mrwwwhite

Salutari catre Nigeria! Continuam istorisirile din Asia Centrala cu un calup de riding pe piste perfecte in Nord-Vestul si centrul Mongoliei. Data trecuta am ramas sub un curcubeu a la Mihai Barbu si la… tata vacii. Enjoy! Piste perfecte Noaptea trecuta vantul a suierat nestavilit. Nu e nici un arbore, nici un munte care sa intrerupa stepa. Au mugit vacile, au nechezat caii. A scancit un prunc in iurta in care o bunica are in grija nu doar vacanta de vara a unor copii, ci chiar amintirile cele mai frumoase care vor face candva sa se umezeasca ochii viitorilor adulti. Cand ne trezim, carnea ne e odihnita si sufletul pregatit pentru inca o zi in Mongolia. La pranz suntem iarasi langa un ovoo, de data asta locul in care isi doarme somnul vesnic o faimoasa zeita mongola. Cat ne preparam masa – un amestec de graunte si conserve, ce alta – ne prind din urma doua randuri diferite de calatori. Vanchaa este profesor de engleza si are intalnire aici cu cel mai bun prieten pe care il revede dupa cinci ani. Guo Jianlong este scriitor si vine din Beijing, pe bicicleta. Mongolii ne dau binete, apoi se duc o suta de metri mai la deal si Vanchaa incepe sa cante. Sunetul onduleaza pe doua tonuri, de parca am asculta nu unul, ci doi cantareti. Frumos cantec, despre ce a fost vorba, il intrebam pe Vanchaa cand se intoarce langa noi. Cantecul asta a fost de ramas bun, pentru ca prietenul meu pleaca din nou departe. Intr-adevar, tehnica mongola de a canta este mai mult decat entertainment. Leac magic, instrument shamanic sau simpla superstitie, cert e ca mongolii sunt in stare sa parcurga distante insemnate in cautarea locurilor cu rezonanta potrivita pentru cantec. Scenariul fiecarei zile ramane imprevizibil. Cand planuim de pilda sa facem multi kilometri intr-o directie anume, orbecaim prin hatisul de poteci si nimerim langa un canal de irigatie deschis. Asa ca profitam de darul neasteptat si ne tratam cu un dus. Apa e minunata – ne umplem bidoanele ne spalam toate hainele. Cat ne luam masa de pranz vantul si soarele le-au uscat. Nu ne putem intinde insa la glume pentru ca o perdea de apa matura stepa inspre locul in care o ardem asa de bine. Avem impresia ca in Mongolia trebuie sa fim mereu pe faza, pregatiti sa ne folosim de un avantaj, dar si sa ne repliem in cazul in care vremea se suceste. E clar ca desi cadrul natural pare monoton, nu ne plictisim defel. In fapt nici peisajul nu ramane acelasi, doar ca dureaza uneori multe sute de kilometri pentru ca stepa sa lase locul unui desert selenar. Lighioanele care il populeaza par cu adevarat de pe alta planeta. In canioanele de roca utilaje chinezesti sapa alte canioane: se lucreaza de zor la drum. La anul pe aici va trece o magistrala, de-a lungul terasamentului vor veni la adapat mai putine turme de camile bactriene si patroana minusculei ceainarii unde nu suntem lasati sa platim consumatia va trebui probabil sa mute pravalia sau sa scoata mai multi bani de la tescherea pentru modernizare. Ziua 80 din etapa in Asia. Ana nu mai conduce demult ca la inceput. Este limpede ca s-a produs declicul, ca incepe sa prinda gustul gazului, al libertatii pe care doar motoarele ne-o pot garanta. Am coborat din munti pe un podis arid, mancat de vant si ploi, dar la marginea caruia se intinde opulent un improbabil lac. Ne distram maxim pe pistele care brazdeaza limanul, pana ne hotaram sa punem punct zilei, cocotati pe un deal cu vedere la apus. Pacat ca lacul e jegos, tare bine ne-ar fi prins sa facem o baie! Apus mongol clasic Dimineata e deja atat de cald incat ceaiul mai ca se fierbe singur, fara foc. Avem toata pustia numai pentru noi doi Si o luam de la capat. Am vrea amandoi – stiu, desi nu ne oprim sa ne marturisim asta unul altuia – ca pistele astea sa nu se mai termine si sa ramanem in acest limbo, suspendati intre real si imaginat. Turmele de cai salbatici nu ne ajuta sa ne trezim din delir. Sunt si ei, tacuti si gratiosi, mai mult naluci decat carne. Uneori numaram pana la 25 de kilometri in linie dreapta: pistele din Mongolia pot face urechile sa tiuie. Piste perfecte Gasim o coliba plasata convenabil langa un put de apa. Asa ca profitam si ne refacem rezerva. Dupa care ne intoarcem la “drum”.

<p>Salutare tuturor. Va propun sa cititi update-urile povestii pe blog. Sunt destule:</p> <p> </p> <p>Cum am ajuns intre prieteni in Tadjikistan si cum ne-am pregatit sa atacam Pamirul: <strong><a href="http://intotheworld.eu/2013/08/dushambe-un-cuibusor-tadjik/">http://intotheworld.eu/2013/08/dushambe-un-cuibusor-tadjik/</a></strong></p> <p> </p> <p>Cum s-a decurcat Ana in primele zile de off-road pe bune, basca ploi, rauri, pietre si alte condimente pentru aventura: <strong><a href="http://intotheworld.eu/2013/08/bucurii-colaterale/">http://intotheworld.eu/2013/08/bucurii-colaterale/</a></strong></p> <p> </p> <p>Cum nu am vizitat Afganistanul, dar l-am vazut de la o aruncatura de bat: <strong><a href="http://intotheworld.eu/2013/08/afganistan-ia-premiul/">http://intotheworld.eu/2013/08/afganistan-ia-premiul/</a></strong></p> <p> </p> <p>Cum am intrat "in paine" pe Pamir: <strong><a href="http://intotheworld.eu/2013/08/doppelgangers/">http://intotheworld.eu/2013/08/doppelgangers/</a></strong></p> <p> </p> <p>Si cum am intrat pe coridorul Wakhan, un drum care trebuie facut macar o data in viata: <strong><a href="http://intotheworld.eu/2013/08/probe-pe-nisip/">http://intotheworld.eu/2013/08/probe-pe-nisip/</a></strong></p> <p> </p> <p>Alte fotografii de pe drum: <strong><a href="http://intotheworld.eu/2013/10/pamir-reloaded-2/">http://intotheworld.eu/2013/10/pamir-reloaded-2/</a></strong></p> <p> </p> <p>Cum dupa ce am aflat pe propria piele ca in Pamir <strong><a href="http://intotheworld.eu/2013/09/fericirea-doare/">"fericirea doare"</a></strong> ….</p> <p> </p> <p>… ajungem la "<strong><a href="http://intotheworld.eu/2013/09/la-dracu-n-praznic/">Dracu'n praznic</a></strong>" (un loc fermecator zicem noi): <strong><a href="http://intotheworld.eu/2013/09/la-dracu-n-praznic/">http://intotheworld.eu/2013/09/la-dracu-n-praznic/</a></strong></p> <p> </p> <p>A urmat cea mai de suflet intalnire, cu o familie semi-nomada de kirghizi, undeva intre Tadjikistan si China: <strong><a href="http://intotheworld.eu/2013/09/adil/">http://intotheworld.eu/2013/09/adil/</a></strong></p> <p> </p> <p>Dupa ce ne-am regasit niste proaspeti prieteni pe doua roti (acumulam karma pentru urmatoarea etapa din Into The World, daca totul va merge conform planului pe care l-am ticluit asta iarna), ne-am trezit cu promoroaca pe cort si nu am avut incotro si a trebuit sa dam pe gat un straniu rachiu din lapte de iapa, precum si lapte de iapa fermentat (care face "bine" la stomac): <strong><a href="http://intotheworld.eu/2013/10/rachiu-de-iapa-si-promoroaca/">http://intotheworld.eu/2013/10/rachiu-de-iapa-si-promoroaca/</a></strong></p> <p> </p> <p>Apoi, dupa cateva zile de riding de exceptie, descoperim, cu ajutoru gazdei noastre din Bishkek, un fabulos kebap de rata in capitala Kirghizstanului si ne rezolvam cateva probleme pe, incredibil, Facebook. Iata ca social media poate sa foloseasca totusi la ceva bun <img class="bbc_emoticon" src="/public/style_emoticons/default/smile.png" title=":)" /> <strong><a href="http://intotheworld.eu/2013/10/puterea-facebokului/">http://intotheworld.eu/2013/10/puterea-facebokului/</a></strong></p> <p> </p> <p>Inapoi in Kazakhstan si Rusia, suntem din ce in ce mai convinsi ca "<strong><a href="http://intotheworld.eu/2013/10/rusul-frate-cu-romanul/">Rusul e frate cu Romanul</a></strong>"</p> <p> </p> <p>Iar in ultima postare pe blog notam primele impresii din Mongolia si primele intalniri cu mongolii. Peisajul e vast, curcubeul e cum la vazut in paginile din <a href="http://www.editura-art.ro/carte/vand-kilometri">Vand kilometri</a>, Ana tocmai si-a intrat in mana si spre norocul nostru (temporar) in loc de maruntaie de oaie fiarta suntem tratati cu branzeturi de casa si o doina la betie:<strong> <a href="http://intotheworld.eu/2013/11/proaspat-coborati-de-pe-cal/">http://intotheworld.eu/2013/11/proaspat-coborati-de-pe-cal/</a></strong></p> <p> </p> <p>Multumim ca ne urmariti. Pentru poze ultra recente puteti urmari postarile de pe <a href="https://www.facebook.com/www.intotheworld.eu">Facebook</a> si <a href="http://instagram.com/2intotheworld">Instagram</a>.</p> <p> </p> <p> </p> <p> </p>

