cu serpasi, coltari, bete, parazapezi si ce mai..tot echipamentul necesar. Li se pare ca e putin cam mult, ca dupa 2 saptamani de stat in sa, noi vrem sa facem urcarea si sa ne intoarcem in Imlil in acceasi zi. Nu ne lasam demoralizati! Mancam, ne aclimatizam rapid si regrupam, mai putin Eru, care datorita gleznei defecte ramane ceva mai in urma si care ajunge tocmai cand noi plecam. Nu ne facem griji, Eru e pregatit si ne ajunge el din urma dupa ce isi trage sufletul. Obositi, dar cu moralul inca ok, o luam tot in sus. De jos se vede destul de multa zapada, insa mai putem observa niste tineri marocani in pantaloni scurti si tenisi. E soare, perfect senin si caldut, sau suntem noi incinsi. Ma simt inca in puteri, perfect capabila de urcare pana cand ajungem la portiunea asta oblica pe versant, o cararuie prin zapada. Ma uit in jos si ma cuprinde panica. Nu vreau sa ii cedez, dar nu imi merge. Mi-e frica sa nu alunec, pun un picior si inca un picior, si o mana, si inca o mana. Ajung sa urc bucata asta cu toate cele patru membre, doua nu imi mai sunt suficient, asta dupa ce am un moment in care inghet cu totul, vreau sa cobor dar nu pot, vreau sa urc nu pot. Nu vreau sa renunt, dar e greu sa iti infrunti psihicul. In cele din urma reusesc, trec de zapada, inca sunt panicata si nu pot sa ma bucur cu adevarat. Ce naiba! Precum caprele negre ne cataram peste bolovani si stanci si grohotis alunecos. Inca nu ma simt confortabil psihic, nici nu imi mai pasa de efortul fizic si incerc sa ma relaxez. Cred ca are legatura cu inaltimea panica asta a mea. Odata ajunsi la finalul primei portiuni abrute parca mi-e mai bine si ma bucur si eu de priveliste. Gabi de la Cluj adoarme intins pe-o lespede de piatra, Luci si Patri hotarasc sa se intoarca dupa cele 6 ore de urcare, suficient de solicitante. Cand se trezeste singur, Gabi coboara si el si ii ajunge din urma. Si uite asa eu, Alecu, Sebicozauru, Gabita si Dana ne continuam ascensiunea, urmati de Eru undeva mai in spate. Zapada si grohotis, cam asta e ultima bucata din traseu si inca vreo 4 ore de urcare. De fiecare data cand crezi ca ai ajuns, mai e o bucata si inca una, si dupa colt mai e una. Mancam si ultimele ciocolati, bem apa de la un izvor, ne reculegem si pornim mai departe. La 10 ore dupa ce am parasit cazarea suntem in varf! De sus se vede mic, mic, Eru care marseaza spre noi. Ne uitam dupa el cu zoomul de la aparatul foto si ne ingaduim 20 de minute de relaxare, contemplare. Ne fotografiem cu grupul de tineri marocani in tenisi, care au ajuns inaintea noastra sus, si ne pregatim de intoarcere. Facem un calcul de 6 ore pentru intoarcere. Pe coborare ne intalnim cu Eru, care mai are putin si e si el sus. Nu doar ca ajunge sus, dar ne si ajunge din urma pe coborare. Suntem mai relaxati, radem, glumim si facem haz de necaz. Incercam sa coboram pana la refugiu pe zi. E aproape 5 dupa-masa si pe la 7 se intuneca. Dupa calculul nostru 4 ore de urcare = 2 ore de coborare. Alunecam pe grohotis si pe zapada, in picioare si pe fund, in ceea mai mare parte a timpului. Si tocmai cand se lasa seara suntem la refugiu, complet uzi la picioare. Mie mi se face rau, fizic de data asta. Se pare ca am rau de altitudine cu intarziere. Pe urcare aveam mainile cat dovlecii, de umflate, acum abia stau pe picioare. Mai avem cel putin 4 ore de mers pe jos, asa ca imi storc sosetele la propriu si continui. Ma mai opresc de cateva ori pe drum sa vomit, pardon de expresie. Tot ce imi doresc e sa beau apa si sa sa stau in pat. Se cam invarte valea cu mine. Se lasa si intunericul bezna si simt cum mi se svant sosetele in