Mylenium Tour

[marque]

be prepared, urmeaza 30.000 de semne aventuroase, o poveste ce asteapta sa fie scrisa de aproape un an

[Mario MT 03]

Eu unu abea astept .

[marque]

acuma se trage tare la ultimele semne

[Cavaleru]

e povestea cu triumphul?

[marque]

I

 

Ce mai imi aduc aminte acum din aceasta calatorie care a avut loc cu peste jumatate de an in urma? Canapeaua din sufragerie, carja si ecranul laptop-ului la care priveam videoclipuri cu Mylene Farmer, impreuna cu prietena mea.. Stii ca femeia asta pleaca anul asta in tur, in Mylenium Tour, ca nu canta decat in tari alese pe spranceana si atunci cand o face, o face foarte rar?i-am spus Oanei, dupa care ne-am trezit ca de fapt am putea sa mergem si noi. Cat poate costa un bilet de avion? Dar un bilet la concert?Dar de ce sa nu mergem noi cu motorul?ca pana in septembrie se vindeca si femurul. Pai care motor? nu conteaza gasim noi ceva... Chiar nu mai stiu acum pentru ca a trecut aproape un an de la zamislirea ideei acestei calatorii si peste sase luni de la punerea ei in practica si acesta e un exercitiu de memorie. Acum pot desecretiza amintirile, vreau sa scriu la liber, nu am vrut asta toamna sa dau fuguta pe forum cu darea de seama a turei, prefer sa povestesc la mult timp trecut de când călăream Triumph Trophy 900, fara a consulta insa vreo alta harta decat cea a memoriei.

 

Dintai trebuia sa fie o Honda Paneuropean, dar era in revizie, apoi un Supermoto T, dar asta se afla la Bratislava, apoi un Suzuki Bandit 600 dar acesta nu avea coburi si nici un sistem de prindere a bagajelor. Alte optiuni luate in calcul: Suzuki Burgman sau chiar Gilera Fuoco... Pana la urma am zis sa nu mai apelez la importatori ci la prieteni si uita asa m-am trezit cu un Triumph Trophy 900 cu coburi, top case, GPS, sistem audio, scott oiler, proiectoare... Aveam bagaje serioase de carat nu gluma, caci Oana urma sa plece la o scoala de vara in Franta si am stabilit sa ne intalnim in Bruxelles, unde avea sa aibe loc concertul lui Mylene. O alta varianta, cea de a merge prin sudul Europei pana in Payresq, Franta si apoi sa urcam spre Bruxelles a fost eliminata din calcul, fiind cam nerealista din punct de vedere al costurilor. Uite asa a trebuit sa duc cu mine un costum moto complet, dar acesta a incaput in maruntaiele Triumphului. Mai e insa pana acolo. Oana s-a ocupat frumos de rezervari pe internet pentru toata calatoria in timp ce eu ma declaram prea obosit sa mai fac asta, intrebandu-ma daca o sa imi tina piciorul si nu o sa ma dea gata microvibratiile.

 

Cat de usor vorbesc acum de mii de kilometri si de haladuit prin Europa. Dar aceeasi senzatie o aveam si pe masura ce se apropia ziua in care urma sa plec la drum. Am refacut in sens invers una din turele prin Alpi cu Vlad, cu harta in mana si luand notite. Apoi, de foarte mare ajutor ne-a fost Ian Achim, care pe langa informatii esentiale despre cum e cu un motor mare, cu pasager si bagaje prin Alpi, ne-a facut cinste si cu o masa la Warstainer House parca, si m-a ajutat sa descopar berea filtrata. Ian Achim ne-a dat niste stickere cu Welcome to Romania, pe care mi-a facut mare placere sa le lipesc prin diverse locuri de-a lungul calatoriei.

 

Apoi a venit si ziua plecarii, pe la mijlocul lui septembrie, tin minte ca eram extrem de nervos, aici e poveste mai lunga si mi-e jena sa intru in detalii, ideea e ca eram cam incognito pentru cei dragi care stiau ceva de Tarom. Impachetasem echipamentul Oanei, plus un minimum de haine pentru mine intr-un rucsac de 90 de litri, un tank bag de la Kriminal, pentru bunele manusi Rev'it H20 si alte chestii, de cu seara. Dimineata la cinci am fumat o tigara, dupa care m-am lasat de fumat si am coborat in fata blocului unde am ctitorit vreme de 40 de minute montarea rucsacului de 90 de litri pe KTM 690 Enduro plus tank-bag-ul care a incaput din fericire pe un suport de coburi, spun doar suport ca nu aveam coburi. Am folosit pentru asta 2 plase si vreo 6 cordeline . Am plecat la drum. Funny. Imi aduc aminte cum ieseam din Bucuresti spre Otopeni, mergeam incet si parca aveam tot timpul din lume. Imi era cumva si rusine de harta cu Europa care se vedea prin tank bag, prea eram parca poseur. Prima oprire de alimentare a fost la Campina, dupa care a venit Brasov, dupa care era sa raman fara benzina la intrarea in TG Mures, unde eram incognito dupa cum spusei. Am plecat sa ma intalnesc cu Ionut, punandu-mi ochelarii de soare de la casca Scorpion Exo, sa nu cumva sa ma recunoasca cineva, ocolind atent si rapid zona centrala.

 

Vezi ca iti pun si GPS-ul.

A, cool, am zis eu, nestiind ca acest amanunt urma sa ma salveze de la a bajbai aiurea printre autostrazile civilizatiei apusene.