festina stie el ce stie, avem de furca iar cu electronicele, victime sigure intr un astfel de voiaj si am mai avut si alte peripetii. ultimul efort de a ajunge cat de cat mai la zi cu ride reporturile (speram sa dea roade) ne a adus la decizia de a ne calca pe inima si achizitiona un smartphone dupa ani de boicot un comentariu de-a dreptul trist. deci, no comment. mersi FL, noi tot zicem ca ultimele posturi sunt scrise pe genunchi in conditii improprii, dar poate pentru ca familia asta de kirghizi ne-a topit inimile, cumva sentimentele tot au iesit la iveala. ne bucuram, asta inseamna ca nimic nu e in zadar. hai sa mai intoarcem o fila, chiar daca unii au citit-o pe blog. tot in rezumat, pentru a nu tulbura politica de foto upload a siteului Povestea celor trei orase - Khiva Samarkand... Numele e de ajuns pentru a face imaginatia sa zburde. Orasul care a supravietuit tragediilor si ambitiilor a doua imperii - cel al lui Tamerlan si cel bolsevic, e chiar si azi considerat un pol al culturii musulmane. Odinioara insa povestile despre aceste loc ii atribuiau un caracter nepamantean: Samarkand era o Mecca a epocii, un loc in care se spunea ca domnea dreptatea si cumpatarea, unde cele mai luminate minti si cei mai talentati artisti isi dadeau intalnire pentru a gasi inspiratie si pentru a-si desavarsi operele. Registon - ansamblul monumental care a facut ca in 2001 UNESCO sa adauge orasul in World Heritage List domina panorama orasului. Am ajuns in apus, si lumina aurie face cupelele sa sclipeasca. Din pacate nu putem sa ne plimbam pe lespezile acoperite cu mozaic, pentru ca un grup de dansatoare repeta pentru un anume show. Maine la 12 se deschide, ne spune politaiul. Intreaga piata e ocupata cu scena si gradene; fetele fac piruete stangace pe o muzica pompoasa, care bubuie din difuzoare. Registon (care inseamna in persana "loc acoperit de nisip") contine unele dintre cele mai celebrate monumente din Islam si din perioada timurida - Ulugh Beg Madrasah (sec. XV), Tilya-Kori Madrasah (dublata de o moschee) si Sher-Dor Madrasah (ultimele doua din sec. XVII). Nu putem face nimic acum, decat sa inghitim in sec, si sa ne propunem sa revenim maine. Crepusculul lungeste umbrele peste oras. Trebuie sa cautam ceva de dormit. Dar nu mai avem chef de aruncat banii pe cazare, suntem destul de curati si destul de odihniti si oricum e cam tarziu. Pieptanam suburbiile: aglomerate, inundate, rurale. Nimic. Cand deja e prea intuneric ca sa mai putem conduce, hotaram sa ne incercam norocul prin gospodariile cetatenilor. Ana arunca o intrebare unei doamne care isi pliveste stratul de petunii din fata vilei. Cartierul arata ca Pipera, iar doamna ramane - asa cum ar face oricine ca ea din suburbia Bucurestiului - cu gura cascata. Dupa ce isi suna sotul, ne pofteste, inca perplexa, sa parcam in curte. Din pacate noi nu vorbim destula rusa - nici ea nu e prea fluenta - si conversatia lancezeste. Pe masa isi fac aparitia o paine, ceai, bomboane si o tocana de legume. Baietii familiei -Muzaffar (20) si Mashraf (14) ni se alatura. Mezinul e mai indraznet si incaleca pe DRZ. Ai vrea si tu una? il zgandare mama. Trasaturile frumoase ale femeii se deschid cand priveste catre strengar. Rano are 40 de ani si aproape nici un rid in jurul ochilor. Pacat ca toata arcada de sus ii e imbracata intr-o proteza aurie! Muncesti? o intrebam. Acum nu, de cand au venit copiii pe lume sunt casnica. Si sotul? La munca. In usa vilei apare o adolescenta. Sfioasa, fata raspunde la ordinele mamei, care o trimite dupa zahar si lingurite; executa tot ce i se porunceste fara un cuvant. Nici macar nu se apropie de noi, totul este predat lui Mashraf de pe treptele casei. Spre mieziul noptii ni se asterne pentru dormit: perne si paturi pe terasa din spate, la aer. La fix. Poate imi mai trec si mie crampele. Or fi de la apa... Dar cand dau cu ochii de buda ma iau si mai tare cu mainile de burta. Desi suntem intr-o casa de oameni instariti, veceul e tot in fundul curtii. Baia din casa contine doar dus, chiuveta si masina de spalat. Dormim bine. In zori luam ceaiul si o gustare cu Rano. Ana se intinde la povesti, asa cum numai ea poate, intr-un esperanto care ii permite sa descoase oamenii si sa ii faca sa se scotoceasca dupa albume de familie doldora de amintiri. Multumim gazdei, dar din pacate trebuie sa ne luam ramas bun. Samarkand ne asteapta! Incepem pelerinajul turistic cu cimitirul: o alee de basm, unde comorile stau clai peste gramada, ca si turistii. Si pe drept cuvant: masoleu dupa mausoleu, cupola dupa cupola, ratacim ore in sir intre trecut si prezent. In drum spre Registon trecem prin fata moscheii Bibi-Khanoum, o alta bijuterie a arhitecturii timuride si inca una dintre cele mai mari din lume. In sfarsit portile Registonului sunt deschise: ce splendoare! Prezenta butaforiei pentru spectacol si a unui numar impresionant de turisti ii mai stirbesc insa din farmec. Nu platim bilet de intrare, dar zau ca avand in vedere scenografia de acum nici nu ar fi meritat. Samarkand e impanzit de monumente. Nu departe de Registon e chiar mausoleul temutului Timur Lenk. Si in fata mausoleului, chiar domnul Timur. Nu in persoana, ci in bronz. Bun si asta! Ca de obicei, mai multe poze pe blog

Povestea celor trei orase - Khiva ________________________________________ Imediat la iesirea din Moynak incepe dansul. Nu sunt bani. Nu e benzina. Decat de 80, si la bidoane la micii intreprinzatori, si la benzinaria din targ. Mobrele gafaie si pufaie cu lichidul asta nenorocit in vintre. Parca si matele noastre fac a foame, si suntem nevoiti sa mai facem o oprire. Mancarea incepe sa sune a Asia: impartim o portie de mant?, care au numai numele turcesc, in rest arata ca niste dumplinguri chinezesti. Cat ne ocupam cu treburile astea, trec pe langa noi un grup de motociclisti in tur organizat. Chinezi, un spaniol care e si ghid, un brazilian. Programul nu le permite sa o arda insa lejer, au de facut kilometri pana in Portugalia. Ca sa fie gasca si mai gasca, apare Phil, care a plecat din UK in directia Magadan. El are benzina, dar nu are cash. Asa ca in urmatorul oras dam iar peste el, si pentru ca nici el, nici noi nu ne putem rezolva problemele separat, decidem sa ne aciuam unii pe langa altii o vreme. Ca daca ni se usuca noua rezervorul sau lui i se face sete si foame, o sa ne descurcam, ca oameni suntem Unul dintre principalele motive pentru care am pornit in aceasta noua aventura este legendarul Drum al Matasii. Care nu a fost niciodata doar un drum: timp de trei milenii chinezii au tinut secreta tehnologia de tesere a matasii. Asa ca in timp caravanele care transportau mirodenii intre Orient si Occident si-au adaugat la portofoliu pretiosul material, devenit moneda de schimb, motiv de galceava politica si chiar ratiune pentru nasterea, expansiunea si apoi disparitia a trei imperii. Matasea a jucat un rol fundamental in istoria a trei continente. Sclavi sau khani, sange si aur, toate si toti s-au amestecat de-a lungul unei retele complexe de rute terestre: acesta este Drumul Matasii. Mergem deja pe el din Georgia... In puncte strategice de pe drumul matasii, au existat de-a lungul timpului orase cu o arhitectura fabuloasa, unele adevarate centre culturale si religioase, ba chiar dotate cu biblioteci depozitare a ceea ce avea omenirea mai de pret in acea epoca in materie de creatie artistica si literara. Putine dintre aceste orase de legenda au supravietuit mersului istoriei: Khiva, Bokhara si Samarkand sunt cele mai stralucite. Khiva este primul in care ne oprim. Cu noi, in continuare Phil. Il corupem cu obiceiurile noastre pofticioase, iar el ne corupe cu relaxarea de britanic: hotaram sa impartim pentru doua nopti o camera intr-un hotel, cu conditia ca micul dejun sa fie compus din kebap, salata, somsa (aluat umplut cu carne si ceapa, copt intr-un tandoori) si cantitati imense de ceai. As zice ca toata lumea e multumita cu targul asta! In fiecare dimineata bazarul incepe sa fumege. Iar somsele si painea sunt coapte chiar sub nasul nostru, pentru ca standurile cu kebap sunt dublate de o mini-brutarie pe roti. Am mai spus ca in Khiva e cel mai bun shashlik din lume? Nu mai pot abtine, e musai sa ma repet. Si sa mai pun niste poze, ca sa ma justific. Orasul este centrul unei regiuni etnice aparte. Dar in anii '20 fostul khanat al Khivei a fost inlocuit de republica sovietica Khorezm. In zona se vorbeste un dialect distinct si sunt bine reprezentate activitatile de artizanat: broderia (asa-numita suzani), sculptura in lemn, muzica clasica, pictura pe matase si hartie de orez cu cerneala din cafea sau ceai etc. Continuarea aici.