bocanci, inca vreo 2 ore trec si imi trece si raul. Avem doar niste lanterne chioare cu noi si ne cam tinem unul de altul printre bolvani, incercand sa nu ne rupem gatul si sa nu ne ratacim. Cararea o simtim, nu o vedem, insa o nimerim numai bine. Si tocmai cand incepem sa ne indoim de corectitudinea traseului, suntem iar la Sidi Chamharouch, unde spre fericirea mea un domn ne deschide magazinul de unde cumparam apa minerala si baterii. Mai departe tot pe ghicite si pe dibuite, cu moralul sus, glumind si razand ajungem in Aroumd. Picioarele merg fara noi. E 10 si ceva seara, au trecut 16 ore de cand am plecat si de aici mai avem cel putin o urcare de 30 de minute. Tare ne-ar place sa ne astepte Gabi de Cluj si Lucisoru cu motoarele si sa ne duca mai departe, dar suntem realisti! Si cum glumim noi asa, din intuneric apar doua perechi de faruri. Sunt Luci si Gabi, care facandu-si griji pentru noi au plecat in cautare. Ce fericire, domnule! Ce altceva iti mai poti dori, decat niste prieteni buni si ingrijorati, in momentele astea. Suntem luati unul cate unul, sus pe motor si transportati la gita, unde ne asteapta Ralu si Patri cu mancare calda si masa pusa. Un dus fierbinte si o masa calda si animata, e sfarsitul perfect pentru o zi perfecta si plina de peripetii. » Post actualizat in 29 Mar 2015 12:20 Chiar pe 29 martie, Luci! Multumesc pentru sustinere.

Multumim, inca o data, tuturor pentru aprecieri! Eu, cel putin, urmaresc cu mare interes sectiunea de calatorii de pe forum, chiar daca nu imi dau cu parerea Cred ca fiecare poveste de calatorie e o sursa de inspiratie. Pe noi ne-a cam prins anu', si o noua calatorie in curand, cu povestea neterminata. 14 aprilie 2014 Azi scrie pe noi Imlil. Situat la aproximativ 1740m altitudine e un mic orasel aglomerat, in foarte mare parte datorita turistilor, locul de plecare spre Toubkal pentru toti cei care incearca sa urce cel mai inalt varf al muntilor Atlas. Suna bine! Insa, pana una alta, abia pornim si mai avem de trecut pasul Tizi-n-Test, ce leaga Marrakech si Taroudant la o altitudine de 2,093 de metrii. Lasam in urma Taroudant si ne indreptam spre Tizi-n-Test. Offroad, drum in lucru si mult praf, insa valea ce se deschide sub noi si stancile ce atarna greu deasupra noastra ne fac sa uitam micile neplaceri. Sus, savuram peisajul, poate o portocala si-o gura de apa, Ne scaldam ochii intr-un magazin de fosile si alte suveniruri si ne pregatim de o coborare abrupta si sinuoasa de 1600m spre Tinmel. In Tinmel intalnim 4 spanioli calare pe un "990 si 1200 GS" (citez din Eru, ca sincer nu-mi amintesc detalii ), costumati ca la carte, scosi din cutie, ce se bucura de doua saptamani de concediu prin Maroc. De apreciat, in orice caz. Noi suntem cam lesinati de foame si prin urmare dam iama intr-un chiosc de la marginea drumului, benzinarieri si a raului Nfiss, care de aici incolo ne insoteste pe stanga drumului, sau noi pe el. Sebi, noua imagine Gangnam style. Sau Alecu. Si la o ora acceptabila ajungem la Asni, de unde Imlil si Toubkal sunt la o aruncatura de bat, dar la fel si Marrakesh. Cum unii vor Marrakesh si altii vor sa exploreze zona muntoasa din jurul Imlil-ului, facem doua gasti si plecam in doua directii. De fapt unii dintre noi nu pleaca nicaieri. Eu, Alecu, Eru, Patri si Luci ne asezam frumos sa luam masa, convinsi de un localnic de calitatea bucatelor si a pretului, la o masa de plastic alba, negru de murdara, cu vedere la munte si la o crescatorie/abator de pui. Nu prea respiram cat asteptam mancarea si preferam sa ne fie cald, decat sa adie vantul si sa rascoleasca mirosurile. Si cum mancarea se