 

A urmat o lunga prelegere despre cum functionează Triumphul care a avut darul sa ma streseze si mai tare. Cum se scot coburile, cum se incuie top caseul de la nu stiu ce buton, cum se opereaza GPS-ul, cum sa aprind proiectoarele in oras sa nu se arda becurile, cum sa schimb becurile daca se ard, cum se strange lantul si cum se face o pana de cauciuc cu kitul ala de impuns si strapuns cauciucul, care si lui Ionut i-a fost greu sa-l foloseasca prima data, e clar ce-o sa mai folosesc eu kitul, mi-am spus. La un moment dat, mi-am dat seama ca Ionut incepe sa ma calce pe nervi voiam sa p-l-e-c odata sa scap de Mures dupa care mi-am dat seama ca omul imi dadea in mana motorul lui, asa ca se cuvenea sa-l ascut. Oricum eu ii las KTM-ul 690 Enduro, schimbam gumele cu unele noi noute in Cluj si veneam si cu un schimb de ulei. Echitabil?

 

Am plecat spre Cluj, total fascinat de GPS, care nu era GPS era un tablet PC, pe care Ionut il montase sub parbrizul generos al Triumphului. Spre Turda am inceput sa ma stresez ca GPS-ul ma rog, tablet PC-ul arata aiurea, dar am descoperit ca de fapt era o simulare a traseului si ca o luase inainte, asa ca m-am linistit. In schimb, am realizat ca nu inteleg absolut nimic din Trophy, ca imi dau automobilistii flashuri, mie, care sunt atat de rapid de obicei, ca parca incerc sa inclin un sifonier in viraje, in fine sa nu uitam ca eram la 7 luni de la operatie, poate era si ceva psihologic pe acolo, caci primul Trophy cu care m-am dat mi s-a parut extrem de manevrabil (Ionut a mai avut unul care a aparut si in Motociclismo, dar care a fost tranformat in dauna totala de o dacie...)

 

 

Ajuns totusi cu bine in Cluj, 100 de kilometri mai incolo, am schimbat gumele cu o pereche de Metzeler Race Tek dupa care am tras la bunul meu amic din facultate, Shakalu si sotia sa, care m-a pus la curent cu ultimele clipuri tenebroase gen Sopor Eternum si niste italieni gotici care taiau femei cu fierastraul la metrou. Culmea, pe You tube si culmea, terminaram psihologia amandoi. Am decis ca ajung prea repede la Frankfurt, la niste prieteni ai Oanei, pe care nu-i cunosteam prea bine oricum, adica de ce sa fac Cluj- Viena, Viena-Regensburg si Regensburg-Frankfurt, cand pot sa merg direct din Viena in Frankfurt. Desi amator de brutalitati, Shakalu e un bonom si m-a avertizat ca in Austria nu am facut nimic daca nu am cazare rezervata. Nimic mai adevarat, totul era full si am gasit cu chiu cu vai un loc intr-un hostel din Viena, la care am rezervat si parcaj subteran, sa nu cumva sa imi fure Triumphul.

 

Desi ma asteptam la o melancolie placuta si o retraire romantica a anilor de facultate,Clujul nu mi-a produs absolut nici o impresie. M-a respins intotdeauna si a continuat sa o faca si cu aceasta ocazie. Mi s-a parut mai prafuit, mai fara verdeata, mai uscat si trecura doar 7 ani de cand am terminat facultatea. Emotia m-a cuprins insa la Varzarie unde am mancat cartofi frantujezeÂşti cu gratar si salata si cafea undeva pe la 12 lei, incat am intrat intr-o faza de amor acut fata de semeni. Adica dupa toate fitele din Bwuckale, sa dai banii astia pe un pranz gatit mai bine poate decat acasa, asta m-a emotionat pana la lacrimi. Mi-am revenit insa cand am plecat sa caut un chiosc de unde sa iau o ciocolata cu rom si o cola si nu gaseam decat banci si farmacii. Ce porcarie! Apoi, am dus- o pe “fosta” - dupa ce o informasem in prealabil ca apar cu un Triump dotat cu GPS - la un restaurant in Grigorescu unde-i promisesem ca o duc daca isi bacul. Acum termina facultatea...

II

Ziua de relaÂş se termină Âşi iată mă aÂşteptând să se încălzească Trophy-ul. Wow, astăzi plec la Viena! Trebuie sa spun ca cu un asa motor si asa drum in fata si asa experienta in spate, am fost extrem de domestic. M-au depasit toate chopperele in calatorie, cred ca singura motocicleta pe care am depasit-o a fost o Virago, pilotata de o fata cu cosite blonde, pe autobahn in Germania. Sincer chiar mi se rupe, prioritatea mea era sa aduc absolut fara nici o zgarietura pasagera, pe mine si Triumphul acasa. Asa ca pana la Oradea am mers pasnic, mi-a tresarit inima cand la vama un gagiu din asta mi a cerut “motorcycle papir” iar eu nu aveam imputernicire, ca mi se parea o chestie prea birocratica, dar m-a lasat sa trec. Aici ma curpinde entuziasmul si incep sa I dau gaz, si soundtrack-ul interior devine “Desenchante” de la Mylene, asa da, GPS-ul ma baga pe autostrada, spre deosebire de alte dati cand o luam pe drumul 4,adica de experienta aia cu Banditul din care tot ce am inteles era ca carasem un lant degeaba dupa mine ; incep sa numar claxoanele in Budapesta, fix vreao doua si in sfarsit o iau inspre Viena, dintotdeauna mi s-a parut asa lucru mare sa mergi din Budapesta in Viena.

 

Editat Iulie 15, 2010 de marque

[Lehamith]

pai...si III si IV??? astept si... dup-aia ce sa mai intamplat...pai m-ai lasat asa fara concluzie povesteste ca sunt destui care se delecteaza cu asa ceva

[Mario MT 03]

Caut prieten bun care sa imi imprumute motorul pentru o calatorie in jurul Europei. Nimeni? Ah ok, nici nu credeam.

