mrwwwhite

In sat, Ana si Baptiste trag la Serghey, un personaj nu mai putin fabulos decat locul in care traieste impreuna cu familia. Poliglot, chipes, initiat, Ana nu se poate decide daca Serghey e un surfer evlavios, un saman sau un artist mistic. In fiecare dimineata rusul, care are in grija singura biserica ortodoxa de pe insula, compune o alta arie sublima cu doar cateva sfori si cateva clopote. Drumetii s-au instalat in casa de oaspeti, un culcus de familie cu de toate, care indeamna la o sedere prelungita. Cat Serghey e plecat la cules de mure, oaspetii deretica in cabana si se ocupa de sera de legume a gazdelor. Cu motocicletele usurate de orice bagaj, Ana si Baptiste pleaca in misiune. Vor explora cei 75 pe 15 kilometri de uscat inconjurat de cel mai adanc lac din lume. Pistele si peisajul amintesc de tara lui Genghis Han – nu degeaba i se zice ‘mica Mongolie’. Din spatiu, conturul lacului descrie o lacrima, singura care intrerupe imensitatea greu de imaginat a Siberiei, aceasta intindere gigantica de stepa si padure vesnica. Undeva de-a lungul acestei faleze fundul lacului se opreste abia la 1637 de metri adancime! Iar pe malul celalalt, unde muntele umple orizontul, izvoreste legendarul Lena, la 4472 de km lungime abia al zecelea fluviu din lume. Lacul Baikal este o anomalie si un univers in sine: o cincime din rezervele de apa dulce de pe glob umplu una dintre cele mai vechi cicatrici geologice, o falie de 25-30 de milioane de ani al carui destin este sa devina al cincilea ocean al planetei albastre. Norii si ceata formeaza un spectacol permanent. Olkhon nu doar ca se bucura de un microclimat unic – cu cele mai putine precipitatii din toata Siberia – dar multe dintre speciile endemice au ajus sa sufere (datorita izolarii) mutatii australo-asiatice. Plajele au nisip de Caraibe; dar din desert se inalta palcuri de pini care amintesc ca cel mai apropiat nu e Ecuatorul, ci Cercul Polar. Oferta este incitanta pentru motociclisti: dealuri abrupte, un labirint de poteci brazdate de sleauri si venele radacinilor, paduri pustii cu arbori a caror scoarta pare ingenios sculptata de mana unui virtuoz, in timp ce ramurile implora cerul. Padurile de foioase din capul insulei se incheie cu inca un promontoriu glorios. Insula e presarata cu indicii. Nu doar cadrul natural si animalele sunt aparte pe Olkhon, ci si oamenii. Olkhon este insula sacra a samanismului buryat; de fiecare piatra, fiecare deal si fiecare pestera se leaga cate o legenda straveche; nenumarate totemuri (ovoo) si altare ritualice sunt instalate in locurile pe care buryatii le considera salasul spiritelor. Nu lipsesc nici ramasitele animalelor sacrificate in ritualurile de purificare, penitenta sau mariaj: copite amputate la jumatatea tibiei, dinti, framente de corn. Seara, Ana devoreaza din biblioteca exceptionala a lui Serghey cartea lui Jeremiah Curtincare a facut la 1909 o calatorie intr-o lume pe care din pacate generatia noastra a ratat-o. In ziua de azi complexitatea unor locuri ca Republica Buryata e rezumata eficient intre paginile de Lonely Planet, indosariata pe activitati generice si in efect condamnata la disparitie. Spre deosebire de aerul misterios al partilor nelocuite de pe Olkhon, satul lancezeste intr-un romantism care ii este propriu. Izbe de lemn cu obloane sinilii, ulite desfundate a caror liniste nu e tulburata decat de pusti balai tunsi la castron si de scartaitul bicicletelor. In port ruginesc cateva epave, iar pe uscat putrezesc hangare abandonate de pe timpul cand pescarii isi puteau intretine familiile din leafa.

Maine am lua un avion spre Lagos !!! Cat despre Vlad, ne am pus in gand sa va conectam pe toti. Aaa... si mai subtire cu emoticoanele ca o ia forumul razna!!! Continuam, Cu cateva zile in urma, cam pe cand eu treceam al tz-spelea rau de pe BAM-ul de vest, Ana parasea Ulaanbaatarul impreuna cu Baptiste. Ca de obicei, soarele este absent peste orasul amortit de noxe. Centimetru cu centimetru, DRZ-ul si TTR-ul strabat pentru ultima oara favelele de iurte care demonstreaza ca in Mongolia nu trebuie sa fi nomad ca sa traiesti la cort. Orasul asta e ceva special – o anomalie in inima stepei, o urbe care si-a incarcerat cetatenii sub promisiunea unui viitor de obiecte care le vor pecetlui nefericirea. Sau poate e doar Ana enervata din cauza vremii mizerabile. Spre finalul zilei cei doi motoristi decid sa nu-si prelungeasca agonia cu o noapte la cort, mai ales ca potopul e in toi. Pentru 30 de dolari camera nu ofera clante la usa, intrerupatoarele scot scantei si panorama este incantatoare. Pana in Ulan-Ude drumul este impecabil. Ana continua sa se intrebe de ce atatia motociclisti soseau in oaza oripilati de ruta dinspre Rusia, si abandonau traversarea Mongoliei, intorcandu-se inapoi in fostul imperiu. Sa fie o coincidenta ca majoritatea abandonurilor se faceau pe mobre intre 800 si 1200cc? Ca si eu doua saptamani mai devreme, Ana si Baptiste sunt fermecati de peisajul Siberiei, care este splendid. Trickul rusesc este admirabil de reusit: la mongoli au ramas stepele sterpe si norii de furtuna, la rusi cerul e albatru ca speranta si un soare stralucitor vegheaza peste taiga. Ca un facut, si primul pranz in Rusia este delicios, iar Ana chicoteste cu veselie de cate ori cate un soldat sau o precupeata o abordeaza pe strada, ambii convinsi ca Ana e rusoaica get beget. In fata celui mai mare cap de Lenin din fosta URSS, indragostii din Ulan Ude isi fac poze cu telefonul iar turistii isi dau rendez-vous cu gazdele de couchsurfing. Omul Anei nu raspunde. Dar cele doua motociclete cu crampoanele pline de noroi si cu numere straine au atras deja atentia cui trebuie. Stas, se prezinta tanarul inalt, osos, cu ochi jucausi si o cicatrice proaspata care ii acopera tot antebratul stang. Ha ha, rade el, am luat o ‘lama’. Asta insemnand ca a luat o cazatura serioasa de pe un Kawasaki. Voi de unde si incotro? Romania, spune Ana, iar el, si arata spre Baptiste, e din Franta. Stas este primul dintr-o lunga serie de rusi pe care numele patriei lui Baudelaire pare sa ii dea gata. Cat Ana incearca sa ii explice ca in principiu merg la cineva, Stas formeaza un numar in telefon si incepe sa discute aprins. Baptiste s-a fastacit. Ce facem? o intreaba pe Ana, care ii raspunde sa stea linistit si sa lasa magia Rusiei sa isi faca treaba. Ti-am povestit ca asa fac rusii, acum o sa sa vezi cu ochii tai. Stas inchide telefonul si pare absolut incantat sa ne anunte sa prietenii lui – membri in clubul de bikeri al urbei – ne vor caza la ei in sediu. Nici nu se pune problema unui refuz: in cateva minute vin doi baieti in veste de piele si blugi zdrentuiti artistic, care ii conduc pana la periferia unde o gasca consistenta s-a adunat in fata unei structuri de cadre abandonate intre cladiri industriale. Acesta este sediul clubului de bikeri: doua camarute, bar, de-ale muzicii si canapele pentru prieteni sositi pe neasteptate dar intotdeauna bineveniti. Tot ce lipseste – apa, buda, confort – este compensat de energia molipsitoare a rusilor. Ana si Baptiste parcheaza la caldurica, apoi cineaza, sporovaiesc si petrec pana in zori cu fabuloasele gazde. Dimineata – de fapt pe la zece – sunt treziti de Andrei pe CBR 1000 RR. E prea tarziu pentru a mai onora propunerea lui de ieri pentru o tura la manastirea buddhista din oras; dar se simte dezamagirea din ochii lui Andrei. Hai sa mergem, ii spune Ana lui Baptiste, baiatul asta isi doreste din tot sufletul sa faca un gest frumos pentru noi. Poza de adio. Alaturi, Sasha aka “Real men ride choppers” Ulan-Ude este capitala Republicii Buryate. Etnia din republica este o ramura mai conservatoare din familia mongola, unde traditiile samanice sunt inca foarte puternice, desi buddhismul este practicat cu tot atata devotament. Padurea din spatele manastirii este o dovada poetica a credintelor animiste ale buryatilor. In apropiere de Irkutsk, Ana, care ruleaza la circa o ora in urma lui Baptiste, vede pentru prima oara Lacul Baikal, aceasta mare siberiana. Pe partea cealalta a lacului, eu rulam inca sub un soare la fel de glorios, dar pe un drum complet diferit si intr-un frig feroce. Orasul Irkutsk este unul dintre cele mai pitoresti din Rusia: arhitectura tzarista aliniaza armonios promenada de pe rau. Pe fundul apei odihnesc cheile de la zecile de mii de lacate care asigura perenitatea legamintelor de dragoste dintre bastinasi. Seara, Ana si francezul ies la o bere cu gazda lor, Marina, si cu Roman, colegul de couchsurfing care calatoreste de mai bine de un an din Argentina natala prin toata lumea. Baptiste nu poate parasi orasul fara sa schimbe lantul in parcarea unui atelier moto, unde Ana gaseste dosit vehiculul lui de suflet: un monociclu. Francezul face o demonstratie. Apusul urmator ii prinde pe cei doi motociclisti instalati confortabil la bivuac. Mesajul prin care ii cer Anei sa imi trimita coordonatele GPS de pe insula Olkhon, incotro se indreapta, o incurajeaza sa creada ca totul este in regula cu mine pe BAM. Nici ca s-ar putea insela mai mult. 300 de km de sosea prin taiga si un feribot gratis mai tarziu, DRZ-ul si TTR-ul ruleaza pe o insula care pare desprinsa din povesti: Olkhon. Este 1 septembrie, prima zi de scoala in Rusia, si toti turistii au parasit insula. Pustie, inconjurata de albastrul calm al lacului, Olkhon are un farmec unic.

Nici noi! Mai sus sunt niște supozitii personale. Răspunsul oficial încetează sa apară la mai mult de patru luni de la incident iar având in vedere ca motocicleta este iesita din garanției este logic ca interesul producătorului pentru acest caz este minim. Mai jos gasiti continuarea pe care o asteptati, adica primul calup din povestea inceputului unui sfarsit. _________________________________________________________________________ 'Sa nu conduci motociclete' Hotarasc sa ma tarai inapoi in Severobaikalsk. Conduc cat pot de incet, asa ca voi face de doua ori mai mult timp decat la dus. Pe drum am destul ragaz cat sa-mi cumpanesc optiunile, in functie de timp si de bani. E duminica la pranz; sa caut un alt sudor in Severobaikalsk care sa peticeasca ce a mai ramas din cadru in speranta ca voi reusi sa parcurg si ultimii ~800 kilometri pana in Irkutsk inseamna sa ma amagesc singur. Desi, ura si la gara! La casa de bilete ma interesez mai intai de trenuri, si aflu ca azi pleaca unul la Irkutsk si ca maine va pleca cel de Moscova. Dar daca pot imi iau bilet de Irkutsk, pot sa pun si moto la bagaje? Tanti de la informatie ma trimite la ‘bagajnaia adilenia‘, adica, deduc eu, la biroul de bagaje. Insa nu inteleg ca e vorba de un alt corp de cladire (corpul nr. 2) si cu biletul de Irkutsk in mana, nimeresc la etajul 2 al aceleiasi cladiri, taman in camera de comanda a garii de tren. Liubea, o rusoaica prezentabila, blonda, inalta, la vreo 40 de ani, ma ia in primire din usa. Ii explic ce caut si Liuba – care vorbeste putina engleza – propune sa ne interesam impreuna la informatii. Se confirma ca e in regula sa trimit 690-ul la Moscova, dar numai daca pe biletul meu este trecuta aceeasi destinatie. Sunt deci nevoit sa imi schimb biletul si dupa ce imbuc ceva la cantina garii, sa ii trimit Anei un SMS: Houston we have a problem, ii scriu. La 2 pm se deschide biroul de bagaje si la ghiseu ma intampina o acritura comunista care nu are nici un chef sa dialogheze cu un strain care vorbeste cu doua cuvinte in rusa si restul in engleza. Nu-ti putem incarca motocicleta in vagon, imi spune, pentru ca nu avem lucratori. Ma gandesc sa o sun pe Tanea din Tynda si sa o rog sa ii explice babei ca sunt gata sa platesc suplimentar pentru incarcare. Dar pe Tanea o gasesc in toiul serbarii din prima zi de scoala; imi dau seama ca nu pot sa abuzez de bunatatea ei, ii trasmit imbratisari si inchid, apoi ma intorc la Liuba. Sunt primit ca un prieten vechi: stai jos, ma pofteste Liuba impingandu-mi o farfurie cu prajituri de cofetarie in fata, nu vrei sa-ti fac un ceai? Imediat ce Liuba poate lua o pauza, mergem sa parlamentam cu acritura. 15 minute si cateva telefoane mai tarziu Liuba are o veste buna: ti-am gasit un vagon care pleaca chiar acum la Moscova, zice; am eu niste baieti care pot sa te rezolve cu incarcarea marfii, uite numarul lor de telefon. Sar’m'na Liuba, cam cat o sa ma coste? Nu stiu, Ioane, imi spune Liuba, noi de regula nu facem astfel de servicii; banuiesc ca te vor taxa la kg. Apar baietii cu duba: niste azeri cu mainile batatorite de munca. Incarcam motocicleta in duba, apoi mergem in gara de marfa unde ca sa o putem pune in vagon suntem nevoiti sa o ridicam – noi patru plus doi oameni de la caile ferate – mai sus de nivelul umarului! Pe drumul inapoi in gara de calatori intram un pic in vorba: soferul dubitei are impreuna cu baietii lui o mica afacere-capusa, care supravietuieste, ca multe altele, de pe urma marilor corporatii ruse. Desi am convenit la 1500 de ruble pentru incarcare, cu tot cu spagi si taxe la diferiti marunti ai garii, azerul imi spune: omule, m-ai ajutat, ai muncit cot la cot cu noi, o sa-ti iau numai 1000 de ruble. Pentru ca nu am ars gazul prin Asia Centrala degeaba, imi pica fisa sa ii multumesc in turceste. Iar pentru a-l impiedica pe omul super incantat de gestul meu sa imi returneze toti banii, imi iau imediat si adio. In toata operatiunea asta, nu s-a discutat inca nimic de acte… peste 5 zile suni la Moscova la numarul asta, mi-a spus azerul la despartire si sunt suficient de paranoic ca sa ma intorc pentru a treia oara in zi la prietena mea Liuba. Nu-ti face griji, totul va fi ok, imi spune rusoaica; dupa inca o noapte in Severobaikalsk si o bere savurata pe dealul din dosul pensiunii, cu vedere la Lacul Baikal, a doua zi urc in Trans-Siberianul care ma va duce la Moscova. The next day I start my bikeless Trans-Siberian journey to Moscow. La clasa a treia vagoanele nu sunt compartimentate, ci organizate in celule cu cate 4 paturi suprapuse. Pe culoarul ramas sunt aliniate alte perechi de paturi rabatabile si eu nimeresc in cel de sus. Atmosfera e joviala: betiva de vizavi ma indeamna la o chiftea si o votca si schimbam doua vorbe. De unde esti, ma intreaba betiva, din Romania ii zic. Asta e tigan, ii spune ceva mai tarziu grasul din patul de jos unui vecin de vagon, ceea ce incheie orice dialog intre noi. Imi indrept deci atentia catre un alt alcoolist prietenos, Tolea, care rupe destula engleza cat sa ne amuzam cu istorioare din fundul taigalei, unde el munceste ca inginer silvicultor. In restul timpului ma intretin cu cele doua tantici care lucreaza in ture ca intendente de vagon. Sictirite la debutul voiajului, apoi din ce in ce mai prietenoase si zambitoare, ele sunt responsabile peste distributia lenjeriei de pat, mustruluirea pasagerilor, intretinerea samovarului care duduie la capatul culoarului, vanzarea de suveniruri demodate si supa la plic catre calatori si, desigur, spalatul linoleumului cu mopul. In Omsk Tolea coboara din tren si in locul lui urca trei negri. Cat sunt interogati de cele doua intendente incerc sa trag cu ochiul la pasapoarte. Cantaret amator in baruri, in varsta de 22 de ani, Michael e cel mai vorbaret dintre cei trei. Ne imprietenim. Michael imi povesteste ca el si amicii provin din familii bogate din Accra si ca tocmai au efectuat un stagiu intr-o tabara de vara internationala, un fel de practica care ii va ajuta sa adune credite pentru a aplica la facultatea la care viseaza sa ajunga, celebra MIT. Sunt impresionat de povestea africanilor care fac voluntariat in Rusia si istorisesc cate ceva din propriile aventuri moto. Inainte sa ne despartim, ghanezii imi imprumuta incarcatorul ‘african’, un gizmo pe care ultima data l-am folosit in Mozambique! Zilele trec incet. Prizonieri in cutia de metal pe roti, profitam de orice oprire pentru a ne dezmorti oasele, dar garile par mereu aceleasi alcatuiri utopiene din linii care converg la infinit, populate cu gherete din care se intampla sa-si faca aparitia femei in uniforme impecabile incep sa patruleze agale, pe tocuri ametitor de inalte, chiar pe linia de tren. La 4 dimineata sunt pescuit din gara de Vlad. Romanul este o gazda desavarsita: rasfaturile culinare si sesiunile de dormit ca buturuga in caminul primitor sunt alternate cu o tura prin centrul Moscovei impreuna cu amicul Max, o bere cu Walter @Sibirsky Extreme si un concert de muzica cubaneza cu Tom si Tony. Dupa saptamani petrecute in taiga si cu stresul cadrului fracturat pe cap, nu imi e lesne sa ma relaxez, dar rusii si expatii sai nu sunt niste oameni oarecare. Ca bine a zis-o Churchill: “Russia is a riddle wrapped in a mystery inside an enigma.” Ospitalitatea si spiritul de camaraderie trebuie sa-si fi atins desavarsirea aici.

