mrwwwhite

… si mai departe. Cand in 2011 ne-a traznit ideea sa publicam blogul pe motociclism.ro aveam nevoie de un titlu. Era noapte, eram obositi, si i-am zis "Into The World - pe moto prin Africa si mai departe" La ora aia habar nu aveam ce avea sa urmeze. Aveam o idee de traseu, stiam ca nu o sa ne ajunga niciodata banii sa trecem, asa cum desenasem in Google maps, din Djibouti in Yemen si dupa aia in Oman si tot asa, dar am apasat ENTER si aia a fost. La multe luni distanta, prin Kenya, ne rodeam unghiile de ciuda ca nu am stat mai mult prin unele locuri, ca nu ne-am dramuit mai bine bugetul - desi sincer nu stiu daca ar fi fost omeneste posibil. Era deja limpede ca tura prin Africa se va incheia, dar nu ne indoiam ca va exista un "mai departe". Am avut nevoie de ceva timp, si zicem noi ca nu l-am irosit in van. Am inchis, rezonabil ptr Romanica, capitolul accident 2010, daune, chin judiciar etc. Am muncit, am scris, ne-am stresat si am cugetat. Am hotarat sa ne impingem limitele mai departe. Sa mergem pe doua moto. Anei i-a tatait poponeata cand si-a vazut armasarul. I-am dat jos potcoavele, i-am facut linkuri noi intr-o fabrica, i-am butcherit saua pana la os. Rezultatul este ca Ana e o balerina pe DRZ. In doua saptamani face tranzitia de la poligon, adica parcararile de pe platforma Semanatoarea... ...la autostrada. Iata lista modificarilor la Suzuki: - Linx fairing Britannia Composites
 - rezervor 4Gal IMS 
- linkuri homemade 
- sa custom Seat Concepts Low, decupata extra fara mila pentru inaltimea Anei (1.55m)
 - genti Enduristan (1x Tornado L, 1xSandstorm) 
- anvelope Dunlop Trailmax & 908 Rallyraid - roti DRZ 400 S (21" + 18") - am facut schimb cu un rider din UK, caruia i-am trimis rotile de SM - ghidon Renthal KTM bend, handguards KTM + rally ride foam grips + heater KTM-ul e alta poveste. Pentru ca Barbu & comp. ma someaza la o tura prin Dobrogea, legam manevra cu un test trip pana la Galati, Contanta si inapoi in Bucuresti. Ocazie sa redescoperim cat de faina ne e tara si cat de putin o stim. La MamaYa trophy, o tura indie prea misto ca sa dezvalui mai multe si sa o scot din underground, am hotarat ca imi cam place motoreta asta fasneata. Pozele sunt de pe drumul catre Galati si apoi de la Galati la Constanta, si de la MamaYa trophy 2nd edition. Nu lipsesc poze cu oamenii cu capul mare care au venit cu ideea acestei ture si care ne-au hranit si gazduit mai ceva ca la mama acasa. Nu ca are legatura cu postul tau Petrisor da asta e limitarea la poze asa ca daca nu mai suporti asteptarea continuarea e aici: http://intotheworld.eu/2013/05/si-mai-departe/