Lasand gluma la o parte, bun prieten a fost ala de ti-a dat motorul ... si asteptam cu nerabdare partea a III, IV ...

[marque]

prietenul a primit la schimb un ktm 690 enduro 2008, plus reclama in motociclismo la un mic business de-al lui

 

III

Autostrada a trecut rapid Âşi era să rămân fără benzină fix la intrarea în Austria, Triumphul a tusit putin pana a pornit pe rezerva si asta mi-a dat fiori deoarece chiar nu mai poți să îl împingi. GPS-ul mă duce fain frumos până la ceva hostel în Viena, unde îmi dau seama că am exagerat cu parkingul în subterane, mai era acolo doar un seria 3, M, de prin anii Âşaptezeci. Urmează un ciudat ritual de cărare a tot soiul de plase până în cameră, unde surpriză văd că sunt cazat împreună cu o tânără, de care profit Âşi o rog să îmi facă patul, nu mă descurcam nicidecum cu cearcafurile alea plic. Nu reuÂşesc să o conving să iasă în oraÂş, cică avea examen a doua zi, dădea la facultate, aÂşa că o iau frumos să caut centrul. Merg Âşi iar merg, ghidându-mă absolut după inuiție. Ajung într-o zonă zisă Favoriten, dar e ciudat că nu văd nicăieri Dunărea Âşi toate clădirile alea Âşmechere. Caut ceva de mâncare, că vreau să profit de faptul că mă aflu în țara Âşnițelelor, dar culmea nu găsesc decât mâncare chinezească, sushi Âşi specialități vietnameze. Culmea, în Viena. Wow, uite un Triumph Bonnevile negru Âşi uită Âşi un local austriac, unde mănânc un Âşnițel cât tankbagul lui Marius, beau două beri Âşi mă întorc “acasă” binedispus, gândindu-mă dacă studenta nu o fi cumva horny. Nope, studenta doarme dusă, mă bag Âşi eu în pat, cu portofelul sub pernă să nu cumva să vină bau bau (român stresat, plecat în prima mare călătorie pe motor), mâine am de mers până la Frankfurt, adorm Âşi pe la două apare un (cuvant urat), care începe să frece niÂşte pungi din alea tari. Adorm la loc, tâmpitul se trezeÂşte pe la 6 Âşi începe iar să lucreze la pungile alea. Visez că urlu la el - “Cut that fucking noise off!” Âşi cred că nu o să Âştiu niciodată dacă a vis cert este că omul pe care doar l-am auzit a cam ieÂşit pe coridor.

 

Îi urez baftă studentei, despre care aflu că are o Yamaha Diversion Âşi vrea să se facă “social engineer” - vedeți, aÂşa ne manipulează masonii ăÂştia... - Âşi mă aÂştern la drum, cu costumul de ploaie pe mine. Bine, uÂşor de zi mă aÂştern la drum, a durat aproape o oră până m-am echipat, am pus totul pe Triumph, am reuÂşit să bag pe GPS adresa amicilor din Frankfurt, în fine ies din Viena, urc Âşi iar urc, printr-o pădure de brazi, cred că am urcat zeci de kilometri, pe o ploaie din ce în mai aprigă, ce naÂşpa e când trebuie să intri într-o benzinărie, să tragi la jumate costumul de ploaie, geaca, să scoți mănuÂşile, casca... I wanna ride, ride, ride! E miÂşto căci costumul de ploaie, mănuÂşile Âşi cizmele sunt date cu niscaiva cremă impermeabilizantă de la Benvenutti Âşi nu am nici o treabă cu ploaia. Ciudat totuÂşi cum am făcut ceva drum până aici Âşi nu mă simt în nici un fel, adică e ok, am mereu nerăbdarea asta să ajung mai departe, dar nu mă simt deloc ca Âşi cum aÂş fi în marea călătorie. Bine, asta cred că e Âşi sindromul autostrăzii, cred că poți să faci turul lumii pe autostrăzi Âşi să te simți la fel ca Âşi pe canapeua de acasă. Ce se întâmplă însă, încep să am o senzație de umezeală pe sub costumul de ploaie, adică merg de nu Âştiu câte ore Âşi ploaia nu se mai opreÂşte, cum e posibil una ca asta, mă ia aÂşa un val Âşi îi dau gaz Âşi gaz spre Germania, poate că acolo e senin, ajung pe la 160, mamă ce mai merg, când, depăÂşesc un tir de pe banda 1, vreau să intru la loc Âşi când pun gazul, cred că îl pun exact pe ceva alunecos pentru că îmi pleacă spatele, Âşi ăsta e Triumph Trophy nu supermoto, mă simt exact ca pe coada unei balene agitate, zic un “iui”, las gazul, motorul se potoleÂşte Âşi plec mai departe ruÂşinat că nu e bine deloc ce s-a întâmplat. De la faza asta, toata călătoria am căscat ochii cât cepele la schimbarea benzii pe autostrăzi, că era ud pe jos, că nu.

 

Ajung până la urmă în Germania, mânânc – scump, pe marginea Doamnei Autobahn – Âşi plec mai departe fericit că se răzbună vremea. Iată-mă printr-o pădure de pini, pe o autostradă cu patru benzi Âşi ceruri albastre, foarte lent cu 140 km-h față de celelalte vehicule, nu înțeleg unde se grăbesc. Urmez GPS-ul orbeÂşte, cuminte ca un Âşcolar, mă scoate Âşi mă bagă pe inele, intersecții, trebuie să fiu atent la ce arată săgeata aia, mai ales când sunt mai multe joncțiuni Âşi uite aÂşa ajung în fața unui bordel, sau mă rog sex center,adică mă trezesc cu un fund de rigips în bikini instalat pe o clădire plină de inimioare, iar la 200 de metri de treaba asta stau amicii. ÂŞi e un cartier destul de fițos, un soi de residence alea din Băneasa, însă cu mult mai mult bun gust Âşi cu mai mult spațiu între clădiri. Ralph scoate Polo-ul din garaj, bag Triumphul Âşi mă holbez la un Buell XBR, asta se întâmpla înainte ca firma să se închidă. Mă reapuc de fumat cu un Drum rulat, că deh sunt pe terasa unui apartament miÂşto din Frankfurt Âşi mă uit cu trec Âşlepuri pe Main, m-a ținut fix de luni până joi lăsatul de fumat.