Nunta la cazahi Pana in sec. XX Kazakhstanul a fost o tara de nomazi. Mai putin zona de sud, prin care trecea Drumul Matasii. Adica pe unde avem noi de gand sa o luam. Mai toti calatorii evita segmentul asta si pedaleaza sau isi conduc vehiculul din Georgia in Azerbaijan, apoi trec Marea Caspica pe feribot. Noi suntem mai suciti: evitam feriboturile – mai ales pe asta, care ustura cumplit la buzunar, basca are un orar nesigur, adica si mai multe zile de intarziere la vizele noastre cele periculos de gata sa expire. Ocolul prin stepa rusa si Delta Volgai a meritat, iar acum ochim o frontiera mica, ratacita undeva la marginea deltei. Unde ajungem manati de insuportabilele muste despre care am mai povestit. Coada din vama nu e mare, dar se misca greu. Desi rusii par ca fac tot posibilul sa nu ne tina in bataia roiului de lighioane consumatoare de sange si nerv de om. Conversatiile cu ceilalti soferi sau cu soldatii din vama e asezonata cu gesturi disperate prin care fiecare incearca sa-si apare ce i-a mai ramas nepiscat. In sfasit de vine randul. Actele, intinde mana Olea dupa pasapoarte si taloane. Miscarea imi ia cateva secunde, destul insa cat sa pierd batalia cu mustele pe flancul drept. Si lui Olea i se face mila de noi. Intinde mana, ii spune Anei, si ii toarna in palma un praf de culoare alba. Da-te cu asta pe fata, zice Olea. Cateva perechi de ochi sunt atintite pe noi. Ce-o mai fi si asta? Cu praf alb la nas, Ana arata de tot rasul. Dar praful misterios pare sa-si faca treaba, si mustele isi mai slabesc atacul. Ma frec si eu cu praf pe fata, ah, e un pic mai bine. Olea imi inapoiaza pasapoartele: ia tu asta. Deasupra e un plic cu praful salvator. Care se arata a fi zahar vanilat, desi nu miroase defel a nimic. O fi expirat, imi zic, dar mustelor tot le vine de hac. Noua nu ne dati? protesteaza ceilalti de la coada, in timp ce Olea ne face un semn de ramas bun. La revedere Rusia, ne regasim ceva mai tarziu! Drumul ne indaguie sa observam cum fac fata satenii inundatiilor sezoniere. Vitele si caii par sa se bucure de efectul racoritor al acestor piscine efemere, mai ales ca suntem in miezul verii. Dar soferii au ceva de furca: pe alocuri apa e atat de sus, incat au fost instalate poduri temporare. Care in timp au devenit permanente – fie din lene, proasta administrare sau saracie. Imediat devine limpede ca am ajuns intr-o tara dramatic diferita de cea pe care am lasat-o in urma. Drumul e o norocire de asfalt topit si macinat; in rest nisip, gunoaie si amar. Sub rotile cui ai zice ca se afla cocktailul asta pentru infarct? Nu carute, nu Lade ciuruite, ci gipane cu jante de smecheri, care ii dau bice fara nici o jena. E fiecare pentru sine, si n-avem incotro, trebuie sa intram si noi in joc. Incojocite intr-o blana groasa de culoarea desertului care ne arde ochii si ne umple zarea, camilele de pe marginea drumului asista imperturbabile la spectacol. Dar nici noi, nici mobrele nu putem trage cu spor fara o pauza de potol. Rezolvam prima problema intr-o benzinarie care arata ca un OZN in peisajul asta desertic. Inauntru e ca in orice alta benzinarie de la noi: curat, aer conditionat, rafturi cu dulciurile ambalate in brandurile care ne-au dat pe toti pe spate acum 20 de ani si care isi continua avansul in toata lumea. Dar buda nu. Buda e afara, in ceainaria de vizavi, adica clasica magazie de lemn peste o gaura in pamant, cat sa nu te vada nimeni cum te sufoci de miros. Si asta nu e tot: de acum inainte nu putem sa facem pur si simplu plinul la pompa. Nu, nene. Desi cazacii sunt plin de petrol de put, fiecare musteriu mai intai merge cuminte la casa, plateste de cat vrea sa ia – adica cativa litri, ca nimeni nu face plinul la gipan – si abia dupa aia merge cu chitanta in mana la pompa sa-si primeasca portia. Pretiosul lichid e seva acestei tari si i-a adus, ca si Nigeriei, atat binecuvantare cat si blestem. Kazakhstan se zbate sa faca fata problemelor generate de poluarea industriala. Toata tara e presarata cu resturile radioactive sau toxice ale defunctei infractructuri militare. Solul a fost saracit de nutrienti din cauza supraexploatarii si folosirii intensive de pesticide. Infrastructura paupera a dus la scurgeri saline si nici irigarea in prostie a culturilor nu a avut efecte mai bune. Cele doua mari rauri care odinioara adapau Marea Aral au fost deversate pentru irigatii spre campurile cu bumbac. De fapt, stepa kazaca, deja o intindere stearpa, continua sa se usuce intr-un ritm accelerat. Pitorestile tufisuri care sunt un atat de fotogenic fundal atunci cand campam nu sunt chiar atat de pitoresti pe cat par a fi. Sunt dolodora de chimicale si otravuri. In timp, vantul imprastie otravurile astea odata cu furtunile de praf si nisip, direct in ochii deja tulburi ai bietei Mari Caspice. As zice ca ne taiem, incet, da’ sigur, craca de sub picioare. Dar hai sa nu o dam in pesimism, hai sa infulecam ceva in prima tara cu adevarat asiatica de pe traseul Into The World 2013. Incepem cu plov (un pilaf cu carne) si chai. Cat o ardem la o mancarica, ne interesectam cu un cuplu (o poloneza si un irlandez) care nu au timp de imbucat si doar vor benzina. Ei se grabesc: participa la un “raliu caritabil”, noua moda in Occident. Probabil ca nu o sa ii mai prindem din urma prin pustiul asta. Care pare sa nu se mai termine… … decat daca facem un ocol pe una dintre potecile laturalnice. Asa ajung chiar la tarmul Marii Caspice, unde caii semi-salbatici si niste pastori singuratici se scalda in apus. Cat mai distrez cu asta si cu cautatul unui loc decent de campat, Ana numara minutele pana cand soarele va trece dincolo de orizont. Lumina asta e nemaipomenita, imi spune ea la intoarcere. Iti arde retina de la primele raze ale rasaritului si nu slabeste dogoarea nici in apus. Imi aminteste de Mauritania, de Sahara. Ei bine, nu asta ne-am dorit? Dar nu, asta nu e defel Sahara. Culorile, flora si fauna, toate sunt aparte. Ciulinii au flori delicate care se sting la atingerea soarelui, doar ca sa reinvie odata cu luna. Nisipul e pistruiat cu urmele creaturilor care ii misuna prin rarunchi: paianjeni parosi cat palma de mari, libelule uriase si desigur o gramada de gandaci de balegar. La micul dejun imi fac de lucru observand toata societatea asta de gaze si plante. Ziua urmatoare parca e si mai ciudata. Abia daca trecem pe langa vreo asezare de om. Satele (sau orasele?) sunt niste compozitii stirbe de case de chirpici langa care bogatii isi fac vile din cele mai nesustenabile materiale inventate vreodata. Cele mai interesante sunt comitirele: este limpede ca e musai sa arati ca ai bani, chiar si dupa trecerea in lumea celor drepti. Mausoleul mortului bate la poponeata coliba in care a fost fraier sa-si petreaca viata. Etnicii kazahi sunt in fapt un amestec curios de triburi turcice si mongole, care au migrat in regiune prin sec. XIII. Kazahii sunt una dintre ultimele natiuni care si-au abandonat hachitele nomade si in trecut au fost rareori un popor unitar. Sunt niste individualisti. Numele lor vine din cuvantul turcic care inseamna calaret liber, aventurier, om in afara legii (nomadic). Pamanturile populate de cazahi au fost in fine cucerite de rusi prin sec. XVIII si mai tarziu asimilate Uniunii Sovietice. In anii ’20 Stalin a demarat denomadizarea cazahilor, dar oamenii au preferat sa-su sacrifice vitele si sa moara de foame. Cei care au rezistat colectivizarii au fost deportati. Populatia a scazut cu 2 milioane de suflete intr-o singura decada. Dar in perioada controversatului program denumit “pamanturi virgine” din anii ’50 si ’60, cetatenii sovietici (in majoritate etnici rusi) au fost incurajati sa se instaleze pe pasunile din nordul Kazakhstanului. Influxul de imigranti a adancit conflictul etnic. In scurt timp erau mai multi straini decat nativi in tara, si abia dupa independenta din anii ’90 etnici kazahi au reinceput sa fie repatriati. De atunci Kazakhstan se straduie sa managerieze revirimentul traditiei islamice (peste 70% din populatie este musulmana) si sa-si dezvolte o identitate nationala coerenta. Atmosfera insa este de mare clasa, oamenii sunt de sa-i pui pe rana: comunicativi, indrazneti, joviali. E o bucurie sa tragem in cate o chaikhana pentru o cana de infuzie puternica, amestecata cu lapte proaspat! In locul asta de pilda, Gulshat parca abia astepta sa ne facem aparitia si e nerabdatoare sa se suie pe mobre. Salamat nu se lasa mai prejos, da fuga sa puna o bluza mai acatari ca sa dea bine in poze. Fiul ei, Sultan abia daca are 2 anisori, dar deja ii face cinste numelui. Amina insa are 4 ani, si este ceva mai sfioasa. Dar odata de ii mangai cositele impletite, ochisorii de culoarea carbunelui incep sa-i sclipeasca. Uiuiuiuuuuuu! Si ne dam roata, pana si ea, si eu, ametim. Femeilor pare sa le cad cu tronc: na, ca am gasit un loc in care mutra mea e exotica! Rahmat! Continuarea povestii si restul de poze pe site-ul nostru: www.intotheworld.eu Festina ajungem si la cele trei orase de pe Drumul Matasii dar pina atunci sa facem o baie in Marea Aral... sau... Marea Aral ia-o de unde nu-i ________________________________________ Frontiera dintre Kazakhstan si Uzbekistan e cea mai imbacsita de pana acum. Vorbiti romaneste? intreaba chiar in graiul lui Basescu unul dintre camionagii din coada. De unde esti, intreb? Din Cernauti. Ce tare, ce transporti? Macarale. Uau, si unde dormi? In camion. Dar voi? In cort, normal. Si nu va e frica de scorpioni? Pai avem grija. Vedeti ca in Uzbekistan nu sunt nici drumuri, nici benzina. A mai trecut un motociclist pe aici, acum vreo cateva ore, mai spune moldoveanul. Un francez. Serios? Mda, la cat de incet se misca astia, sigur il prindeti din urma. Ne indoim, dar balbaiala birocratica se intinde pana in apus, si intr-adevar dam cu ochii de un Ural, cam zdruncinat la viata lui, de care sunt priponite un vraf de bidoane cu benzina. Hmmm... tipul asta e prevazator. In timp ce ne ocupam cu hartogaraia, din cladirea vamii apare un tanar uscativ, inalt, cu un inceput de barba. Axel! ne intinde mana. John si Ana, raspundem noi. Va astept, ne spune Axel. Dar la ora tarzie la care terminam procedurile alambicate Axel decide sa campeze intr-un adapost de langa frontiera. Noi infruntam furtuna de praf si punem cortul la 500 de metri de drum. Din motorete facem o bariera anemica impotriva vantului. Si cum nu mai pot posta imagini va invit sa cititi povestea aici: www.intotheworld.eu

Nu o sa intru in detalii despre aceasta problema dar am un gust foarte amar dupa toate astea... Multumesc Petrica pentru incercari... n ai cu cine... O sa incerc sa mai postez din cand in cand iar postul in romana complet poate fi vazut pe forumul Probike sau la noi pe blog unde nu exista limitarea la 20 de poze. PE DRUMUL MILITAR Are aratatorul mainii stangi lipsa, o cicatrice in spranceana si dintii de dus imbracati in metal auriu. Dar nu asta il face inspaimantator, ci ceea ce ii iese pe gura. Dumul e inchis mai departe, zambeste svanul osos, care ne ranjeste de la volanul uui 4x4, singurul mojloc de transport care face fata drumurilor astea. Gipanul si Kamazul de fapt, cel de-al doilea contribuind la convertirea pistei in teren de incercare a nervilor. Cum adica e inchis? intreb eu. Pericol de avalanse, vine raspunsul. Nu merge nimeni mai sus de Ushguli, daca vrei poti sa incerci, dar nu o sa vina nimeni sa te caute. Planul meu a fost sa facem bucla intreaga, de aici sa coboram in Tbilisi, si abia dupa aia sa o luam inspre Rusia. Cumpanim situatia: ultimele zile au fost de anduranta, suntem destul de consumati fizic si sufleteste, DRZ-ul cam zdrangane (din cauza fairingului crapat, pe care l-am legat cu zip-ties), si vremea nu e deloc de partea noastra. O sa ploua toata saptamana, confirma Tico, adulmecand in zare. Iar la 2000 si ceva altitudine cat e pe aici, asta poate sa insemne nu doar grindina, ci chiar ninsoare. Trebuie profitat de orice ragaz uscat, sau ramanem aici blocati pana se indreapta vremea. In perioada asta avem noroc daca prindem o zi mai uscata pe saptamana, si aia jumate, in general dimineata. Adica azi. Adica acum. Trebuie sa strangem din dinti si sa plecam. Vom face cale intoarsa in Mestia, apoi la sosea. Nu mai fac drumul asta inca o data! spusese Ana in dupa-amiaza in care am ajuns in Ushguli. Si imi amintesc ca am vorbit despre asta: oare e mai greu, se intreba ea, sa stiu exact ce ma asteapta, sa ma taie fiorul la revederea cate un hop, sau sa merg orbeste, pe un drum nou, fara sa banui cat de piezis imi va fi curba, cat de alunecoasa pista? Na, ca nu avem de ales. Ne impachetam catrafusele in tacere, protestele si speculatiile nu-si au rostul. E umed si rece, chiar daca a iesit soarele pe culme. Speram doar ca drumul s-a mai zvantat. Hakan si Callum ne sar in ajutor: pleaca cu doua ore mai devreme, cu masina, si sunt de acord sa ne ia cu ei cauciucurile de rezerva, pana in Tbilisi. le vom recupera de la Khaha. O sa fie mai usor cu greutate in minus. Trecem pe langa scoala din Ushguli, care nu arata deloc rau... Si e mai usor. Faptul ca nu am trecut de mult timp pe aici ne ajuta. Reperele - o piatra, un sant, o gura de prapastie, un pod, o trecere de rau, sunt tot atatea confirmari ca inaintam intr-un ritm mai bun, ca tinta noastra nu e departe. Din cand in cand ne oprim sa ne bucuram si sa ne imbatam cu frumusetea asta neimblanzita. Din cand in cand da o boare de ploaie, cu care ne-am obisnuit. Si al doilea buchet de flori pe care Ana il poarta la fairingul ranit pare ca-si face efectul magic. Conducem, fara incidente, de doua ori mai repede decat la venire. Iar la trecerea de rau care vesteste ultimii zece kilometri pana in Mestia am mood-ul necesar pentru a struni KTM-ul asa cum si lui ii place mai tare! La ultima trecere de rau aproape ca regreta amandoi ca in curand vom ajunge la asfalt! In Mestia ne taie o foame de lup: schimbam carciuma, dar mancarea tot buna ramane! Le stiti: khachapuri, doldora de sulguni, salata, si ce se mai gaseste prin batatura. Dupa care o intindem spre asfalt. De usurare sa poate schimba a doua, si a treia, Anei ii scapa un oftat de rasuna Caucazul. Spre final de zi ne dam seama insa ca ideea de a ajunge azi in aceeasi poienita cu margarete si caini nervosi in care am dormit acum cateva zile nu e fezabila. Osteniti, tragem pe dreapta la mai putin de 10 kilometri de locul cu pricina, pe o movila, langa un adapost parasit. Drumul de a doua zi pana in capitala ne duce departe de peisajul exuberant al caucazilor. Oprim doar in Kutaisi la o tocana de uns stomacul la prima ora. Si ca sa facem un pic pe turistii, vizitand manastirea Jvari, sit protejat UNESCO. Cocotata strategic pe un deal cu vedere la orasul Mtskheta. Rostul, ctitorul si perioda in care a fost construita sunt controversate, dar ideea unanima este ca structura originara dateaza de prin secolul VI. Candva locul asta a fost un punct important de intalnire pentru pelerinii Evului Mediu, iar compozitia spatiala este unul dintre cele mai vechi exemple de arhitectura religioasa din categoria sa; dar nu vreau sa devin plicticos cu amanunte. Afara dam peste o nunta. Inauntru, peste atmosfera familiara, usor macabra, din locasurile de cult ortodoxe.