Spre finele lui octombrie deschidem primul nostru vernisaj de fotografie. Chiar daca a fost un eveniment efemer, de o seara, la care noi doi am muncit timp de doua luni, ne-a facut o mare bucurie sa starnim zambete cu imagini din locuri care de obicei ridica parul pe spinare. De la 10 dimineata pana la 6 seara montam impreuna cu Stefan, fara pauze de buda, poze, etichete, perdele. Pe la 6 cineva ne solicita un interviu. „Iarta-ma,” spun pe fuga, „daca iti dau interviul asta acum va fi despre o expozitia care nu exista. Dupa ce termin ce am de facut suntem ai tai.” A fost o miscare gresita de PR, dupa cum am realizat abia niste luni mai tarziu, dar ce sa-i faci, din greseli invata omul. In Garajul McCann – care este chiar ce ii spune numele, un garaj, insa unul care gazduieste uneori evenimente urbane mai... altfel – se perinda in seara de 25 octombrie sute de oameni. Trebuie sa multumim unor oameni grozavi fara ajutorul carora ideea noastra ar fi ramas doar un proiect: Leykom – care au sponsorizat productia printurilor, Trusteam – care au oferit in completare printuri Haptic de senzatie, gastii McCann pentru organizare si suportul de milioane si prietenului nostru Iulian care a legat A cu B si a comis cine stie ce crime ca sa avem generator, lumini, sunet, intr-un cuvant un eveniment asa cum trebuie. Apoi multam fain voua, ca ati venit si ati umplut garajul cu energie si vise proaspete. Poate cine stie, intr-o zi unii dintre voi, poate chiar pustiul de doua luni din carutul de colo, poate constanteanul inimos care si-a lasat nevasta gravida acasa si a dat fuga ca Ana sa-i scrie cu markerul coordonatele GPS ale Capului Agulhas pe capacul de la rezervorul mobrei, sau poate chiar tu - o sa va intoarceti din drumetie si o sa ne faceti inimile sa freamate. Una peste alta, expozitia Into The World Africa 420 e o seara de vis, desi noi doi, exact ca mirii la nunta, nu ne vedem nici capul de treburi, nici musafirii. In pantofi de imprumut, cu obrajii rosii si balbaindu-ne de emotie, sa zicem ca ne descurcam. Dupa un timp, fotografiile se muta ba la galeria no9 in Bucuresti ba la Cluj la l’Atelier Cafe - unde intalnim o comunitate electrizanta de oameni cu pasiuni si inimi cat casa, ba la Carturesti Cluj si Brasov. La intoarcerea din Cluj trecem pe la Salina Turda, un model elegant pentru cum se pot cheltui fondurile structurale. Cat mai e soare afara incerc sa fac un test-ride cu un BMW Xchallenge, dar pentru ca nu gasesc nici unul in raza mea de actiune, ma multumesc cu Çertao. Testul ramane neconcludent. Pana sa dea zapada inghesuim o tura de placere pe Transfagarasan si avem doi oaspeti mult dragi noua: Alper si Esther, nemtii cu care am trecut parleazul intr-unul dintre momentele cele mai fierbinti din expeditie: Congo spre RD Congo. Mai tineti minte: granite blocate, sateni inarmati, ploi torentiale si poduri rupte. Dar detaliile care nu au apucat sa ajunga pe blog le pastram pentru mai incolo...
Alper e in tura cu clientii lui – el lucreaza ca ghid moto in Europa si Turcia. Am povestit despre intalnirea noastra aici. Esther vine sa petrecem cateva zile impreuna. Avem multe sa ne spunem: in general am descoperit ca oamenii care se astern la drum lung cauta ceva, si dupa ceea ce am trait mai ales in inima Africii, in Congo, cu greu ne mai gasim, si ei, si noi, locul. Suntem cumva alienati de valorile de la care ne-am decuplat. Inapoi in Bucuresti, ne luptam cu anxietatea. Ne mutam din dormitor inapoi in living, unde astern salteaua pe jos, pentru ca in patul moale pe mine m-a luat spatele si nu ne putem odihni ca lumea. Ne-am mai obisnuit cu sunetele orasului, incet-incet, nici masinile care bantuie strazile noaptea, nici tarsaitul papucilor vecinei de deasupra nu ne mai tulbura somnul. Ne simtim pe dos fata de animalele din filmul Madagascar, care adormeau la zgmotul de ambulante, sirene si ferestre date de perete. Urechea incepe sa uite zumzetul de insecte si sipotitul de parauri. Dar nici nu ne mai trezim odata cu primii zori. Am redevenit oraseni.
Trebuie sa mentionez ceva ciudat din prima saptamana inapoi in tara. Noapte, ne uitam la un film in pat, auzim o rapaiala suspecta. Ana se duce sa deschida geamul la bucatarie: ploua! O ploaie marunta, deasa, de vara, din aceea care face pana si nenorocitul asta de asfalt sa miroasa bine, care scoate ramele la plimbare si indeamna oamenii sa faca dragoste. Dar pe noi ne inteapa nostalgia, ascutit, si abia dupa ce stam un pic de vorba despre asta, intelegem de ce. Ploaia asta datatoare de viata e „afara” si noi suntem „inauntru”. In cort stiam ca o sa vina inainte sa cada prima picatura, o miroseam in felul in care se curba pamantul sub noi, in lumina un pic schimbata a orizontului, in fosnetul ierburilor. Acum, daca era sonorul la laptop dat ceva mai tare, nici nu am fi stiut de ea. In noiembrie povestea noastra aduce lacrimi in 2000 de ochi la TEDxBucharest. Suntem profund onorati si vizibil emotionati sa o impartasim unei audiente tinere, atat de generoase cu aplauzele si incurajarile. Devine limpede ca experienta noastra, ca atatea alte povesti similare, poate ajuta, poate mobiliza, poate inspira. 
Asa ca mai acceptam cateva invitatii sa povestim despre noi si Into The World. Asteptam cuminti sa treaca sarbatorile de iarna. O alinare temporara vine prin Radu, care acum un an ne gazduia in Gabon pe plaja vietii. Radu ne oblojeste auzul cu noutati din Africa si papilele cu o pasta de ardei iute si niste role de cassava framantate si impachetate ca la carte in foi de bananier de soacra gaboneza. Pe nesimtite se instaleaza zapada, frigul, intunericul. Noroc cu Mihai Barbu cu care ne incalzim la o bauta. Acum suntem, asa cum bine a zis chiar el, colegi pe inca o planeta, pentru ca Fundatia Ted Simon ne face onoarea de a ne primi in gasca asa-zisilor Jupiter's Travellers. Toate astea ne fac sa parem ori niste laudarosi, ori niste smecherasi de suces, dar nimic nu poate fi mai departe de adevar. Schimbarile din viata noastra raman marunte la nivel social, si profunde doar la interior. Am ramas niste oameni obisnuiti, despre care au aparut cateva randuri intr-un ziar. Atat. Pe Mihai il descoperim asa cum il stiam din carte, un om dintr-o bucata. Il indragim imediat. Intre timp urzim si muncim la planul nostru de continuare a peregrinarilor pe doua roti. Dupa Revelion, pe 1 Ana face febra. Nu ne impacientam, dar spre noapte febra revine in cicluri acute, cu frisoane si nici un semn ca s-ar datora unei banale raceli. De altfel nici unul din noi nu a mai racit de multi ani, ce poate sa fie? Pe 3 se deschide sectia de boli infectioase si Ana face un test de malarie: daca in Congo a fost infectata cu un anume tip de Falciparum, boala poate reveni chiar si dupa douazeci de ani. Paranoia creste mai ales ca rezultatul dureaza 24 de ore, asa ca seara Ana incepe sa ia pilulele. Dar a doua zi rezultatul e negativ, iar febra continua, pana cand Ana nici nu doarme, nici nu mananca si o vad cum se stinge de oboseala. Abia pe 5 mergem la spital, Ana are tensiune 8 si e palida ca hartia. Dupa alte teste aflam ca are pielonefrita, o infectie in rinichiul drept. Ironic, nu-i asa? In oras, in conditii de curatenie si confort se presupune ca suntem safe, dar uite ca treaba sta altfel. In Africa – sau la iarba verde – am mancat de atatea ori cu mainile „murdare” fara consecinte asupra sanatatii. Momentul are insa si partea sa buna: ne face sa ne amintim ceea ce omul uita cel mai usor – ca suntem norocosi in fiecare zi in care suntem sanatosi. Ziua de Sf. Valentin, pe care am ignorat-o dintotdeauna, vine in 2013 cu o despartire emotionala. Dupa atatea aventuri, dupa ce ne-a fost casa, masa si tovaras de nadejde, trebuie sa-i spunem adio Tenerelui nostru cel albastru. A dus tot greul din Romania pana in fundul Africii si inapoi, fara compromisuri, nici pe drumul usor nici pe calea mai scurta. E un motor care iti pune zambetul pe fata, care nu trage demential dar care nu te lasa balta cand ti-e lumea mai draga. L-as pastra in garaj, pentru mici ture de placere, pentru suflet. Cu mana pe inima recunosc ca a fost greu sa fac pasul asta. 
Dar etapa urmatoare din tura Into The World bate la usa, si avem nevoie de forte proaspete: Ana, care odata cu primul fir al ierbii primeste drept cadou de ziua ei un laser in ochi, isi face curaj cu un DRZ 400. Eu ma sui in saua unui KTM 690 Enduro R. O bestie cu chip de inger. Garajul copilariei se umple iar de piese si sudoare, mainile de vaselina si capul de ganduri. Am o gramada de facut, sper numai sa termin pana ne va veni sorocul sa ii dam gaz. Deloc asa de repede cum ne-am fi dorit, ispravim primele pagini din Oyibo – jurnalul extins al aventurii in Africa. Acesta este un proiect de suflet. Nu suntem nici scriitori, nici jurnalisti, nici fotografi. Am decis sa impartasim cu tine experienta noastra nu pentru a comercializa, cu pentru a starni vise. Pentru ca spre deosebire de calatoriile noastre din trecut aceasta a fost si mai publica si cu un inceput alambicat, prima parte este dedicata acelor inceputuri. Nu uita, o poti descarca in format digital aici.