dovedeste a fi doi cartofi prajiti si o rosie cu ceapa, ne potolim foamea cu ciocolata si biscuiti de la un magazin de vis-a-vis. Numai pentru Eru au taiat un pui! In timpul asta gasca formata din Gabi de Brasov, Dana, Sebi, Ralu si Gabi de Cluj se plimba prin Marrakesh. Noi o luam spre Imlil in cautare de cazare, ieftina si buna si aproape de intrarea in traseul spre Toubkal. Cum ne blocam in traficul turistic, cum suntem asaltati de oferte si ajungem la un auberge ce are o camera cu vreo 6 saltele, perfecta pentru noi, si dus cu apa calda. Diseara dormim impreuna! Despachetam in mare graba si plecam sa dam o tura prin imprejurimi, fara bagaje. Parasim satucul si lasam in urma agitatia turistica. E liniste si pace. Muntii inca mai au varfurile inzapaezite si valea e verde de la diferitele recolte. In reveria noastra, dumul ce l-am ales pentru tura de seara s-a inchis brusc si trebuie sa facem cale-ntoarsa. Dar, cum nu ne place sa ne intoarcem pe unde am venit si nici de offroad/enduro nu am avut parte azi, ce-ar fi sa.. sa coboram in satul cu case de chirpici din vale, pe panta asta abrupta si plina de bolovanis cat capul si blocuri de piatra cat motorul. Zis si facut. Baietii se baga, noi fotografiem, filmam si ii insotim, peste tot, bineinteles. Asta micu a tinut de portbagajul lui Alecu pana jos, chiar imi facem griji pentru el. Am creat o reala harmalaie cu trecerea noastra prin satuc, pe drumul ingust dintre case. Fetitele ne striga "no picture", baietii ne dau indicatii de drum. Si intr-un final, back on track.

13 aprilie 2014 Cum in urma unor relocari de timp si spatiu am ramas tocmai fara timp de scris, am sa mai scurtez povestea in speranta ca turele de anu' asta nu ne vor prinde tot cu ea la jumatate. Nu stiu din ce motiv ne trezim cam umflati la fata, o fi de la sare sau am retinut apa peste noapte? O cafea de 200ml la o sticla lipicioasa de 2 litrii si un vant ce-ti taie pofta de baie. Ness, zahar cubic, lapte, nisip si sare, ingredinetele unei dimineti perfecte. Prioritatea zilei e sudarea telescopului SuperTenereTDM-ului. Ne montam in fata garajului si speram ca la ora prestabilita va apare cineva, Din pacate ratez intreg procesul in cautarea unui chiosc cu cafea si ciocolata, sudura insa a tinut si mai tine si azi. De la Mirleft la Legzira, motivul calatoriei noastre pana la ocean. Visam la fotografii cu motoare sub arcurile naturale de pe plaja, chestie care nu se intampla, si pe buna dreptate. Ne consolam cu o plimbare la aerosoli, de vreo 2 kilometrii cu tot echipamentul pe noi. Avem parte de vreme buna si voie buna in locul asta minunat. Parasim Legzira si ne indreptam spre Sidi Ifni dupa o scurta neintelegere privind costul parcarii, care intr-o data si-a gasit proprietar, si dupa ce reusim sa-l recuperam pe Eru din bratele adolescentelor marocane. La Sidi Ifni impuscam doua rate dintr-un foc si ne satisfacem pofta de pui cu cartofi prajiti, o mancare delicioasa de fasole si de.. barbierit, unii Schimbarea e majora atat in urma barbieritului, cat si a festinului. Ce urmeaza e asfalt, asfalt si iar asfalt. Mi-e tare greu sa-mi tin ochii deschis si atipesc de cateva ori oricat ma impotrivesc. Chestia asta nu-l incanta prea tare pe Alecu Mai avem o oprire pentru consultarea hartii si o oprire de-o cafea si-o pana. De data asta e africana. Urmatoarea oprire Toubkhal, Atlasul Inalt, via Marrakech. Dar nu azi. Seara ne prinde intr-o regiune plina de portocali. Miroase atat de frumos. Adulmec in casca si o vreme nu intelege de unde vine, sigur nu eu miros asa bine. Dormim tocmai intr-o livada de argani, langa o livada de portocali.