Cert e ca am dormit bustean. Nu tu durere de spate, nu tu junghi in coaste, nu tu inima amara. Bineinteles insa ca nu am scapat fara o migrena de toata frumusetea la micul dejun. Sa ne fie invatare de minte! Cu ochii in zarea incredibil de ascutita si la svanurile incredibil de tocite, mai ca uitam de mahmureala. Ionut ma scoate din nou la plimbare prin cetatea de zane: ?? Ionut: In Occident tanjim dupa asemenea vestigii. Aici casele fortificate ale svanilor au ajuns un contur al gloriei de odinioara - o barna de lemn sugereaza o structura de rezistenta pentru un pod daramat, un morman de pietre daltuite ar fi putut fi candva o prispa. Spre est locuintele moderne - unele cu dus in casa, precum are si gazda noastra, Tico - au virusat tesutul istoric. Turnurile abia se mai zaresc printre stresinile de tabla, intesate de burlane si rufe puse la uscat, ingramadite de semnele scrijelite care anunta o explozie in oferta turistica. E bine ca oamenii au reinceput sa vina in Upper Svaneti, e bine ca satele se trezesc din amortire si ca tendinta naturala a omului sarac de la tara de a zidi fara discernamant, nou peste vechi, sa fie indrumata. UNESCO a declarat Ushguli sit protejat, si pe drept cuvant. In toata valea fermecata in care unele dintre cele mai inalte varfuri caucaziene se bat in semetie cu unele dintre cele mai interesante expresii ale arhitecturii vernaculare, Ushguli e rege. Aici e cea mai mare concentratie de structuri bine conservate, aici a dainuit un exemplu coerent de urbanism svan. Urcam aleea plina de gunoaie prin care se patrunde in aceasta cetate de basm. Si ne trezim intre castele de vrajitoare... ?? Ne-am obisnuit sa fim intampinati de ciobanestii caucazieni, irezistibili de frumosi. Mosul asta abia daca ne mai simte mangaierile. ?? ? ?? In cetate e liniste. Studiile arheologice si etnografice de pana acum au fost sporadice si precare: datorita interventiilor recente, e greu de stiut cat de vechi sunt cladirile acestea si o judecata de stil e prematura. Structuri fortificate similare exista si in afara zonei Svaneti, dar aici a inceput totul. Unele case sunt inaltate pe pivnita, un gest firesc intr-o zona care e bucura de precipitatii abundente tot anul. Iarna mijlocul de transport preferat este sania de lemn. ?? ? ? ? ? ? In secolele recente a fost construita si o bisericuta. Georgienii sunt printre neamurile care au adoptat cel mai recent crestinismul si sunt in majoritate ortodocsi. Ca in toate formele de arhitectura crestina timpurie, planul este circular, iar spatiul interior este conceput sa ramana aproape neiluminat; lumina in acea vreme era ceva sacru, destinat doar celor alesi. Mai sus, cocotat in deal, inca un turn, care nu are adosata o locuinta. Probabil un punct de observatie si orientare. Cineva mai instarit a ajuns chiar sa aiba aici loc de veci. ?? ? ? ? ? ? De sus, valea celor trei sate ingemanate arata ca un Lego din lada bunicilor: ciobit, mancat de patina, dar plin de farmec. ?? ?