Vine, vine... Pai sincer fractura asta asa severa tot de la o (micro)fisura trebuie sa fi plecat. Odată o bara rupta structura a început sa cada precum un castel de cărți. Mai nasol e ca toată fata se mai susținea doar in barele superioare deci sa mi fi rupt gâtul sau măcar un picior ar fi fost foarte posibil dacă aveam ghinionul sa mai continui drumul in starea aia. Daca ar fi sa speculam in continuare, intrebarea se pune dacă (micro)fisura a apărut datorită unui incident in care a fost implicată motoreta la primul proprietar (in primii o mie si ceva de km ai motocicletei) sau in procesul de fabricație. Din folosit motocicleta in mod "normal" oricât de entuziast este riderul si având in vedere participările la Dakar ale acestui cadru (cadrul de 690 este 95% identic cu cel de 690 Rally Factory Replica sau 450 Rally Factory Replica) este greu de prevazut ca o fractura de genul asta sa se întâmple. Ana are 1.55m înălțime Multumim, Tija! Este, as spune destul de dificil ca dupa o asemenea experiența sa nu evoluezi in niciun fel. Iar motivul pentru care o facem publica este de a încuraja lumea sa facă acest pas. Numai asa avem o șansa de a schimba ceva in societatea in care trăim. Aceasta schimbare începe in fiecare dintre noi cu o decizie. A noastră a fost de a ne urca pe o motocicleta si de a pleca in Africa. Asa este Sprike, este o soluție buna pentru a avansa din câmp. In cazul meu am descoperit fractura prima data intr un oraș deci am reușit sa ma târâi pana la sudor cu viteza redusă. Pentru mine a fost mai de graba BANG, BAM, BANG Multumim ca ne urmărești CipriAT!

Dar cand ies de pe ultimii 180 de km de nisip si pietris, regret reintalnirea cu asfaltul. Noaptea trecuta mi-am dat seama ca m-am miscat mai repede decat ma asteptam, si i-am cerut Anei, care e in drum spre Baikal, sa imi trimita prin SMS coordonatele GPS ale locului in care va campa pe Olkhon. Vreau sa-i fac o surpriza insa, i-am scris sa nu ma astepte acolo mai devreme de sapte zile. Raman in Severobaikalsk; cat dau o tura de oras si imi cumpar de-ale gurii, aflu ca in Rusia notiunea de tarif single se refera la dimensiunea patului in care dorm eu, si nu a impiedicat receptia ca intre timp sa-mi atribuie un coleg de camera. Un rusnac slabanog savureaza un omul afumat de Baikal si un PET de 2 litri de bere cu televizorul pe mute. Camera miroase a afumatoare. A doua zi dimineata ma pun din nou in miscare. Putine ceasuri mai tarziu, o senzatie familiara imi coboara ca un vitriol inghetat in picioare. Cadranul arata doar 80 de km din Severobaikalsk. Cu un presentiment sumbru, opresc, descalec, si inspectez cadrul. A crapat din nou. Doar pinii eterni de la orizont imi calmeaza cat de cat furia.

Supravietuiesc noptii polare si urmeaza trecerea peste raul Kuanda, unde Kim si Noah, alungati de paznic, au fost nevoiti sa inchirieze o duba care i-a trecut prin rau. Dar casuta portarului e abia pe partea cealalta; daca imi reuseste planul, nu vad cum ar putea sa ma intoarca din drum. Sincronizarea e perfecta: cu 2-3 km inainte de pod aud si imediat vad marfarul salvator in oglinzile mele retrovizoare. E permisul de libera trecere peste pod. Ta na naa! Las trenul sa ma depaseasca si cu tema Mission Impossible in gand, accelerez in trena ultimului vagon. La intrarea pe pod ma pozitonez pe cei 30 de cm. Marfarul acopera sunetul motorului meu. Cand ajung in raza paznicului, ii dau gaz pe langa el si sar de pe pod inapoi pe terasament. Strigatele lui disperate ma lasa indiferent, cascadoria mi-a reusit. Ma indepartez fredonand melodia din film, in bubuitul tobei Akrapovic. Urmaresc pe GPS: arata ca Vitim, este pe unde ar trebuie sa fie Vitim – am ajuns deja lafaimosul pod? Ma bantuie din Uzbekistan. O orizontala de 2,5 metri latime si 570 de metri lungime suspendata la mai mult de 15 deasupra raului. Minutele ramase imi intensifica pulsul. S-au inregistrat recorduri de viteza, a aparut “Vitim Bridge club” in semnaturile unora de pe adv – Vitimul e una dintre probele clasice pe BAM. Opresc sa ma reculeg cateva secunde. Pun contactul, bag 1-a, ii dau, bag a doua, ma ridic in scarite si doua curbe mai tarziu am intrat pe Vitim. Pe prima portiune merg intre plankurile batute de-a lungul podului. Un crampei de secunda simt ca laterala anvelopei rade lemnul, dar ma redresez si sar peste zona urmatoare care are circa doua palme inaltime (un fel de speed bump racordat grosolan la suprafata orizontala), dupa zicala “cand nu sti ce sa faci, da-i gaz”. La un moment dat aud un bip: sa stii ca s-a oprit gopro-ul. Calculez ca nu-mi arde sa trec de trei ori Vitimul ca sa-l trag in film si opresc. Fir-ar sa fie, de fapt camera functiona. Respiratia imi e domoala ca in apnee si percep amplificat bazaitul accesoriilor. Redemarez; nu aveam in plan oricum sa bat nici un record. De partea cealalata sentimentul de bucurie, chiar daca nu e nimeni cu care sa-l impartasesc, e deplin. Desfac un borcan de muraturi si o conserva de sprot afumat si dupa cele 30 de minute de gustare o iau din loc. La caderea noptii regasesc bolta atat de instelata incat chiar daca am o camera decenta la gazda, nu ma indur sa inchid ochii si sa adorm. Rezumatul zilei 4:Leprindo 6:36 – Taksimo GH 13:20 202km; A cincea zi debuteaza cu tripticul taiga, liniste, ceata. Deja m-am obisnuit sa am singuratatea drept fidel companion. Incep sa cred ca era necesara, pentru ca dialogul nu ar fi putut sa contribuie cu nimic la experienta. Pornesc devreme din Taksimo, dar injur copios segmentul de 200 de km pe care revine schema cu pamant batatorit si bolovani (rough gravel). O noua succesiune de poduri rupte si drumuri asisderea imi fac o foame de lup. Mai scap o data mobra in apa, dar fara urmari.

Din Chara merg in Old Chara, cu gandul sa ajung la dunele de nisip. O mlastina ma intoarce din drum la fix cat sa gasesc un cui infipt ineficient in cauciuc. Pe malul lacului Leprindo indur cu greu inca o noapte de cancer. Trebuie sa incerc sa ma grabesc pe timpul zilei. Pacat, caci e tare frumos pe aici. Rezumatul zilei 3: Olekma 7:40 – Old Chara 12:30 – Novaya Chara 13:30 – BC2 pe malul lacului Leprindo 16:00 296km Rezist la orizontala pana la 4, cand imi fac fiertura salvatoare, indulcita cu cateva picaturi din sticla pe care am pregatit-o pentru paznicul urmator. Ceai cu rom la gamela, ca in tabarele din copilarie. Ca un adevarat cercetas, imi moi indexul in gura si testez vantul care imi scutura binisor cortul. Lampa frontala ilumineaza un deget care pare sa fumege. Soarele topeste bruma si incet ma pun in miscare. Zilele nomade in Siberia sunt glorioase, pentru ca sunt limpezi ca cristalul. Inteleg de ce multi si-au cautat refugiu unde Revolutia care s-a nascut 6000 de km mai la vest a ajuns mai tarziu decat internetul. Pe langa refugiatii politici si cei impinsi de devotamentul pentru solitudine, taigaua e o gazda regretabil de intelegatoare cu tantarii care ii sunt fara indoiala imigrantii cei mai nesuferiti. Ma consolez cu peisajul care e uneori ca in seara asta: prea grandios ca sa ingaduie altceva decat contemplare si mutenie. Sublim. Din trei culori modeste: albastru, negru si verde, taigaua naste un univers cu nuante de care ochiul ramane sedus.

BAM-ul nu e pt. cei slabi de inima asta e clar; dar nici Ekok-Mamfe sau 3000km de DRC . Asa cum amicul Colebatch bine spune, daca nu suferi un pic, nu e adevarata aventura . Suntem peste tot!!! Mai ramane sa incepem sa ne si iubim intre noi si atunci lumea o sa devina "locul nostru de joaca" iar evreii mici diletanti . Nu stiu daca ti mai amintesti ca si in Africa am avut niste intalniri d'astea de gradul III inclusiv una despre care nu am povestit pe blog dar despre care o sa amintim in carte. _______________________________________________________________________________ Frigul ma incetineste foarte mult, iar soarele se stinge cu viteza. Din cand in cand trebuie sa opresc si sa dansez ca apucatul in jurul mobrei, ca sa imi pun in miscare sangele din picioare. Cel mai neplacut e sa trebuiasca sa tot intru si ies prin apa, in aerul care e la fel de limpede si la fel de taios ca diamantul. Daca diseara nu gasesc o incapare in care sa ma dezbrac, nu cred sa ma pot incalzi suficient cat sa pun geana pe geana. Dupa amiaza ajung in orasul Olekma si pentru ca nu exista benzinarie, niste pustoaice pe scuter ma conduc la statia de pompieri. Iti fac rost de benzina, imi zice Kostea, dar maine dimineata. Mai tarziu ma lamuresc ca omul e de garda si de abia in zori ar putea sa-si paraseasca postul si sa se repeada de acasa cu bidon din rezerva lui de combustibil. Intreb de gastelnitza si toti trei pufnesc in ras: nu exista gazda pe aici, dar, si Kostea imi face semn catre usa care duce intr-o camaruta adiacenta, poti sa dormi la mine. Spre norocul meu peste noapte nu izbucneste nici un incendiu in oras, altfel de recunostinta ma tem ca as fi sarit impreuna cu Kostea in foc. In statie insa se face suficient de cald incat cizmele si cortul insirate fleasca langa ZIL-ul pompierilor se usuca aproape integral pana in zori. Rezumatul zilei 2: BC1 5:30 – Yuktali 9:30 – Pompieri in Olekma 14:30 225km; Poza de grup dimineata cu seful garnizoanei. Nu contenesc sa apreciez lipsa oamenilor intre localitati; pe de alta parte, fiecare asezare din Siberia pare un recipient cu esenta a tot ceea ce ne face dor si nevoie de spiritul uman: caldura, compasiune, altruism. Mi-e destul o picatura ca sa-mi refac toate rezervele de energie. La una dintre treceri dimensiunea bolovanilor ma ia prin surprindere si KTM-ul gusta din rau. Noroc ca perioada anului e propice: cotele apelor sunt scazute. Scenariul enduro al zilei continua pe masura 690-ului sau a altuia de-o teapa: poduri prabusite sau de cale ferata, ‘fast gravel’ cu intervale nisipoase si poate cea mai dificila suprafata de rulaj de pe ruta – pamant batatorit cu pepite de granit de pana la 10 cm inaltime (‘rough gravel’). Ori le treci in viteza riscand sa iti defectezi suspensia (daca nu ai o suspensie mai buna) sau abordezi cu viteza moderata si ochii in patru la cataroaie (ca pe Marsabit-Moyale). Eu, cu cadrul lipit cu scuipat si mobra echipata cu suspensia de fabrica, este limpede cum am procedat. Cu dezavantajul ca fiecare piatra se simte in ghidon. Din a treia zi de condus in felul asta durerile de incheieturi sunt infioratoare, dar cum spune si colegul Walter, “you have to suck it up, princess”.

Probabil ca cei de la exploatarea forestiera la care am dat alarma au plecat spre el cu un camion si au reusit sa l scoata cumva. Asa cum am "patit" si eu, in Rusia cand cineva e la ananghie sigur ii sare altcineva in ajutor. ________________________________________________________________________________________________ In urbea cu pricina, mai intai imi refac proviziile, si abia dupa aia incep sa intreb de adresa. Sunt reperat de Volodea, un rusnac trecut de 50 de primaveri, abtiguit, bine dispus, la volanul unei dubite. Benzin iesti? ii arunc, si Volodea imi face semn sa-l urmez. Trecem mai intai printr-o curte plina de barci unde nu e tipenie, apoi ne abatem sa-i culegem un tovaras si in fine esuam undeva in varful unui deal, in fata unei bojdeuci care se arata a fi chiar locuinta si benzinaria ambulanta a celui recomandat de moldoveanul meu. Totul bine, numai ca respectivul nu e acasa. Insotitorii mei se apuca sa traga de usa si sa bata in obloane, ceea ce determina un vecin sa se deranjeze pana la noi cu informatia ca stapanul casei e plecat, dar ca vine numaidecat. In asteptare ne consolam cu un festin pe capota dubitei, la care eu contribui cu clasicul sprot afumat, iar rusii cu doza de vodca.Problema nu este primul shot, ci lupta sa refuz urmatoarele zece, pana cand sticla ramane mai uscata ca Gobi. Dupa ce negustorul de benzina isi face in fine aparitia, alimentez si gasesc ca nu sunt altii mai nimeriti decat betivii mei sa ma conduca la chioscul unde pot cumpara o sticla de vodca. Taria e un fel de asigurare – dupa sfatul lui Walter – ca urmatorul paznic o sa ma lase sa trec peste pod. BAM-ul e noapte si zi: fiecare portiune e menita sa ma opreasca din drum cu o schema diferita. Trebuie sa stau cu ochii in patru. O balta ma prinde nepregatit; ori diavolii albastri din Hadesul mongol, ori amicii mei cu dubita de deaunazi, dar cineva a lasat de curand transee adanci pe fundul malos. Derapajul ma trimite in S-uri de-a lungul piscinei de 50 de cm adancime; cumva inchei executia la verticala, la un pas de boscheti. Asta e unul dintre ghionturile de teama pe care mi le da BAM-ul. Pentru ca sa inec ceva cu atata electronica pe el ca un 690, poate fi aici echivalent cu sfarsitul. Urmeaza o trecere de rau inselatoare: cativa zeci de metri latime, apa limpede, pietris alunecos pe albie. Pornesc GoPro-ul si ii dau drumul. Baldabacul ma anunta ca ma scufund in rau si imi aminteste tardiv si ca efectul de lentila face ca adancimea reala fata de cea pe care o estimezi cand vezi un rau cu apa cristalina e considerabil mai mare. Desi sunt in picioare, apa mi-a ajuns pana la jumatatea gambei; in loc sa raman calm si sa tin trasa, abdic in directia unei zone semi-solide, un fel de insulita napadita de lastari. Ma reculeg, si continui cativa metri, dupa care ma retrag in defensiva si imping pur si simplu motocicleta impotriva curentului si apoi afara din rau. Cand ajung la casuta portarului care vegheaza peste raul Olykoma, bariera e pusa. La auzul motorului, omul vine sa ii dau darul si imi face semn sa astept. Il aud cum da prin statie intrebarea, si imediat urmeaza semnul ca pot sa trec. In zona de pietris de marmura, riscul sa ma blochez in strat e ridicat. Prefer suita de sleauri prin padure, trecerea standard de rau si zona nisipoasa prin care ajung la liziera, dar aici descopar ca raul pe care tocmai l-am traversat este doar un tributar. Adevaratul rau, Imangra, e imens – nu pot sa trec pe aici. Sunt nevoit sa refac traseul, sa gasesc o bifurcatie, sa urc pe terasament si apoi pe podul de cale ferata. Bifurcatia isi indeplineste mizerabil functia – este poate cea mai adanca zona mlastinoasa, una dintre baltile din serie inghitindu-mi fata cu tot cu lumini. Pentru o clipa imi imaginez cum in sfarsit ma voi scufunda, dar in secunda urmatoare dau cu roata de teren solid. Ceferistii de dupa pod ma intreaba cat e ceasul

Pe la 3 dimineata ma trezeste frigul. Ma perpelesc pana la 5, cand simt ca nu mai pot sa stau la orizontala. Soarele apare dupa 8; in asteptarea lui ma ocup cu singurul lucru care ma poate dezmorti – un ceai fierbinte. Pornesc printr-un frig naprasnic, incotosmanat in tot ce am la mine. La niste zeci de km de orasul Yuktali, ajung la un pod si vad un UAZ-452 care opreste pe partea cealalta. Pasagerii coboara pe rand sa verifice cu pasul stabilitatea puzzle-ului de barne. Cand trec pe langa ei, cel mai tanar imi raspunde la salut. Otkuda, ma intreaba.S’Romanie, ingaim, si in secunda doi aud: ce dracu’ cauti pe aicea romane? Hait! Aflu ca tanarul e moldovean de-al nostru de pe langa Chisinau si ca lucreaza la compania de cale ferata. Moldoveanul (numele din pacate imi scapa) imi explica pe un petec de hartie cum sa ajung la singurul om care ar avea benzina de vanzare in urmatorul oras unde nu exista benzinarie oficiala. Pe drum e cam asa:

Lucram la urmatorul post, pina atunci sa ajungem si aici cu povestea la zi. Dupa ce pranzim impreuna, Sasha, Natea si Kostea ma imbratiseaza si ma conduc la iesire. Simt cum imi tremura carnea de anticipatie. In povestile cu super-eroi inceputul este intotdeauna tenebros: legenda se naste intr-o alee ingusta, sub un felinar stins, cu o arma la tampla. Un eveniment trist sau inspaimantator impinge un personaj oarecare intr-o directie neasteptata. La finalul paginilor devorate cu pasiune ne-am obisnuit sa gasim un deznodamant pozitiv. Plec sa il aflu pe al meu. Primii circa 200 de km stiu ca sunt in stare buna asa ca o iau usor; obiectivul primordial e sa ajung la destinatie. Nici un sat in pustia prin care serpuiesc paralele doua sine de fier indicand, fara sa le lege, orizonturi opuse. In loc sa-mi dea angoase, locul imi da energie. Incep sa apara zonele in panta, portiunile ingustate, grohotisurile si ravenele cascate de torentialele de peste vara. Doar manifestari timide a ceea ce va urma. Urmaresc terasamentul si albia de rau; uneori ma abat de la calea ferata virand pe drumul de camioane, rezultatul fiind ca la finalul zilei bifez alte zeci de poduri in diferite stari de degradare, cateva treceri de rau si alte cateva poduri de cale ferata. Nu stiu cine a stat sa le numere, dar cifrele oficiale sunt uluitoare: 4200 de poduri pe BAM! In noptile petrecute la Sasha am analizat track-ul Sibirky Extreme si mi-am marcat cu POI-uri trecerile mai importante de rau. Spre innoptate ma apropii de primul dintre ele. Apa involburata a raului Chilchi interzice trecerea. Fac cale intoarsa la bifurcatie si imi dau seama ca inainte sa pun cortul va trebui sa traversez primul pod de cale ferata. Bariere cu spike-uri pe jos obliga masinile sa treaca prin apa Odata podul trecut, adrenalina imi inneaca creierul. Soarele a apus intre timp, nu mai am decat sa pun cortul, sa mai arunc o privire inspre rau si pod si sa-mi savurez cina. Ca o adevarata mamica de Rusia, Natasha mi-a pus la pachet un borcan de varza calita cu carne, cateva rosii si o jumatate de paine. Rezumatul zilei 1: Tynda 12:00PM – BC1 17:15 275km

Salutare Zairule si multam de urare. Eu nu am nici un dinte impotriva modelului de motocicleta, care e cea mai buna si performanta pe care am avut-o pana acum si care consider ca e Motocicleta pentru Aventura. Imi vine greu sa cred ca am avut ghionionul sa nimeresc acel cadru din nu stiu cate produse, care sa aiba un defect de fabricatie; desi intr-adevar si asta este una dintre ipotezele posibile. Cum eu nu am avut nici un incident cu 690-ul, a doua ipoteza ar fi ca fostul proprietar de la care am cumparat-o cu putin peste 1000 de km mi-ar fi ascuns un incident important. Am cumparat pana acum 6 motociclete: 3 din Romania, 3 din afara tarii noastre. Dintre toate, cu care crezi ca am avut probleme? Iti spun eu: cu cele doua cumparate second hand din Romania. Mai mult, motocicleta Tenere cu care am facut ce am facut in Africa, pe care am iubit-o amandoi si pe care am fost nevoit sa o vand pentru a-mi putea urma visul, este si ea victima unui fel de a proceda care este din pacate destul de prezent in piata auto-moto second hand de la noi. Nu-mi place sa arat cu degetul si nu ma plag, dar asta e o realitate. Legat de sudor, nenea pe care l-am gasit in Tynda nu a fost artistul de care un Trelis are nevoie. Consecinta fiind descrisa in urmatorul episod, care incepe mai jos: '''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''' Sa BAM sau sa nu BAM Davai omule, spune Max, nu e prima data cand vad cadru rupt. In spatiul unei secunde, banalitatea cu care Max trateaza situatia ma dezamageste. Ne uitam si pe partea cealalta. Simetric primeia, descoperim a doua fractura. Max continua sa palavrageasca. Am avut aici mai demult niste overlanderi din Australia care au patit acelasi lucru, zice. Sudorul meu le-a reparat cadrul si oamenii au ajuns intregi la destinatie. Insa confirmarea oficiala a dezastrului imi lasa o senzatie de greata. Odata dat totul jos de pe moto si cadrul complet expus, paranoia atinge cote maxime. Numaram nu una, ci cinci fracturi. Faimosul cadru Trellis! Pur si simplu nu-mi vine sa cred. Lucram in liniste – nimeni nu are chef de speculatii – si intre timp isi face aparitia sudorul, un gras la vreo 60 de ani, care arunca o privire super plictisita in directia mobrei de parca ar zice fir-ar, iar ma pune seful la munca in loc sa-mi vad in tihna de ale mele! Spre dupa-amiaza motocicleta e pregatita pentru sudura si plictisitul este deranjat din nou. E tarziu, prietene, o facem maine dimineata, zice. Dar cum dau sa ies pe usa, apare Max. Cum adica nu mai sudam, se ambaleaza rusul, unde-i Vasea? Pe la 5 seara eu cu inima indoita iar sudorul cu mutra acrita ne apucam, ambii impinsi de la spate, el de sef, eu de nevoie, sa reparam structura din crom-molibden. Heirupistic as zice, pentru o operatiune atat de delicata, dar nu am ce face. Decizia de a scoate jugul si cartusele de la suspensia fata – la insistentele lui Max – se doveste proasta, pentru ca ne dam seama ca nu avem cu ce sa fortam cadrul la pozitia initiala. In fine, reusim sa aliniem fracturile si sudorul incepe o treaba nu foarte estetica. Dar si el si Max ma asigura ca sudura o sa tina cum se cuvine si ca totul e sub control. Rezultatul final insa nu mi se pare convingator. Cu o sudura facuta cam de mantuiala, un travaliu de amploarea WR tocmai a iesit din discutie, dar incep sa ma gandesc destul de serios ca nici BAM-ul nu e o idee sanatoasa. Platesc cele 3000 de ruble care mi s-au cerut si ma sui in masina lui Max. Motocicleta ramane pe loc. La Sasha masa ma asteapta intinsa, cu voie buna, bere si atmosfera de familie care imi descretesc eficient fruntea. Dupa cina ma asez la calculatorul gazdelor, sa ma pun la curent cu ultimele stiri despre inundatii. Ma sfatuiesc cu Sasha si Natasha, ma perpelesc singur, incerc sa separ adevarul de stirile bombastice de pe internet. Dar m-am impacat deja cu ideea ca OSR nu e in carti si am hotarat ca e stupid sa incerc sa ma tarai ca melcul pana la Magadan si inapoi cu cadrul sudat numai ca sa bifez traseul pe harta. Intrebarea e: are rost sa tai din schema BAM-ul? Sa ma intorc deci pe asfalt, de-a lungul celor 3500 de km inutili pe care am venit sau sa ma aventurez pe drumul mai interesant dintre cele doua, pentru care am batut de fapt atata cale? Sa BAM, sau sa nu BAM? Soseste raspunsul lui Matthew —————————- Date: Thursday, August 22, 2013 5:45:09 AM / Subject: Re: Spot tracker Hey Dude, Very tempting, cheers for the offer but I don’t really fancy riding this 250 off road. It’s ok to potter along but it’s not that well maintained so dont want to risk it. I’m going to head to Vladi then take the train back to Ulan Ude. When do you plan on being in Irkutsk? Hopefully my bike will be repaired so I can meet you there. All the best Matty —————————- Dimineata ii dau vestea si Anei: —————————- Date: Friday, August 23, 2013 7:37:59 AM / Subject: Raliul UB Magadan – Update III 160km de offroad (drum de gravel da cu gropane) catre tynda si cadru s a rupt… este incredibil. —————————- Inapoi la Kamaz, observam o fisura care ieri ne-a scapat. Sudorul o repara pe loc, reasamblez motocicleta si Frankenstein porneste la prima cheie. Cei cativa kilometri de la centrul Kamaz pana la Sasha in batatura imi dau incredere; simt ca 690-ul si-a recapatat rigiditatea. In inbox ma asteapta un mesaj: —————————- Date: Friday, August 23, 2013 12:14:08 PM / Subject: Re: Raliul UB Magadan – Update III sunt ingrijorata de ce imi spui crezi ca tine moto sa faci Mag, BAM ul? dar mai departe…. americile etc? e aici si chris, cel care a mers pe Xchallenge-ul lui phil si el zice ca nu are rost sa astepti sa repare drumul spre magadan…. dar parerile sunt impartite cris intreaba ce s a rupt? ‘main chassis sau rear subframe’? am vazut ca ai comunicat cu colebatch si ca ar mai fi cineva pe traseu; ai grija de tine si bafta, ana —————————- Se pare ca inainte sa parvina stiri directe, oaza deja fremata de zvonuri. Lumea calatorilor e mica. Cat Ana a fost in Terelj, unul dintre paturile din dormitor a fost ocupat de Chris, cel care a imprumutat pana la Magadan Xchallenge-ul britaniculului Phil, cu care am petrecut cateva zile in Uzbekistan, de la intrebarea caruia s-a declansat incursiunea in Siberia. Phil a renuntat la Magadan pentru inima unei rusoaice care acum cateva saptamani i-a devenit sotie. In vremea asta, netulburat de ceea ce nu stiu – adica de ce se vehiculeaza despre mine si motocicleta mea in Ulaanbaatar – am luat intr-adevar contactul cu Colebatch, care tine gestiunea riderilor in miscare pe rutele din si inspre Rusia de est. Vlad, un roman expat in Moscova care a facut peste vara drumul invers, de la Magadan in capitala rusa este o alta sursa de informatii (aflu ca 2 zile a stat blocat pe Lena impreuna cu un prieten, din pricina ploilor si lucrarilor de interventie). Ar mai fi un canadian pe un XChallenge, la 900 de km de mine, in Yakutsk, ma informeaza Walter. La mine mai dureaza cateva zile de servisare, dar daca ma astepti in Tynda, imi scrie canadianul, am putea sa facem BAM-ul impreuna. Desi e limpede ca mai e inca putin si vine iarna, chibzuiesc ca e o idee buna sa il astept. Pana soseste canadianul hotarasc sa plec intr-un ride pe un drum destul de dificil incat sa pot testa reparatia mobrei. Aleg BAM-ul de est, care arata cam asa. Email catre Ana: ———— Date: Monday, August 26, 2013 7:52:23 AM / Subject: news acum plec in test pe east bam, sper pina la lacul zeya. probabil miercuri ma vad cu ed in tynda am lasat rucsacu si trailmaxurile la sasha sa le puna la tren. poate mai dau mesaj pe mail miercuri, ca ma intorc aici sa i salut. te iubesc, ———— Majoritatea celor care se hotarasc ca traverseze Siberia cu trenul aleg faimosul Trans-Siberian. Construita intr-o epoca in care tzarii nu vedeau nici un rost in a devia infrastructura prin sate paupere cu mujici pierduti in taiga, magistrala ferata strabate indiferent o zona vasta din Rusia, desfasurandu-se de la Moscova la Oceanul Pacific. Dar in vreme ce Trans-Siberianul a fost terminat prin 1916, undeva la nord exista o alternativa, un proiect inceput de Stalin si aproape terminat sub Brejnev prin ’91. Acesta este Baikal-Amur Mainline, adica ceea ce rusii numesc BAM. Linia de 4324km de cale ferata a fost proiectata sa devina o a doua artera vitala a Rusiei; in realitate incepe pe la doua treimi din distanta si se rataceste inspre nimic, de-a curmezisul unei zone putin populate unde o mana de orasele abia comunica prin cateva drumuri prost asfaltate. Trans-Siberianul s-a nascut dintr-o ambitie si continua sa se bucure de o alura romantica printre calatori; BAM-ul a crescut dintr-o utopie si drumul de-a lungul magistralei a nimerit in capul listei “de facut o data in viata”. Nu stiu care dintre cele doua destine intriga mai mult. 1-2 zile pe BAM-ul de est ma gandesc ca vor fi lamuritoare. Cu optimismul la cote maxime, fiecare dintre cei 80 de km de drum imi intaresc convingerea ca reparatia va tine. La prima mare trecere de rau dau peste o scena tipica. Cu cisterna blocata pana la brau in apa inghetata, soferul, inca un Sasha, ochii siniliu deschis rataciti in zare, pufoaica Adidas inchisa pana la nas, isi fierbe pe marginea drumului un al nu-stiu-catelea ceai. Evident Sasha nu are semnal la mobil si asteapta sa apara o masina sau cineva care i-ar putea da o mana de ajutor. Sporovaim, norii se aduna pentru o rapaiala. In loc sa ma apuc sa crosetez pod dupa pod mai departe, numai ca sa am ce sa trec inapoi, hotaresc sa ma intorc spre Tynda si sa dau alarma in primul catun, ca cineva sa vina sa il scoata pe Sasha din rau. 48 de ore mai tarziu gasesc in inbox un mesaj deja vechi. ———— Date: Monday, August 26, 2013 7:52:23 AM / Subject: news aici a sosit kurt, cel care a fost cu noah si a declarat ca ti a explodat motorul… lumea in oasis e pe panica se discuta ca nu e bine sa fii singur, mai ales anul asta cand sunt inundatii catastrofale in zona de azi dimineata rene ma preseaza sa ii vand DRZ ul; stiu ca esti in papuris, dar…. te rog dc ai cum, sa imi raspunzi ana ———— Astfel aflu ca in Oasis se dezbat vestile de pe WR, OSR si BAM. Ana, la mijloc in viesparul de testosteron prea ingust pentru atatea harfe, a intrat la griji. De indata ce fac cunostinta, Kurt o sfatuieste pe Ana sa modifice airboxul DRZ-lui, pentru ca “asa bagi wheelie instant”. Discursul despre trickuri este intrerupt de un corsican cu informatia ca Ana e prietena lui John, cel care s-a gasit cu Noah si a plecat spre BAM. A, ala e terminat, zice Kurt, Noah mi-a scris ca tocmai i-a bubuit motorul. Panica. Te inseli, ii spune Ana, motorul avariat ii apartine lui Matt. Oricum KTM-urile astea sunt niste gunoaie, o tine americanul pe a lui. Controversa continua. Cum nimeni nu stie decat fagmente de adevar, zvoneria se ingroasa. Are cadrul rupt? intervine Chris. Gata, tre’ sa arunce mobra la gunoi! Cum, se duce singur pe BAM, zici? adauga englezul. John asta al tau e un iresponsabil si un nechibzuit. Genul asta de afirmatii o conving pe Ana ca trebuie sa plece mai repede din oaza. Pentru ca Ana nu e genul naiv care speculeaza la primul zvon, care pleaca urechea la primul ‘profesor’, care abandoneaza la primul atac. Vreau doar sa nu ascund faptul ca ideea de comunitate care se sprijina cu informatii si chiar cu gesturi concrete e doar unul dintre multele capete ale acestui balaur care alcatuieste lumea moto. Insa ca pe forumuri, ca si in oaza orice poate fi expert. Adevarul este, si toti care au fost acolo vor da din cap, cand esti in rahat pana la gat poti sa te lasi inghitit, sau sa iti inghiti scarba, si sa faci orice ca sa iesi. Si inchid paranteza. Canadianul din Yakutsk continua sa ma tina in sah, amagindu-ma ba ca pleaca spre Tynda, ba ca mai mestereste ceva la moto… Asta imi da ragazul sa rezolv cu Stop leak un por aparut in radiator, sa-mi refac stocul de duct tape si alimentarea de la Garmin. Prognoza meteo anunta 4 zile de vreme buna, dar noaptea temperaturile bat deja spre zero grade, iar cele diurne scad zilnic. Sunt constient de calitatea indoielnica a sudurii, dar nu vreau sa ratez BAM-ul. Nu vreau ca in lunile si anii de pareri de rau de mai incolo sa fac bucle catre acest moment, sa intorc cheia in contact si sa resuscitez sirul evenimentelor, sa-mi inghit mandria si grijile si sa incerc sa iau o alta hotarare. Mai bine o iau acum pe cea mai buna. Plec singur. Tastez catre Ana: ————- Date: Tuesday, August 27, 2013 7:57:52 AM / Subject: Re: more news!!! drumul la magadan e in lucru adica de la inundatii s au mai rupt bucati si autoritatile lucreaza la el – deci nu merita sa ma risc sa stau blocat cateva zile ptru un drum de gravel pina la magadan si retur. daca fac asta nu mai am timp de bam si as zice ca e mai interesant si mai challeging. PS daca nu luam sacu de dormit paralizam pina acum. … si cica spre magadan deja sunt -5 noaptea ————-