 

Da, frumoasă senzație să hoinăreÂşti singur printr-un oraÂş necunoscut. Cobor în oraÂş, ajung la râu, zgârie norii se văd nu departe, câte un neamț mai face jogging, câteo nemțoaică mai trece pe bicicletă, uite aÂşa nu mă gândesc la nimic anume. Frankfurtul e combinație de oraÂş de provincie Âşi metropolă, nu are nici aerul îmbăcsit al primului caz Âşi nici circul(ația) celui de al doilea caz. Multe case, un centtru istoric redus la primărie Âşi câteva case miÂşto de unde te aÂştepți să iasă câte un Buddenbrook să se ia la harță cu alde Hagenstrom, plus centrul financiar bancar, făcut însă cu bun simț, în armonie cu natura cum se zice. Intru dintr-un magazin în altul, dar chiar nu mă excită, nu am venit la cumpărături aici, ajung apoi într-o piațetă plină de fete Âşi băieți de liceu, lipsiți de fumurile mai tinerilor noÂştri concetățeni. AdidaÂşi cu scheleței, blugi tociti Âşi din astea, chiar greu de găsit specia germană de cocalar prin Frankfurt. E mult mai verde decât Clujul, umblu prin parcuri Âşi regăsesc senzația aia din copilărie, de plimbare fără țintă, de ți se relaxează toți muÂşchii din corp Âşi ai o somnolență plăcută.

 

Vineri dimineața, Raluca Âşi Ralph bagă Mylene Farmer la boxe în timp ce mă pregătesc să o tai la concert. Am parte de niscaiva blocaje pe autobahn, mă bag printre maÂşini, apoi ajung cred că prin Ruhr Bahn Âşi aici e ca în jocurile alea cu trenulețe de când eram mic: autostrada cu patru benzi, coborâri de mulți kilometri, viaducte feroviare, fabrici Âşi uzine, mamă, mamă. Culmea, ajung Âşi în Olanda fără să-mi dau seama, apoi trec în Belgia. Simt cumva că mă apropiu de punctul maxim al călătoriei, într-adevăr în Belgia lucrurile încep să capete un aer mai intim, parcă e totul mai înghesuit, mă simt parcă pe BucureÂşti – PiteÂşti, mă depăÂşesc doi englezi pe vitezane, ne salutăm frumos, dar nu înțeleg de ce trebuie să meargă lipiți de bara maÂşinii din față Âşi apoi să o depăÂşească între banda doi Âşi parapetul metalic, în fine, prostia e universală, deci Âşi prostia motociclistică nu are limite. Asta e, fac eu pe filosoful Âşi am mai făcut, dar mi se pare că a depaÂşi printre cele două sensuri de mers, e ca Âşi cum ai merge pe stradă dând coate în stânga Âşi în dreapta. Părerea mea Âşi o suțin.

 

În fine, ajung în Bruxelles, capitala Uniunii Europene, stalpul nu stiu cum Âşi nu Âştiu ce, nenea Schuman, punerea la comun a resurselor de cărbune Âşi metal parcă, Becali, eBa, oraÂş anost Âşi fără cluburi zic jurnaliÂştii rumenos. Deci mă duc setat pe faza că Bruxelles e un oraÂş anost Âşi că Belgia e o țară de poponari blegi, violatori de copii, plus câțiva motocrosisti care mai spală ruÂşinea. Wrong! Bruxelles e super miÂşto, în primul rând arhitectura, apoi e ultra plin de viață, de toate națiile posibile, de oameni bine dispuÂşi, de negrese super bune, de biciclisti, de skateri, de foarte foarte mulți biciclisti, de mii de restaurante. ÂŞi nu cred că oamenii ăÂştia stau serile acasă Âşi vorbesc pe messenger, aÂşa că nu mă mai iau după ce scrie la ziar. Ajung la fix în fața Sleepwell Hostel Âşi de la o fereastră îmi face semne Oana. Ne plimbăm prin oraÂş, mâncăm chestii ce țin de o bucătărie din asta bazată pe fructe de mare, avem o tentativă de a ajunge la Roi de Boudin cu metroul, abandonăm Âşi ne ducem cu motorul la concertul Mylene Farmer!!!

 

Dar aici, e cum să zic, aÂşa ca după cum spunea Di Caprio în The Beach. AÂştepți o viață întreagă un moment Âşi în momentul în care îl trăieÂşti,ai fi vrut să îl simți diferiți. Ascult Mylene de 16 ani Âşi au fost momente în care dacă mi-ai fi spus că o să merg la concert cu ea ar fi echivalat cu o călătorie pe lună. Momentele în care mă uitam la câte un clip Âşi mă gândeam că o să o văd live, mi se făcea toată pielea de găină. La concert eram totuÂşi de destul de obosit de drum, mă dureau picioarele Âşi a fost o fază naÂşpa. Concertul a fost atât de grandios, încât aveau atâtea chestii tehnice, încât una s-a stricat Âşi a trebuit aÂşteptat peste o oră jumate să se repare. Timp în care ne-am uitat la un cap de mort uriaÂş pe ecranul de monitoare, iar eu de când am terminat liceul nu prea mai sunt fan capete de mort. Era un mesaj mortuar, de fapt tot concertul ăsta, inclusiv cocul cu cruci al lui Mylene a avut ceva funebru, să nu mai vorbim de “C'est dans l'air”, dansul scheleților, că m-a pus pe gânduri dacă asta nu e cumva soundtrack-ul marii conspirații masonice.