E aici cu mine si-ti multumim pentru mesaj! Castele de vrajitoare pe taramul zanelor Urmeza o serie de cinci ace de par. Unele sunt la deal, unele sunt la vale. Mergi usor, da? imi zice Ionut. Dumul nu arata incurajator, dar e uscat. In dimineata asta suntem singuri pe munte. Ionut e in elementul lui. ?? ? Eu continui sa crosetez pantele in ritmul meu greoi. De cand am plecat pe doua motociclete, m-am gandit de mai multe ori ca ar fi fost poate mai fun - cel putin pentru Ionut - daca am fi fost mai apropriati ca nivel de experienta si stil de mers. Dar ma straduiesc sa imi infrunt lasitatile si fricile (si sentimentul de vinovatie ca sunt the party pooper), iar el ma asteapta, rabdator, sa imi capat increderea de sine necesara pentru a profita mai mult de acest voiaj. Desigur ca nu e totul pe roze. Avem momente in care mai sar si scantei, ceea ce face parte din normalitatea acesti anormalitati. Cred... Mirosul de pin ma patrunde. E ca o cafea tare: ma trezeste instantaneu si imi da curaj sa tai mai repede cele doua curbe dulci care ma separa de Ionut. Aproape ca nu imi tremura deloc picioarele cand cobor si fac o poza. ?? ? Mi-e sete, ii spun lui Ionut, si scotocesc cupa sticlele de apa legata in spate. Iar a cazut una? Intotdeauna asta e un motiv de galceava... ne scoate din sarite pa amandoi sa irosim atata plastic pentru pretiosul lichid pe care il ofera gratis muntele. De fapt astea sunt micicle supape prin care mai depresurizam si noi tensiunile acumulate: oboseala fizica, stresul emotional. Dar astea sunt detalii. Cea mai buna metoda pentru a ne limpezi mintea si intinde muschii este tot pe sleauri si prin balti. Nu stiam ca noroiul are un efect terapeutic chiar daca nu e aplicat direct pe piele... ?? ? ? Sa mai repet ca nu se compara cu nimic sentimentul de implinire dupa ce trec de cate un gropan in care imi fuge spatele, deraiez, dar tin ghidonul si ies? E prea misto, si nici mainile nu ma mai dor, si la tample sunt zane care imi susura ode de lauda. Dar nu te imbatosa cu succesele tale de doi lei Ano, abia ai facut cativa kilometri de pamant, si aia cu viteza melcului. Cat mai avem? il intreb pe Ionut. Vreo 17. Wow, am trecut de jumate. La fix sa inceapa ploaia. ?? Dar cerul doar se incrunta. Daca mariti pasul, va iert. Uf, o sa incerc sa ma grabesc, poate il prind pe Ionut din urma. ?? ? Curbele astea i-ar pune oricui un zambet pe fata. Iar eu ranjesc in casca si din cand in cand scot cate un "uau!". Din pacate mufa de la microfonul lui Ionut s-a rupt acum cateva zile, si nu mai avem cum sa ne impartasim unul altuia emotiile drumului. Dar sunt sigura ca si el se simte grozav, in acest taram de zane, cu turnuri de piatra plamadite de om care se ivesc in zare, printre cele incretite din carnea naturii. Dupa doua ore de tocat marunt piatra cu piatra si sleau dupa sleau, trecem in sfarsit printr-o asezare: un catun de cateva sate si un birt, in fata caruia barbatii o ard la bere si incarcat saci cu ceva intr-un camion. Camionul insa nu o sa ajunga prea curand in vale, pentru ca se apropie ploaia. Asa ca oamenii sunt mai preocupati de noi, si chiuie si saluta, in timp ce noi trecem cu un semn rapid, prin malul puturos, imbacsit de balega si... da, sticle de plastic turtite. Afara din sat, urmeaza o portiune mai plata, care traverseaza un palc de copaci. Aici pamantul e mai moale si apa de ploaie a stagnat in balti mincinoase. Unele par de-o palma, si ajung sa imi inghita aproape toate roata fata. Altele imi dau ghimpi in inima, si abia daca starnesc cativa stropi. Imi place! Inca o jumatate de ora de relache pe plat, si incepem iar sa urcam. Pamantul batatorit a fost inlocuit de pietris, iar copacii sunt o amintire. Asta inseamna ca am cam scapat de noroi, dar si ca prapastia in care bubuie raul e tot mai adanca. Mergem pe buza ei, ca nu avem pe unde: drumul nu are nici 3 metri, si cel mai misto e cand ne intersectam cu cate o masina. Normal ca soferii georgieni - mai putin obisnuiti cu motociclistii - asteapta sa ne dam noi la o parte, inghesuiti la limita dezastrului intre sant si abis, ca sa treaca ei, 4 pe 4. Mai avem 5 kilometri! anunta Ionut la urmatorul popas. Pe care il facem ca sa luam o gura de apa si sa ne frecam cefele amortite. De data asta amenintarea devine certitudine: picura! In cateva minute drumul supureaza. Mergi prin santurile cu apa, imi indica Ionut, si imi dau seama repede de ce. Pe acolo noroiul se dezlipeste mai usor de pe roata, si trec fara voblaj. In fata hohotul apei anunta o manevra dificila. Nu e de mine. Raul - cu care mergem de ieri, pe care l-am traversat pe seara, ai carui zeci de afluenti (paraie si paraiase marunte) ne-au tot taiat calea de dimineata - primeste, de-a curmezisul drumului, forte noi. Suvoiul de apa se pravaleste de pe munte, spala drumul si se arunca in vale, lasand in urma o poteca de cateva palme. Ma incumet sa trec pe picoare, iar cavalerul meu o face calare. ?? ? Ploua bine. Bafta mea - dar dupa versantul asta ajungem, ma incurajeaza Ionut. E un pic dupa pranz, si ne-a luat si foamea. Jumatate de kilometru mai sus, muntele se da la o parte ca o perdea cenusie, si ca prin farmec rulam de dealuri molcome, de lut. Poteca se ingusteaza, apoi devine mai ampla, cat sa iti poti alege in voie trasa. La poalele dealului se vede comuna Ushguli. Am ajuns! In spatele turnurilor svane privelisteaza ramane de basm: numai zapada vesnica si cer. ?? ? Spre ghinionul nostru, aerul e vanat, ploaia bate piezis si imaginea celor trei sate care compun Ushguli ramane, cu tot farmecul, amentintatoare. Un loc necucerit. Gandul asta mai bine nu-l gandeam, va sa fie de rau augur... Ultimul sleau: noroiul luceste ca oglinda, si am o ezitare. Sa il las pe Ionut sa imi duca mobra peste? Ma incumet, si in varf de panta, de bucurie ca am iesit, ceva nu-mi iese la calcul. Poate mi-a lipsit momentul ala de incredere in om si masina, poate mi-a scapat ceva mai mult gaz... intr-o clipa ordinea fireasca a lucrurilor se muta cu susul in jos. Levitez cu picioarele in aer cat sa imi amintesc scena in care lui Knoxville de la Jackass mobra i se infige in cadere fix intre picioare, la mostenitori. Dar eu am noroc, si lovitura e scurta, si usoara. Pe o rana, in noroi, il astept pe Ionut sa ridice fierul de pe mine. Nu ma doare nimic. Dar imi crapa capul de ciuda. La ultima balta! La intrare in sat! Nici ca se putea rusine mai mare! De abia dupa ce ma ridic de pe jos si vad bucatile de oglinda, fairingul crapat, parbrizul spart si totul imbibat in noroiul asta mizerabil, imi dau drumul si la lacrimi. Ca un facut, in clipa in care mi se umezesc ochii, ploaia se transforma in grindina... Bun! O sa lasam comentariile tehnice despre cat ar fi trebuit sa reziste fairingul la impact: asta e prima cazatura pe bune, si as zice ca suprafata a fost dintre cele mai ingaduitoare. Nenea svan care s-a hotarat sa nu mai lupte cu vremea si sa isi lase gradina in pace, ne priveste mirat. De unde om fi aparut, parca ar zice, si asta imi vine si mie sa spun la aparitia, parca si mai neverosimila, a tanarului calare si cu mobil la ureche. Cat Ionut duce DRZ-ul in sat - pentru ca eu sunt cu nervii nitel zdruncinati - am vreme sa admir cloaca in care am esuat sa marchez o victorie. Dar nu e dracul chiar atat de negru: ar trebui sa ma simt mai bine pentru ca am condus pana aici, chiar daca am luat gura de pamant pe linia de finish. Grindina insa nu imi face favoruri, ultimul gand inghetat in minte este... de oftica. Orebecaim un timp dupa o gazda: rupti, uzi, zgribuliti si suparati, nu prea ne arde sa plantam cortul in noroi, laolalta cu porcii care nici ei nu ni se mai par asa simpatici. E clar: nu ne prea arde de nimic. Svanii ne masoara intrebator, batem la usa a doua case, negociem in rusa amestecata cu romana, ne hotaram, apoi ne razgandim, si intr-un final gasim ce ne trebuie. Etajul gospodariei lui Tico a fost transformat in casa de oaspeti. Ne caram bagajele fara un cuvant. Argumentul hotarator este soba din care iradiaza caldura catre antreu. Si nevasta lui Tico, care ma intreaba cand vrem sa mancam: super, in cealalta parte ne-au spus ca pe la 8 ar fi sanse, si noi nu am pus nimic in gura de la 9 dimineata. Cazarea in Ushguli e all inclusive, iar noi vom plati aici 30 de dolari pentru amandoi. Nu e ieftin, dar asta e. Intre timp m-am dezmortit, si a inceput criza de ipohondrie. Vezi tu, eu sunt un om sanatos tun de fel, nu racesc, nu ma tai, nu cad. Si acuma... hmm... parca ma dor coastele. Le-oi fi crapat, imi zic inveninata si las dusul fierbinte sa-mi aline gandurile negre, si foamea. Dar pe masa ne asteapta salate de legume, o tocana de carne, matsoni, ceai, paine, dulceata, unt, halva. Dupa un ceas sosesc in pensiune si cuplul format dintr-un irlandez, Callum, lucrator social in Dublin, si Hakan, originar din Turcia, profesor de stiinte politice in Glasgow. De fapt intalnirea de mai devreme cu ei a fost al doilea argument pentru a ne caza aici: baietii sunt super simpatici, inteligenti, umblati si ne dorim sa putem conversa cu cineva mai departe de rudimentarele saluturi in rusa. Hakan cunoaste Romania, pe care a studiat-o pentru doctorat. E interesat de arhitectura - ca premisa a elaborarii oricarui context social - si stam toata seara la taclale. Callum si Hakan au ajuns aici cu un prieten, Khaha, care lucreaza in Tbilisi, intr-un NGO implicat in protejarea mediului. Sefa NGO-ului l-a rugat sa ii aduca pe cei doi in Svaneti. Si cum Khaha se stia cu Tico, au venit impreuna aici. Poza cu gasca e de a doua zi, dar e buna si asa. ?? Cum bate noaptea si culmile inzapezite dispar in bezna, vine si adevaratul leac pentru ziua asta grea. Bucuros ca are casa plina, Tico da semn sa inceapa supra! Am citit despre aceste bairamuri georgiene, dar nu speram sa participam la unul pe bune, pentru ca se vede ca oamenii nu o duc usor in tara asta. Dar uite ce karma buna pe capul nostru!. Masa se acopera de bunataturi - salatele de mai devreme, sulguni si unt de casa (mai devreme gazda exact cu asta se ocupa), votca - cum altfel - si ceea ce va deveni in urmatoarele ore motivul adevaratului dezastru al zilei: o carafa inalta si larga la gura, plina ochi cu un tulburel misterios. ?? Pentru Georgia! incepe Tico sa toasteze. Hait, asta e ritualul: la o supra, stapanul casei, sau un toast-master desemnat, toarna in pahare, apoi toti mesenii cinstesc, sorbind vinul pana la fundul paharului. Pentru pace! striga Khaha. Si dai! Pentru prietenie, spune Tico, si iara paharele sunt pline cu lichidul purpuriu si gust acrisor. Vinul e naspa, dar tare. Asa ca dupa trei pahare m-a si luat de cap. Pentru Ana! Hac! Pentru Ion! Hac! Pentru Khaha! Hac! Pentru... Si tot asa... De la un moment dat insa doar ma prefac ca beau: imi inmoi buzele discret si inchin, doar doar oi scapa. Nu de alta, dar pe branci nu as reusi niciodata sa urc scarita de vapor care leaga salonul de orgii de etaj. Pentru Georgia! striga cat il tin rarunchii Tico, care a dat pe gat nenumarate pahare. A, carevasazica deja o luam de la capat. Intre timp carafa nu apuca sa se usuce; o mana dibace o umple la loc, si aceeasi mana umple paharele mesenilor. Georgienii astia sunt tari: cu noi la supra e si profesoara de matematica, dar e clar ca si ea a pierdut sirul paharelor. Doamna profesoara (in stanga imaginii), Khaha si Tico isi dau drumul la glas, si nu mult trece pana cand se incinge dansul. Ce s-a intamplat mai departe a fost sters de aburii alcoolului. Sau merita tinut, din bun-simt, sub tacere ?? ? ? ? ?

De cand am plecat din Bucuresti, fiecare bushcamp a fost mai fain decat precedentul. Cand a tras pe stanga in campingul ala abandonat de la Marea Neagra, nu credeam ca Ionut sa nimereasca atat de bine. Poiana dupa poiana, padure dupa padure, pana acum i-au cam iesit, dar aici peisajul e deja atat de frumos incat si daca o sa dormim pe pietre o sa fie bine. Dar Ionutul meu nu se multumeste cu primul petec inierbat. Hai sa mai mergem putin, imi spune, poate gasim ceva mai bun. Si cativa metri mai sus dam peste ce trebuie: o poiana brazdata de canale, colorata cu flori care de data asta chiar se asorteaza la cortul nostru. Si care miros asemanator cu Papucul Doamnei, doar ca sunt de vreo 5 ori mai mari. Bineinteles ca privelistea e de milioane. Ma dezechipez in pripa si fuguta la joggingul de detensionare. Cat fac sus-jos pe pietre Ionut inalta casa si ma asteapta cu un buchetel. Pe care il agat de tavanul cortului Iar dimineata la bordul DRZ-ului, pentru noroc. Uite ce minunatie de view avem la trezire: in planul cel mai din spate sunt piscurile de circa 5000 de metri din Upper Svaneti. Si paraul cu apa proaspata pentru spalat si ceai e la cativa metri de cort, la buza poienii Nu avem decat sa ne ospatam, sa ne strangem catrafusele si sa vedem ce ne asteapta in continuare... Pentru mine, cursul intensiv de moto abia incepe!