Cred ca raspunsul se gaseste in acest pasaj: ...Ana abia a prins gustul motocicletei si are chef sa se mai dea. Eu sunt obsedat de o idee. Ideea unui loc atat de indepartat incat a devenit aproape un mit. Magadan. Ii expun Anei planul meu: o sa fac singur o bucla pana la Magadan, iar la intoarcere BAM-ul, urmand ca noi doi sa ne regasim fie in Ulaanbaatar fie in Irkutsk. Siberia e atat de aproape, ii spun Anei, ca simt mirosul pinilor si aud pietrele de pe BAM scrasnindu-mi sub roti. E un pas logic inainte, o oportunitate pe care nu pot sa o ratez. Sentimentul nu e mutual. Nu vreau sa te astept in UB, imi spune Ana, si nu ma incanta sa conduc singura pana in Irkutsk. Intr-o dupa-amiaza, in incercarea de a-mi limpezi gandurile dupa inca o dezbatere aprinsa, ma hotarasc sa ma catar pe un deal atat de abrupt incat sarbatoresc performanta 690-ului cu cateva ture date in jurul totemului budist din varf. De sus cuprind cu privirea Urga la care visau hoardele mongole acum cateva secole. Un nor de cenusa regurgitat de centrala termica arunca umbre otravite asupra orasului. Sunt umbrele progresului. O relatie pusa sub presiunea unei aventuri implica si confruntare si dragoste, si intransigenta si acceptare. Dupa ce cumpaneste mai bine, Ana imi da dreptate. Stiu cat de greu a fost pentru tine sa ma sustii in toata calatoria asta, imi spune, si sunt recunoscatoare. Ana stie ca am nevoie de tripul asta solo in Siberia: abia asa voi putea sa testez 690-ul si pe mine, in ritmul meu propriu, nu in cel dat de cel mai putin experimentat dintre noi. Trebuie sa recunosc, cei 15000 de km alaturi de un incepator nu sunt usor de condus pentru nimeni, mai ales daca acel incepator este cineva de care esti profund atasat emotional. Noi barbatii suntem protectori. A fost stresant si frustrant sa asist neputincios la derapaje care pareau catastrofale, dar urmate de redresari uimitoare, sa urmaresc virajele Anei executate pe muchie de prapastie. In plus, stiu ca ne va prinde bine sa fim departe unul de altul pentru scurt timp. In ultimii ani am fost nedespartiti zi si noapte, iar ultimele luni au fost destul de intense. Faptul ca vom trai fiecare cate o experienta personala interesanta ne va reseta instinctele pentru a ne continua calatoria impreuna asa cum stim noi mai bine. Fara mine acolo ca sprijin pe care stie ca se poate baza, Ana va invata sa nu mai caute sprijin. Stiu ca multi m-au judecat sau ma vor judeca pentru ca mi-am "abandonat" iubita in UB si am plecat la vanatoare de unicorni. Dar sa nu uitam ca Ana a demonstrat nu o data cat poate sa creasca in momente dificile. De cand am inceput sa umblam amandoi prin lume am cautat sa ne testam, pentru ca stim ca numai in afara zonei de confort putem sa ne dezvoltam abilitatile. Ni se pare normal sa nu ne cocotam pe laurii presupuselor victorii, sa nu ne complacem in cine suntem, ci sa incercam sa aflam cine putem deveni. Povestea tripului asta ar fi putut sa se numeasca: "Poate un incepator sa ajunga pe Coridorul Wakhan pana in Mongolia?" E clar ca raspunsul este "da, cu sustinerea potrivita si cu atitudinea corecta orice este posibil", altfel riscul este ca incepatorul sa nu se bucure de experienta. In cazu nostru, incepatorul s-a distrat la fel de bine, daca nu chiar mai bine decat ghidul... La cativa km de Tynda dau iar de asfalt si din primii metri observ ca motocicleta e “ciudata”. La intrarea pe podul care duce in Tynda intru in trafic si rulez cu viteza redusa. Dar nu am nici o indoiala ca ciclistica nu e asa cum trebuie sa fie. Mai intai banuiesc ca am pana, apoi ca sunt rulmentii si in fine ca e vorba de ceva legat de partea fata a motocicletei, poate ceva la suspensie. De abia am ajuns intr-un oras nou dupa km de gravel plini de adrenalina. Ca orice om imi fac o lista de posibilitati si incep sa le tai de la cea mai simpla, la cea mai grava. Cu prima ocazie trag pe dreapta si verific. Comprimand de cateva ori furca fata, observ un joc in suspensie fata de jug. Dau vina pe rulmentii de la jug, dar pentru ca e in orice caz prea tarziu ca sa mai fac ceva azi, ma indrept catre singurul hotel din Tynda. Pretul prohibitiv ma trimite la plimbare pana la primul semafor unde vad un grup de bikeri adunati intr-un parculet. Garez in campul lor vizual si imi fac de lucru pe GPS. Asa cum ma asteptam, in cateva secunde sunt abordat de o bikerita care ma intreaba daca sunt OK. Gulya este cea mai potrivita persoana sa joace rolul ingerului salvator. Dupa o relatie cu alcoolul care aproape ca a ucis-o, fata a descoperit motociclismul si a facut in primul ei an de condus de 15000 de km in toata Rusia. Un drum pe care l-a pus intre sinucigasa de ieri si luptatoarea de azi. Ii povestesc Gulyei ca ma indrept spre Magadan si BAM, ca am o problema ciudata cu moto si ca am nevoie sa dorm undeva o noapte. Este sunat un oarecare Max, care stie destula engleza cat sa lamureasca ca intr-adevar caut o gastelinitza ieftina si un mecanic. Cele doua pensiuni din oras sunt full. Nu-ti bate capul, ii spun Gulyei, sunt obisnuit sa dorm la cort. Ma duc 30 km in afara orasului si maine vedem cum facem cu mecanicul. Incercasem deja sa il sun de pe roaming pe acel Sasha despre care imi vorbise Alexey, dar fara succes. Imi vine ideea sa o intreb si pe Gulya, iar fata il suna numaidecat. Da da, zice Sasha, adu-l incoace. Sasha este mecanic de locomotiva pe BAM si are un Harley. Ma asteapta in poarta, de mana cu Kostea, pustiul lui in varsta de 7 ani. Nu te stresa, se rezolva totul, spune Sasha in timp ce imi face turul casei. Maine mergem la Max, la centrul Kamaz. Apare si Natasha, nevasta lui Sasha care preia fraul mitigarii judicioase a problemelor de vestic pierdut in spatiu care ramane blocat in oraseul lor din fundul Siberiei. Kostea este transferat in dormitorul parintilor, pentru ca imi va ceda camera pentru cateva nopti. Pustiul ma priveste cu suspiciune, dar isi muta ghizdanul plin cu rechizitele cu care se pregatea sa inceapa scoala. In fine, Natasha pregateste o cina in familie capabila sa potoleasca foamea unei caravane de calatori care nu au mai mancat de o saptamana. La sfarsitul mesei platourile arata ca dupa un masacru. Am devorat puiul, salata boeuf si muntii de varza calita, iar Natasha pare incantata. Am presentimentul ca legatura care s-a format intre meseni o sa dureze. ————————————————————————————- Seara ii scriu lui Matt Wednesday, August 21, 2013 9:07:04 PM Re: Spot tracker Hey man, my sucky roaming phone won t let me sms. I m in Tynda at the moment and the bike feels weird after the pounding of the road to here. If all’s fine (will check it tomorrow) I’ll head for the BAM. The winter road is closed due to massive floods in the area and the OSR is impassable. Care to join me? ————————————————————————————- La centrul Kamaz dau peste o atmofera amuzant de familiara: desi hala apartine unei firme private, pe sistemul practicat in fabricile comuniste din Romania (model rusesc fara indoiala), programul de lucru este investit fie in frecarea tiparului, fie in rezolvarea micilor afaceri personale. Max, managerul centrului Kamaz e motociclist pasionat. In fiecare vara omul pleaca pe DRZ 400 in ture de cate 10 zile, singur, fara telefon, ca sa se rupa de tot. Fain mai e KTM-ul asta, zice Max, ma bate si pe mine gandu’ sa-mi iau un 990. Hai sa vedem ce are mobra! Urcam 690-ul pe o buturuga si incepem sa tragem de furca fata. E clar, e un joc consistent. Max incepe sa injure ca KTM-urile sunt praf, ca furca e terminata, ca ce mai tura-vura, trebuie sa desfacem sa vedem ce e acolo. Impingem motocicleta in alta zona a halei si o urcam pe un stand. Aici lumina e uniforma si nu ne mai fura mozaicul de umbra si soare lasat de structura tavanului. Cand tragem din nou de furca ne dam seama ca jocul nu e acolo, ca furca se misca odata cu jugul si vedem prima crapatura in cadru. Sunt alb ca hartia iar pulsul mi-a sarit instantaneu la cota unui om care sare cu coarda. Dupa cateva minute lungi, cineva rupe tacerea in ruseste.

Parcul e plin de vietati, de la veverite, marmote, pasari, pana la serpi. Asta nu inseamna ca pe alocuri natura nu e generos decorata de mana omului. Urmatoarele 48 de ore sunt investite in explorarea portiunii de nord-est a parcului, unde peisajul arata ca locul de joaca al unor uriasi. Vacile mongole sunt la fel de neclintite ca si iacii in ideea de se catara oriunde iarba e mai grasa si mai gustoasa. Dupa o noapte la iurta (cu tot cu buda aferenta!) Ana si Baptiste fac o vizita manastirii buddhiste ascunse intr-un pliu al muntelui; versetele puse in calea calatorului care urca poteca de acces fac ca drumul lin sa para abrupt si anevoios. De sus valea e innecata in lumina; mica asezare de case aminteste in mod curios de un satuc dintr-o tara nordica. Dar prevestirile de pe pazia manastirii sunt severe: iata ce ii asteapta pe cei care calca alaturi de drumul drept; pentru a se asigura ca preferinta ei pentru coclauri nu o sa o duca fix in bratele diavolilor albastri, Ana face apel la zei, iar peste noapte trage cu urechea la ritualul samanic care se intampla sa aiba loc la un luminis de cortul ei. Vrajile nu-si fac efectul, pentru ca in mai putin de 48 de ore Ana si Baptiste sunt nevoiti sa se intoarca in curtea oazei, unde camioanele par sa nu se fi mutat din loc. Intoarcerea in Ulaanbaatar nu e numai necaz: in oaza au revenit si alti prieteni, printre care corsicanii. Grupul (aproape) reintregit isi propune sa combata efectul capitalei cu o cina la un indian. Dar pentru ca Ulaanbaatar este Ulaanbaatar, chiar si accesul intr-un restaurant cu preturi la nivelul celui mai scump indian din Romania se face cu pretul vietii. ———————————————— Ana imi scrie: cu baptiste am planuit sa plecam de aici pe 27 vezi ca viza de rusia expira pe 14, deci trebuie sa iesim pana atunci ———————————————— In Never, unde drumul se bifurca catre Yakutsk si Vladivostok, ne intalnim cu Kim si americanul Noah care vin de pe BAM cu intentia de a face drumul la Magadan impreuna cu Matthew si cu mine. Matt urma sa aduca la punctul de intalnire un colet din Ulaanbaatar cu greutatea kitului de decompresie automata, piesa reparata in Irkutsk de Noah la 690-ul din dotare. Cum Matt a ramas blocat, eu fac pe curierul. Dar de cand am schimbat noi SMS-urile planurile tuturor s-au dat peste cap. Al treilea tovaras de drum al baietilor, un anume Kurt, a hotarat sa se intoarca in Mongolia, lui Matt i-a murit mobra, Noah s-a amorezat de o bikerita rusoaica cu care s-ar putea reintalni in drum spre Vlad, iar inundatiile din Siberia au luat proportii. Asa ca dupa o poza de grup, facem intr-adevar schimb de echipa, dar altfel decat am chibzuit initial. Americanul, Kim si croatul pleaca spre Vlad: Kim si Robert dupa barca, Noah dupa fata. Eu raman pe directia Yakutsk. Dar deja indoiala ma roade: are vreun sens oare sa bat ca nebunul 3000 de km dus-intors, plus inca vreo 3000 de la Never la Irkutsk (din care am facut deja 85%), numai ca sa ajung la Magadan? Daca e pe bune ce se aude despre blocajele pe Kolyma Highway, riscul sa naufragiez intre doua echipaje de lucratori rusi care repara drumul este real, iar sa-i astept zile la rand sa soseasca nu e, in cazul meu, o perspectiva grozava. Baietii nu ma lasa nici ei cu mana goala. Am discutat despre traseul spre Tynda, care e punctul de inflexiune la aproximativ jumatatea drumului, intre BAM-ul de Vest si de Est. Kim si Noah mi-au dat informatii legate de semafoarele de cale ferata de pe BAM, trecerile de rau si locurile cheie unde sunt obligat sa trec pe podul de cale ferata. Urmatorii 180 de km pana in Tynda sunt in lucru, cu niste portiuni mai nervoase. Fiecare suflet intalnit in Rusia conteaza. Daca ursul siberian ramane ascuns si isi vede cu indiferenta si timiditate de treaba lui, rusul isi face din ajutarea calatorilor o misiune. Pe Alexey din Celiabinsk il intalnesc dupa 50 de km de drum, si aceasta intamplare se va dovedi salvatoare. Alexey vine de la Yakutsk pe un CB 400 (da, o motocicleta de strada); dupa ce de acasa la Magadan a mers pe o Africa Twin, la Yakutsk si-a vandut mobra si a cumparat-o pe asta cu care se intoarce acasa. Nu ne despartim pana nu imi da doua numere de telefon: cel al unui anume Sasha din Tynda si contactul lui Alex, seful clubului de bikeri din Yakutsk. Orice problema ai, imi spune, ii suni pe astia doi. In sfarsit, ma bucur de pietris, de 690 si de gandurile mele. La fel ca Asia Centrala, Siberia este propice sufletelor care isi cauta rostul. Pentru ca e ingradit de geografia condensata pe o suprafata redusa, travaliul spiritului europen isi gaseste rostul in certitudinile descoperirilor stiintifice, in revelatiile ezoterice. Spiritele Asiei Centrale se regasesc in natura care le oglindeste pe ele insele. Noi calatorii nu putem sa atingem in scurtul nostru periplu nici limpezimea demonstrata de vanatorii lui Herzog, nici intelepciunea buryatilor lui Jeremiah Curtin. Dar nici o zi petrecuta aici nu se incheie fara sa lase urme. Sunt primele zile in care sunt singur cu motocicleta, si ma bucur de dulcea singurate, caci ea e sora cu libertatea.

Sunt satisfacut ca am tras tare pe zona plata, deja spre Chita drumul incepe sa fie interesant. Taigaua, aceasta jungla boreala, ridica in calea soarelui un filtru sculptural. Lumina e tactila, ca o poleiala care face ca fiecare obiect, de la cel mai banal bolovan la un arbore de 20 de metri inaltime, sa para ceva pretios, un element dintr-o scenografie demna de un tzar. Ne adapam armasarii de fier si dupa un somn viguros in padure, a doua zi intram in Chita, la o runda de provizii. Inainte de picnicul de la pranz suntem fortati la un ocol de cativa zeci de km din pricina unui pod in santier. Bucata de 20-40 km de pietris prin care ne reconectam la magistrala Moscova-Vlad e partea cea mai faina a zilei si se termina intr-un loc perfect de bivuac, care imi aminteste de Mongolia. Este a doua dimineata cand ne trezim cu corturile fleasca de condens: ziua e scurta in taiga si soarele incepe sa topeasca ceata de abia dupa 8, asa ca zabovim cu bulendrele insirate la zvantat, la un ceai si la taclale. Ca sa recuperam startul tarziu bagam toata ziua cox intrerupt doar de popasuri scurte de benzina, ceai, cafea sau… tufis. Desi drumul e plictisitor de impecabil, taigaua e plina de dovezi ca in curand nu sa ne mai plictisim. Inundatiile catastrofale nu sunt simple zvonuri alarmiste; de multe ori liziera padurii e granita dintre uscat si hegemonia apelor. Se intampla nu o data sa incepem sa cautam un loc de campat pe la 5 – pentru ca deja in jur de 6.30 apune soarele – si sa navigam zadarnic hectare intregi de mlastina infestata cu tantari. Ingrijorat ca am intrat in ultima jumatate de ceas de semi-lumina (sau semi-intuneric?), ma duc in recunoastere pe un drum secundar. Nimeresc intr-o alta zona ciuruita de balti, dar spre norocul nostru baltile duc intr-un luminis unde zace o cariera de piatra abandonata probabil de la constructia drumului. Gramada de pietris pe care campam nu e cea mai confortabla suprafata, dar cel putin nu e uda. In vremea asta aflu ca dupa ce eu si baietii am plecat din oaza, Ana si Baptiste, riderul francez cu care stiam ca va petrece vremea cat eu sunt in Rusia, s-au sucit. Pozele urmatoare sunt facute de francez sau de Ana cu aparatul lui Baptiste. Daca initial urmau sa faca o tura scurta in Gobi, apoi sa urce in Irkutsk, Baptiste a avut dificultati cu viza ruseasca si de sictir a realizat ca nu mai are chef nici de washboard-ul mongol din desert. Asa ca a convins-o pe Ana sa se odihneasca cateva zile in parcul national Gorkhi-Terelj, in asteptarea vizei. In orice caz amandoi au parasit cu bucurie capitala, strazile ei “incantatoare”, iluzia abundentei din magazine si portiile de gulas, galustile cu grasime si scovergile pline de ulei. La o aruncatura de bat de Ulaanbaatar insa, cei doi au regasit Mongolia: de bucurie, au aruncat corturile pe primul petec de iarba. Au fost primele ore in care Ana s-a putut odihni, dupa stresul si galagia din oras. Ploi puternice se anuntasera in toata zona, si intr-adevar peste noapte cota raului unde au campat a continuat sa urce, alimentata de afluentii din amonte. Dimineata Ana se trezeste prizoniera pe insula dintre ape. Un loc departe de oameni pe care apa tocmai l-a facut si mai greu accesibil grataragiilor de weekend, ce poate fi mai de nelepadat, cugeta Ana si companionul sau. Asa ca incurajati de singurele suflete cu care impart niste hectare bune de padure, cei doi isi muta tabara la 500 de metri de primul loc. Corturile lor sunt vizibile in centrul celei de-a doua poze facuta de pe munte, langa palcul de copacei. Abia din a doua noapte Ana si Baptiste cad de acord asupra unui lucru: sunt amandoi insutit mai extenuati decat se simteau in miezul actiunii, si acest parc este locul ideal pentru o vacanta in vacanta. Nu se vor misca din tabara lor vreme de 4 zile, motiv pentru nenea care traieste in iurta singuratica din apropriere sa intre la intrebari. Dupa ce Ana isi viziteaza vecinul pentru a-i cere o lingura de sare, mongolul ii intoarce cu gratie gestul, impreuna cu un asortiment de organe de oaie. In sfarsit Ana are ocazia sa testeze temuta oaie fiarta cu tot cu mate, fiere si ce o mai fi continut stomacul si intestinul gros al sacrificatei fiinte, care a pus pe goana atatia calatori. Nu doar gustul, ci si mirosul, mi-a marturisit Ana mai tarziu, sunt infioratoare. In a doua vizita in vecini, Ana pune ca de obicei o tona de intrebari, si mongolii sunt incantati sa ii explice cum isi fac cu mana lor aproape tot ce exista in iurta, basca harnasamentele pentru cai. DRZ-ul si TTR-ul parcate in siguranta, Ana si Baptiste o ard in scurte drumetii si gratare, experimentand cu metode de a frige carnea cand nu ai de nici unele, si adunand cu voiosie (mai ales Ana) toate vreascurile din zona. Parcul e plin de vietati, de la veverite, marmote, pasari, pana la serpi. Asta nu inseamna ca pe alocuri natura nu e generos decorata de mana omului.