 

Bine, visual-surile au fost superbe. Când a cântat “Paradis inanime” zici că era un ipotetic soundtrack pentru “Orbitor”. Auriu, explozii de auriu, fapturi înaripate, lasere, Mylene într-un costum din ăla gen corp anatomic de muschi Âşi nervi, foarte organic totul. California, XXL, Desenchante, astea au picat la fix, dar Âştiu că la un moment dat a urmat o parte atât de lugubră că m-a lăsat tot cheful.În fine, ce tot îi dau eu cu Mylene, sunt convins că motocicliÂşti adevărați nu ascultă simandicoase din asta (btw, tocmai am descoperit ce miÂşto e Lady Ga Ga, nu glumesc), m-am amuzat Âşi eu de cum cântau niÂşte liceence, zici că erau corul fecioarelor Âşi cum se zvârcolea o grasă cântând “ C'est sexy la ciel de Californie”...Ce mai seară...

 

A doua zi am descoperit dictatura bicicliÂştilor. Adică exact aÂşa cum e dictatura automobilistilor la capitală, aÂşa fac bicicliÂşti duminica în Bruxelles. Se uitau la noi pe motor de zici că eram sataniÂşti călărind o racheta nucleară Âşi nu voiau în ruptul capului să ne dea cea mai mică prioritate. Având în vedere că în Viena Âşi Frankfurt trebuia să ai un adevărat sonar pentru benzile de biciclisti, că dacă numa un pic intrai pe una începeau toți să se agite de nu-i adevărat. M-au cam enervat ciciliÂştii excursia asta, chiar dacă ulterior am devenit Âşi unu. Fază faină, în Frankfurt au niÂşte biciclete legate te miri pe unde, pentru care dai un telefon, primeÂşti un cod, îl formezi, te dai, suni, spui unde ai lăsat-o Âşi plăteÂşti o sumă modică la factura de mobil. Bună treabă, ne-am dat Âşi noi.

 

Eheeei, ne-am întors noi în Frankfurt Âşi atunci au început problemele cu GPS-ul, care se descărca total Âşi trebuia făcută nu Âştiu ce procedură, cert este că am simțit că se ia lumina când s-a resetat GPS-ul pe autostradă. Cum mai ies eu de aici? Am început să mă orientez, Âştiu că e haios – după zgârie norii din centru, de unde Âştiam cum să ajung “acasă”, nu departe de sex center. Ce mai oraÂş!

 

Am mai stat noi vreo două zile prin Frankfurt.Nu am făcut nimic cultural, nu am vizitat muzee, nici nu mai Âştiu ce am făcut exact. Am fost foarte încântat să descopăr că în Germania, chefurile se opresc la ora zece punct, spre deosebire de Tei, BucureÂşti. Oricum, oamenii se distrau în bună pace Âşi nu în duÂşmănie ca la noi, căci se auzea doar muzica, nu Âşi răgete Âşi imprecații. Era atât de simpatic cheful deranjant al vecinilor de sus, cu un techno atât de fain, că am simțit o strângere de inimă când au oprit la zece fix, i-aÂş fi lăsat cu dragă inimă până la miezul nopții.

 

A venit Âşi ziua marii plecări, nu a fost aÂşa de trist, pentru că într-un fel, de abia atunci începea adevărata aventură, prin Alpi and stuff. Am luat-o prin sudul Germaniei, nu mai Âştiu exact pe unde, dar la un moment dat am ajuns prin Bavaria unde era atât de pitoresc, (da, stiu, daca iti place atât de mult, de ce nu te duci Marcule acolo, dar nu văd ce ar face un spirit umanist ca mine pe acolo, că nu Âştiu limba Âşi nu aÂş învăța-o niciodată la un nivel care să-mi permită se trăiesc din ea), că mi-a crescut inima de bucurie de la ce case german style Âşi dealuri verzi am văzut pe acolo. Am mai trecut printr-un oraÂş universitar al cărui lume l-am uitat Âşi am intrat în Elveția (fără paÂşaport, desigur...) pe un pod. Totul arăta bine.... GPS-ul indica nu mai mult de 2 ore până la Tiefen Castel, am sunat la Randolin Backpackers Hostel să le spunem că întârziem, că ăÂştia trebuie anunțați din timp că e simandicoÂşi, dar la un moment dat GPS-ul a arătat brusc la stânga, eu nu m-am băgat să nu cumva să cad, am intrat într-un tunel lung de 10 km, prin care am rulat singuri, de am început să mă întreb dacă nu am pățit ca Neo Âşi stația de metrou din Matrix.