Multumim, pina in Uzbekistan sa terminam cu Caucazul! In curand drumul se transforma din sosea bunicica intr-o insailare neindemantica de dale de beton, cu rosturi pe care Ana are ghionionul sa le incerce duritatea. Nici o problema insa pentru echipamentul Rukka, care isi face din nou treaba. Acum trebuie sa recunoastem ca Ana are toate motivele sa isi mai piarda din concentrare. Peisajul e extraordinar, privirea ne ramane involuntar agatata departe, unde muntii Caucaz promit peisaje de basm. Intr-acolo mergem, chicotim amandoi in casti, inspre tinutul Svaneti, una dintre regiunile etnografice distincte din Georgia. Tara asta e un amalgam interesant format din nu mai putin de patru culturi, fiecare cu limba si traditiile proprii. Svaneti apartine celor mai caposi dintre georgieni, care nu s-au lasat induplecati de comercianti, ingenunchiati de cotropitori sau amagiti de misionari. Ca sa stea cu ochii pe strainii care le-ar putea ameninta libertatea, svanii si-au inaltat deasupra caselor nu hornuri pentru cuptorul de paine, ci turnuri fortificate. Si nu dureaza mult pana le zarim cum domina, semete, desi cam stirbe, profilul satelor. Pentru ca suntem la munte, apa de izvor e usor de gasit. Prilej sa oprim, sa ne umplem sticlele si sa mai indrept ghidonul Anei, care s-a strambat nitel de la ultimele cazaturi. De fapt nu sunt cazaturi, problema Anei e ca se mai intampla - destul de rar - sa opreasca intr-un loc unde exista o mica denivelare, suficient cat sa nu poata pune varfurile pe sol. Caz in care aseaza cu grija motorul pe jos, fara alte urmari asupra carenelor sau a piticei motocicliste. Uite un exemplu: Un pic osteniti, cautam ceva de-ale gurii in Mestia. Oraselul ni se pare plictisitor si prafuit: hoteluri comuniste, magazine cu ciocolata si sucuri care anunta victoria brandurilor internationale asupra produselor locale. Exceptia de la regula e sediul politiei, semn ca arhitectii din Georgia sunt la zi cu abonamentele la El Croquis. Cumparam niste peste uscat si branza georgiana - sulguni, ceva intre cascaval si mozarella. Dar eu sunt un om de cuvant. Am o datorie fata de porcul georgian, asa ca e musai sa gasim un birt unde sa pot investiga pe indelete legatura dintre libertate si coltunasi - ambele de porc. Din gura in gura nimerim in ceva care imi aminteste de revelioanele de pana in '89, pe care le faceam cu ai mei la Cabana Capra, la Vidraru. Mobilier monumental, tenebros, de un rustic grosolan, si zeci de minute in asteptarea unui personal plictisit, care nu pare cu toate mintile acasa. Comandam pantagruelic, a la Anthony Bourdain, tot ce gasim disponibil in meniu si orice suna cat mai necunoscut si mai amenintator. Dar ce soseste pe masa miroase bine, si face si mai bine la moral: placinta cu carne - kubdari (adica versiunea pentru carnivori a lui khatchapuri), sulguni - branza de care povesteam mai sus, dar usor afumata, chiftele de mamaliga cu branza. Obligat comandam coltunasii cu porc liber inauntru. Tanti cea fosta comunista ne arata rostul coltunasilor: trebuie sa ii tinem de mot si sa ciupim cu dintii aluatul, apoi sa sorbim supa. Aaaaa...bun este! Condimentat, putin iute, aromat cu coriandru. Cand credeam ca am gatat pranzul, vine si ostri, o fiertura de vita. Luam la pachet tot ce nu dovedim. Nota de plata nu e ieftina, dar nici fara masura de scumpa, vreo 8-10 dolari. Acuma na, nu ne putem abtine sa nu mustacim, dar ne-a stricat Africa, unde cu banii astia mancam pe saturate o zi intreaga, basca fructe din piata! Problema este ca din Mestia cei 44 de km pana in comuna Ushguli sunt 100% off-road. Curaj, gaina ca maine te tai. Ana trage ambreiajul, baga in viteza si o ia pe urmele mele, dardaind in ritmul monocilindrului. Incepem cu un ac de par, apoi pista e domoala. E drept ca la prima traversare mai serioasa de rau Ana se paranoizeaza putin, dar dupa ce ii vine inima la loc si o trec garla (in carca) isi vede de drum. Ne intalnim si cu un grup vesel: 4 turisti polonezi care o ard cu un 4x4 inchiriat si care se intorc de unde vrem sa ajungem noi. Sunt in extaz fata de tripul nostru, dar banuim ceva adjuvante la bord. Polonezii sunt incantati sa afle ca Ana e incepatoare. Dar mai bine o las pe ea sa povesteasca: Ana: Daca pana in seara asta oi fi acumulat eu minimele cunostinte despre cum e sa te dai pe motor, azi o iau de la capat. Drumul ma trezeste la viata cu o palma - prieteneasca, dar ferma. Destul cu aroganta asfaltului, cu siguranta amortita a benzilor, imi zice drumul. Daca la sosea ma dor in fiecare seara incheieturile, incordate in acceleratie si fortate de la diametrul prea mare al mansoanelor, de data asta nici nu mai simt vibratiile, pentru ca fiecare celula din corp a intrat in alerta. Strang, asa cum am invatat, rezervorul intre genunchi si incerc sa cred ca Suzuki-ul asta de plastic si metal ca o sa ma scoata din necaz. Daca pe strada sunt semne si reguli dupa care orice isi poate musamaliza slabiciunile, in off-road, o spun cu mana pe inima, sunt nevoita sa mi le asum pe toate. Asa cum orice pietricica sau hop scoate in evidenta adevaratul profil al drumului, motorul ma obliga sa recunosc fiecare greseala, fiecare clipa de lasitate. Tripul asta nu mai e demult pentru mine focusat pe partea culturala, pentru ca sunt atat de consumata de condusul masinariei in sine. Cu fiecare zi si fiecare bucata de drum carora le supravietuiesc imi dau seama ca invat sa-mi asum respunsabilitatea de a manipula o arma - una care ma si te poate ucide, daca imi ingadui sa fiu, asa cum m-am acomodat sa fiu de multe ori, mai ales dimineata, cu mintea aiurea, la "ale mele". Si mai e ceva. E greu si straniu ca adult sa te deschizi fata de cineva nou, sa te lasi cunoscut. Cel putin mie imi e greu. Motocicleta asta mi-a dat ceva nopti de nesomn, m-am temut sa o incerc, apoi mi-au tremurat genunchii cand am trecut-o dintr-o parte in alta a Bucurestiului. Nu am inca habar de ce e in stare sa faca, deocamdata imi arata ea mie de ce sunt EU in stare. Invat sa am incredere in ea, sa ii dau suficient avant incat sa ma scoata din groapa cu noroi, sa ii mangai acceleratia atat cat trebuie incat sa nu imi fuga cauciucul spate si saua de sub mine. Si sincer, de cate ori o las sa isi faca treaba, castig, putin cate putin un prieten. Stiu ca nu e decat o motocicleta, un instrument de care ma ajut pentru a ajunge la o experienta anume, dar ceea ce se intampla acum intre noi este asemanator cu debutul unei relatii. In dupa-amiaza asta sunt prea ostenita ca sa imi ingadui ceva mai mult avant, asa ca relatia noastra se intampla domol, cu 15 la ora, intr-antaia. Crosetez pista metru cu metru, panta cu panta, nu mi-am propus nimic decat sa merg atat cat ma tin puterile. Inca un ac de par, inca o groapa, imi zic, hai si peste piatra asta, hopa, ca n-am cazut, hai inca putin. Ionut e in fata, ma uit tinta la roata lui spate dupa trasa pe care incerc sa o urmez intocmai. In ureche imi susura parau dupa parau. In cate o fractiune de fractiune de clipa de respiro adulmec pofticios muntele care musteste de apa. In zare - in toate cele patru zari ca sa fiu mai exacta - peisajul e imposibil de frumos. Muchii drepte de piatra glazurata cu zapada. Tapsane in toate nuantele de verde. Cer de Lord of The Rings. Lumina vesteste apusul. Trebuie sa ne oprim, imi zice Ionut in casca, sa cautam un bushcamp. Da, raspund, poate prind si eu jumatate de ora de jogging. O sa ma intrebi daca sunt intreaga: jogging cand ma plang de osteneala? Sau nu o sa ma intrebi nimic, pentru ca stii ce efect revigorant are miscarea altor parti ale corpului decat cele care ti-au amortit, si ma intelegi.

Poti sa bagi preview direct pe blog Aici e destul de dificil sa postam (vezi limita de 20 de poze) si ajutorul nu pare sa soseasca. Multumim. Sincer locul era destul de ireal. Am petrecut vreo 2 ore p'acolo. Poate lumina e diferita in partea asta de lume Folosim acelasi 5dMK2 + 24mm (80%) si 70-200mm (20%) . Noutatea este un HERO2 cu care e foarte usor sa surprinzi momente speciale atunci cand un dslr este mult prea greoi. Scuze remu1, dar Gopro-ul nu are prea multe reglaje. Ms, see u in Mogolia. Ce tare ar fi! Multumim Petrisor! Am mancat multi km intre timp si tocmai am intrat in Kyrgyzstan. Povestea este un pic mai la zi pe blog si ne straduim sa punem updateuri pe pagina de FB

Multumim! e si mai dragut ce se-ntampla p'acolo (adica p'aici) Numele este o aluzie la titlul cartii "Into The Wild" scrisa de Jon Krakauer sau a filmului cu acelasi nume regizat de Sean Penn in care este descrisa incredibila calatorie a lui Christopher McCandless. Cotaile vecinilor ne latra toata noaptea, dar mai mult din curiozitate. Locurile astea - carora li se cam dusese buhul ca ar colcai de hoti si infractori - s-au linistit. Doar caravana de tancuri si vehicule blindate care coboara muntele dinspre biata republica separatista nu ne face sa ne simtim foarte in largul nostru. Colac peste pupaza, dis de dimineata faimoasa baterie Shorai imi da rateuri. S-o fi descarcat de la GoPro? Asta ma pune un pic pe ganduri, dar ii dau repede de cap: Transfagarasanul pe care il pomeneam mai devreme, ii da Anei ocazia sa invete cum sta treaba cu virajele. O vad cum din ora in ora se lasa mai jos si cum incepe sa se increada in gaz la iesirea din bucla, sa ocoleasca bolovanii pravaliti din munte si sa urmeze desenul piezis al soselei fara teama de abisul care se casca la stanga. Nici ca se putea o zi mai minunata pe munte, nici ca ne-am putea simti mai in elementul nostru aici. Ca si la noi, la ses si la deal e plin de cadavrele colectivizarii socialiste. De la statii de autobuz la fabrici cu frontoane acoperite cu mozaic, pana la hale imense din care au mai ramas doar cadrele si in care vacile si-au facut salas. Imagini suprarealiste ale modului in care natura reclama in felul ei ceea ce omul a abandonat. Fascinati de atmosfera ciudata din hala, ne petrecem mai bine de o ora cu vacile. Hait! parca era vorba sa ajungem azi undeva...