12 aprilie Mă trezesc cu un zâmbet larg pe față “azi ajungem la ocean”. Am obsesia asta legată de ochiuri mari de apă; mari, oceane, vreau sa fiu in apropierea lor, sa le cuprind cu privirea si sa mă simt mic. Zona de coastă mi-o imaginez sălbatica si abruptă, spălata de apa albastră si înspumată. În capul meu imaginea e deja creată și nici nu mă gândesc că realitatea ar putea fi alta. Azi nimic nu poate să meargă prost. Vreau sa ajungem la ocean. Cu gândul ăsta aproape o luăm din loc, aproape.. Mici probleme de echilibru și mici probleme funcționale ne mai cauzează o mică întârziere, dar e încă devreme și nu au cum să ne afecteze. Sunt voioasă. Gonim pe plictisitorul asfalt, dar e dimineață și suntem plini de forțe proaspete. E liniște și peisajul e frumos. Fac un mic calcul de viteză de înaintare și kilometrii rămași până la destinație. Suntem în grafic, mă relaxez și mă bucur de tot ce văd în jurul meu. Bucuria îmi e de scurtă durată. În câțiva km rămânem doar noi și Eru, ăsta nu e un semn bun niciodată ) Facem cale întoarsă o bună bucată și îl regăsim pe Gabi de la Cluj cu o pană de toată frumusețea. Ah, tot planul meu bine calculat se destramă. Mă resemnez, fie ce-o fi și plec să fotografiez floricele. Întârziem cam o jumătate de oră. Nimic ce nu poate fi recuperat. Continuăm să înaintăm prin frumosul Anti-Atlas si drumurile lui sinuoase până ajungem deasupra Tafraout-ului, în inima provinciei Tiznit. Rămânem muți la ceea ce se deschide în fața ochilor noștri. E extrem de impresionantă, măreață, epitete, comparații ce nu-mi vin acum in minte, valea tăiată între crestele muntoase și zimțate. Fotografii și un moment de reflexie asupra locului în care am ajuns. Coborâm de pe înălțimi în mijlocul Tafraout-ului care la prima vedere pare un orășel tipic marocan, însă e mai mult de atât. Faimos pentru construcția caselor sub, deasupra și în bolovanii ce s-au prăvălit în această vale, e într-adevăr deosebit ca arhitectura și peisaj. De asemenea campingurile sunt înțesate de turiști cu homecars, pe bună dreptate. E frumos, liniștit și îți oferă un sentiment reconfortant de siguranță. Nu întârziem însă prea mult în Tafraout și ne îndreptăm spre Tiznit. 100km, drum în lucru, drum de praf, iar noi gonim în limita bunului simț și a condițiilor de drum. Sunt destul de sigură că vom ajunge la timp, nu mai e mult și totul pare a fi în ordine. E trecut destul de bine de amiază, oboseala își spune cuvântul și ne e foame, dar decidem să mai facem 50 de km sau măcar încă o curbă și încă una și poate după următoarea. E așa frumos și aici că poate chiar aici vom opri și ne vom întinde la masă. Douăzeci de minute de gânduri și încă o curbă și 10 mașini oprite pe un drum de praf. Nu întelegem de ce nu putem trece. Așteptăm puțin, ne foim pe motoare, ne dăm jos și mai așteptăm puțin până situația devine clară. “Se pușcă” în carieră sau în subteran, traficul e oprit pentru maxim 15 minute și nu reușim să-I înduplecăm. Cele 15 minute se transformă în cel puțin o oră. Soarele e super puternic, ne e foame, ne e sete, ne e somn. Foamea ne-o potolim cu alune și ne întindem câteva minute pe pietrișul de pe marginea drumului. Băieții au o altercație cu privire la alcool-ul rămas pe fundul unei sticluțe, cu un domn puțin nebun sau fanatic