Multumim, multumim! Va uram si voua sa aveti o vara frumoasa, si sa o terminati cu gumele pe sarme de atatea ture faine! Nu avem de ce ne plange: a fost pentru noi o iarna grea, cu multa munca, o lupta cu birocratia si amintiri cat cuprinde. Nu stim altii cum sunt, dar desi nu am plecat la drum fara ceva experiente prin locuri mai neumblate (citeste aici mai mult), tura asta e departe de a fi fost o vacacanta... prelungita. Speram sa ne faca bine continuarea. Cat lasam sa se decanteze experienta, vom recapitula lunile trecute, pentru a nu ramane threadul acesta cu veriga lipsa Multi ne-ati intrebat - poate din cauza ca exista un precedent, minunata carte Vand kilometri a si mai grozavului Mihai Barbu cu al sau Doyle - daca ne asternem la scris. Noi, fara falsa modestie, ne-am propus sa o facem in scop terapeutic: ca si pentru Sega, scrisul e meditatia noastra. Din multe randuri taiate incep sa se limpezeasca multe: de ce-uri, pentru ce-uri, incotro-uri... Nu stim, sigur ca ar fi frumos, daca povestea asta din Africa va vedea si lumina tiparului. Deocamdata va poftim la lectura electronica: pe tablete, telefoane si computere. Va oferim un teaser, primele 120 si ceva de pagini din (titlu provizoriu) Oyibo, pe care le puteti downloada for free de pe site-ul nostru Am conceput versiunea multimedia ca un hibrid intre un jurnal de calatorie ilustrat cu poze, filme si inregistrari sonore si un ghid practic pentru cei care viseaza sau vor purcede intr-o calatorie (cu harti, informatii despre vize, detalii despre traditiile si arhitectura locurilor, mancare si multe amanunte despre echipare tehnica si prepararea vehiculului). Pentru ca am cautat sa construim conceptul pe o platforma free, rezultatul e viabil doar in ecosistemul Apple. Nu e o fandoseala. Piata de carte multimedia e la inceput, si softurile si agregatorii care fac asa ceva pot fi numarati pe degete. Speram sa va placa. Pentru cine nu are iPad, aveti versiunea ptr Kindle si alte tablete (EPUB) si PDF desigur pentru orice alt gizmo. Ca si pe blog, parerile voastre ne ajuta sa spunem povestea mai bine, asa ca pofta buna la citit si la opinii. Iar acum sa ne intoarcem la Into The World: --------------------------------------------------------- In Limbo I Romania 08/2012 - 04/2013 Am ajuns inapoi in Romania aproape pe negandite: stii cum e, aventura trece repede, adrenalina fierbe in sange si dintr-o data te trezesti din vis, ud de sudoare, cu capul plin de zarva, dar… la tine in pat. Departe de jungle in care leii continua sa motaie, departe de delta in care crocodilii se intind lenes, departe de colibele de paie, de drumurile desfundate. Departe de Africa. Aici ne aflam noi dupa 14 luni, basca alte 15 inainte de plecare in care o rupsesem cu societatea. Imi amintesc ca am trecut de panoul pe care scrie „BUCURESTI” cu un nod in gat: si de emotie, si de...teama. Ochiul nostru a inregistrat ritmul cumva diferit la traficului pe drumul national, profilatura cumva altfel a Baraganului, mirosul familiar de praf si vara temperat-continentala, precum cel al unui turist sosit in vacanta. Sentimentul de efemer s-a prelungit cand am intrat pe Giurgiului si am luat-o spre apartamentul gol al bunicilor, locul din care plecasem spre Africa. Iuresul de masini si oameni prinsi in nebunia zilei de joi mi-a facut mana sa tremure o clipa in ambreiaj. Strada pe care o cunosc atat de bine mi s-a parut o relicva dintr-un trecut indepartat. De doua zile ne-am tot codit daca sa anuntam pe blog sau pe forum ca sosim, dar pana sa decidem daca suntem sau nu pregatiti sa fim intampinati de un alai sau dezamagiti ca nu a venit nimeni, ne-am trezit in fata portii. „Deschide poarta,” ii zic Anei, care coboara din sa. Poarta geme din toate balamalele, si ecoul bate pana in fundul curtii. Locul pare parasit. Abia dupa ce deschid garajul, apare maica-mea la balcon. Uite ca cineva a venit! Garajul e ca un put cascat spre un alt univers, un Rabbit Hole. Sunt pe pilot automat: parchez, pun cricul, scot cheia din contact, sting lumina si incui lacatul. Hrrrum! Usa s-a inchis peste un capitol din viata noastra. Urmeaza imbratisari, si cateva lacrimi. Aproape deloc cuvinte. Urcam scarile, scara miroase a vechi si usa apartamentului se deschide catre un spatiu de alb si lumina. In living e doar o canapea alba si un birou transparent, goale. Dormitorul are un perete langa care sunt stivuite cutiile de carton cu tot ce am adunat noi doi de cand suntem impreuna: haine, chestii, nu stiu si nici nu vreau sa stiu acum. Pentru ca imi amintesc apartamentul plin, animat, agitat, mi se pare acum gol si apasator, iar pasii si vocile noastre starnesc ecou. Dar privirea decupeaza sectiuni: straturi de var si tencuiala peste ziduri de caramida si armaturi ascunse in beton, contracte si facturi indosariate in spatele cotoarelor de biblioraft care se itesc din biblioteca, teancuri de haine pliate in spatele usii inchise de la sifonier. O alomeratie de obiecte, i mica istorie personala, o avere. Cum am putut sa spunem vreodata in Africa ca noi nu suntem asa bogati ca turistii din tarile vestice? Ce au ei? Un tricou cu o eticheta mai faloasa? Un frigider cu afisaj electronic si masina de facut cuburi de gheata? Pe bune? Mama Anei spune ca ai ei sunt si ei pe drum, vin cu trenul de la Galati. Nu am indraznit sa ii chemam noi, si in curand ne simtim niste caraghiosi pentru ca aflam ca si altii au fost la fel de politically correct: amicii nu au vrut sa ne deranjeze, dar e de ajuns un telefon ca livingul sa ni se umple de lume. Galatenii – emotionati si la patru ace, aproape ca nu se vad din spatele unui buchet urias de flori; apoi Andrei si Cristina, care ne inmaneaza o „cupa”: INTO THE WORLD FIRST ROUND COMPLETED! scrie pe ea. ... bere si discutii pana dupa miezul noptii, dar in scurt timp Africa iese din topul subiectelor. Se discuta asa-zisa „lovitura de stat”, se incretesc frunti, se incordeaza nervi. Dupa ce zarva se mai stinge, ramanem singuri si incercam sa ne culcam. Dar cu greu putem pune geana pe geana; patul e moale si inconfortabil si desi e trecut de 2 strada zumzaie de mici zgomote: scrasnet de roti, un hohot de ras, o manea, o usa trantita de la curent, un televizor uitat deschis. Nici nu stiu cum, dar intr-un tarziu adormim. Lunile care urmeaza sunt pline: la terasa cu lumea, aflam cine s-a casatorit, cine a mai facut un copil, cine s-a despartit si de ce. Ana incepe scoala de moto, impreuna cu prietena noastra care dupa o tura in Vietnam urma sa bata in iarna America de Sud. Prima zi e controversata: motocicletele pe care se poate sui la cei 1.55 m sunt grele, scuipa noxe si ulei si Ana se agata cu disperare de ghidon. De abia dupa a treia ora descopera jaloanele, virajele, schimbatorul de viteze si incepe sa se intrebe - oare de ce nu a facut asta pana acum? La sfarsitul toamnei, intr-o zi mohorata, pe o motocicleta careia ii curgeau tablele si pe care o vedea pentru prima oara, trece si proba practica. Intr-o dupa-amiaza Stefan trece pe la poligon sa-si recupereze un rucsac: se afla in drum spre Vama, si nu stiu cum se face, dar in 48 de ore suntem toti trei in Thassos. Cateva zile ne ocupam cu placere: mancare buna, mare si ture offroad pe munte cu niste XT-uri de 600. Cariera de marmura, o scenografie neasteptata in mijlocul padurii de pin. In varful muntelui, de unde se vede roata marea, si degetele de piatra ale insulei cufundate in apa de turcoaz. Apoi dam o fuga la Atra, o pensiune din Valea Doftanei si un concept la care am lucrat pe vremea cand ne mai ocupam cu asa ceva. Nu ca am fi pus si noi osul aici, dar chiar e un loc fain. Motivul escapadei? Un chef francez vine sa ne faca ne rusine cu mamaliga cu trufe, foie gras de casa facut in curte la Contesti, gem de gutui de gradina si alte nebunii… romanesti. Pana vine cotinuarea, salivati peste aceste poze:

Cu placere. Cam asa ceva intentionez. Am balit mult in ultimul an la siteul RRP iar odata cu EVO2 a devenit aproape de obsesie dar la ce preturi au mai e cale lunga pina la ele. Baza lor de clienti e formata in primul rand din cei orientati catre competitii pentru ca pretul e ceva mai bun decat un kit RallyReplica original. PS Nu vrei sa accepti ideea pentru ca tu cauti altceva si te deranjaza asa cum ma deranjaza si pe mine ca producatorul nu te respecta. Dar daca judeci logic si mai pragmatic au dreptate dintr o perspectiva pur economica. Mda dealerul ala de la noi... si in general dealerii astia de la noi... Eu am incercat asta toamna sa testez cel SH din showroom si am fost refuzat sec ca deh tre sa ai incredere in ce se vinde prin dealer. La noi singurul importator atent din puctul asta de vedere e BMW. Referitor la opinii legate de fiabilitate as spune ca parerea negativa este raspandita mai mult la noi. E normal cand produci cel mai puternic mono de pe piata sa nu ai in gand in primul rand fiabilitatea. Eu cred ca daca esti mai atent la intretinere si esti mai cu urechea pe el e ok. O sa vad in timp daca m am inselat. Pt moment am doar 1000km din ian pina acu. Eu recunosc ca am cautat 650XCh & 690 si am ales KTM in primul rand din obsesie dar si pentru ca a aduce un XCh la nivelul de plecare al unui 690 mai trebuie sa bagi minim 500E intr un amortizor spate (asta daca treci peste cele 15kg in plus, -3l de benzina si ~10cp in minus). Deci bugetul pentru cele 2 devine comparabil, asta daca mai gasesti un Xch in apele lui (foarte greu in RO).