Din nefericire nu facem nici 20 de km ca Matt ramane din nou in urma. De data asta lucrurile par mult mai grave: kickstarter-ul este blocat, ceea ce inseamna mai mult ca sigur o avarie in motor. Din nou, este de ajuns sa apara rusii pentru ca totul sa se precipite: primul pick-up opreste la semnele noastre si incarcam bolnava, reintorcandu-ne in Gusinaziorsk. Pe drumul spre oras Mathew pune in miscare masinaria ruseasca: il suna pe enduristul de cu o seara inainte si ii spune ca e groasa. Rusul nu se dezminte: trimit un om sa te rezolve, ii zice lui Matt, te asteapta in benzinarie. Dupa 15 minute il cunoastem pe John, care ulterior am aflat ca este atreprenor si se ocupa cu transportul huilei de la minele din zona la termocentrala de pe lac. Din Range Rover-ul lui John coboara un nene mai in varsta – mecanicul lui de incredere – si inca un baiat. Neica mecanicul mustaceste inspre pistonul blocat si ne confirma ce stiam deja – situatia e nasola. Nu avem decat sa tractam din nou Honda pana acasa la mecanic, unde ne trezim in plin Nikita Mikhalkov: o curte micuta, un garaj, o bojdeuca taraneasca cu ancadramente de lemn tipice izbelor rusesti, nevasta care pune muraturi (pentru ca deja e toamna) si nepotelul care isi face siesta de la amiaza in camera din fund (din cauza asta am fost rugati sa vorbim in soapta, ceea ce cand nu sti ruseste face dialogul si mai dificil). Pentru ca o poveste cu motociclete in Rusia nu functioneaza fara rusoaice superbe, isi face aparitia prietena lui John, studenta la limbi straine in China, care va face pe translatorul intre noi vorbitorii de engleza, John a carui engleza e destul de sumara si mecanicul care nu vorbeste chiar deloc. Odata motorul desfacut, verdictul e implacabil: o bucata din piston lipseste iar cuzinetii de la palier par gripati. John pune mana pe telefon si in cateva minute Matt primeste niste cotatii pentru piesele care ar putea sosi de la Moscova. Oricum e limpede ca reparatia nu are cum sa dureze mai putin de o saptamana. Pentru a ne mai alina supararea, John ne invita la masa: katlet, kartoshki y piva intr-unstalov (un fel de bistro tipic de cartier). La masa se ia o hotarare importanta: eu cu Robert o sa-i mai tinem companie lui Matthew doar inca o noapte. Desi am plecat din Mongolia cu gandul de a merge impreuna pana la Magadan, Matthew nu va putea sa reia aventura prea curand. Dar spre deosebire de viza lui care e valabila un an, a mea expira in mai putin de 25 de zile, care sper sa-mi ajunga sa-mi fac treaba si sa o revad pe Ana in Rusia. Mai mult, decidem cu gazdele noastre ca ar fi un moment bun sa innoptam pe malul lacului Gusin. Ne inarmam cu bere, carne si carbuni si mergem sa ne instalam tabara la malul apei. Prietena lui John pledeaza convingator pentru calitatea ADN-ului rusesc intr-o pereche de pantaloni scurti. Cat mancam si bem, John se arata ocupat cu niste telefoane misterioase, dupa care ii da lui Matt vestea pe care orice copil o asteapta de Craciun: ce zici daca iti fac rost de un XR sa-ti continui drumul pana la Magadan? intreaba John. Intre timp putem sa ti-l reparam pe al tau si vedem noi cum decurge totul mai departe. Matt se fastaceste. Narmalnyi, il calmeaza John, nu trebuie sa imi dai raspunsul acum, dar sa stii ca mi-ar face o mare bucurie sa te ajut cu treaba asta. Dupa cateva ore John si prietena lui isi iau la revedere, dar peste putin timp John revine calare pe XR-ul pomenit – ca nu cumva Matt sa aiba vreo secunda impresia ca atunci cand rusul spune ceva o face ca sa se dea mare si nu pentru ca e 400% sigur de ce vorbeste. Ce-i drept in cazul asta procentul e de 250%, ptr ca XR-ul nu e de 400cc, ca al lui Matt, ci doar de 250cc. Ramanem in urma lui John la o bere, dezbatand solutii de ruta si alte idei in jurul focului pe care se rumeneste gratarul aferent. Robert este responsabil cu entertainmentul. Dimineata ii trimit email Anei, cu care am comunicat numai prin SMS-uri trimise pe telefonul lui Baptiste. Telefonul Anei continua sa fie ‘mort’. Date: Sunday, August 18, 2013 7:42:11 AM Subject: Raliul UB – Magadan – Updates II Motorul lui M. e cam praf; l am desfacut ieri si tre sa schimbe pistonu si crankshaftul. Intre timp John i a facut rost de un XR250 cu care sa continue pina la magadan si inapoi cat rezolva cu livrarea pieselor din UK aici. Se intreba daca nu puteti sa le luati voi in caz ca le trimite la oasis. Eu plec acum cu Robert spre Yakutsk, sa ma intalnesc cu Noah. Pe la 9 John revine cu masina. Eu si Robert il urmam spre iesirea din oras, dar cand sa ne luam adio, Robert isi aminteste ca are nevoie de spray pentru a mai prelungi agonia pana la Vladivostok lantului foarte uzat de la Transalp. Atat ii trebuie lui John: pune mana pe telefon, apoi face stanga imprejur si ne conduce in fata curtii unui tovaras care a iese sa ne salute cu un spray de lant in mana. Este un dar pentru Robert. Nu am auzit, dar imi imaginez cum a sunat dialogul intre cei doi rusi: Maslo na tsepi iesti? Iesti. Davai! In fine plecam. Trecem prin apropiere de Ulan Ude fara sa mai deviem catre oras si intram pe Autostrada Moscova-Vladivostok, cu directia Chita. La bivuac, ne luam cina fiecare in cortul lui, pentru ca suntem vanati cu cruzime de temutii tantari de taiga. In Desyatinkovo, un mic centru de apicultori, producatorii din spatele tarabelor ne fac semn sa trecem cu viteza redusa: imediat la iesirea din oras un echipaj de politie sta la panda. Cand ne e lumea mai draga Robert trage pe dreapta. Oricat ii da la automat motorul nu mai porneste. Cu jumatatea de litru de benzina pe care o car in butelia de la arzator mutantul japonez se trezeste la viata. Concluzionam ca ritmul mai alert pe care l-am impus a facut Honda mai insetata de gaz. Daca tot facem cale intoarsa sa alimentam, luam si o gustare de pranz intr-un kafe, dar la vederea urmatorului personaj mai sa ne innecam cu zakuski. In fata benzinariei trage un neo-zeelandez care arata identic cu mosul mustacios din Buggs Bunny, calare pe un IJ Planeta MZ cumparat de la Magadan. Individul e in drum catre Moscova si ne avertizeaza ca spre Magadan totul e sub apa. Daca te prinde ploaia, imi spune barbosul, poate sa dureze si 4-5 zile pana sa vina cineva sa te scoata de acolo. Altfel drumul nu e greu, e o bucata mai dificila dupa Yakutsk, dar daca ai ceva experienta treci fara probleme. Vorbele neo-zeelandezului nu fac decat sa confirme ceea ce se vehiculeaza de prin iulie: anul 2013 este unul neobisnuit de potrivnic. Inundatii catastrofale au devastat regiuni din sud-estul Rusiei si s-au extins pana spre orasul ei cel mai siguratic, transformand portiuni de pietris in mlastini impracticabile. Drumul de vara spre Magadan, singurul care conteaza, nu se lasa scormonit de rotile enduristilor care au visat la el din iarna. Si anotimpul estival atat de zgarcit cu Siberia a predat deja stacheta toamnei. In cateva zile noptile se vor incheia cu prima bruma si in cateva saptamani taigaua va amuti sub o pojghita de gheata. Dar eu ma ghidez dupa deviza lui Gramsci: “traiesc cu pesimismul spiritului, dar cu optimismul vointei”.

Salve! Cred ca cu gandul la rusoaica care a facut BAM-ul pe IJ, l-am bagat si pe barbos in aceeasi oala. E un MZ, nu-i asa? Tu, daca ai una in dotare cred si eu ca ti-a sarit imediat in ochi! Multam fain. Cum se tine MZ-ul tau? Bafta, si ma bucur tare ca ne citesti. ------------------------------------------------------------------------ Despre necazuri si ingeri pazitori Joi, 15 august. In Ulaanbaatar e o vreme mizerabila pentru o plimbare prin oras, dar cum eu plec la Magadan, mi-e indiferent. O sarut pe Ana de plecare si de emotie uitam sa imortalizam momentul. Daca totul va decurge bine, urmeaza sa ne revedem peste aproximativ 20 de zile. Nu am inca idee cum vom face sa comunicam altfel decat prin email. Cartela Anei e pe zero, iar telefonul meu e blocat pe operatorul de roaming din Romania, deci ca sa imi iau un SIM rusesc imi va trebui un alt aparat. Cu atentie sa nu patinez in clisa, parasesc curtea guesthouse-ului impreuna cu Matthew si Robert. Mathew a venit din UK pe un XR 400 cu directia Magadan, Robert este un croat care lucreaza ca barman in Munchen, de unde a plecat via Rusia cu intentia de a face turul lumii pe o Honda Transalp. Am intrat in vorba cu cei doi de acum cateva zile, cand bocaneam fiecare la mobra din dotare si am hotarat sa facem o parte din drumul prin Rusia impreuna. Mathew si-a pregatit obsesiv Honda de drum, iar eu i-am tinut isonul. Robert si-a echipat Transalpul cu troliu si rezervor de Africa Twin. Inainte sa porneasca impreuna cu mine si Matt spre Valdivostok, Robert a testat un vehicul mai putin ortodox, cu care sosise un alt calator. Imaginea croatului incarcat la maxim imi aminteste de cum am plecat noi in 2011 in Africa. In loc sa fac pe turistul in Ulaanbaatar, in saptamana care a trecut am avut doar ore de mecanica. Dar cine ma cunoaste stie ca sunt fericit sa desfac si sa asamblez la loc KTM-ul. Oasis nu e insa garajul lui tata-mare, unde as avea tot ce imi trebuie. Am verificat jocul supapelor, am montat Trailmaxurile si am pastrat D908-urile pentru zonele hardcore. Imi place sa vad ca cei de la KTM au investit foarte mult timp in dezvoltarea motocicletelor lor; deviza ready to race nu se refera doar la comportamentul in conditii de competitie (sasiu, motor, suspensie), ci fiecare surub este gandit sa usureze servisarea vehiculului. Glumeam cu Pinocchio inainte sa plec (pentru cine nu-l stie, probabil ca e cel mai bun mecanic KTM din Romania, mai ales pe partea de suspensii) ca modelul asta poate fi servisat de la A la Z doar cu T-ul din dotare. Ziua in care m-am apucat sa verific jocul la supape era deja pe incheiate si un alt aventurier a venit neincrezator la mine si m-a intrebat daca sunt sigur ca nu ma hazardez sa ma apuc de o operatiune atat de complicata atat de tarziu. As fi terminat in mai putin de o ora daca nu as fi descoperit ca motorul nu se racise dupa tura de dimineata. A doua zi dupa micul dejun, procedura amanata mi-a luat sub 45 de minute. In schimb cei patru litri de ulei ma costa trei drumuri pana in celalalt capat al orasului la asa-zisa reprezentanta KTM, care nu detine 15W60 300V Offroad pe stoc. De nevoie si cu inima indoita, am cumparat 15W50. Stiu ca LC4 este temperamental. Sper ca va fi ok. Pentru ca ultimele pregatiri tehnice ne-au luat toata ziua si hotarasem si eu si Matt si Robert ca e musai sa nu mai pierdem inca o noapte in Ulaanbaatar, ne urnim la o ora aiurea: 6 seara. Scapam rapid de traficul retard din capitala. Sub cerul vast de Mongolia, campia s-a trezit la viata intr-un mozaic de inflorescente multicolore. Depasim ultimele iurte si ultimele turme manate de cowboys cu braie late peste caftane imblanite. Pana la lasarea noptii apucam sa bifam ceva mai mult de 100 din cei 300 de km pana la frontiera cu Rusia. Cum hotaram sa punem tabara incep sa se vada diferentele dintre calatori. Daca Matthew este indiferent in alegerea locului de campat, Robert incearca sa ne convinga sa alegem unul cat mai retras, pe cat posibil in afara campului vizual al unui eventual trecator. Desi suntem in raza unei stane si a catorva iurte, reusesc sa il conving ca tot ce ni se poate intampla este sa fim invitati la micul dejun intr-un ger bine incalzit. Intindem corturile. Eu dorm intr-un Vaude de o persoana pe care l-am primit de la un ciclist german. Coincidenta a facut ca John sa apara in Ulaanbaatar pe o bicicleta KTM si sa imparta cu noi dormitorul in momentul in care ne intrebam cu vom distribui echipamentul de camping intre noi. Eu si Ana plecasem evident cu un singur cort si un singur sac de dormit, dublu. I-am propus lui John sa ii cumparam gentile de bicla, iar el ne-a sugerat sa peticim cortul pe care il folosise in Mongolia si pe care intentionase sa il arunce la cos. Pentru ca am hotarat ca sacul si cortul nostru sa ramana la Ana, eu mi-am cumparat un sac de dormit chinezesc din mall, cu 15 dolari. Va fi o decizie pe care in foarte scurt timp voi ajunge sa o regret amarnic. Inainte de culcare Mathew ne face o surpriza: are dosite in desaga mobrei 3 beri pe care le sorbim cu nesat. Dimineata sunt cel mai aratos dintre cei trei, cu un servetel indesat in nara dreapta si aratand ca un figurant dintr-un film de groaza. Acum cateva minute mi-am aplicat un upercut in nas in timp ce strageam chinga ROK. Cum ar fi fost ca Robert si Matt sa ma vada zacand lat, cu sangele siroind si cu nimeni in jur pe raza de cativa km? Noroc ca sunt destul de bine facut ca sa-mi rezist propriului pumn. Sunt acum mai linistit cand ma gandesc ca voi fi singur pe BAM. Intr-o lupta dreapta, eu impotriva mea, stiu ca tot eu voi iesi deasupra.) Dupa ultimul mic dejun cu buuz (galuste cu osanza de care m-am cam saturat de prima data cand le-am incercat), rulam pe ultima linie dreapta din Mongolia. Vama dintre Mongolia si Rusia Odata cu intrarea pe teritoriul rus, peisajul isi recupereaza verticala. Un razboi in regnul vegetal decide granita, care este trasata cu brutalitate intre ecosisteme. Unde stepa cedeaza armele, pinii taigalei isi incep domnia. In toata Asia Centrala nu exista aproape nici o tranzitie intre padure, campie si piatra. Sunt trei fasii orizontale care se succed fara sa se intretaie: taiga, stepa, Himalaya. De generatii popoarele care locuiesc in aceasta uriasa felie de lume s-au deplasat de-a lungul, si niciodata de-a latul peisajului. La circa 70 km de Ulan Ude, in oraselul in Gusinaziorsk, ne abatem intr-un aprozar sa refacem proviziile. Plecam cu traistele pline, dar imediat descoperim ca din trei am ramas doar doi. Nici urma de Matt. Facem cale intoarsa si il gasim pe Matt in fata supermarketului, abuzand in van de kickstarter-ul Hondei. Devenim atractia strazii. Toti chibitarii isi ofera, ruseste, ajutorul, dar cei mai grozavi sunt cei doi betivani cu o Lada tunata, care ne explica ca problema este ca nu avem destula benzina in rezervorul de lichid de frana! Verificam aprinderea si alimentarea, dar semnul de intrebare este lipsa de compresie din kickstarter. Ne resemnam ca ziua e compromisa, iau eu plec sa fac rost de o cazare. Pe drum ma intersectez cu o gasca de enduristi carora le cer ajutorul. Baietii pleaca spre Robert si Matt, eu antamez in schimbul a 50 de dolari o camera intr-un hotel jalnic, iar Robert il tracteaza pe Matt pana la pensiune. Curtea e suficient de incapatoare ca a doua zi la micul dejun sa facem bucati motorul Hondei. Gasim pin-ul decompresorului automat blocat, ceea ce lamureste lipsa compresiei. Asamblam totul la loc si micuta Honda porneste la prima pedala.