religios, însă se stinge repede, oamenii din jur râd, sunt prietenoși și îngăduitori. Ajung în punctul în care puțin imi mai pasă de ocean, vreau doar să plecăm și nu mai plecăm… de ce naiba nu ne dau drumul? Când pronim toți o dată e nebunie. Pe cealaltă parte camioane și utilaje, ne frecăm unii de ceilalți. În sfâșit la Tiznit. Prea obosiți ca să ne entuziasmăm și e frig, e mult mai frig decât era acum o oră pe marginea drumului. Asta nu-mi provoacă încântare. De la Tiznit ne îndreptăm spre Mirleft, asta e pe coasta Oceanului Atlantic. Predomină cactușii ca și vegetație, sunt frumoși și plini de fructe roșii, dar asfatul e prea mult pentru noi după ziua asta, mă ia somnul. Noroc că e frig și vânt, e tot mai frig și vântul e tot mai puternic și Africana a băut prea multă benzină azi, dintr-o cauză incă neștiută de noi. Alecu e stresat, iar pe drumul ăsta mirific rămânem fără benzină. Când dau cu ochii de ocean toate gîndurile negre se risipesc. Părăsim drumul și ne apropiem tot mai mult, printre cactuși mici și extreme de variați, de stâncile de pe coastă. Locul ăsta în care ne oprim e fix ca-n visele mele despre ocean. Bucuria ne e puțin umbrită de problemele ce le întâmpină Luci, ce tocmai a descoperit una bucată telescop spate rupt, cocoțat pe-o stâncă la marginea oceanului, sâmbătă seara, în Maroc. Presați de lăsarea serii coborâm pe plajă, unde pentru o mică taxă de protecție “salvamarii” ne asigură că putem campa în siguranță pe nisip. Dăm jos tot de pe motoare și ne apucăm de treabă, timp în care Alecu și Sebi se întorc întru salvarea lui Luci și căutarea unui sudor în oraș. Sudor ce tot salvamarii noștri îl găsesc, cunosc, și care e disponibil abia mâine. Luci e recuperat și băieții se întorc odată cu lăsarea întunericului. Mie de baie nu mi-a ars. Era frig tare afară, apa super rece și învolburată. Băieții mai curajoși s-au încumetat și poate chiar și Ralu? Îmi plăcuse mai mult oceanul de sus de pe stânci decât de aici de jos, de pe nisip. La lumina frontalelor Alecu desface iar africana și îi umblă la carburatoare. De data asta pe lângă ritualul curățării de nisip, mai descoperă o fisură în pipa ce face legătura între airbox și carburatoare, ce a permis nisipului să ajungă mai ușor în cele din urmă. Poxilină is your friend. Eu mă retrag după ziua asta nebună la cort. După o vreme îl aud și pe Alecu. După încă o vreme aud tobe și strigăte și cântece, oameni ce bat din palme. Visez? Cândva în timpul nopții plaja e invadată de oamenii ăștia ce joacă fotbal și cântă. Afară o fi fost frumos, închis în cort te întrebi ce urmează să vină peste tine. M-am întrebat cât m-am întrebat, după care am adormit și i-am auzit mai puțin.

Iti multumim frumos pentru aprecieri. Nu stiu daca suntem in masura sa apreciem drumurile de coasta in Maroc, majoritatea drumurilor batute de noi au fost piste. Intr-adevar in zona stramtorii Gibraltar si a oceanului Atlantic am ajuns pe coasta, iar asfatul a fost foarte bun calitativ, de asemenea nu am avut parte de nici un fel de incident in trafic. Insa, in lungul plajelor noi nu am ajuns sa ne dam. Nu a fost timp. Oamenii sunt foarte ok, prietenosi, politia nu opreste turisti pe motoare, cel putin noi nu am vazut pe nimeni oprit, iar noua ni s-au facut semne peste tot sa dam inainte.