O sa evit un raspuns lung si complicat ca sa nu divagam de la acest thread (desi subiectul e cat se poate de ontopic asa cum zicea si Alex). Pe scurt 210kg+48hp=kindda fun. Daca scazi prima si cresti a doua => megafun Noul TNR este o optiune excelenta in acest moment pe piata. Am curajul sa spun ca e cea mai buna pentru o mobra moderna dual-sport la categoria buget. Problema ei este clar greutatea mare si suspensia mai mult decat mediocra. Sigur, exista exemple pentru upgradeul suspensiei dar eu zic ca ajunge sa coste cat nu face iar cu greautatea n ai ce sa faci, tot acolo ramane. 690ul este literalmente o BESTIE... sa treci de la 210 la 140 kg si de la 48 la 64 cp, pe un sasiu folosit in trecut la dakar (si in continuare in competitii de rallyraid de cel mai inalt nivel) si o suspensie WP (nu cea mai performanta si bine setata suspensie WP dar totusi ...) este incredibil. Motorul vibreaza mai tare decat la TNR dar se zice ca dupa 10k se lasa; o sa vedem. Nu mai vorbesc de posibilitati infinite de tuning via tuneecu sau alte detalii pentru maniaci. Sper sa reusesc sa rezolv minusurile care nu o fac cea mai buna mobra dualsport out of the box (sa conceputa de masochisti, rezervor minuscul, protectie la vant 0) si dupa cateva mii de km de real test o sa mi spun din nou parerea despre ea desi ma indoiesc ca o sa mi-o schimb radical ca deh is subiectiv. Multi nu inteleg de ce KTM nu a scos si un 690 Adventure; probabil ca s ar vinde ca painea calda. Eu stiu... 690ul oricum se vinde, si asa mai dau si ei de lucru la astia cu piese aftermarket, nu mai vorbesc ca pentru ei e mult mai rentabil asa decat sa piarda bani cu un kit adventure. Si au canalizat atentia si researchul pe chestii mai banoase... cum sa fure din nisa de cumparatori de 1200GS si cred ca au reusit! Cam atat pe scurt ca daca intram in marketing, big adventure bikes vs real adventure bikes si alte dastea chiar ca hijackam threadul oamenilor

Subscriu! Un amortizor era binevenit in situatia aia si oriunde pe nisip. Ehhh trebuia sa negociati si voi ca deh erati in Maroc. (glumesc)

Mama cum sunt dunele alea! Excelent!

GENIAL!!! Felicitari! bagati drumu dintre Merzouga si M'Hamid ca tre sa fie viata cu motoretele alea.

Mama ce tare! Multa bafta si fun maxim! ba da ai si tu un noroc. Sanatate!

@TEDxBucharest 2012, pentru cine e interesat sa ne auda si vada povestind, ultra-emotionati, 3 istorioare cu pilde din Africa.

Si noi pentru primire. A compensat fulgii de nea si gerul de afara. Move over Bucharest, Cluj rulz! Am fost 5 oameni, asa ca am urcat motorul destul de repede

Na, ca mi-ai luat vorba din gura. La ideea unui confrate motorist si clujean pe deasupra, am trimis niste emailuri, am intrebat doi prieteni si am pus pe roate o expozitie chiar in Cluj. Suntem coplesiti de generozitatea si deschiderea cu care s-a raspuns la ideea asta dinspre Cluj, mai ales pentru ca nu suntem decat fotografi amatori, dar ne bucuram sa dam microbul mai departe. Asadar, miercuri 5 decembrie de la 19.00 vom fi la L'Atelier Cafe pentru un vernisaj si povesti, voi veniti cu intrebarile, noi incercam sa dam raspunsurile. Intre 5 si 14 pozele vor ramane acolo, iar din 15 decembrie, pana pe 17 ianuarie o selectie de portrete africane vor fi gazduite de Libraria Carturesti. Evenimentul e pe FB. See u there

Expozitia de fotografie din Africa - Ultima zi la Bucuresti Azi (22.11) este ultima zi in care mai puteti vedea expozitia de fotografie Into The World - Africa 420. Va asteptam pe Aviatorilor la nr.9, pana la ora 20.00.

Multumesc! https://vimeo.com/53207179 Va asteptam pina pe 22 Noiembrie!

merci, de asta facem si expo, nu ca sa vindem niste poze sau sa ne facem vedete, sa vada lumea ca africa nu e numai sida si razboi, plus e altceva sa vezi pozele mari; toata lumea ne-a spus inainte sa plecam sa nu o facem, sa ne ducem mai bine in spania sau asa ceva; suntem convinsi ca in curand vor merge tot mai multi in africa si speram sa fie marcati pozitiv de ce vor trai acolo; plus ca ideea nu e neaparat de africa, e sa ne implinim visele (ca or fi ele de aventura sau mai pragmatice, dar care fac parte din viata), de deschis mintea si sufletul, de infrant limite, ca oameni suntem si noi si normal ca am avut indoieli bla bla :0 va asteptam prin aviatorilor si mai vorbim acolo

Jambo Mambo Loc e pe strada si trotuar cat cuprinde. Cu masina e mai dificil. Va asteptam!

salut mony! multumim pentru aprecieri si pentru ca ai venit la vernisaj. te rugam sa ne spui unde putem sa iti aducem/expediem pozele, sau pe email la we@intotheworld.eu e la fel de bine. Corectie: ne-am dat semana ca ti am scris deja, nu-i asa/ So, le trimitem curand. a fost intr-adevar nebunie la garaj, nu am apucat sa ne dam seama ca a inceput, ca s-a si terminat. legat de carte, continuam sa intrebam si sa cerectam care ar fie editurile care ar putea fi interesate de un astfel de proiect, si speram sa il putem realiza. Expozitia se va muta de pe 9 noiembrie la <Nou 9>, pe Aviatorilor la nr.9, asa ca vineri 9 noiembrie va asteptam acolo la un drink si ce o mai fi. Expozitia va ramane deschisa acolo doua saptamani, si va contine alte micro-evenimente la care sa ne putem intalni si povesti cu voi, in curand vom face si un eveniment pe Facebook si un poster ca sa fie mai clar ce si cum. Pana atunci, sambata asta, pe 3 noiembrie, suntem invitati si sunteti invitati la Atra Doftana la o zi de intalniri intr-un cadru relaxat, la munte. Cam acesta e programul zilei: 11.00 - 12.00 Prezentare expeditie Into The World, proiectie video 14.00 Pranz special: in meniu feluri sud-africane (potjie cu mamaliga si supa de dovleac cu telina) 16.00 - 17.00 Q&A Intalniri si povesti despre Africa si aventura intr-un cadru relaxat. Ceai si o prajitura din partea casei 18.00 Foc de tabara Sunt deja expuse in pensiune o mare parte dintre fotografii. Evenimentul Facebook unde e si o harta cu adresa pensiunii Atra din Valea Doftanei aici: https://www.facebook...34135713400387/ Multumim din sufllet inca o data si sa ne vedem cu bine! nici noi nu stim, noi nu am facut deloc poze, doar mama anei si alti oameni care au fost acolo ne au trimis cateva imagini, si speram ca vor mai sosi si altele. filmul care a rulat acolo e pe vimeo, si ne am dori sa facem mai mutl decat atat, sa facem un mini-documentar cu materialul filmat pe care l-am adunat in Africa. asa e, si noi speram ca tocmai din acest motiv vor mai iesi la suprafata alte 'dovezi' multumim ca ati venit! poate veniti si la Nou 9! sau la Atra! Cum ziceam mai devreme, daca ati ratat seara din Garajul McCann aflati ca redeschidem expozitia vinerea asta, 9 noiembrie la nou 9, pe bulevardul Aviatorilor nr.9. Vernisajul e la 19.00, si berea si carbogazoasele sunt din partea noastra. Apoi expozitia ramane deschisa pana pe 22 noiembrie. Nou 9 este casa care are la subsol un magazin de biciclete, foarte aproape de statuia Aviatorilor, pe stanga. Desigur ca nu vor lipsi muzica si proiectiile video, si motocicleta noastra albastra.