Ana, ai grija de tine ! Am citit deseori in povestile celor experimentati despre un fenomen ce ni se intampla tuturor in preajma acumularii a ceva experienta, anume un soi de incredere in noi ce ne amorteste simturile si ne face sa gresim in mersul pe cele doua roti... De aceea ei recomanda sa nu renuntam la a fi foarte atenti la toate detaliile, chiar daca senzatia este ca avem experienta suficienta pentru a fi "mai vanjosi" in stilul de mers... Ai grija, Ana! (ce tare e Karl, o familie pe motocicleta! bravo, Karl! salutari din tara, oamenilor!) Salutare si tie Rares si multumim ca iti faci griji pentru Ana. Ea chiar e un rider atipic pentru zona enduro, si cate o cazatura e normala Intr-adevar a fost f fain sa intalnim grupul lui Karl care e de origine din Brasov. Continuam mai jos cu finalul jurnalului din Ulaanbaatar, mai putin de actiune si mai mult de inspiratiune. Enjoy. ''''''''''''''''''''''' Ca in orice hub de aventurieri, povestile se intretaie, imbarbateaza, inspira, plictisesc sau dau fiori. Dar UB e un oras fara leac, de care nu ne putem indragosti si pace. Pana aici ne-a mers totul struna, dar UB este targul in care socoteala nu se mai potriveste cu cea de acasa. Planul nostru initial a fost sa exploram Asia Centrala, apoi sa urmarim Drumul Matasii pe biciclete, traversand China spre Asia de Sud-Est. Asta insemna sa ne trimitem motocicletele cu avionul inapoi in Bucuresti si sa ne cumparam toaglele din Ulaanbaatar. Dar nu e deloc simplu. Pe piata neagra nu gasim biciclete second-hand, plimbarea insa bate o vizita la muzeu. Ana se intoarce dupa o tentativa de jogging cu o tuse de fumator inrait, asa ca ne decidem sa mergem totusi si intr-un muzeu adevarat. In piata Sukhbaatar dam nas in nas cu cel mai batran fiu la Mongoliei, T. bataar, recent recuperat din mana braconierilor de fosile. Intr-un final gasim un dealer TREK, dar cotatiile absurde, serviciile mizerabile si conditiile dubioase propuse de transportatorii internationali ne fac sa concluzionam ca cea mai inteleapta solutie e sa ne aducem motocicletele in patrie asa cum am plecat: pe roti. Pentru ca dupa cum ne-a spus si Alex Gavan la plecare, "un alpinist nu isi abandoneaza niciodata pioletul". Asta e si cea mai ieftina varianta, chiar daca luam in calcul costul biletelor de avion pentru a zbura inapoi in Asia si a continua calatoria asa cum ne-am propus la inceput. In saptamana care a trecut, calatorii au continuat sa soseasca si sa plece. Am tresarit invidiosi la auzul fiecarui motor turat de plecare, cu sentimentul ca suntem tintuiti in UB pentru totodeauna. Seara Ana imi spune ca esapamentul lui Tom a umplut la plecare ograda precum o chitara bas o sala de concerte pustie. Ca sunetul i-a lasat un gol adanc in stomac. Ca motocicleta ei abandonata langa un copac din curte ii pare o fiara incatusata, un prieten condamnat la uitare dupa ce a spus "te iubesc". Amandoi ne dorim cu disperare sa plecam din oaza. Ana abia a prins gustul motocicletei si are chef sa se mai dea. Eu sunt obsedat de o idee. Ideea unui loc atat de indepartat incat a devenit aproape un mit. Magadan. Ii expun Anei planul meu: o sa fac singur o bucla pana la Magadan, iar la intoarcere BAM-ul, urmand ca noi doi sa ne regasim fie in Ulaanbaatar fie in Irkutsk. Siberia e atat de aproape, ii spun Anei, ca simt mirosul pinilor si aud pietrele de pe BAM scrasnindu-mi sub roti. E un pas logic inainte, o oportunitate pe care nu pot sa o ratez. Sentimentul nu e mutual. Nu vreau sa te astept in UB, imi spune Ana, si nu ma incanta sa conduc singura pana in Irkutsk. Intr-o dupa-amiaza, in incercarea de a-mi limpezi gandurile dupa inca o dezbatere aprinsa, ma hotarasc sa ma catar pe un deal atat de abrupt incat sarbatoresc performanta 690-ului cu cateva ture date in jurul totemului budist din varf. De sus cuprind cu privirea Urga la care visau hoardele mongole acum cateva secole. Un nor de cenusa regurgitat de centrala termica arunca umbre otravite asupra orasului. Sunt umbrele progresului. O relatie pusa sub presiunea unei aventuri implica si confruntare si dragoste, si intransigenta si acceptare. Dupa ce cumpaneste mai bine, Ana imi da dreptate. Stiu cat de greu a fost pentru tine sa ma sustii in toata calatoria asta, imi spune, si sunt recunoscatoare. Ana stie ca am nevoie de tripul asta solo in Siberia: abia asa voi putea sa testez 690-ul si pe mine, in ritmul meu propriu, nu in cel dat de cel mai putin experimentat dintre noi. Trebuie sa recunosc, cei 15000 de km alaturi de un incepator nu sunt usor de condus pentru nimeni, mai ales daca acel incepator este cineva de care esti profund atasat emotional. Noi barbatii suntem protectori. A fost stresant si frustrant sa asist neputincios la derapaje care pareau catastrofale, dar urmate de redresari uimitoare, sa urmaresc virajele Anei executate pe muchie de prapastie. In plus, stiu ca ne va prinde bine sa fim departe unul de altul pentru scurt timp. In ultimii ani am fost nedespartiti zi si noapte, iar ultimele luni au fost destul de intense. Faptul ca vom trai fiecare cate o experienta personala interesanta ne va reseta instinctele pentru a ne continua calatoria impreuna asa cum stim noi mai bine. Fara mine acolo ca sprijin pe care stie ca se poate baza, Ana va invata sa nu mai caute sprijin. Stiu ca multi m-au judecat sau ma vor judeca pentru ca mi-am "abandonat" iubita in UB si am plecat la vanatoare de unicorni. Dar sa nu uitam ca Ana a demonstrat nu o data cat poate sa creasca in momente dificile. De cand am inceput sa umblam amandoi prin lume am cautat sa ne testam, pentru ca stim ca numai in afara zonei de confort putem sa ne dezvoltam abilitatile. Ni se pare normal sa nu ne cocotam pe laurii presupuselor victorii, sa nu ne complacem in cine suntem, ci sa incercam sa aflam cine putem deveni. Povestea tripului asta ar fi putut sa se numeasca: "Poate un incepator sa ajunga pe Coridorul Wakhan pana in Mongolia?" E clar ca raspunsul este "da, cu sustinerea potrivita si cu atitudinea corecta orice este posibil", altfel riscul este ca incepatorul sa nu se bucure de experienta. In cazu nostru, incepatorul s-a distrat la fel de bine, daca nu chiar mai bine decat ghidul Cat ne lamurim treburile astea, in oaza trage un motorist din Franta calare pe TTR 250. Baptiste se indreapta in aceeasi directia ca Ana, asa ca pana la Irkutsk vor calatori impreuna. Intre timp eu ma voi ocupa cu poduri rupte, ursi si militieni sovietici. Vreau sa mai spun ceva. Acum doua luni, la o bere cu Phil, Andrew si Jon in Uzbekistan in Bukhara, am fost intrebat daca pe bune nu visam la BAM si Magadan. Am raspus ca nu, dar imi dau seama ca nu era tocmai adevarat. Intrebarea lui Jon a impins bugarele de zapada la vale. Fiecare dintre noi are motivele sale sa rupa lantul, sa ignore ceea ce pare logic, convenabil, rezonabil. Pentru unii cauza e ticaitul amenintator al ceasului biologic, pentru altii e moara obisnuintei care macina tot ce ar trebui sa fie facut cu pasiune. Unii oameni poarta in suflet ceva greu de definit, un fel de dor de o alta versiune posibila a propriei persoane, dar care nu s-a materializat niciodata. Problemele astea nu se rezolva daca pleci in lume. Dar daca o faci, sansele sunt ca la intoarcere sa fi mai bine echipat pentru a incerca sa le rezolvi. O calatorie in afara zonei de confort te ajuta sa mobilizezi resurse latente; schimbarile sunt mici si intervin lent, dar asa iti dai seama de potentialul imens al orelor si zilelor din viata ta. Ca bonus, calatoria overland da substanta lucrurilor imaginate, da materialitate celor necunoscute. Ne parasim insulele noastre culturale pentru a naviga in largul unui ocean de lumi straine si greu de inteles. Dar chiar daca ne ratacim, nu suntem pierduti. Inca niste ganduri finale despre Mongolia. Dupa 14 luni de Africa, 9 luni de integrare nereusita in viata 'normala' si alte cateva luni in Asia Centrala, am perceput Mongolia ca pe un taram unde lucrurile si fiintele sunt arhetipuri. Daca o traversezi cu asta in minte, ceea ce vezi capata dimensiuni cosmice. Locuitorii iurtelor singuratice nu sunt betivi supusi vremii neinduratoare; ei sunt Oamenii lumii pe care o locuiesc, Eroi ecvestri, Mame atotputernice, Ingeri de o schioapa. Mongolii nu se sinchisesc foarte tare de lumea din afara fetusului de fetru in care traiesc. Un singur ochi ramane deschis din interior catre exterior - tunduk-ul - si pe acolo se inalta catre cer fumul din vatra, adica singura verticala intr-o lume devotata orizontalelor. Exista legi, dar ele nu trebuiesc rostite, pentru ca, vezi tu, asta le-ar stirbi din magie. Putine popoare si-au taiat pe drept o felie din tortul istoric. Italienii si spaniolii au dominat sec. XVI, francezii si olandezii sc. XVII, englezii si americanii inca se codesc sa cedeze puterea chinezilor. Desi o natiune izolata intr-unul dintre cele mai potrivnice climate din lume, mongolii au facut sa tremure tot sec. XII. Chiar daca de atunci si-au pierdut incrancenarea, gasim ca oamenii astia nu sunt unii oarecare. Ne-au tratat cu amabilitatea unui aristocrat care nu lasa un strain in ploaie, dar care nu e interesat sa isi iscodeasca vizitatorul inopinant. Au interactionat cu noi, dar adesea a fost nevoie ca limbile sa fie dezlegate in prealabil cu o doza de tarie. Dintre toate tarile in care am fost, Mongolia ramane una dintre cele mai provocatoare. Probabil ca e nevoie de o a doua vizita pentru a ne lamuri.

De la Karakorin, vechea capitala mongola si pana in Ulaanbaatar drumul e sigilat. La inceput mai prost, cu cratere care ne fac sa injuram printre dinti. Mai ales pe Ana, care incheie tura off-road in Mongolia cu o usoara luxatie la degetul mare de la mana dreapta. Oprim la timp, cu o zi inainte sa ajungem la sosea, pentru a profita in liniste de un ultim bushcamp la inaltime. Nu stiu altii cum sunt, dar noua ni se pare tare fain sa ne uitam in zare si sa ne alegem dealul pe care ne vom cocota la culcus. De data asta nimerim langa o cabina de iernat, momentan lasata de izbeliste. Ziua urmatoare e mohorata; o petrecem navigand in traficul din ce in ce mai dens, iar seara, sictiriti ca ne apropriem de finalul aventurii in Mongolia, trantim cortul in pripa, la doua sute de metri de drum si la circa 50 de km de Ulaanbaatar. Peste nici 24 de ore urmeaza sa ne felicitam pentru inspiratie: Vom descoperi in capitala acestei extraordinare Mongolii un oras banal, consumat de poluare si excese, cu urbanism intamplator si urbanitate greu de apreciat. Dincolo de dezamagire, vom gasi insa si solutia pentru a continua cu etapa a doua a aventurii in Asia si o neasteptata rezolutie la o provocare personala care nu ma lasa sa dorm din Uzbekistan. Ulaanbaatar Dupa ce am avansat timp de 3 luni prin desert, peste munti si prin rauri, in Ulaanbaatar ne impotmolim in trafic. In afara de fluxul constant de pietoni care imi da impresia bizara ca dam foarte incet cu spatele, nimic nu misca. Autobuze ticsite ocupa fiecare centimentru lasat liber de masinile in care zace cate un sofer singuratic, prizonier in propria celula pe roti. Sunt chipuri resemnate in grimase, camasi rulate peste burti transpirate, ziare imprastiate peste volane, ritmuri tehno bubuind din difuzoare, brate scoase afara pe geam, batand darabana in portiere cu unghia mai lunga de la degetul mic. Nu e o scena pe care te astepti sa o intalnesti in capitala tarii cu cei mai putin locuitori pe metru patrat. Ulaanbaatar nu arata deloc ca orasul de iurte traditionale din reviste. Si nu, contrar afirmatiilor facute in clipurile pentru sensibilizat donatori pe YouTube de catre unii participanti la Mongol Rally (inainte ca macar sa puna piciorul in tara), mongolii nu folosesc camile pe post de ambulante. Singurele doua magistrale din capitala sunt sufocate de ultimele modele de gipane Infinity si Mercedes, iar in simulacrul de centru al orasului e plin de zagarie-nori postmoderni. Dar acesta e sclipiciul de pe suprafata a ceea ce s-ar putea sa ramana in istorie ca cel mai grav exemplu de esec urban, un oras care se dezvolta exploziv, dar a carui administratie inepta arata o lipsa totala de interes pentru controlul impactului asupra mediului. Cartiere de locuinte de lux apar ca ciupercile dupa ploaie, inainte chiar ca cineva sa-si puna problema strazii de acces. Toate principiile din design (iluminat natural, vecinatati si aliniament, parcari, rezolvarea modului in care masinile locatarilor vor fi absorbite in trafic - ca sa dau cateva exemple) sunt ignorate. Santierele invadeaza toate ungherele urbane, pana la liziera benzinariilor. Faptul ca numarul de masini continua sa creasca cu fiecare zi si ca urbanismul este lasat sa se descurce de capul lui nu ingaduie prea multe sperante. Urbanistii din toata lumea ar trebui sa vina aici sa descurce incurcatura. Nu cerul cenusiu si nici smogul, ci cetatenii sai imbunatatesc sarmul limitat al capitalei pe care niste fluturasi pentru turisti o proclama in mod eronat ca fiind "mai degraba un oras European sofisticat decat unul asiatic". In piata centrala locuitorii vin sa faca poze cu eroul national. Copii si mame se bucura de singurul spatiu care respira cat de cat. Mirese, miri si nuntasi sosesc imbracati in cele mai elegante deel-uri (pardesiu de matase) si incaltati in gutal (cizme de piele). In contrast cu atitudinea retinuta a localnicilor, turistii chinezi se maimutaresc in stilul tipic. Cei mai norocosi dintre acesti mongoli eleganti locuiesc in apartamente construite in partea de nord a orasului in epoca sovietica. Dar majoritatea rezidentilor capitalei traiesc la periferia cartierelor goale cu apartamente de lux, in iurte imprejmuite cu garduri de barne, cu acces precar la apa curenta, fara canalizare si fara un sistem functional de colectare a deseurilor. Aceasta este stepa intemnitata care zace in propriile orduri, aceasta este agonia nomadismului. Dupa ce a hibernat vreme de opt secole, Mongolia se trezeste din reverie si economia creste cu o rata naucitoare. Informatii recente anunta ca in Gobi s-ar fi descoperit cel mai mare zacamant de aur din lume. Evenimente de o asemenea anvergura nu au adus niciodata in istorie numai bine. E periculos sa se creada ca prosperitatea va veni de la sine. Ca peste tot, cei mai saraci membri ai societatii sunt si cei mai vulnerabili la efectele neocolonialismului corporativ. Putine dintre promisiunile de creare de noi locuri de munca si imbunatatire a serviciilor medicale si din educatie se vor materializa. Inainte ca oamenii sa fie incurajati sa consume, ar trebui informati in legatura cu efectele consumului. Acestea sunt gandurile eretice din capul unor motociclisti romani care sa taraie prin traficul ridicol din Ulaanbaatar. Cu ambreiajul patinat si dintii inclestati, trecem de portile inchise ale ambasadei Rusiei. Pentru ca Begzuren, gazda noastra de pe Couchsurfing, nu ne poate oferi decat o iurta la marginea orasului, fara apa si fara electricitate, ne-am resemnat sa conducem pana la periferia unde se afla o binecunoscuta 'oaza' destinata calatorilor in trecere prin Ulaanbaatar. Treaba asta ne ia cea mai mare parte a zilei. Acest pit stop inevitabil pentru cei care calatoresc cu propriile vehicule nu mai are nevoe de cine stie ce prezentare. Este un loc foarte bine organizat, dar cumva fara personalitate; bine dotat cu de toate, dar cumva nu te lasa sa te simti in largul tau; e mobilat cu iurte si deservit de mongoli, dar in acelasi timp complet deconectat de la realitatile tarii - e un univers pliat inspre interior, ca o iurta mongola. Multi au batut la portile sale cu gand sa stea o zi-doua si au sfarsit prin a fi inghititi in vintrele-i pentru saptamani. Cei care urmeaza sa ajunga aici stiu la ce sa se astepte. Punctul forte al locului este exact motivul pentru care am venit si noi doi: conecteaza calatorii si le pune la dispozitie un spatiu in care fiecare se poate ocupa de servisarea vehiculului din dotare. Suntem curiosi cum se va schimba 'oaza' pe viitor, pentru ca cei care au administrat afacerea de peste 13 ani tocmai au vandut unui alt cuplu. Ne intalnim cu multi calatori: spaniolul Teo aka Mr. Hicks46, care isi filmeaza periplul si vorbeste audientei intr-un microfon montat in casca… Americanul Tom, care locuieste de 10 ani la Moscova… Corsicanii Jean-Cri, Aure si Emilie de la Più Luntanu, care fac un RTW pe doua 950 Adventure, si care ne surprind cu informatia ca ne-au urmarit blogul de pe cand bateam Africa… Multi altii se inghesuiesc alaturi de noi in micuta curte si la dusurile pe care toti le impartim cu mongoli saraci, care vin sa-si faca baia saptamanala. Calatorii se impart pe caprarii: motociclistii intre ei, camioanele, mini-van-urile si restul vehiculelor cu ale lor, fiecare dupa numar de roti si dupa buget, cu cate un biciclist ratacit la mijloc. In seara in care debarcam, aud pe cineva vorbin la telefon in romaneste: Karl a emigrat in Germania acum mai bine de doua decenii si este aici cu fiul lui Daniel (arhitect in Viena), ginerele si socrul, toti pe Super Tenere. La tanc pentru ca degetul Anei sa fie oblojit cu grija, ca in familie (Karl e medic). Pozele de mai jos apartin lui Daniel & Karl Aproape la fiecare mic dejun Ana se sfatuieste cu Dimitri, un explorator franco-american care face turul lumii pe jos, pe bicicleta si cu caiacul. Dimitri este unul dintre cei doi oameni care au traversat Stramtoarea Bering. Am scris un articolas pe experimentalist (linkul necesita login). Pozele de mai jos apartin Nexus Expeditions