11 aprilie Am câștigat ceva experiență și viteză, în ultimele zile, în ceea ce privește împachetarea căsuței noastre. În timp ce Alecu mai verifică încă o dată starea tehnică a africanei, eu strâng cortul, fac bagajele. Suntem aproape gata de plecare. Un mic detaliu doar, Sebi încă doarme. În cele din urmă reușește sa recupereze întârzierea și ne putem începe dimineața prin a scoate motoarele din nisip. Câțiva metrii de nisip și suntem înapoi pe drumul de asfalt ce duce spre Tissint, de-o parte și de alta a drumului o mare de nisip și piatră. Pe măsură ce ne apropiem relieful se schimbă, Tissint-ul e așezat la baza crestelor mai înalte ale Oued-ului Tissint. Oprim la un colț de stradă pentru micul dejun. Coca cola și dulciuri găsim la un chioșc în fața căruia câțiva copii joacă fussball. Sprijinim un gard, savurăm doi biscuiți, râncezi în cazul lui Eru, contemplăm pentru câteva clipe peisajul și orășelul in plină forfotă, iar băieții cumpără câteva bidoane de benzină. Cu plinul făcut, trecem de cealaltă parte a crestelor și ne continuăm drumul de-a lungul oued-ului. Aici coloritul se schimbă în verde; palmieri, terase cultivate. Tăiem apoi valea și urcăm într-un platou cu praf, pâlcuri de arbuști și creste înalte de jur împrejur. Gabi întârzie și când în cele din urmă apare ne anunță că ceva nu sună a bine, însă nu știu cum se face și ne vedem de drum, dar nu pentru mult timp.. Rulmenții de la roata spate sunt praf. Eveniment cu ocazia căruia ne implicăm cu toții la diferite nivele în mecanică, filmări și interviuri sau pur și simplu gură cască, aruncat cu pietre. Tocmai când ne gândeam că ziua e compromisă și făceam planuri de întoarcere în oraș pentru a căuta rulmenți, Luci salvează situația cu un rulment norocos și de dimensiuni favorabile roții lui Gabi. O jumătate de oră mai târziu suntem din nou la drum și ne îndreptăm spre o altă vale. Vallée d'Aguinane, una dintre văile de-a lungul căreia se cultivă șofranul. Francezii ce-i întâlniserăm la Merzouga ne sugeraseră să nu ratăm această vale și acum înțelegeam de ce. Cum intrăm în orășelul Aguinane valea se îngustează și suntem înconjurați din toate părțile de creste terasate, iar terasele sunt toate verzi, cultivate. Casele par a crește din bolovănișul văii și blocurile de stâncă în care au fost săpate drumurile de acces, și toate par a veni de-a valma peste tine. Iți cam taie respirația. Osteniți de drum și amețiți de foame, dar mai ales de priveliște, tragem la un auberge. Mâncare nu e, iar auberge-ul e închis. Mă rătăcesc pe niște scări, de împrăștiem printr-o curte și în cele din urmă zăresc pe cineva pe terasa unei case. Ni se dă drumul sus la terasă unde e amenajat un cort berber și de unde putem admira întreaga vale. Cafea și „aser limon” (am aflat ca așa trebuie să cerem fresh de portocale). De aici urcăm printre case și palmieri ce se apleacă peste noi, pe un drum îngust și tot mai abrupt. Șerpuim pe drumul săpat în creasta expusă, sprijinit cu piatră și lăsăm în urmă Vallée d'Aguinane. Ne oprim sus pentru o privire de ansamblu asupra văii și asupra vieții de aici. Cam incredibil locul ăsta. Gata, ne-am pierdut printre creste. Doar piatră în jurul nostru, grămezi de bolovani și din loc în loc câte un sat. Apoi trecem într-o zonă plată și întinsă de pământ roșcat până să ajungem la asfalt. Peisajul e mereu în schimbare. Spre seară ajungem la Taliouine. Sebi ne cumpără bomboane pe băț și ne potolim setea cu înghețată. Ne relaxăm la o terasă la șosea, Alecu e la cumpărături de ale gurii. Ceapă. Iar asfalt. De o parte și de alta pereți abrupți, unde nu-s pereți abrupți sunt terase cultivate sau pământuri cultivate. Nu-i chip să găsim un loc drept cu iarbă care să nu fie o cultură de vreun fel. Zărim loc cât de cât drept doar într-o albie temporară, dar nu ni se pare cea mai bună idee. După încă 30 de minute de insucces campăm la vreo 50 de km la Taliouine spre Irherm, într-o albie temporară Nu mai e ca în deșert pe pietrișul din albie, dar oboseala e convingătoare. Seara se încheie cu supa la plic și discuții pe tema traseului nostrum. Cât timp mai avem, cât de departe putem ajunge? Am vrea cât mai departe.