 

Iesim pana la urma din tunel si GPS-ul insista sa o luam pe nu stiu ce drumuri laturalnice, eu nu si nu, el da si da, am uitat sa spun ca benzina era pe terminate si deja ma pregateam psihilogic pentru o noapte petrecuta prin ceva gara, eu nu si nu, pana la urma ma iau dupa GPS si ajungem fain frumos in fata unui... Bac, care evident nu mai era in orele de servici. Ok, cauta fain frumos tunelu, fa iar jdemii de kilometri prin el, intra pe autostrada in directia Livornom, suna la hostel sa le spunem ca intarziem ca astia asa vor, altfel nu te mai primesc, cauta benzinărie, toate închise, ciudată treabă, până la urmă am oprit într-o parcare lângă niÂşte tiriÂşti, unde am descoperit brusc că Âştiam maghiara Âşi ei mi-au arătat pe GPS-ul lor unde e Tiefen Castle si Gothard Strasse, cu randolinii ăia cu tot! Chestia e că Gothard strasse ăla avea vreo 25 de kilometri, GPS-ul voia să ne bage ba pe autostradă, ba să ne întoarcă, ba să ne bage pe nu Âştiu ce drum, până la urmă am ajuns la adresa indicată dar acolo era alt hostel, aÂşa că ne-am întors în stradă unde ne-a luat poliția elvețiană, asta în timp ce recepționerul se holba la Triumph Âşi la GPS, întrebându-ne dacă suntem putred de bogați în România... Polițaii au sunat frumos la randolini Âşi le-au spus că venim, ne-au arătat pe unde să o luăm, am găsit Âşi o benzinărie automată Âşi uite aÂşa, iată-ne pe Gothard Pass (care era fix deasupre autostrăzii, de aia nu mai înțelegea GPS-ul nimic), noaptea, brrr, ce poveste de spus la nepoți Âşi în sfârÂşit la randolini, o cabană old school unde am dormit duÂşi.

[Cavaleru]

of of poate la anu reusesc si eu sa fac o tura asa de lunga

[kris]

faina....faina de tot...si foarte bine povestita...asteptam continuarea

[marque]

vine acum si partea III

Mesaj completat

V

ÂŞi acum lucrurile încep să se învălmăÂşească, nu îmi aduc aminte exact pe unde am mers. A doua zi am plecat cred Âşi am făcut Albula Pass Âşi Jullier pas, dintre care unul era destul de prost asfaltat cu multe denivelări, de m-am trezit scoțând piciorul într-un ac de păr, ca la motocros, ideea era că am urcat Âşi am urcat, am urcat incredibil de mult, am avut parte de vii de viraje, de munți, de ceruri albastre Âşi cred că a doua seară am ajuns în Saint Moritz unde am cheltuit o parte semnificativă a bugetului nostru pe o cină într-un local chic. A doua zi de dimineață am râs de ne-am spart când am văzut un Logan MPV înmatriculat în județul cu Saint Moritz, pe mine asta m-ar termina psihic, să locuiesc în St Moritz Âşi să am un Logan Âşi am luat-o dacă nu mă înÂşel spre Stelvio, bau baul călătoriei, am bâjbâit puțin după Reschia Pass sau ceva asemănător Âşi ah, da, am descoperit că uleiul curgea liber din semeringul jambei stângi, ceea ce m-a prost dispus teribil, de l-am sunat pe Ionuț prin satelite phone – a pardon, aici îmi aduc aminte de fazele Ewan Âşi Charly cum erau pătrunÂşi ei prin deÂşert de ce chestii aventuroase fac, vai aÂşa Âşi eu eram prin Austria sau Elveția cu un telecop plângând, aoleo ce mă fac – deci l-am sunat pe Ionuț pe Orange, care mi-a zis că merge Âşi aÂşa dacă mergem pe drumuri bune, bine el nu Âştia că urma să mergem pe Stelvio, dar na, hai să încercăm ne-am zis Âşi iată ne în drum spre Stelvio, Âşi pentru un plus de dramatism a început ploaia, am pus costumele waterproof Âşi pentru un alt plus de dramatism mie au început să îmi sune în cap cântece de la Nightwish, din alea cu I walk alone, away, away, Over the hills and far away, dar ce e amuzant e că tot nu înțelegeam unde începe Stelvio Âşi tot o întrebam pe Oana dacă

 

Are we there yet?

Am făcut dreapta printr-o comună Âşi am luat-o pe un soi de trotouar asfaltat printr-un peisaj de backcountry, un drum superb pentru supermoto cu viraje foarte strânse, ceea ce ar fi putut fi Stelvio în accepțiunea mea, căci Ian Achim mă avertizase că dacă eÂşti forțat să ții dreapta, urcările sunt foarte abrupte, ca niÂşte triunghiuri Âşi nu ca niÂşte curba dulci. După aceea s-a terminat asfaltul Âşi am nimerit pe un soi de forestier – ăsta o fi Stelvio, după care am urcat iar Âşi iar, pe un soi de TransfăgăraÂşan, partea dinspre Sibiu Âşi am ajuns la granița cu Italia, pe la 2.300 de metri Âşi surprinzător, drumul continua să urce, până când am văzut faimoasa tăbliță cu Stelvio, ne-am imortalizat Âşi am plecat să caut urgent o toaletă. Când am ieÂşit de acolo, venea o mare ceață, aÂşa că mă bătea gândul să-i dăm bice, Oana voia să mănânce, eu nu înțelegeam cum vine asta să ajungi pe Stelvio Âşi să te gândeÂşti la mâncare, cred că Âşi din cauza aerului puternici rarefiat ne-am certat una bună iar eu am avut câÂştig de cauză. Vrei să ne prindă furtuna aici??? am întrebat eu dramatic. Se pare că la fel ca la Mylene, nu reuÂşeam să trăiesc momentul. Am început coborârea Âşi atunci m-am prins că cei de la Top Gear urcaseră pe acolo, într-adevăr e o treabă, bine zice Hammond, că parcă o mână tremurând a întins o spaghetă de-a lungul muntelui Âşi pentru că e atât de abrupt au trebuit să facă turnantele ca niÂşte cuiburi de rândunică, lipite de coasta muntelui, pe care eu le abordam cu un mare morcov. Am coborât de ne-a venit rău până am ajuns la un hotel agreat de Motorrader, unde am mâncat spaghete cu 10 euro, cele mai bune spaghete din viața mea, ceea ce a mai compensat puțin Âşi extravaganta cină din St Moritz. Chiar simțeam cumva că eram în Italia, era un iz mediteraneen, vegetația parcă era alta, culorile parcă erau altele, mirosul aerului era parcă altul. Am intrat la loc în mama Austria, pot să spun că partea sudică era chiar mai frumoasă decât estul, era Âşi mai idilic. Ne-a prin o mare ploaie, probleme cu vizibilitatea, tuna Âşi fulgera, eu eram paranoic că ne fotografiaza radarele Âşi nu înțelegeam de ce, pentru că mergeam cu 70, trebuia să ajungem undeva pe lângă Solden nu mai Âştiu orăÂşelul, ideea era că drumurile erau lejere, dar iar ne-a făcut GPS-ul figura, că a vrut să ne bage pe autostrada pe un drum din ăsta de întreținere printre niscaiva gospodării, eu am muÂşcat-o Âşi în concluzie am ajuns deasupra autostrăzii, pe ceva panta stupidă, că a trebuit să fac enduro ca să ne întoarcem cu Oana jos de pe motor iar în scărițe pe Triumph. Damn!