Multumim ca ai venit! Multumim pentru sustinere! Un scurt clip cu ziua evenimentului INTO THE WORLD - AFRICA 420 @ McCann Garage - Making of...

multumim, ce fain! speram ca ti a placut si tie, desigur wow, multumim din suflet pentru aprecieri! multumim, speram sa fie o iarna blanda si povestile noastre sa ti tina de cald. ce poze ai ales? te salut si merci ca ai venit (ana) am muncit sa montam expozitia pana cu 20 de minute inainte de 19.00, si desi gandisem un loc pentru pop-up shop, timpul a fost chiar prea scurt pentru a mai pune si asta la punct. in cateva zile vedem unde vom redeschide expozitia pentru mai mult timp, si ne vedem atunci

Va asteptam pe toti si speram sa veniti cat mai multi mai ales ca evenimentul dureaza o singura seara. O sa gasiti acolo inspiratie pentru proiectele voastre personale, caci visele trebuie implinite! O tura de placere Romania 02 - 31/08 A durat ceva sa ne dam seama de asta, dar acum e clar: traversarea Zairului a fost momentul in care ne-am ‘shiftat’. Depanand amintiri din Congo cu Alper in Curtea de Arges, ne-am dat seama ca experienta asta continua sa dospeasca. Stai asa… am zis ca Alper e in Romania? Nu e vorba de tipul din Germania cu care am traversat celalalt Congo in decembrie trecut? Chiar el, si tare ne mai bucuram! Sa recapitulam deci ce s-a mai intamplat cu el de cand ne-am vazut ultima oara… in Congo. Era decembrie 2011 cand eu, Ana si cei patru Vidal din Toulouse ne aflam intr-o situatie cam… dificila in Kinshasa, in vreme de Alper si iubita lui de atunci ne impartaseau soarta, numai ca in Matadi. Era limpede ca nu vom putea nici unul dintre noi intra pe roti in Angola, asa ca aveam de luat o decizie importanta. Renuntam la calatorie, zburam peste tara ‘interzisa’, trimitem vehiculele cu vaporul sau mergem inainte pe unde harta nu-i. Adica laie or balaie. Fiecare dintre cele trei echipe avea alte atuuri si alte slabiciuni, precum si propriile obiective, dar au sfarsit prin a alege aceeasi solutie la problema. Astfel, Alper si Esther au purces intaii la drum, si SMS-urile care au sosit de la ei pe satelitul francezilor ne-au facut sa o luam pe o alta cale. Alegerea s-a dovedit paguboasa: a fost singura data cand nu am dat crezare camionagiilor, si am regretat, pentru ca drumul pe care am mers noi si francezii a fost si mai greu. Nemtii si Toyota lor au suferit si ei din plin. Au traversat in aproape patru saptamani, iar suspensia pe lame a cedat mai ca pe linia de sosire. In Namibia au dat insa de un obstacol insurmontabil: Esther s-a imbolnavit de malarie si a suferit o complicatie severa (insuficienta renala). Aventura germanilor se incheia abrupt, cu repatrierea lui Esther si vanzarea masinii, nu inainte ca Alper sa o conduca pana la Capul Bunei Sperante. Iata articolul despre ei din revista Mororrad. Odata intorsi in Germania, cei doi si-au reluat joburile. Alper este ghid moto si organizeaza tururi in Europa si Turcia. De doua ori pe an traverseaza Romania, iar unul dintre tururi este dedicat chiar tarii noastre. Cum Alper ne-a anuntat sa vine pe Transalpina, nu am stat pe ganduri si am stabilit sa ne gasim in Curtea de Arges. La iesirea din Bucuresti am alimentat pentru prima data intr-o benzinarie romaneasca. Pretul ne-a ars la buzunar! Mobra avea pofta de drum. Cum s-a deschis zarea, parca a devenit alta. Aveam intalnire cu Alper in cateva ore, si cand in sfarsit am zarit KTM-ul 690 Enduro, am simtit fluturi in stomac: gasca se reunea! Ne-am ospatat cu ceafa la gratar si vinul casei, dupa ce am parcat langa 1200 GS-urile nemtilor, in garajul care putea a varza murata. Oricate aveam de povestit, un cuvant domina conversatia: CONGO. Fusese cea mai dificila etapa din viata noastra. Vremea nu ne-a crutat: ploi torentiale, noroi ‘de bumbac’, mlastini ascunse sub stratul gros de nisip si lut. Am purtat aceleasi haine ude leoarca si pline de noroi zi dupa zi, am dardait in cortul jilav si in sacul asisderea. Mai toata ziua eram la verificat adancimea baltilor si orientare. Asta cat am fost zdraveni la minte. Odata ce oboseala, lipsurile si stresul si-au spus cuvantul, am inceput sa pierdem din concentrare si sa facem greseli. Asa ca in transee cu noi: la sapa, la impins, la pus troliul si alte manevre de gen. Hrana a fost cam panica: prin sate se gasea cate o mana de rosii, cate un avocado, si de fiecare data cumparam (cu remuscari si rusine) tot ce era pe taraba. Am bagat insecte, porumb luat cu rugaminti de la taranci… de cateva ori am luat paste, orez si paine. In Mbuji Mayi si Kamina am fost rasfatati cu adevarate festinuri: nu ne lipsisera nutrientii, cu diversitatea. Insa chiar daca toti am descris etapa respectiva a calatoriilor noastre ca ‘teribila’ si ‘nebuneasca’, tuturor ne-a adus satisfactii sa ne confruntam si depasim limitele. Congo ne-a calit, ne-a facut mai buni, chiar daca si mai putin re-adaptabili la ‘civilizatie’. Din Zambia nu a mai fost vorba de mancat lacuste si sapat cu orele in mocirla, nici de campat in plina furtuna. Ok, cu exceptia fenomenului bizar din Sudan, pe care poate doar un Stie-Tot sa ni-l lamureasca. Suntem dara noi si Alper nebuni ca mult dupa miezul noptii inca mai vorbim despre aventura din Congo? Cu opt luni in urma sase adulti si doi copii dadeau nas in nas cu Africa secreta. Noi, calatorii speram ca Vrajitorul acelui Oz ne va elibera din latul prejudecatilor, ne va sterge ‘rugina’ din oase, ne va incuraja sa radem de imposibil, ne va mijloci redescoperirea inimii si a curajului. Am gasit intr-adevar aventura, si am depasit multe obstacole acolo, atat impreuna, cat si separat, dar mai ales i-am descoperit pe congolezi. Acest neam aparte, despre care nu stiam mai nimic. Vulcanic, rezistent, adaptabil, neobosit. Odata ce ai facut o baie de multime si de pasiune congoleza, nimic nu mai e la fel. La opt luni dupa ce parasisem Oz-ul African, acesta continua sa ne obsedeze. In zori ne-am luat la revedere. Aveam o idee fixa pentru ziua in curs: sa facem Transfagarasanul. Adica paduri de pin, curbe stranse, grohotisuri, poate o cascada sau doua, un izvor, un lac alpin, stii cum e. Dar drumul asta construit cu atatea sacrificii inseamna mult mai mult. Cand eram pici, aici ne petreceam cam toate vacantele. Imi amintesc cum urcam spre Capra de revelion, prin zapada pana la brau, incarcati cu oale de sarmale. Eram nebuni, era grozav. Eu si Ana am continuat traditia: aici fugeam de la birou pentru o zi sau doua de dat pe serpentine, sau la un gratar, sau in umbra micii cascade, ‘locul nostru’. Aici e lacul care in anumite dimineti luceste misterios si metalic, si de aici am inceput si de asta data urcusul. Am facut insa prima la dreapta din asphalt, in padure. Plecasem din Bucuresti fara harta, doar cu o vaga idee sa o taiem printre brazi, haituind o culme golasa pe care o tot zaream printre arbori. Am decis sa lasam drumul sa ne duca unde o vrea el, si sa lasam ziua sa se intample. La o cotitura am dat peste acest grup de overlanderi. Nici ei nu pareau sa aiba GPS. Intraram pe teritoriul ursilor. Care ursi recoltasera deja zmeura si murele de pe munte, dupa cum se vede din poza. Frecventa si aspectul ‚urmelor’ spun ca din fericire ursii sunt inca pe zona, si ca o duc binisor. Pe astfel de drumuri zambesc intruna. Numai mirosul tare de pini si buruieni de munte strivite sub roata sunt indeajuns. Asa. Si asa. Sau asa. Dar un om trebuie sa mai faca si o pauza… Mai ales inainte sa urce dealul Cand panta a sarit de 45 de grade, deja nu mai tineau cauciucurile si mi-ar fi trebuit alta mobra ca sa-I dau de cap. Alta data! Muntele nu doar hraneste sufletul, ci si poteleste setea. Ne-am abatut la un parau langa care era parcata o rulota, si unde erau asternute niste scaune si o masa, taman bune pentru popas. Stapanul micii tabere trebuie ca era pe undeva cu treaba. In fata unei atat de modeste gospodarii, insatietatea si tendinta noastra de oraseni de a abuza de resurse limitate sunt de-a dreptul vulgare. Ne-am baut apa, am zis bodgaproste gazdei anonime si ne-am bucurat de viata. Aproape ca era ora pranzului, si am facut cale intoarsa in Transfagarasan, cu tinta Balea. Un drum pe care nu il pot rezuma in cateva cuvinte, o sa zic doar ca ajunge sa il faci o data, ca sa vrei sa repeti experienta. La 2040 de metri altitudine sunt lacul glaciar si Cabana Balea. Iarna poti sa ajungi aici numai din Brasov, dar fiind vara, ne-am luat masa pe terasa. Pastrav in folie, ciorba de burta, placinta de mere... de-ale romanilor. Cum episodul din Top Gear a facut mai multe pentru turism decat toata balbaiala ministerului cu pricina, deja strainii se inghesuie si ei sa guste din aceste bucate si adrenalina pe Transfagarasan si Transalpina. Multe s-au schimbat de cand nu am mai fost pe aici. S-a umplut de tarabe cu ‚taranisme’ (gemuri, branza, afumaturi diverse). Si e full de turisti (noi am fost intr-o miercuri). Am ridicat din umeri la gandul ca poate toate astea o sa stirbeasca farmecul locului – si am pornit inspre de unde venisem. Nimic nu e mai fain ca abisul verde al vaii brazdate de curbe, unde vantul mai sa te doboare si unde norii intuneca cerul. Am facut drumul asta in toate anotimpurile, si cel mai mult imi place la inceput de iunie, cand zapezile inca nu s-au dus, iar cascadele sunt pline de apa. Am aruncat un ochi in mina abandonata. Ne-am oprit si la Capra, unde cea mai aratoasa militie canina se ocupa cu manatul oilor in stana. Drumul inapoi in Bucuresti a fost intins si lung, dar a fost bine sa stim unde o sa punem capul jos la noapte. Acasa ne putem odihni alaturi de cei dragi. Am umblat multa vreme prin Africa am vazut multe locuri extrordinare si am intalnit multi oameni buni, iar acum, dupa ce ne-am incarcat putin cu natura, parca avem si mai mare dor de duca. Cum sunt multe de facut si de lamurit, ne suflecam manecile si ne punem pe treaba! Garajul McCann Erickson / 25 Octombrie 2012 / incepand cu ora 19.00 Expozitie de fotografie din turul Africii pe motocicleta / Pop-up Shop Vino pe 25 octombrie in GARAJUL McCANN ERICKSON (Str. Jules Michelet nr. 18, langa Ambasada Marii Britanii) pentru o expozitie despre aventura si Africa. 420 de zile si 55000 de km in peste 100 de imagini inedite pe care le poti lua acasa. Vrei ca povestea sa continue in indepartata America de Sud sau in Australia? Vrei ca plante din Amazon sa poarte numele tau? Vrei sa ai o inregistrare unicat din inima padurii ecuatoriale? Intra in aventura Into The World! Fotografii din: Maroc, Sahara Occidentala, Mauritania, Mali, Burkina Faso, Togo, Benin, Nigeria, Camerun, Gabon, Republica Congo (Brazzaville), Republica Democrata Congo (Kinshasa), Zambia, Namibia, Africa de Sud, Lesotho, Botswana, Mozambique, Tanzania, Kenya, Ethiopia, Sudan, Egipt Ambient: Muzica de la Origami Sound, proiectie video Intrarea libera! Evenimentul pe Facebook _____________________________________________________