berea e mai ieftina ca apa cam peste tot; daca te intereseaza ceva mai "inalt" in grade, in Rusia si Kazakhstan ai avea infinite ocazii sa iei o 'gustare' de votca. toate tarile in care am fost au rachiul lor national: nomazii il fac din zer, africanii din inima de palmier si fructe; georgienii au vinul; pana si musulmanii din anumite tari au gasit solutie pentru a face chef: bere sau chiar tarie (Iran chiar, nu am fost inca, dar avem prieteni iranieni si cunoscuti care au stat mult timp acolo - petrecerile iraniene sunt cele mai "dezmatate"). continuand relatarea... ---------------------------------------------------------------------------------------------- Zilele pe munte sunt numarate: odata ce dam de drum semi-sistematizat sau in lucru, urmaresc pe ecranul Garminului cum altitudinea scade. Deloc dornici sa ajungem in capitala, tragem de timp la cate un picnic pe marginea canioanelor si de cate ori zaresc un parau imi fac de lucru, oferindu-ma sa refac provizia de apa. Desi radical ajustat pentru statura Anei, DRZ-ul nu-si dezminte caracterul: e un motor inchegat, care cu cateva ajustari este o optiune solida pentru o tura de aventura. Interesanta analiza a amicului Colebatch @Sibirsky Extreme imi confirma convingerea ca fasneata DRZ isi are locul intre cele trei mobre care s-au detasat in cursa celor de care depinde o atat de necesara schimbare in motociclismul de aventura. Cum zice si Walter, de la expeditiile pionerilor pre-moderni, la escapada lui Ewan si Charlie si pana la incursiunile Terra Circa/ Mondo Enduro, lucrurile s-au mai schimbat. Drumurile au fost asfaltate, traversarea zonelor "gri" de pe harta nu se mai face cu busola si inima cat un purice, ci la bordul croazierelor, in chiloti de plaja. Aventurierul din 2013 pare mai degraba preocupat sa nu-si zgaraie accesoriile Touratech si sa aiba un bronz uniform, decat sa se lase remodelat pana la rana de aventura. Asta nu pare musai un lucru rau, dar sa nu uitam ca arta propagandei si marketingului e sa distruga legatura dintre politica publica si sentimentele individului, sa anuleze instinctul binelui. Proliferarea mijloacelor de comunicare si dezvoltarea infrastructurii apropie oamenii de lucrurile la care ravnesc: saracii de bunurile de larg consum in principal si in secundar de servicii medicale si informatie, iar bogatii de putinele locuri pana de curand izolate in preistoria revolutiei industriale. Asistam in fond la domocratizarea accesului oricui oriunde. Motociclismul de aventura, deja un concept controversat, confundat adesea cu turele lungi (adventure vs. touring), reclama o noua paradigma. Dar despre asta mai pe larg cu o alta ocazie... Deocamdata inaintam catre locul din care scenariile enduro pentru care se vine in Mongolia cedeaza in fata asfaltului. Unde perspectiva nu va mai fi asta: sau asta: Ci asta: Inaitam, deci, catre asezarile de beton unde nu vom mai fi imbiati cu lapte, ci cu Coca-Cola. Apropo de asta, as mentiona ca pasiunea pentru lapte combinata cu un regim alimentar deja sarac in vitamine nu este lipsita de consecinte neplacute asupra sanatatii mongolilor. Dar cred si eu ca se bea de la tzatza iacilor, exclam o zi mai tarziu, daca animalele astea pasc numai floare de colt! Culmea de la marginea Lacului Alb unde am campat azi-noapte e impanzita de gratioasa planta. E prima zi cand nu ploua, desi a burat pana in zori. Iarba e grea de roua, campul duduie sub copitele iacilor. Noaptea trecuta am fost alinati cu oracait de broaste, chitaieli misterioase si… duduit de camioane. De ieri am intrat intr-o zona in care se lucreaza cu furie la drum. Zeci de utilaje chinezesti manipulate de chinezi, o operatiune monstru care va cuceri in curand intreaga Mongolie. Incet, dar metodic, neimblanzitele poteci din stepa pier sub amestecul de nisip, pietris, ciment si apa, pentru totdeauna. Deocamdata peisajul mongol pare intangibil. Campul in care s-a cicatrizat un canion e acoperit cu tuleie de iarba in toate nuantele de verde. In fundal sunt munti chilugi si ochiul de apa, oglindind cerul. Mongolia e plina de ele: lacuri si rauri, involburate sau nu, dar niciodata limpezi. Culorile se topesc una intr-alta ca pe sevaletul unui pictor neglijent, iar la ingemanarea dintre ele nasc culori noi, care nu pot exista decat aici, in lumina asta rece, si pe care daca clipesc, sau daca intorc capul, le-am si dat uitarii, ca pe niste naluci din vis. Luata insa in detaliu, linia domoala a drumului e compusa din ceva care iti scutura rinichii, ceva din care sunt facute si iadul, si raiul: corugatiile, asa-numita "washboard". Ruta de sud e in mare parte asa, intelegi de ce bikerii care o aleg, termina prin a o detesta. Pe malul lacului Terkhiin Tsagaan ne atrage atentia o disputa intre iaci. Fie ca sa-si arate potentialul, fie de plictiseala, indivizii topaie si isi dau capete in gura. Adultii care mana turma calare pe cai sau pe scutere nu se sinchisesc de prezenta noastra, dar cei mici dau buzna sa se traga in poza. Iata-i: Bolyn-uu (14) cu fratele Baah-baaatar (13) si mezina Namuu-naah (6). Frumusetea asta frusta va mai dura o zi. Pentru ca urmeaza sa fim dezamagiti de vestigiile de la Taikhar Chuluu, unde inscriptiile neolotice au disparut sub declaratiile de dragoste ale contemporanilor, iar ofrandele aduse stramosilor sub maldarul de ambalaje. Ne mai vine inima la loc cand nimerim intr-o modesta tinichigerie auto. Nu reusim sa ne resuscitam aragazul care pare ca dupa doi ani de munca si-a dat duhul si ne luam ca de obicei suturi entuziasmate in roti si palme prietenesti pe ceafa. Dar acesti mongoli tupeisti de provincie, cu a lor ireverenta si lipsa de aptitudini sociale, ne ingrijoreaza mai putin decat mongolii de la capitala, cu ale lor masini conduse fara minte si cu burtile de bere mangaiate cu falosenie de degete groase pline de ghiuluri. Zarim de departe si primul grup turisti straini, deportati de autocar in saua houyhnhnmilor care ii poarta la templu:

+ "beer cheers emoticon" Penibil... You have posted a message with more emoticons than this community allows. Please reduce the number of emoticons you've added to the message In general e bine sa faci research pe acest subiect si sa incerci sa te pregatesti in consecinta; sa transporti consumabile pentru zonele unde ele nu exista. In Africa e mai dificil; distantele sunt mai mari intre "punctele de service". In Asia Centrala in mai toate capitalele gasesti la nevoie consumabile. Discutia devine si mai complexa daca punem in calcul modelul de motocicleta. De ex. KTMul necesita un model special de ulei. Asta este motivul pentru care am carat 2l de 300V15W-60 Offroad dupa mine (si bineinteles generozitatea celor de la Motul Romania). L am schimbat intre ce recomanda fabrica pentru modelul meu si cel mai nou (dupa 2012) si totul a fost ok. Am carat si in Africa si in Asia Centrala consumabilele mici si usoare - filtre de ulei, placute de frana. La limita poti sa supravietuiesti doar cu o camera fata de rezerva (nu UHD pt a economisi volum si greutate); noi am carat una fata si una spate si bine am facut pt ca in Ukraina am avut pana la ambele moto (Ne am inecat ca tiganu…) In alta ordine de idei acest subiect nu trebuie sa te impiedice sa pleci intr o aventura (indiferent cat de complexa este ea). Chiar daca te pregatesti foarte mult tot o sa dai de neprevazut si de fapt asta e tot farmecul. Vezi episodul Rusul, frate cu romanul.

Multumim, multumim. Ne-ar placea sa fie dialogul mai aprins, dar laudele ne magulesc desigur ---> d@nnLegat de Angola, la momentul respectiv era asa: - viza turistica de 30 zile la care te referi nu se mai putea lua pe directia nord-sud din nici o tara de pe traseu; situatia fiind instituita temporar; asta a durat de prin aprilie 2011 pana prin iunie-iulie 2012 cand a aparut informatia ca ambasada Angolei din Ghana ar emite vize turistice si de tranzit. La scurt timp dupa asta au inceput sa curga reporturi care confirmau acest unic bastion al libertatii de acces si cea mai cool chestie a fost si mai e valabila ca in Accra viza se ia fara probleme, asa cum se intampla pe timpuri in Abuja. Inainte de tevatura asta Abuja era The Place 4 Angola visa: tranzit se emitea in doua zile lucratoare fara invitatie, dar dura 5 sau 7 zile (stim, inutil); turist 30 de zile in conditiile de care spui (invitatie, hartogarii, mizerii). Desi aparusera cateva agentii (doua in Angola si una in Namibia) care facilitau (in schimbul a 100 de dolari de persoana) aceasta invitatie. O alta solutie perena a fost consulatul angolez din Matadi care emitea viza de tranzit. In preajma craciunului 2011 acest consulat a fost inchis fara notificare, pe motive de "securitate" (in RDC se petreceau alegeri prezidentiale, 3000 de refugiati trecusera deja in Brazza); adevarul este ca au fost 3 factori: 1. instabilitatea politica a RDC si amenintarea unui potential conflict civil (tantar=armasar); 2. tensiuni politico economice intre Angola si RDC care dureza de o decada; 3. Craciunul. Diplomatii si-au luat astfel vacanta timpurie si prelungita, lansandu-ne pe noi, calatorii, mofluzi si fara viza in fata unei granite inchise. Stiind ca ptr Angola mai exista varianta de viza volanta (se emite in Luanda si se circula cu o copie a acestei vize care se va aplica la intrarea in capitala) am incercat sa obtinem cu mijlocirea ambasadorului roman din Angola acest act. Amabil dar lipsit de putere si neinformat, dl. ambasador nu ne-a putut ajuta. As mai povesti ceva ce nu am povestit la momentul respectiv pe blog si poate vom povesti in carte, daca viata si multele proiecte la care lucram ne vom ingadui sa mai scriem vreodata una - am trecut de fapt in Congo pe langa viza de Angola intr-un consulat micut, deschis de curand si cvasi-necunoscut, unde ni s-a propus viza de tranzit si unde am fost sfatuiti sa o luam totusi din Matadi. Informatia ca granitele RDC se vor bloca si ca misiuni diplomatice se vor inchide era confidentiala si nu a existat pe nici o agentie de stiri; practic am inaintat orbeste spre un punct mort. Spre satisfactia noastra, la cateva luni dupa ce am postat informatii detaliate despre micul consulat pe Horizons, am fost contactati de doua randuri de rideri care se folosisera de informatie pentru a lua cu succes tranzitul de Angola. Intr-un final, oricat de mult am regreta ca nu am vazut Angola decat de peste granita (si daca ai citit "Angola it's not like they say" a lui metaljockey stii de ce regretam , simtim ca am fost privilegiati mai curand decat discriminati. In loc sa alergam printr-o tara vasta si atat de interesanta ca Angola, am avut oportunitatea sa aprofundam RD Congo, una dintre cele mai misterioase si mai prost intelese tari de pe planeta, o tara cat mai bine de doua treimi de Europa, care contine cele ai mari rezerve de metale rare din lume, sute de triburi, cea mai mare populatie de gorile de munte si un procent important din padurile fara de care nu am putea nici unul dintre noi respira. Traversarea RDC, pe langa ca este inca ceva inabordabil pentru majoritatea overlanderilor din regiune, ramane unul dintre episoadele 'transformatoare' din calatoria noastra. Recent am descoperit o noua legatura cu RDC, nu mai departe de Tadjikistan, gazda noastra din Dushanbe fiind o fosta lucratoare ONG chiar in zona pe langa care am trecut. Romania este inca legata de RDC, pe langa afaceristi dubiosi care sug la sanul bietei Congo, sunt romani care au lucrat sau inca mai lucreaza acolo, in zone foarte sensibile, si o fac tacit, fara ca prezenta lor sa ajunga in presa. Un an nou bun tuturor si hai sa continuam cu Mongolia, ca e mare si frumoasa! ------------------------------------------------------- Fata de pe Jupiter si baietii din tara houyhnhnmilor - Partea 2 Indopati si uscati, dormim strasnic. Trezirea o dau iacii, cu unul mai indraznet molfaindu-ne o bucata de cort. Alungat, blanosul se refugiaza discret langa kefirul pus la scurs, si asteapta cuminte sa se calmeze situatia, ca sa se infrupte cu laptele colegilor de turma. Intre timp s-a intors acasa si sotul lui Ertin. Micul dejun devine o afacere de familie. Ne desprindem cu greu, dupa inca o runda de pilaf si kefir. Ertin se serveste cu o portie de fiertura de iac, dar, oroare, toarna peste minunatul pilaf un polonic de lapte. Nu este prima data cand observam cat de iubit este laptele in Mongolia. In cartea ei "Hearing Birds Fly - A Nomadic Year in Mongolia", scriitoarea britanica Louisa Waugh povesteste mai bine despre acest obicei. Recomandam lectura asta oricui vrea sa intelaga mai bine felul de a fi al acestui popor, care se aseamana intrucatva cu tibetanii. Louisa explica cum, asa cum cere traditia transhumantei, mongolii, pastori din tata in fiu, isi vor sacrifica cea mai mare parte din vite la finalul verii. Carnea va fi preparata si conservata pentru consum, iar vitele mai de soi crutate pentru prasila si pentru care exista suficient fanet pentru a trece iarna, sunt duse la munte, in cabane de lemn, pana la primul dezghet. Prin urmare laptele - din care nomazii prepara unt, branza si alcool - nu este disponibil decat pe parcursul scurtei veri mongole, poate nici trei luni pe an. Anotimpul cald e anotimpul laptelui. Laptele inseamna belsug. Mongolii se rasfata cu lichidul hranitor, insa il dilueaza intotdeauna cu apa, din economie. Nu toata lumea se sinchiseste sa adauge la lapte si o spalatura de ceai, iar ceaiul negru, fara lapte, e privit ca pe un semn de saracie si lipsuri, care trebuie indurat pana la urmatorul sezon estival. Iurta lui Ertin devine neincapatoare pentru vecini si prieteni sositi pentru un mic dejun in compania strainilor care in mod ciudat se codesc sa dea pe gat, asemeni mongolilor, castron dupa castron de lapte. Asemenea, nu e prima data cand ne impresioneaza legatura profunda dintre animale si om in Mongolia. Or fi strazile capitalei doldora de gipane si s-or inalta zgarie norii mult deasupra modestelor ovoo, dar Mongolia profunda multi inca traiesc aproape de natura. Se simte in felul in care fetelei lui Ertin, Amar Tupsin (9) si Amar Jargal (18) isi teasala iacii. In cum un vecin, Altin-Olzii (9), ne prezinta calul lui, pe care il mangaie pe greaban si insista sa il incalec. Copii de semi-nomazi mongoli, cu pielea bronzata de zilele însorite din stepa: Altin-Olzii, Altin-Ondrah (15) si Atumbaatar (14). Si eu, fata palida, calare pe houyhnhnm. Altin-Olzii ne insoteste o bucata de drum, dupa care silueta lui cu mana ramasa sus, in semn de adio, dispare la orizont. Printre lacrimile care ne-au umezit ochii privim inainte. Sub un soare care face ca vijelia de ieri sa para doar un cosmar, stepa a prins viata. Cocori, unul, doi, apoi o intreaga familie, apoi un vultur plesuv de inaltimea unui copil de doi ani, si in sfarsit raul pe care il asteptam. Il masor cu pasul, in cautarea trasei celei mai convenabile. Cat impingem motoarele, pe malul celalalt s-a aciuat o asistenta eclectica: o turma de oi si un nene care descaleca si savureaza spectacolul. Dupa ce traversam apa, mitigam cum putem situatia. Dezechipata pentru a-si menaja cizmele, Ana isi recupereaza demnitatea pregatind o stacana de ceai si o gustare din branza lui Ertin. Toalele care s-au udat sunt insirate la soare. Nenea este invitat la masa, iar oile confuze manate, spre bucuria pastoritelor ivite ca din pamant, de cealalta parte a raului. De abia ne punem in miscare si prindem ceva viteza, ca dam peste al doilea pod rupt. De data asta trecem raul fara sa ne despuiem: Ana pe pod, eu prin apa.