Cu siguranta ar fi fost mai usor si poate mai distractiv pentru pilot cu un motor mai usor si fara atat de multa incarcatura, dar in felul asta am putut sa ne bucuram impreuna de tura si cu un buget mai modest Cu mobra adormita e Sebicozaurul, ultimul la trezire!

10 aprilie Mare noroc avem cu căldura asta. Pe la 8 suntem zăpăciți în corturi și e musai să ieșim, să strângem șatra, înainte de a ne mura complet. Chiar dacă e așa cald afară, pe motor e bine în ciuda vitezei noastre de 30km/oră. Ne luăm la revedere de la vecinii noștri nemți sau ei de la noi, ne fotografiem unii pe alții și o luăm în direcții diferite. Le suntem recunoscători tare, pentru ospățul din seara precedentă. Oameni de omenie. Lăsăm repede și în urmă de tot nisipul de la M’Hamid, și-l dăm la schimb pe piatra de toate formele si mărimile ce acoperă pista de la Tagounite la Foum Zguid. Offroad la sud de Zagora. Zici că am aterizat pe o cu totul altă planetă ce stă să se destrame bucățică cu bucățică. Spre deosebire de alte pustietăți, aici e pustiu și nu știu câți kilometrii facem fără să întâlnim vreun suflet. După câțiva sau poate zeci de kilometrii de pistă parcursă la 10-20km/oră (cine mai știe, de simțit i-am simțit ca zeci) zgâlțâieli continue, dureri dorsale acute, fără vegetație, fără umbră, fără puțină viteză pentru răcorire, suntem profund impresionați. Cobor aproape în mâini de pe motor, genunchii nu mă mai țin de la atâta amortizare, și poposim ba pentru umbră, ba pentru o limonadă călduță și un parizer țiclam clocit în coburi. Da’ e frumos. Iar e mai mult decât frumos și iar e diferit. Țara asta merită văzută de multe multe ori. În orice direcție faci 100-200 de km e un alt peisaj ce te lasă fără cuvinte. În cele câteva ocazii în care bolovanii s-au transformat în nisip, dăm de greu. Ne zvârcolim și ne împrăștiem care încotro, doar vom reușim cumva să ieșim. Măcar cu moralul stăm bine, cred. Mai puțin Eru care reușește să-și mai forțeze o dată faimoasa gleznă, pe o poțiune de nisip apărută de nicăieri. Suntem perseverenți și după-masa ajungem la Foum Zguid leșinați de foame și de sete. Cam pe când ne așezăm la masă Luci își face de lucru cu o bine programată pană. Luci e exemplar. Are grijă ca orice problemă cu motorul să survină în timpul liber, cum ar fi. Nu vrea să țină echipa în loc. Contrar aparențelor și aspectului localului cu pricina, cartofii prăjiți și frigănelele sunt delicioase. De aici nu ne-a rămas decât să căutăm loc de cort. În față avem asfalt și cam atât pentru următorii kilometrii. Înainte să ajungem la Tissinit, tragem pe dreapta și suntem iar în nisip. O seara pe măsura zilei. Asfințit printre nori de praf , motoare îngropate. Alecu desface carburatoarele africanei la lumina frontalei, asistat de Luci. Eu poponeataăț airbox-ul. Nisipul a ajuns ceva mai departe decât ne-am fi dorit. Nu o putem lăsa să se înece așa. Hai măi africana, că mai avem drum lung.