 

Casa omului mort

Trebuia să dormim la o pensiune numită Thomas Maurer Haus, ajungem în orăÂşelul cu pricina, GPS-ul spune că nu mai Âştie, eram într-un soi de Lego Land, cu case toate la fel Âşi numere de la 1 la 400, o vastă rețea stradală, noi căutând numărul 150. Am făcut la manevre du-te vino cu Triumphul de mi-a venit rău, mi-a sărit țandăra, pe deasuprea auzeam un uruit suspect de la frâne – or fi obosit de la Stelvio, mi-am zis, în fine am făcut o criză de nervi cu Thomas Maurer ăla! Hai să-i sunăm am spus, făcusem rezervare pe net, dar surpiză nu răspundea nimeni la niciunul din cele două numere de telefon! Ăsta nu semn bun. Găsim până la urmă Thomas Maurer Haus, cufundată într-un întuneric suspect Âşi învăluită de o liniÂşte dubioasă! Urc scările, uÂşa închisă, ciocănesc, sun, scot mobilul, luminez uÂşa Âşi ce văd, un anunț mortuar, cu un nene simpatic, pe care îl chema chiar Thomas Maurer! Ăsta o murit, țip eu, pătruns de oboseala de pe Stelvio, It's An Omen!, Oana încearcă să mă calmeze spunându-mi că nu poate fi aÂşa ceva, eu descopăr că Âştiu brusc germană Âşi spun că uite, iubitul tată, bunic, îÂşi ia rămas bun de la copii, etc, adică cum frate, să faci rezervare la o pensiune agro turistică sau ce-o fi fost Âşi ăla să moară între timp!!! În două secunde am fost pe motor, l-am întors, țipând ceva de genul “Acumunde mai găsim un hotel?”, dar iată că se luminează o fereastră Âşi apare o babă cu tichie, eu mă calmez subit Âşi îi explic că Wir habe reservation. Am intrat în casă întrebundu-mă dacă nu cumva o să pățim chestii gen filme de groază, privind circumspect la animalele împăiate de pe pereți, dar a fost ok, am înțeles că în zona aia, anunțurile de deces se țin mult timp pe uÂşi Âşi într-adevăr, respectivul era din feburarie 2009.

 

A doua zi, altă surpriză. Huruitul era desigur de la frâne, ceea ce m-a făcut să concluzionez filosofic, că aici se sfârseÂşte excursia noastră, mai aveam de mers pe ceva pas Âşmecher înapoi în Italia, plin cu avertismente pentru motociclisti, gen nu vă grăbiți măi băieți că e păcat, dar la noi nu se punea problema, că nu mai aveam frâne. Aici am atins punctul maxim din punct de vedere tehnic al excursiei, căci am demontat etrierii Âşi am constatat că doar plăcuțele din partea stângă erau duse. Uleiul scurs din furcă a făcut să se adune praf probabil, ceea ce a uzat plăcuțele. M-am interesat de un service, mai nimic, am sunat la Louis, nu aveau plăcuțe de Triump Trophy pe stoc, l-am sunat pe Ionuț, mi-a spus să ungem discul stâng cu ulei Âşi să mergem aÂşa cu grijă Âşi fără să frânăm prea mult, eventual cu spatele. Ok, ne-am luat rămas bun de la doamna Maurer Âşi am plecat spre Zell Am See, însă pe un traseu soft, fără cine Âştie ce passuri, dar am trecut totuÂşi prin Gerlos, unde am făcut o pauză, în orăÂşel tocmai se desfăÂşura un festival de aducere a vacilor înapoi de la păscut Âşi toată lumea era în sărbătoare, cântau din tulnice, beau bere, vacile erau împodobite, ce mai era super! M-am descărcat de minune cu Triumphul, doar cu frâne de motor, deÂşi am făcut ceva coborâri Âşi am ajuns în Zell Am See la un hostel anost. Seara am băntuit prin frumosul Zell Am See, am mancat ceva inghetata cu banane fierbinți la un local chiar fain cu muzica de boarderit Âşi ne-am întors la hostelul cel anost, cu paturi suprapuse, fara covor, fara o poza pe perete, parca era o celula. De ce sa stam noi aici cand putem dormi in Viena, asa ca hai la Viena, dar hai ca dacă tot e Grossglockner aproape Âşi dacă tot e bine asfaltat Âşi frâna de motor rulez, să nu ratăm Âşansa istorică de a ne da pe mărețul drum.