Multumim Rares, iti uram si tie un an de exceptie, sanatate si drumuri aventuroase. Cu ajutorul inca catorva comentarii (si fara ajutorul regulilor rudimentare de pe acest forum care impiedica povestea sa curga fluid) poate ajungem si noi la zi cu tripul pe moto din Asia Centrala. ________________________________________________________________________________________________ Fata de pe Jupiter si baietii din tara houyhnhnmilor - Partea 1 Verile mongole sunt scurte si brutale, ca o etapa de Romaniacs. De cand am intrat, drumurile ne-au tot impins inainte, stepa si-a derulat monotonia inselatoare pana cand ne-am ratacit departe in vintrele acestei Mongolii fara capat si fara fund. Cand esti cu rotile si mintea adanc in glod, ne-am dat seama si eu si Ana, pierzi sirul zilelor. Asa cum atunci cand dormi noapte de noapte cu doar o foaie de musama intre tine si univers, granitele dintre ce e al tau, ce esti tu si substanta vie din care te-ai dezlipit la nastere, se estompeaza. Nu e intotdeauna comod: uneori ploaia rapaie, vantul huruie, frigul iti intra in oase sau arsita iti transforma cortul intr-o baie de aburi. Pragmatismul fara de care in viata de zi cu zi nu am putea supravietui, te face sa iei in considerare un abandon: la urma-urmei, ce om normal la cap pleaca de acasa ca sa doarma in ploaie? Dar procesul de resetare a destinului tau e un mecanism pervers, care te face sa stai, si sa induri. Tu, care ma citesti, care ai fost de atatea ori in pielea mea, sau tu care iti faci acum calculele si planurile, tu stii. Drumul intre tine de acum si cine vrei sa fii trece prin furcile caudine ale zilelor in care nu iti va fi bine, dar de care cumva iti vei aminti apoi ca de cele mai frumoase zile ale intregii aventuri. Asa si noi: mirosul de sosete ude, terciul fara gust de dimineata, extremitatile corpului reci si incretite ca dupa o baie prelungita sunt balansate de o campie parfumata cu cimbrisor salbatic care e numai a noastra, de morcovul crocant cu care vom premia la pranz, de usoara febra musculara care transmite un impuls electric de la brate in plex. Sperantele nu ne sunt inselate: dupa un mic dejun frugal si o dimineata mohorata, urmeaza un picnic insorit si o oportunitate pentru a rezolva chestiunea sosetelor de sconcs intr-o nevinovata apa de munte. Pana la urmatoarea ploaie, desigur De cate ori sunt pe drum ma preocupa printre altele o intrebare: de ce, atunci cand suntem fericiti, ne e greu sa fim constienti de asta? Poate pentru a proteja bietii nostri neuroni de o eventuala implozie, poate pentru a ne da mai tarziu, atunci cand ne rasfoim pozele si ne scriem jurnalele, dimensiunea schimbarii care a intervenit intre timp, si pentru a pune in coltul gurii un ranjet de satisfactie. Ne place sa ne chinuim, sa ne tavalim in noroi si sa luam contact cu peisajul din toate pozitiile, pentru ca nu poti sa faci dragoste cu motocicleta ta numai igienic, intre limitele dictate de trafic, reguli de circulatie si clima favorabila. Desigur, fiecare cu vehiculul de "tortura" preferat. Chiar daca pare, acesta nu este un blog numai despre motociclete. De drumurile astea au nevoie si cei care aleg sa le framante tot pe doua roti, insa fara apanajul motorului. Cei pentru care combustibil inseamna mancare si pentru care timpul are alte coordonate. Oameni ca biciclista Helen Lloyd. Inca de pe cand ne pregateam sa plecam in Africa i-am urmarit blogul englezoaicei, interesati de episodul in care a vaslit pe Niger. Intre timp am absolvit toti trei testul african, ea a scris o carte despre Zapada din desert si am devenit colegi de clasa pe Jupiter. Dar cum nu eram la curent cu ultimele ei aventuri, nu ne asteptam sa dam nas in nas cu Helen taman in Mongolia! Traseul african al acestei curajoase fete se suprapune destul de mult peste ruta noastra: acum cativa ani deja, Helen a traversat Africa pe ruta de vest pana in Cape Town, incluzand si o buna bucata de RD Congo. Ceea ce noua ne-a luat 9 luni, ea a facut in mai bine de 2 ani. De data asta Helen face drumul invers fata de noi. A inceput cu Trans-Siberianul, apoi a taiat in doua pitoreasca Tuva spre Mongolia, de unde se indreapta prin Altai inspre Pamir, pentru ca la iarna sa revina in Siberia la o incredibila tura la rece. Intalnirea e semnificativa. Cu atatea amintiri comune si multe de povestit, ne intindem la taclale cateva ore in care Ana uita sa-si mai dea jos casca iar Helen sa se dea jos de pe bicicleta. Fetele se incurajeaza reciproc: Ana ii impartaseste lui Helen planul etapei finale din Asia, in care vom schimba motoretele pe toagle, iar Helen ii marturiseste ca de mult o roade sa incerce si altceva in viitoarele ei proiecte. In acest scop si-a luat de curand permisul moto. Evident Ana insista ca englezoaica sa ii incerce DRZ-ul. Cartile de vizita si promisiunile ca vom tine legatura schimbate, trebuie totusi sa ne miscam din loc. Urmeaza una dintre cele mai distractive etape din Mongolia, unde preferam sa ne dam fara halte pentru poze, cat mai tare si cat mai pe conturul unor minunate dealuri intesate de poteci de o palma, curbate pana la vertigo in pamantul batatorit. Doua ceasuri de distractie ca la carte ne aduc in apropiere de Jargaland, pe malul unei garle. Podul de lemn impasabil e o premonitie. Undeva in viitorul nu foarte indepartat ma asteapta zeci de alte poduri descarnate, fata de care acesta, oricat ar parea el de sketchy, e de toata jena. Dincolo de cadavrul podului, un curcubeu ne amageste ca ploaia a trecut. Dar din directia din care am venit, nori vineti avanseaza cu repeziciune. Cat ne jucam cu obiectivele foto, se pune de-o rapaiala strasnica. In cateva minute soarele se stinge in pacla si, desi e inca zi, se face aproape noapte. Drumul s-a muiat de tot. Cum stiu ca in apropriere ar trebui sa urmeze o trecere de rau, hotarasc ca cel mai prudent ar fi sa innoptam. Pe aici e drumul? intreb naluca care prin ploaie imi pare a fi silueta unei femei tinere trebaluind pe langa ger. Naluca face cativa pasi mai aproape si un zambet vesel lumineaza chipul lat, cu ochi decupati ingust si basma colorata peste parul negru ca smoala. O sirena ivita in calea marinarilor rataciti in furtuna, imi zic. Ii urmez semnul, dar abia depasesc mica grupare de iurte ca opresc din nou, si Ana stie de ce. Ai vazut iacii si kefirul pus la scurs, ii zic, nu-i asa ca e musai sa le cerem voie sa punem cortul? Femeia ne asteapta in batatura cu o invitatie nerostita pe buze. Intre timp i s-au alaturat cateva femei si adolescente care ne fac cu mana energic si bat din palme. Intindem repede cortul si mergem sa ne incalzim la soba. Odata in iurta basmelele cad, focul este intetit si se pune masa. Abia acum observam ca femeia care ne-a iesit mai devreme in cale si care pare sa fie stapana casei e insarcinata. Ertin Jaaral e singura acasa cu cele doua fete, in timp ce sotul ii e plecat la pasune cu grosul turmelor. Tavanul iurtei e decorat cu siraguri de telemea insirata la zvantat. Pe soba clocoteste un vas cu lapte gras de iac, din care Ertin face zilnic kefir, branza si unt. Le gustam pe toate, intinse pe doua felii groase de paine de casa. Urmeaza un platou cu branza indulcita si la final lovitura de gratie: Ertin scoate un copan de iac maturat la vant, apoi arunca bucatile de carne macra pe foc, cu o mana de orez si o bucatica de grasime. Dupa ce o lasa sa sfaraie, gazda noastra stinge friptura cu apa, apoi o lasa sa scada pana devine un pilaf nemaipomenit. Intre timp de la picioarele noastre pana la usa s-a format un paraias de apa cu noroi.

In Cambogia La multi ani! _________________________________ Flori de stepa August in Mongolia. Stepa e in parg, miliarde de fire de iarba mijind taioase din pamantul de culoarea cafelei cu lapte. La cateva ceasuri de la rasarit, pe o colina cu umerii adunati la 45 de grade, un cort verde deschis scanceste sub toaca ploii. De cateva zile cerul plange fara pauza, cenusiu ca un cadavru. In jurul cortului, din clisa de pamant se itesc tulpini delicate, care balanseaza bractee pufoase, albe, adunate in rozete cat un banut. Flori de colt. Prezenta lor discreta parca mai indulceste asprimea locului in care am innoptat. Ne zgribulim in cortul nostru verde deschis, in fata unei cani aburinde cu terci de ovaz. Nu avem nici un chef sa ne tragem pe noi echipamentul imbibat in capriciile vremii de peste saptamana. Inspectata printr-o deschizatura a fermoarului, valea arata jalnic. Pustie, inecata in ceata alburie, acoperita cu rauri de glod lipicios. Dar noroiul si lacrimile, chiar daca nu sunt ale noastre, ci ale norilor, vin la pachet cu aventura. Trebuie sa ni se prelinga adanc pe sub echipament, pana in suflet. Carnea va suporta mai departe pedeapsa ploii, ca ochii sa merite rasplata florilor. Asa ca ne urnim afara din cort. Dupa ce ne pliem in genti gopodaria si glisam pe versant inapoi in vale, o luam de la capat. Peste noapte, insiropat cu ploaie, drumul a devenit indescifrabil, iar deviatiile inutile. Dar din cand in cand intram cu rotile intr-o zona care pare sa fi fost, ca prin farmec, aproape crutata de ploi. Inaintam lent, urmarind o directie cardinala mai curand decat o trasa coerenta. De departe siluetele noastre trebuie sa aduca nu a motociclisti, ci a cautatori de comori care sapa frenetic dupa pepite . Nu mai suntem singuri. Masini de multe zeci de mii de dolari si pline ochi cu turisti imbracati in trening de gala framanta noroiul si improasca baltile. Saptamana asta intreaga Mongolie serbeaza Naadam-ul. In Ulaanbaatar stadionul geme de lume care urmareste intreceri ecvestre si demonstratii de tras cu arcul, evocand traditia nomada a natiunii. Iar cetatenii cu stare de la capitala s-au hazardat in provincie, cu clanul si gipanul din dotare. E frumos "la tara", ne spune un mongol mangaindu-si abdomenul imens, peste care si-a suflecat tricoul putind a votca. Practicat deloc exclusiv de barbati, consumul de tarie ramane sportul preferat al urmasilor lui Ginghis Han. Efectele sunt de la hilare, la tragice: condus haotic, obezitate, violenta domestica. In "absenta" tatilor, sarcinile gopodariilor nomade apasa, distribuite inegal de la tanar la batran, pe umerii fragili ai fetelor si femeilor. Copiii mana si mulg vitele. Mamele covasesc laptele, strecoara kefirul, taie branza in forme si o aseaza la uscat in yurta. Bunicile, chiar de trag binisor la masea, au in grija procesarea laborioasa a carnii. Tot ele se ocupa cu distilarea alcoolului acela cu iz de lapte acru despre care am povestit deja in posturile anterioare. Mainile lor sunt aspre, batatorite de munca. Hainele lor sunt grele, captusite cu blana ca sa le apere trupul subtire de frig. Parul lor negru ca taciunele e infasurat in basmale care impestriteaza cu putina culoare monotonia stepei. Ele sunt florile Mongoliei. Si in Numrog, intr-o bodega jalnica, mai descoperim doua. Imbracate in roz, fetitele se uita la desene animate in vreme ce tatal pazeste o cratita cu fidea instant si un raft cu bere si biscuiti. La intrebarea noastra ridica din umeri. Pe ecran, sub privirile amenintatoare ale lui Tom si ale unui al doilea motan, Jerry paseste inapoi in cutia de conserve din care a incercat sa evadeze, ba chiar isi ruleaza singur capacul de tabla pana la gat. Suntem nevoiti sa facem si noi la fel ca Jerry: ne intoarcem mofluzi (si flamazi) la motociclete. Mai facem o data cu mana copilelor care au imbobocit la fereastra, ne tragem manusile bocna si plecam mai departe. In centrul localitatii oferta e neasteptata. In mijlocul saraciei generale troneaza Magazinul: termopane, casa de marcat, rafturi care gem de dulciuri scumpe. In afara de cateva cepe si o mana de cartofi care putrezesc in fundul incaperii, nici vorba de produse de baza ca orez, paine sau legume. Dar e firesc, orice gopodarie produce propriile lactate si de multe ori paine, magazinul e pentru rasfat, pentru o calatorie intr-o alta lume si intr-un alt destin. Ana apare triumfatoare cu o sacosa cu sfecla murata din Polonia, pliculete de ceai din Sri Lanka si biscuiti din Rusia. In timp ce trece strada o vad oprindu-se si inspectand amuzata ceva pe jumatate ingropat in drumul desfundat. Cadavrul unei papusi. Ana culege capul cu plete roz si il adauga in plicul de pe tankbag, la colectia ei de ciudatenii care mai contine printre altele samanta unei plante misterioase, o pana de uliu si o floare de colt. Amintiri din Mongolia. Un baietel ii observa gestul, si dupa cateva minute ii aduce un al doilea cap de papusa, de data asta blond, cules tot de pe jos. Cu talismanele astea trag nadejde ca zeii sa nu mai tune si fulgere peste noi. Glodul se mai domoleste. Pana cand trasele devin curate si nisipul mai tare. Iar cerul mai ca promite albastru. Dupa amiaza ajungem in Tosutingel si la prima benzinarie "normala" de cand am parasit Olgii. Intram in oras prin dosul unor gospodarii, dar prin fata unui ansamblu de stupa deasupra caruia se lafaie clasicul curcubeu de stepa. Orasul nu ne spune nimic. Drumul principal e asfaltat si de-a lungul lui sunt insirate cladiri de la urate la hidoase, toate supermarketuri. In fata unui mastodont de beton observam imbulzeala si niste femei cu un soi de cobilite din aluminiu. Investigam. Marfa precupetelor nu ne poate lecui foamea: niste fructe de padure asemanatoare cu afinele si coarnele, teribil de acre; dar aici unde cresc atat de putine vegetale orice fruct e pretios, si chiar si aceste acrituri trebuie sa aduca un important aport de vitamine pentru la iarna. La parterul cladirii insa e o cantina non-stop. Un autocar de elevi din Ulaanbaatar a pus pe goana toate ospataritele, care lopateaza galusti de oaie si castroane de lapte hoardei guralive. Cu maxime insistente gasim suficienta fiertura de oaie pe fundul oalei, doua portii de orez si o lingura de varza rasa cu morocovi si maioneza cat sa ne saturam amandoi. Prima noastra cina intr-un "restaurant" mongol nu e gustoasa, dar e ieftina: sub 3 euro de persoana.

La pranz foame ne prinde, ca un facut, iar langa un ovoo. Ne intindem catrafusele: arzator, trei pumni de bulgur muiati in apa, doua conserve de sprot afumat, un morcov pretios taiat felii si o ceapa. In zare licaresc iurtele albe ale nomazilor si in cer lumina ia o culoare stranie. E clima necrutatoare de stepa. Dupa ce de dimineata pielea ne-a fost arsa de soare, apoi scorojita pana la rana de vant, acum o sa ne faca sa scrasnim de frig ploaia. Spre nord-est nori grosi ca fetrul din care sunt croite iurtele, iar sub ei o perdea alburie de apa atarna precum pletele ude ale unei fecioare mongole. Ploaia inainteaza spre noi cu repeziciune, intr-o clipa o sa inghita valea si o sa urce gorganul pe care ne-am cocotat. Rece, ne patrunde pana la os. Da cu grindina cat bobul de porumb. Nici gand sa ne refugiem in ovoo: e plin de excremente de pasare. Incropim in pripa un adapost din urma de cort intinsa intre cele doua mobre si incercam sa ne luam masa. Odata ce muiem si ultimul biscuite in ceai, s-au dus si norii. Am scapat ieftin, ploaia si grindina mai mult ne-au deranjat decat udat. Dar valea arata dramatic, unde mai devreme era doar nisip, acum e brazdata de balti – rani cascate lung, lat si adanc in nisipul amestecat cu argila. Eu am cizme impermeabile, dar Ana se vede nevoita sa treaca cu picioarele ridicate pe rezervor. Pe fundul baltilor pamantul e atat de alunecos incat in scurt timp Ana renunta la giumbuslucuri. Cu cizmele pline de apa si in vantul de la 2000 de metri altitudine, sunt convins ca are picioarele sloi. Ratacita in nimic, o iurta. Alaturi o mica magazie de lemn si o femeie imbracata in albastru, la picioarele careia zburda o fetita cu capul pe jumatate ras si un baietel de maxim doi anisori, in piela goala. E frig. E a treia oara pe ziua de azi cand incercam sa facem rost de apa, pentru ca puturile nu mai sunt de gasit de mult. Femeia se uita la sticla noastra goala si da din cap, apoi intra in iurta si revine cu o cheie. Magazia se dovedeste a fi un mic butic cu sucuri, biscuiti si apa imbuteliata, dar nu e ce cautam. Incercam sa o facem sa priceapa ca am vrea sa umplem sticla din bidonul ei care zace imens la intrarea in iurta. Degeaba. Lapte? intreaba Ana, caci in dreapta buticului se vede la scurs o putina pentru branza. Femeia se uita aiurita la rafturile cu dulciuri si da din cap. Ana arata spre vite, spre putina plina si repeta “lapte”. Nimic. In timp ce Ana se intoarce resemnata la motocicleta, femeia de colo: “lapte?” Da, lapte, ii zic, si mongola dispare din nou in casa, de unde revine cu o oala. Ii dam 1500 pe un litru, scump, dar merita. Drumul e un sisific fluviu de noroi negru ca smoala, dar ploaia nu a fost numai blestem, ci si binecuvantare. Altfel portiunile nisipoase ar fi fost jale pentru Ana. Mestecand in mlastina, dam peste doi biciclisti, un cuplu de polonezi. Cat stam de vorba ne ia dardaitul – odata cu amiaza se lasa si mai frig. Nu e chiar ce as numi o tura de placere; e usor de ajuns aici, dar locul asta nu e pe gustul oricui. Dar Mongolia e pur si simplu magnetica. Ne invineteste buzele, ne arde ochii, ne face sa ne simtim vii. O iubim si o uram; sa fie asta oximoronul perfect? Cand drumul se faramiteaza intr-un strat adanc de nisip, sau cand dupa o mlastina trecuta se intinde urmatoarea, mai lata, mai neagra, tot ce conteaza este motivul pentru care am venit, si cum raspundem la ce gasim sub roti. Fara teama, fara ezitare. Pentru Ana e diferit, e greu. Metru cu metru isi asambleaza o tinuta de drum, o mentalitate de a rezista si a incerca chiar si cand esecul pare garantat. Sunt curios sa o vad la capatul acestei rute. Urmele fiecarei greseli si ale fiecarui succes nu mai pot fi negate. Bineinteles ca mai sunt si exceptii… Dam peste o scena care ne aminteste de Congo: un camion infipt in nisip, pasagerii si soferul dau la lopeti. In pragul hipotermiei, Ana ia o pauza de tufis. Se intoarce cu o expresie ratacita si imi povesteste cu si-a lasat fara sa-si dea seama manusile de piele intr-o tufa, apoi a continuat sa mearga si doar ca prin ceata si-a amintit sa se intoarca si sa le caute. Ne pierdem amandoi concentrarea si e limpede ca desi suntem la vreo 18 km de primul sat, e cazul sa punem capat zilei. Suntem epuizati si zgribuliti. Dar unde vremea este stridenta si brutala, culorile sunt subtile – un laviu de gri si oliv umple orizontul. Pare monoton, dar odata ce ochii ni s-au obisnuit incepem sa deslusim straturile de ceata care respira pe culme, umbrele reci ale pinilor care au aparut din nimic, lucirile metalice ale portiunilor de drum invadate de apa si pe care va trebui sa le ocolim intr-un balet prudent. Miroase a munte si dupa atata pustiu zarim din nou iurte licarind in departare. Dar masinile inglodate pe drum arata ca niste corabii pe o mare framantata de furtuna. Ne cataram pe o culme abrupta, apoi pe alta. Locul e minunat: putem cuprinde cu ochii intreaga vale. Ana da fuga sa adune un brat de lemne si revine cu o floare de colt in dinti. Cu lemne ude si orbit de nori, imi ia o buna bucata de vreme sa pornesc focul, dar flacarile ne fac bine si putem incalzi laptele cumparat mai devreme cu o lingura de miere, alaturi de ultimul pachet de biscuiti. Chiar daca o sa ne doara burtile maine, acum e bine. Cu speranta ca maine va fi senin si cu toate hainele din bagaje pe noi, ne luam in brate si incercam sa ne incalzim suficient cat sa putem atipi. Din precautie am bagat rufele ude in cort. Ne trezeste ploaia. La 7 e galagioasa, la 8 e o mocaneasca asezata. Valea e plina de ceata, pe drum, nimeni. Ne ciondanim daca sa ne mobilizam sau nu, eu votez pentru, Ana impotriva, dar dupa portia de ovaz cu lapte, o lingura de stafide cu molii si un colt e paine cu mucegai, e musai sa ne luam inima in dinti, hainele jilave in spinare, si sa strangem tabara.