Multumim pentru aprecieri! Am gasit unde sa parcam fotografii, un scurt film si alte lucruri interesante, si unde putem povesti despre Africa la o cola/bere. Asa ca pe 25 octombrie va invitam in Garajul McCann Erickson, pe strada Jules Michelet nr. 18 (zona Piata Romana, langa Ambasada Marii Britanii). Iata si un teaser Into The World @Africa

7 octombrie 2010 vs. 7 octombrie 2012 Astazi se implinesc 2 ani de cand ziua in care urma sa plecam sa cucerim Africa s-a sfarsit in mod tragic. Operatie, mobra facuta praf, planuri amanate cu 9 luni amare. Dar tot azi suntem norocosi sa putem sarbatori 2 ani intensi, plin de aventura si lectii de viata. Va multumim pentru ca ne urmariti, iti multumim Mama Africa!

Se pare ca va fi cu bere Nu va faceti planuri pentru 25 octombrie, e o joi seara. Poze, filme si alte surprize. Detalii in curand. O sa fie misto normal ca le-am dat si a fost bestial. mai ales pe pietre. cappadocia e speciala, pacat ca a devenit super turistica. muntelui de lava insa n-au ce-i face, ametitor de frumos! V-am mai spus ca suntem mari cinefili? La cort e mai greu, dar din cand in cand tot ne-am facut hatarul si am descarcat laptopul pe ce ne place. Maine, 30 septembrie de 12.00 la 13.00 povestim despre Africa si filme la Radio Guerrilla. Să ne cineauzim, cu bine!

Anuntam cand o facem... s o facem lata Draga Dot, este fara indoiala cel mai frumos comentariu pe care l am primit pe acest thread. Te rugam mult sa ne dai un PM sau un mail cu niste coordonate pentru a putea sa te rasplatim cu o fotografie cu autograf. Multumim! Bine te am gasit! E important sa impartasesti o astfel de aventura. Si noi am invatat multe din experientele altora. Bine te am gasit si Multumim ca ne urmaresti si pentru gandurile bune! Bine te am gasit! Incercam ca aceasta oprire (de altfel foarte necesara) sa fie doar un pit stop si sa reusim continuarea. Ai mare dreptate cu reviewul si ma bucur daca am convins pe multi sa aleaga Tnrul. Multumim! Salut si multumim! Si noi speram sa va intalnim poate in America de Sud. Cat de tare ar fi... Safe travels!