 

Fără frâne pe Grossglockner

AÂşa se face că dis de dimineață am uns frumos discul de frână stâng cu ulei semi-sintetic Âşi am luat-o spre Grossglockner, am plătit taxa printre Porscheuri Âşi Ducati Âşi am urcat, am urcat, iar am urcat, totul mergea strună, iarăÂşi m-a pălit impresia de TrasfăgărăÂşan X 10, dar atenție, nu spun că TransfăgăraÂşanul nu ar fi foarte frumos! Am ajuns la o intersecție unde în stânga se făcea Edelweiss Pizze la doi kilometri, iar în dreapta Ghețarul. Am zis să începem cu ce-i în dreapta, aÂşa că ne-am trezit pe vreo 15 kilometri de curbe, în gol alpin, undeva la peste 2.000 de altitudine, cu ceruri albastre, piscuri înzăpezite Âşi tot tacâmul. La un moment dat drumul a început să Âşi coboare, eu am intrat pe prietenoasa frână motor, Âşi de abia am piÂşcat frâna spate de două trei ori, că am simțit că aceasta cedează în mod dramatic, noroc cu reflexele mele de pilot de vânătoare, că am Âşi acționat discul de frână dreapta, puținul rămas din frâna spate, Âşi am tras pe stânga. Discul spate sfârâia Âşi pocnea. Situația nu era prea plăcută, eram la nÂşpee mii de metri haltitudine Âşi nu prea mai erau ok frânele, iată o situație nu tocmai plăcută. Colac peste pupăză, prietena mea era de părere că “am putea să o luăm încet” Âşi să ajungem la ghețar, ceea ce m-a impins la un acces de dramatism conform căruia puteam să ne lăsăm oasele pe acolo, suntem la 2.000 de metri altitudine cu frâne relative, trebuie să coborâm, iar ea se gândeÂşte la turism pe ghețar.

 

Din nou eram înt-o situație asemănătoare începuturilor mele motociclistice, adică mă uitam cu jind la alți cum se dau, ha ha ha. Duduiau Harleyurile Âşi 990 Adventururile pe acolo, iar eu nu Âştiam cum să facem să ne întoarcem. Mi-a trecut prin cap să urinez pe disc, dar Âştiam că acesta putea să se dilate de ruÂşine, aÂşa că am fumat o țigară meditativ, am luat de nenumărate ori temperatura discului până când am decis să urcăm până la intersecție, pentru că din punct de vedere al legilor fizice discul nu avea încotro Âşi trebuia să se răcească. Zis Âşi făcut, am luat o altă mare pauză dar degeaba ma holbam la stânci, floricele de munte Âşi la toată grandoarea peisajului ,ca nu mai imi ardea decât să coborâm odată, mai ales că venea o porțiune unde nu prea se putea opri. Am văzut chiar Âşi ceva maÂşină sport din aia mascată, scoop parcă ii spune Âşi sigur nu era Dusteru, dar putea să fie orice, mă lăsa rece. Iată cum îmi împlineam parțial fanteziile de a conduce un vehicul fără frâne la vale, deja mă Âşi gândeam cum să las motorul pe partea cu piciorul cel bun, în caz că nu mai luam vreo curbă. Până la urmă, Dumnezeu m-a ajutat Âşi cu două pauze la etajul coniferelor, Âşi era extrem de amuzant când treceam pe lângă tăblițe care te întrebau: “ARE YOUR BRAKES OK?”, Nooooo, țipam noi. Până la urmă am ajuns la “ghiÂşeu” Âşi am plecat spre Viena, a fost frumos, păcat că iarăÂşi s-a defectat ceva baterie centrală Âşi ne-am rătăcit puțin pe o autostradă, dar am ajuns la ceas de seară în oraÂşul lui Strauss dacă nu mă înÂşel, la niÂşte cunoÂştințe de-ale Oanei.

 

Urmează câteva beri alături de un om de Âştiință, alături de care am fost convins că înțeleg toate tainele universului Âşi un tur prin mai multe baruri vieneze eu nu înțeleg de ce se spune că e no fun, e cât se poate de fun, era un aer aÂşa subversiv punk acolo, că aÂş fi tot stat. A doua zi am găsit până la urmă “Âşientrul” Âşi ne-am tot plimbat până când s-a lăsat seara, după care am reluat programul Âştiințific. Asta din păcate ne-a întărzit mult plecarea, am ieÂşit din Viena pe la 13, când de fapt trebuia să facem acest lucru de dimineață, pentru a ajunge seara la Cluj Âşi uite aÂşa am înnoptat înUn garia, la, stați să mă uit pe Wikipedia, oraÂşul prin care trecea Dunărea Âşi am mâncat un gulaÂş bun Âşi am constatat că venise toamna, era aproape octombrie, acoperiti-mi inima cu ceva,da, era chiar Szolnok. Cred. Apoi, ne-am dat seama că am ajuns în România când ne-am trezit în OMV-ul de la intrarea in Cluj, minunându-ne de cât de (cuvant urat) poate să sune KissFM. Tipic, nu? ÂŞi acum urmează finalul fără glorie, după ce am lăsat Triumphul cu 6500 de kilometri mai deÂştept la Ionuț, nu am mai avut putere să mă urc pe 690 Enduro noaptea Âşi am luat un taxi negociat cu greu până la SighiÂşoara, de unde am luat trenul până în Buc, am dormit frumos pe banchetă, am ajuns acasă, am făcut un duÂş Âşi am mers la serviciu.

 

Chemarea Grossglockner-ului rămâne însă puternică. AÂşa că, la fel ca Âşi cucerirea în 2 episoade a Transalpinei, I ll be back!

 

 

 

 

Editat Iulie 19, 2010 de marque

[Vlad S]

Frumos

 

Cred ca a fost interesanta tura cu peripetii. E de povestit nepotilor...

[Dane_Bad]

cam putine poze,,,

[marque]

cam da, dar nu aveam rabdare sa ma opresc sa fac poze, chiar daca nu mergeam tare.