Multumim! Un fel de scut de lemn cu decoratie din piatra. (la fel si aici ) Unde porcii sunt liberi O Lada de pe vremea lui Pazvante, atat de hartanita incat ii curg tablele, iar incheieturile ii mustesc de rugina. Trei camioane cu numere de Istanbul, gata sa se pravale peste noi sub greutatea marfii. Un scuter cu saua imbracata intr-o fosta oaie si cu zornaitoare pe ghidon - o chinezarie numai buna pentru drumurile de la tara. Un gipan - alb, cum altfel? - cu jante sclipicioase, de parvenit proaspat iesit din comunism. Toata lumea in coloana, iar de-a stanga si de-a dreapta un dute-vino atat de familiar trecerilor de frontiera. Majoritatea nu au acte, multora le curg stiuleti de porumb si boarfe murdare din boccele, toti au un zambet mijit in coltul gurii. Miroase a porumb fiert - tiganicile au cazanele aburinde si ne fac pofta. Dar ne grabim nitel. Turcii ne stampileaza exemplar afara din imperiu.    Pentru Georgia nu avem nevoie de viza. Cu soarele in ochi, tragem ambreiajul si alunecam in partea celalalta. Acum zi si tu ce balamuc la granita georgiana. Un amalgam de vamesi, tepari, calatori si terchea-berchea, si noi doi, deja stacojii la fata de la caldura.   Ana topaie de pe o scarita pe alta, cu speranta ca o sa ajunga in timp util la prima buda. Ce acte trebuie pentru motorete? intreb politista cu unghii lungi, lacuite in rosu. Femeia ma trage in poza si apoi se uita la pasapoartele noastre cele biometrice de parca ar fi ale lui Jason Bourne. Mda, romanii astia si pasapoartele lor false. Ai permis? zice politista. Normal ca am, raspund. Eu te intreb daca ai permisul acum la tine, vine replica. Ce ai femeie, cum sa vin atata drum fara permis, uite-l colea. Bun, atat imi trebuie. Ce culoare au mobrele? Dictez ce scrie pe talon, chiar daca din portocaliul KTM-ului si din galbenul pai al DRZ-ului abia se mai vad niste urme sub colantari, rezervoare auxiliare si bagaje.    Si trecem. Cat timp ranjesc in poza celor cateva mobile intinse sa ma pozeze, Ana isi rezolva urgenta. N-ai crede ce vama futurista au georgienii: o alcatuire de beton, otel si sticla, de ai zice ca madam Zaha Hadid in persoana a trecut pe aici. Si asta nu e singurul detaliu care ne impresioneaza. La prima benzinarie totul e asezat: platesc cu cardul, apare chiar si un nene care o rupe pe engleza si care ne invata primele cuvinte in georgiana...hai ca e prea usor, o sa ne plictisim, ii zic Anei. Dar drumul ne scoate la mare, si imi musc limba de ciuda pentru ce tocmai am spus. Marea asta Neagra e iara alta: o fi ea cenusie la noi, albastra la turci, dar aici e ca peruzeaua, de nu-mi pot lua ochii de la ea. Ana saraca se zbate sa traga cu ochiul spre frumusetea asta de liman, pentru ca are in coasta un alai de soferi georgieni. Poate ati auzit de ei - cei mai ai dracu' din partea asta de lume. Nu conteaza ce hram poarta, cand sunt la volan, n-au mama, n-au tata. Depasesc pe oriunde se pot strecura. Trec pe galben, coxeaza pe rosu si printre cei doi motociclisti cu placute straine. Stau cu o mana pe geam si cu alta in claxon. Nu stiu cu ce manevreaza masina, dar piciorul le e ferm infipt in acceleratie. Si cand ne asteptam mai putin, cate unul mai bezmetic ne taie calea, ca sa traga numaidecat pe dreapta. Istanbulul a fost pepsi, georgienii astia sunt dusi cu capul. Parca as fi in prima zi din Bulgaria, imi zice Ana in casca. Nici nu stiu cum sa o consolez. Strange din dinti si fii cu ochii in patru, ii zic, si raman in urma ei sa ii asigur, atat cat pot, spatele. Mai cu chiu mai cu vai ajungem in prima localitate mai rasarita unde scot niste bani de la ATM si caut o crasma sa ne astamparam foamea. Locul are un inconfundabil iz socialist. Un targ de provincie care acum a dat cu nasul de economia de piata si de coca-cola. Contrastele sunt hilare: jucarii de plus atarnate la uscat ca pe vremea copilariei lui tata, dar gagiul care ne serveste khatchapuri - o placinta cu branza ridicata la rang de obsesie nationala - e gay.    Si tot la fel de amuzante sunt semnele ca Georgia nu mai e o tara musulmana. Nu vorbesc de tipe, care desi au gambele frumos dezgolite si pletele in vant, nu intorc cele mai sexy chipuri dupa noi. Ci de mamaiele si doamnele in costum de vaduva, care au aparut de cand am trecut granita, in pantofi ieftini si cu silueta aceea de gospodina bolsevica care dupa ce si-a facut datoria catre societate, a cam uitat de sine. In timp ce doamnele se intind la taclale in colt, iar noi ne indesam burtile cu placinta, barbatii se grupeaza in jurul motocicletelor noastre, sa pipaie, si sa isi dea cu parerea. Mancarea nu e rea, oamenii prietenosi, hai ca Georgia se anunta cum trebuie! Nu mai pomenesc amanuntul care face bine la buget - adica pretul din nou rezonabil al benzinei... In scurt timp lasam in urma litoralul cu a sa clima surprinzator de subtropicala si ale sale tarabe cu citrice, si haladuim prin sate de la ses. Case frumoase, aer gospodaresc. O placere sa te dai pe doua roti.    In zare insa e ceea ce ne intereseaza: Caucazul. Culmile inzapezite sunt ca un zambet frumos in capul drumului.  De-a stanga si de-a dreapta drumului insa, rasare din cand in cand cate o statuie care anunta un popor cu un simt al monumentalului iesit din comun. Regret ca din lene nu ne-am dus executat ideea de a face o serie cu statiile de autobuz din Georgia, ar fi meritat! De la cubiste, la deconstructiviste, de la mozaic la tabla perforata, parca au fost facute pentru ca cei care vor astepta ore in sir rata sa nu moara de plictiseala.  Atentie la vaci, ii zic Anei in casca. Si la gaste. Si la... dar nu mai apuc sa termin propozitia, ca raman perplex, odata identificat animalul care trece tacticos ulita. Prietenul si furnizorul de carnati, voie buna si apoplexie al omului: porcul.  Dar porcii georgieni nu sunt precum altii. Mari, mici, negri sau in pete, cu coama cat mistretul sau chilugi ca chiuuaua, patrupezii astia cu coada sfredel sunt liberi. Sa circule, sa o arda la namol, sa isi vanture carnurile intre sate. O face libertatea asta porcul mai dulce? Ca inteligent l-a facut deja mama natura. Numai cineva de prin partea locului ne poate lamuri. Din casa vecina (in poza) apare Vera.   Hai sa o intrebam pe ea cum sta treaba. Cum stie porcul matale sa se intoarca acasa mamaie? Dar la rusa noastra de balta abia izbutim sa schimbam niste politeturi. Vera insista sa mergem la ea acasa. Nu prea e momentul. Asta e, se amana misterul porcului. Promit ca maine in Mestia o sa incerc sa ma lamuresc cu o portie de khinkhali, adica niste coltunasi traditionali de porc, numai ca rotunzi. Deocamdata ne multumim sa facem vreo 80 de km de Transfagarasan georgian. Trecem de un lac de acumulare care aminteste foarte bine de Vidraru. Locuri sa pui cortul sunt dupa pofta inimii. In seara asta campam pe un petec de iarba presarat cu margarete, cu vedere la Abkhazia. 

Multumim, Gospodare. Nu garantam dar poate spre toamna o sa ajungem in RO. Daca nu cine stie poate ne intersectam drumurile prin lume. Nu am patit faza cu cusatura si sper sa fie un lucru singular sau rar. Pacat ca ai patit asta. Stiu ce spui legat de certificare, goretex etc dar asa cum tu ai patit problema la Sidi as zice ca si cu echipamentul e la fel. E posibil ca cei doi sa fi uitat vreun fermoar pe ploaie si de aici parerea lor. Ideea este clara - Rukka si Klim sunt top din toate punctele de vedere. E adevarat ca Rukka e mai nordic ca si concept iar Klim are o croiala mai interesanta. I guess totu vine de la filozofia si stilul diferit al culturii de unde vin cei doi producatori. Ok inteleg chestia cu armura... si cand sunt 10 grade si ploua? Si nu mi spune ca stai si bei si ti bagi ceva in riding in conditiile alea Nu ma plang de Monsoon (aprops am var. II care ar trebui sa fie imbunatatita) la cat costa as spune ca sunt the best deal for the moment. Taietura s-a produs de la cricul lateral al Anei. Eram in Istanbul si am vazut-o ca se dezechilibreaza, asa ca ce am zis... las c-o ajut eu. Am inaintat 2 m paralel cu ea si am apucat cauciucurile din spate cu intentia s-o tin. Bineinteles ca nu am reusit si am cazut amandoi unul peste altul. Am vazut live Magadanuri-le si tre sa zic ca am fost impresionat. Acu intrebarea este tin oare de doua ori mai mult decat Monsoon ca sa reflecte diferenta de pret? Mai sunt si alte var de soft bagz dar mai scumpe si mai slabe as zice decat cele doua. Monsoonurile desi s au taiat inca sunt 100% impermeabile si o sa le repar cu un pic Ducktape asa ca nu i panica. As spune ca Monsoon are doar 2 puncte peste Magadan - abilitatea de a le monta fara rack si pretul. Trebuie sa va opriti in Akçaabat pentru köfte, vine SMS-ul lui Ozgur. Si nu e un sfat pe care sa-l luam la misto. Deci crosetam orasul in cautarea adresei recomandate. Localul insa pare prea cu pretentii. Nu e de bugetul sau de halul in care aratam noi acum, dupa cateva zile de riding in praf si ploaie. Mergem mai la periferie, intr-un birt mai democratic, dar chiftele ni se par destul de asemanatoare cu micul nostru pentru a nu ne trezi cine stie ce emotii. http://intotheworld.eu/itw/wp-content/uploads/2013/06/GOPR8735.jpg[/img ] Turcia e scumpa - benzina la 2 euro litrul e cea mai costisitoare din lume, si nici mancarea nu e pentru buzunarul oricui - noroc ca nu cheltuim cu cazarea. Iar in seara asta pare ca vom avea parte si de ceva ploaie. Am mers cu norul in fata si am luat ceva picaturi pe spinare, nu ca ne-ar deranja, in costumele astea faine nici nu se simt. Lasam drumul principal in stanga si ne trezim intr-o Sri Lanka turceasca. In patria ceaiului. Drumul serpuieste in ritm cu raul printre culmi terasate. Trecem prin cateva sate in care mormane de frunze sunt stivuite si incarcate in camioane. Luminite sclipesc pana in varf de munte, anuntand cate o casa cocotata parca la pariu cu norii. Tirolienele leaga casele de drum, tesand o retea de transport pentru legaturile cu ceai. Si drumul urca si coboara, ca apoi din asfalt sa nu mai ramana decat pietris, si in final pamant, adica pe ploicica asta noroi. Iara prea osteniti ca sa mai orbecaim dupa ceva mai acatari, tragem pe dreapta, langa drum. N-au decat sa ne vada masinile care trec, n-are decat sa vuiasca involburata asta apa de munte, n-are decat sa cada bruma daca o vrea - e musai sa prindem si noi cateva ore de odihna. Abia dimineata apreciem cu adevarat frumusetea neverosimila a acestei Turcii necunoscute. In catunul Potomya, incheiem periplul nostru prin patria ceaiului asa cum l-am inceput. Cu ceai din partea casei, oferit din toata inima de Murat, omul asta de isprava. In localul de alaturi luam o supa. Tanara, pe numele ei Açar, ne serveste cu un zambet. Nu-i asa ca e o fata buna? o lauda tata-sau, care ne umple farfuria cu varf si plesneste de mandrie cand facem poza cu fiica. Toata lumea cunoaste pe toata lumea aici, si daca nu plecam mai repede nu o sa mai plecam deloc, asa fain este. In plus, si urmele Anei de turca s-au reactivat in ultima saptaman, si daca ne uitam cu atentie, e limpede ca nici unuia dintre noi nu ar trebui sa-i vina greu sa se faca priceput prin partile astea. Cum facem cale intoarsa la sosea, oprim des: sa cuprindem cu privirea muntele cu incretiturile lui in zeci de nuante de verde, sa mirosim aerul tare, sa ascultam muezinul care se tanguie dupa mila lui Allah din varf de cremene, sa admiram - fara sa ne scotocim dupa aparatul foto - silueta cate unei taranci care trudeste, cufundata pana la sale, in lanul de ceai, cu o palarie larga de pai pe cap si o basma inflorita innodata neglijent la gat. E o atmosfera de basm, si zumzetul masinilor ne trezeste din visare. Zgribuliti dupa o noapte rece, dar rumeni la fata dupa un somn linistit, ne avantam pe ultimii kilometri catre Georgia. Am auzit numai de bine, deci avem toate motivele sa bagam a cincea, si da-i!