Never, never..... NEVEEEEERRRRRRRRR!!!!!!!!!!!! Gata! Am reusit sa punem cap la cap si finalul ( volumului 1 ) Africa 420 – Romania 1 Turcia – Bulgaria - Romania 30/07 - 02/08 Ca de obicei cand ne-a placut un loc, am stat la taclale pana tarziu, desi a doua zi aveam de taiat Turcia de-a lungul, din Cappadocia pana la tarmul marii Egee. Dimineata a fost panica. Intra in scena Ceaiul Turcesc, solutia lichida anti-somnorosi. Intre Nevsehir si Kayseri se merge pe fostul Drum al Matasii, dar nici drumul, nici hanurile nu mai sunt ce-au fost, asa ca am tras tare pana in Konya. A fost o zi lunga. Cum am reinceput sa urcam pe podisul central, peisajul a devenit mai dulce, dealurile mai rotunde si albinele din florile soarelui mai zumzaitoare. In Romania ne-am saturat de legumele ‘turcesti’ fara nici un gust care umplu pietele. Dar asculta la mine, mancatorule de salata, rosia pe care o cumperi in Bucuresti sau Cluj, nu e rosia la care a plivit taranul turc, si nici cea pe care turcul o mananca. Am vazut taranii trudind la camp, asa cum se cuvine. Iar in Afyon le-am incercat roadele. O gustare modesta de rosii, masline si smochine proaspete. Toata lumea din oras era la coada sa-si ia painea pentru cina de Ramadan. O paine traditionala, plata, formata cu mana. In Afyon lipia asta are vreo 80 de cm, la fix pentru o masa si jumatate. Pentru ca si climatul variaza semnificativ, fiecare regiune agricola din Turcia este faimoasa pentru anumite legume si fructe. In curand ne-am trezit in patria visinelor, dar cum le trecuse sezonul, am luat visine deshidratate la soare de la o taranca cu ochi verzi si naframa alba. Uneori experimentele noastre culinare ne duc catre si mai interesantele povesti care se afla uneori in spatele celor de-ale gurii. De data asta nu am investigat, ne grabeam sa ne gasim culcus pentru la noapte. Punct ochit, punct lovit. Putin fler si ceva indrazneala, si am nimerit cum nu se putea mai frumos, intre doua culmi care bateau direct in vale, un fel de saua Dichiului, dar a lor. Am inhalat briza domoala, am strans soarele urias sub pleoape, am stiut ca era din nou o clipa dintre acelea curate, pe bune, cu care natura ne rasfata de atata timp. Odata nomazi, am devenit liberi. Sa ne alegem unde punem capul pentru o noapte, sa SIMTIM energia care misca totul, sa fim cu ploaia, vantul si cu soarele. Nu ne-am simtit nicicand mai vii, mai prezenti! Pe dealul acela, cu iarba aceea aurie mirosind a vara, cu nevazute lighioane nocturne scotocind fara ragaz in jurul cortului, nu mai aveam nevoie de nimic pentru a fi pe deplin fericiti. Apoi au venit zorii, si a inceput numaratoarea inversa. Planul era sa facem ultima etapa – Turcia, Bulgaria, Bucuresti – in intervalul pisca-ma-ca-nu-cred de o zi. Asta ne mai ingaduia o ultima zi in Asia, deci ‚hai sa gasim ceva interesant de facut’, am propus, stiind cat tine Ana la asta. Uneori insa, lucrurile interesante te cauta ele pe tine. Mai intai ma ajuns in Izmir, cu gand sa dam o raita prin Ăesme, dar pentru ca infrastructura turceasca e ultra-moderna si noi ne orientam pe o harta rupta dintr-o agenda, pana i-am dat de cap ne-am decis ca nu are rost sa batem atata drum pentru un oras. Orazul Izmir ne-a placut: curat, modern, aerisit, un loc fain pentru un popas de soare pe promenada. Cu mintea la cine stie ce, trebuie sa fi aratat cam pierduti in trafic. Ceea ce i-a facut pe doi baieti pe un scuter sa ne intrebe daca suntem ok. Bafta noastra. Pentru ca nu aveam nevoie de ajutor, dar nu puteam refuza invitatia lor la Adana kebap. No, kebap stie mai toata lumea ce este, dar varietatea asta, care vine din sud-estul Turciei, e speciala. Carnea se toaca manual, se modeleaza manual. Jumatate de ora mai tarziu verificam cele de mai sus pe un esantion de patru bucati, in biroul lui Mehmet, impreuna, desigur, cu amicul lui, TĂźmer. Am aflat ca Mehmet e mecanic si pasionat de enduro. Candva speram sa-l incurajam in Romaniacs. Sau macar sa-l avem aici la o bere. Am petrecut cateva ore in atelierul lui: si el si TĂźmer sunt oameni de miloane, dintr-o bucata; ne-am descoperit multe in comun. Mai multe poze aici. Turcii ne-au intrebat cum m-am schimbat ca motociclist si cum ne-am schimbat ca oameni. La prima intrebare e usor de raspuns, pentru ca indiferent de ce motoare am avut si cate wheelie-uri am facut, azi drumul pe care vreau sa ma dau nu e de asfalt. A doua intrebare imi place la nebunie: am putea scrie o carte pe tema asta. Dar nu o sa incerc sa fac asta aici. Acum doi ani jumate strada de langa casa era murdara de benzina din motorul meu, iar eu eram in ambulanta. Acum paisprezece luni ne aflam im mijlocul unei autostrazi din Italia, cu o masina fara distributie, dar incarcata cu Yamaha noastra si prea multe bagaje. Viata se intampla repede. Suntem fericiti si recunoscatori ca am putut duce la bun sfarsit acest trip. Nu m-am putut gandi la nimic altceva multa vreme, chiar daca uneori ne indoiam amandoi ca il vom face. Daca visezi la aventura, fa-o, nu va fi niciodata un moment mai bun ca acum. ‚Gata masa. Hai sa mergem’. ‚Dar n-ai nimic de mesterit la mobra?’ si-a dat o palma peste frunte Mehmet. Ba bine ca nu, Heidenaul spate e praf. Am asudat siroaie pana l-am dat jos de pe janta: caldurile din desert l-au facut una cu metalul. Alti motoristi, amici sau clienti, unii doar in trecere, s-au bucurat de ocazie ca sa intre in vorba si sa dea o mana de ajutor. Cu parere de rau insa, era cazul sa ne vedem de drum. Multumim din inima, prieteni! Pe data viitoare! Foça e un orasel linistit asezat in capul unei peninsule. Din cauza ca e la Marea Egee, albastrul incepe chiar de la pontoanele pe care localnicii o ard la o baie sau o barfa. Multe dintre insulitele care se vad in golfuri sunt de fapt extensii ale muntilor de pe uscat. In aparenta cuvantul ‚arhipelag’ desemna initial chiar aceste insule si Marea Egee!? Zona e chipurile protejata, dar plajele si toata coasta sunt pline de gunoaie, asa ca pentru spectacolul apusului ne-am intors in orasul vechi. Soarele si marea ne-au amintit, ciudat, de desertica Namibie. ‚Oare ce-or face acum amicii nostri Himba? Cu cine bea Jagermeister Vital? O fi tare frig in Sossusvlei?’ Pentru cina ne-am indreptat catre portul pescaresc. Care noaptea parea si mai romantic. Tavernele pline de oameni, multi turisti, meniul simplu, dar bun: calamar pane si midii umplute cu pilaf, ca deh, asta mananca ei in fiecare zi. Pescarii isi gatisera si ei un peste si il mancau tot pe barca, si zau daca nu arata mai bine decat ce aveam noi in farfurie. Un nene a tras langa noi o toneta cu ceva de rontait neidentificabil. Am gustat si ne-am edificat: migdale crude, cu gheata. Imediat dupa asta am mers sa ne intindem cortul pe o plaja plina de cioburi si capace de bere. Ai vazut ‚Cosmarul de pe strada Elm’ cand erai pusti? Intr-unul dintre filmele seriei e o scena in care mana lui Freddy Kruger sfasaie cu lamele ei de cutit tapetul, si odata cu el granita dintre real si imaginar. Dormeam bustean cand vantoasa a devenit cosmarul nostru, iar un bat de cort mana lui Freddy. Supra-tensionat, batul s-a rupt, a perforat foaia de cort, si ne-a trezit. Vantul a reorganizat instant calabalacul dinauntru. In prima faza eram prea somnambuli ca sa gandim limpede, si ne-am amagit ca tine sa proptim cortul cu pietre. Normal ca s-a rupt in alta parte imediat. A doua miscare a fost sa scoatem toate betele si sa incercam sa dormim cu cortul peste noi, ca un pled. Dar nu fluturatul panzei la un milimetru de fata a fost insuportabil, ci fasaitul. Asa ca ne-am tras saltelele afara, si am dormit pe plaja, ca in adolescenta in Vama Veche si Costinesti. In plan secund sunt trei rulote imense, in fiecare dintre ele locuind cate un pensionar italian. Dimineata a fost minunata, doar eram pe plaja, nu? Pacat ca a trebuit sa dau un sut unui scutec de sugar folosit ca sa imi eliberez papucul! Am facut o baie in apa limpede ca cristalul si asta a fost tot. Mai aveam numai cativa kilometri de Asia pana in Ăanakkale, al doilea oras asezat pe doua continente dupa Istanbul. La intrarea in oras e o macheta a legendarului cal troian. Conform Iliadei lui Homer, asta a pus capat asediului de zece ani al Troiei (pe care cercetatorii de azi au decis sa o accepte ca fiind in catunul pe langa care trecusem mai devreme). Calul de lemn din filmul ‚Troia’ se afla tot in Ăanakkale. Chiar langa portul de unde ferry-urile trec stramtoarea Dardanele din ora in ora. Ca sa economisim timp a doua zi, am luat o gustare rapida si am prins bacul de zece seara: orasul era plin de energie, noaptea calda, dar gandurile noastre departe. Calatoria noastra a schimbat felul in care ne vedem pe noi insine. Mi-am inchipuit intotdeauna ca sa merg cu iubita mea in Africa va fi grozav, dar habar nu aveam cat ma va implini pe plan personal. Din prima luna in Maroc, si pana in ultimele zile petrecute in desert, cu momente transformatore si o munca de ‚echipa’ care ne-a intrecut asteptarile, Africa ne-a oferit paisprezece dintre cele mai intense luni din viata. Incercarea cea mai mare va fi de fapt sa mentinem ritmul. Alea Jacta Est. Eram in peninsula Galipoli, inapoi in Europa. Ne-a fost imposibil sa petrecem ultima noapte in cort, asa cum ne-am dorit. Pentru noi asta a fost si simbolic, si trist. Cortul nostru in care traisem atatea, avea, in sfarsit, el nevoie de noi. Intotdeauna exista si mai bine, si o sa avem ocazia sa o dovedim. Traisem ultimul nostru apus de nomazi, dar vor mai fi si altele, daca vom face ceea ce trebuie. Dardanelele arata mai degraba ca un rau linistit, decat ca una dintre cele mai dificile cai maritime din lume. In zona cea mai ingusta nu are cu mult peste un kilometru latime! Am rams la micul dejun pe terasa, sa admiram privelistea si entuziasmul chelnerului, care nu contenea sa aduca pe masa cantitati impresionante de mancare. Oua moi, telemea si cascaval, salata, masline, covrigi turcesti cu susan, ceai, gem, iar oua (sub forma unei omlete cu legume care se numeste menemen), suc de portocale, si chiar pepene. Nu imi imaginez ca cineva poate da gata toate astea, si oricum nu a mai fost cazul sa mancam nimic toata ziua. Ultima oprire inainte de granita a fost in Edirne (Adrianopol), fosta capitala a Imperiului Otoman inainte de Constantinopol. Dupa ce trecusem pe langa de multe ori in trecut, era momentul sa vizitam capodopera arhitecturii clasice otomane, moscheea Selimiye. Cladirea domina orasul, iar minaretele de 83 de metri sunt cele mai inalte din lumea araba. Dar geniul arhitectului ai carui ucenici vor proiecta la tarziu Taj Mahalul straluceste nu in monumentalitatea exteriorului, ci in simplitatea interiorului. Moscheea (si complexul de curti interioare si scoli coranice) este sit protejat UNESCO. Selimiye a fost proiectata sa doboare recordul detinut la acea vreme de Sfanta Sofia, care avea cea mai inalta cupola din lume. Spatiul interior este nesegmentat, simetric, fluid, asftel ca nisa sacra care indica directia catre Mecca (mihrab) este vizibila din orice punct. Lumina inunda interiorul calm, perfect echilibrat. Dupa aceasta pauza de tocilari, am trecut prima granita la care nu a fost cazul sa ne scoatem nici macar castile. Dintr-o data eram inconjurati de familiar. In afara de limba si de alfabet, totul ne era cunosct. Traversasem Bulgaria de multe ori, dar pe fuga si noaptea, si nu aveam idee ca e atat de asemanatoare cu Romania. Am cumparat o harta dintr-o benzinarie si ne-am propus sa ne grabim cat vom putea. Orase prafuite, asfalt ieftin, o statiune simpatica de ski cocotata de un munte, si cafea intr-o bezinarie ca cele pe care le proiectam acum un car de ani. A fost o amiaza stranie, in care ne indreptam care ceva ce ceva ce ne era cunoscut, dar in-strainat. Noi nu mai eram aceiasi, era limpede, dar speram oare ca si destinatia noastra sa se fi schimbat? Era o singura cale sa aflam: Pe acei ultimi kilometri pana in Bucuresti am avut mult de cugetat. Calatorind, vagabondand, razbisem pana departe si devenisem liberi. In loc sa ne imaginam lumea, o vazusem asa cum e. Natura ne-a demonstrat ca suntem niste pitici, iar oamenii, majoritatea niste straini, ne-au primit cu altruism si infinita generozitate. Intrebarea este cum vom valifica aceste experiente exceptionale. O sa traim din amintiri sau vom continua sa crestem? Apusul peste Romania a fost la fel de frumos ca in oricare alt colt al lumii, si am intrat in capitala. Mama ne astepta in apartamentul gol in care o camera e plica cu viata noastra ambalata in cutii de carton. Ana a deschis garajul, am parcat motorul si am scos aparatul foto, totul pe pilot automat. Eram epuizat. Chiar si azi imi amintesc cu dificultate detaliile din acea seara de august. Fiecare molecula din ce ma inconjura atunci imi era familiara, dar nu si cataclismul mut dinlauntru. Parintii Anei au sosit cu trenul abia dupa ce ne dezbracasem de echipamentul soios si facusem dus, cand aratam din nou ca odinioara. Am vazut posterul pe care mi-l dedicase Ana in 2010, cand soseam din Germania, ud la piele si bocna, dar calare pe primul meu Tenere pe care urma sa il conduc pana in Africa. Am observat ca mama Anei ne facuse un afis de bun-venit! O ora mai tarziu continuam sa imbratisam si sa ne emotionam. Ne fusese dor de toti, si lor le fusese dor de noi. Dar dragostea care ne leaga a supravietuit despartirii. Asa ca nu ai de ce te teme, visatorule, de drumul lung la care tanjesti. Noi ne-am riscat ‚sensul’, si am crescut, am devenit mai buni. Am acceptat provocarea, si asta ne-a ajutat sa ne depasim limitele. Nu avem regrete, nici macar pentru ca aventura s-a sfarsit pentru moment, pentru ca, asa cum scrie pe simpaticul ‚trofeu’ primit in dar de la prieteni, urmatoarea aventura depinde numai de noi.