"you posted more emoticons than are allowed" - penibil

Cazaturi au fost multe pina acum dar fara urmari (au fost de pe loc sau la viteza ffff mica). Pantalonii s au totpit in evacuare iar geanta s a taiat in cricul lateral al Anei (in incercarea mea stupida de a o prinde in cadere ) Sincer pina acu nu am avut problema cu apa pe sus la Adventure. Poate pantalonii de GTX peste cizme au impiedicat orice picatura sa intre si am fost in apa mult mai adanca decat pina la glezne. La "Mamaya Trophy" la intoarcere de la Portita am traversat niste balti de juma de metru si vro 10 lunigime. Referitor la protectie e foarte dificil sa faci un compromis ideal intre confort si protectie. E ca in cazul asigurarilor... e bine sa nu o ai daca nu ai accident dar excelent cand se-ntampla o problema. Sincer dupa ce am purtat protectiile astea D3O care sunt atat de comode cred ca o armura m-ar incomoda. Depinde cred foarte mult de tipul calatoriei. Daca bagi o tura mai hard de o saptamana, doua sunt de acord dar pentru 6 luni de ex. cred ca e mai dificil cu o armura si tricou (si geaca GTX fara protectii). In afara de pretul benzinei nu exista nici un alt motiv sa nu faceti ture in Turcia. Este BESTIAL!!! din toate punctele de vedere. Urmatoarea oprire o facem intr-unul dintre cele mai putin cunoscute situri UNESCO: Safranbolu, al carui nume spune totul. Fost centru ce cultivare si comercializare a sofranului, astazi centru de interes turistic, pentru ca pretiosul condiment - unul dintre cele mai bune variatai din lume pare-se - este cultivat astazi abia la vreo 20 de km departare, in satul Davutobası. Pentru pasionatii de dulce, doar aici se gaseste un rahat turcesc cu aroma de sofran.Dar noi am venit pentru o plimbare pe stradutele pietruite ale Orasului Vechi, adica Çarşı. Zona istorica cu cea mai mare concentratie de case bine conservate este in orasul vechi si in cartierul Bağlar, intr-o ravena adanca si arida. Casele sunt un minunat exemplu de arhitectura ottoman, cu mai multe caturi si pereti tencuiti cu chirpici montat pe schelet de lemn. In piateta centrala un front fermecator constuie uvertura spectacolului de mai in adanc. Caci Safranbolu trebuie descoperit pe indelete, la picior. Chiar daca suntem in cizme grele de touring, e grozav sa ne miscam oasele catranite de atata vibrat pe bolovanisuri. Lasam gecile sa se zvante de sudoare in soare si cu un covrig si un ayran in mana, ne ratacim o vreme printre ateliere de artizanat, brutarii si magazine de diverse, un hammam si chiar cateva ceainarii. Multe magazine au la intrare un soi de scut din lemn decorat cu aschii de cuart. E o pauza binevenita. Dar nu dureaza mult, caci vine seara si avem de cautat un loc de campat. Ulciorul nu merge de multe ori la apa, imi zic cum trag de ghidon dreapta pe un drum forestier care o coteste in padure. Ana ma urmeaza cuminte, intr-antaia, din ce in ce mai putin crispata. Si nu mult prea departe gasim exact ce cautam: o poienita parca facuta sa pui cortul pe ea, mirosing puternic a rasinoase. Nimic mai bun pentru niste drumeti osteniti. Dimineata toate florile din poienita noastra sunt pline de albine si gandaci care trudesc de zor. Mai ca am adasta si noi aici inca o zi, dar nu avem asa multe provizii si mi-am pus in gand sa incercam sa prindem si un rasarit la mare. Ca prea ne face cu ochiul de cateva zile de dupa serpentine. Ca sa ne atingem tinta insa, avem azi de marcat un record. Si Ana, jos palaria, isi vede de treaba. Cu opriri minime pentru cate o pauza de tufis sau cat sa ne mai dezmortim bratele, marcam 466 de km parcursi intr-o zi. De regula nu ne place sa mergem atat de mult, sau atat de repede, dar chiar si drumurile secundare din Turcia sunt impecabile, multe la nivelul unuei autostrazi cu cate doua benzi pe sens. Incet Ana isi da drumul si ruleaza cu 90 si peste, traficul subtire si perisajul amplu fiind excat ce trebuie pentru un incepator. Mult dupa pranz de dam seama ca am uitat sa mancam. Deci de aia nu mai aveam energie! Bun, hai sa vedem ca gasim de luat la botul calului. In Turcia totul e bun, dar smecheria e sa te uiti dupa cum se schimba anunturile restaurantelor stradale si a celor pentru TIR-isti, pentru ca asa afli despre specialitatile zonale. In oraselul in care intram e la mare pretuire menemen. E doar o omleta, de regula gatita in unt cu rosii si ardei, apoi gratinata cu branza direct in tigaie. Cand ti-e foame o ompleta e ca friptura, dar zau ca nu mint cand spun ca menemenul pe care il servim in micul local este desavarsit. Nu stiu care le e secretul: ouale, branza, rosiile, untul, sau poate chiar painea cu care intindem in tigaie, si pe care brutarul tocmai a scos-o din cuptorul de lemne care duduie in dugheana de alaturi. Cu burtile pline ne recapatam suflul ca sa mai bagam cativa kilometri. Ne interesectam de cateva ori cu atostrada, dar noi incercam sa dam roata peninsulei si sa ajungem pe mal, unde sper sa fie o bucata de nisip cat sa punem si noi cortul. Ghinion: cand ne e cruba mai stransa, panta mai adanca si nervul mai intins, incepe furtuna. Dar ce zic eu furtuna, vijelie mai tata, fuioare de frunze care intuneca aerul brusc mai rece cu cateva grade, vantul care biciuie si mai sa ne dea jos. Si nici o sansa ca muntele sa se linisteasca in mare. Fiecare poteca pe care o incerc duce mai sus, mai in pietre. Si mergem, si mergem. Intr-o curba mi se pare ca vad un semn, si opresc bursc, prea brusc pentru Ana pare-se, care se dezechilibreaza si culca mobra pe dreapta. Evenimnetul se dovedeste norocos: semnul pe care l-am zarit e pentru un camping abandonat. Asta imi zic baietii care isi fac de lucru cu o batoza. Arunc un ochi si concluzionez ca merita sa ne incercam norocul. Putin paranoici, ca poate vine politia si ne ia la intrebari, dar destul de obositi pentru a uita de gandurile negre la promisiunea unei suprafete plane pe care sa punem capul, ne apucam sa ne instalam tabara. Intre fostul restaurant si cotetul cainelui, dam la o resturile aduse de reflux si inspectam zona. Avem apa la grupurile sanitare din fundul curtii, anunta glorios Ana, si chiar sapun in dozator. Dus gratis - cu apa rece, ca sa ne amintim nitel de Africa - chiuveta sa ne spalam hainele. Si toata plaja pentru noi doi. Normal ce e bine. Normal ca facem dragoste pe sunet de valuri. Dimineata Ana nu se poate abtine sa nu profite de ocazie si baga un jogging. Ne dam seama ca in ajun ne-am facut griji degeaba; localnicii sunt foarte chill, ies la o plimbare cu cainele sau la o gura de aer sarat, ne fac u mana si ne ureaza buna dimineata. Plaja e a tuturor, nu se supara nimeni ca am ocupat un loc sub soare pentru cateva ore.

Pe celalalt liman al Marii Negre si in patria ceaiului turcesc Deja suntem instalati in cartier ca acasa: ne stie zarzavagiul, ne stie brutarul, ne stie croitorul. Dar daca nu vrem ca simpaticele mate sa si continue sa fac purici pe DRZ-ul Anei, trebuie sa o taiem. Mai intai fac un schimb rapid de ulei, apoi montez Shorai-ul Anei pe Suzuki. Un cuvant deocamdata despre bateriile astea: sunt usoare ca fulgul si se vede calitatea. Sa vedem cat o sa ne tina.  Iesiti cu bine din Istanbul, o luam catre Marea Neagra, cu planul de a rula pe drumurile de coasta o vreme. Pana sa vedem marea trecem prin cateva orasele de provincie care dezvaluie o alta Turcie, cu mult diferita de cosmopolitul Istanbul, de moderna capitala, de coasta Egeei sau de Cappadoccia cea misterioasa. Luam masa cu soferii intr-o autogara: un pranz cinstit de pita, salata de legume in iaurt si un kebap; trecem in revista si primele semne ca echipamentul este pus sa faca ceea ce stie el mai bine:). E destul cat sa ne tina in priza pana cand zarim primele nave. Deja aerul miroase sarat, dar mai avem destul pana sa ajungem pe litoral. Asa ca taiem serpentinele piezis in cautarea unui coltisor linistit sa punem capul. Norocul calatorului: intr-un ac de par observ un drum forestier, care dupa un morman de gunoaie nefericite se opreste pe umarul golas al unui deal. Cu vedere superba la valea impadurita in care rasuna deja chemarea muezinului la rugaciune. Cum sa nu ne oprim intr-un astfel de loc?  Dimineata hotaram sa nu mai pierdem vremea cu preparea micului dejun, si bine facem. Nici nu apucam sa facem tot drumul inapoi la sosea cand dam peste o patrula de politie. Pana sa se dumireasca ce e cu noi, ii luam in primire. Chicotind le povestim despre testoasa pe care tocmai am incercat sa o fotografiem, si asta ii face sa zambeasca. Nu stiu daca aveau de gand sa ne ia la intrebari, dar nu o mai fac. Iar noi ne vedem de drum, catre limanul sudic la marii pe care o stim de o viata. Dar care ne intoarce o alta fata, necunoscuta. Cu pometi inalti din faleze stancoase, cu orasele cocotate pe culme, cu stradute in panta cat sa strecori doua Matizuri, cu panorame ametitoare catre oglinda albastra a apei pe care plutesc scheletele gratioase ale crescatoriilor de scoici.  La pranz ajungem in pitoreasca Amasra, o mica statiune care vara geme de turisti sositi din Istanbul sau Ankara. Acum totul e pustiu, dar pescarii tocmai au sosit cu plasele pline de stavrid si hamsii. Cat sa avem ce pune langa o salata. Departe de delicatetea pane-ului in care erau inveliti pestisorii la Adem Baba, dar tot suficient de fresh incat sa-i infulecam cu oase cu tot. 

La care anvelopa te referi? Trailmax sau D908RR? Noi le-am primit direct de la Dunlop Romania dar exista multe magazine online de unde poti cumpara: pam.ro, anvelopemoto.eu etc. D908RR nu exista pe 17" asa deci nu se poatriveste la F800 (asta daca nu ai facut upgrade la jante). Despre Sidi Adventure am numai cuvinte de lauda... Dupa Gaerne SG10 de care am fost super multumit, trecerea la Adventure a rezolvat exact de ma deranja la SG10 - mult prea hardcore enduro pentru ce facem noi si nu sunt impremeabile. Pina acum Adventure-urile au fost 99% waterproof (dupa mers pin' rau si ploaie parca la varfuri erau ceva mai racoroase) si sincer sunt foarte comode. Scartaiul de care se plange toate lumea se poate rezolva daca le dai niste vaselina la articulatie (am facut asta la SG10 dar nu am apucat la astea asa ca traiesc cu scartaitul) Am deja peste 10k cu 690ul si I JUST LOVE IT!!! Stiu ca nu ai cum sa folosesti cei peste 60 de cai (tot timpul) dar venind dupa TNR (210kg-48hp) e placuta senzatia sa-i ai acolo si sa i mai incerci din cand in cand (sa vezi ca nu au plecat ) Suspensia desi e WP e cam varza (mult prea rigida pentru ce a fost conceputa motoreta asta) si costurile s-o aduci unde ar trebui sa fie sunt destul de mari. Sunt curios daca exista in RO oameni care sa se priceapa la revalveing si alte chestii dastea. Oricum daca treci peste disconfort atunci cand te dai tare este destul de ok setata. In rest am auzit de probleme la pompa de benzina (motiv pentru care am o pompa de rezerva), ambreiaj picat destul de devreme (cine stie ce-a facut respectivul cu ea... eu recunosc ca-n africa marea parte din vina-mi apartine cand am prajit ambreiaju la TNR), si rulmentii de la tacheti prajiti - poate genera o reparatie costisitoare daca nu e depistata problema la timp (sa fie oare de vina uleiul "impus" de KTM? Motorex 10W-60? Mie unu nu mi suna foarte ok ca un producator sa impuna o marca de ulei). Eu unul folosesc de cand sunt motociclist (2005) numai uleiuri Motul si am fost foarte fericit cand cei de la Motul Romania au raspuns pozitiv propunerii noastre. In alta ordine de idei DRZ-ul este bestial daca renunti la momentele racing. Suspensia este super plush si pare indestructibila. Desi am hacuit-o maxim pentru dimensiunile si abilitatile Anei a ramas un catar ultra usor cu care poti ajunge foarte departe. Referitor la Klim chiar nu vreau sa intru intr-o polemica legata de branduri (mai ales ca 99% sunt made in china). Nu sunt atat de increzator in sloganurile lor asa ca am o atitudine mai retinuta si-mi bazez parerile pe experienta personala sau pe discutii directe cu oameni care au testat respectivul brand. Noah (http://advrider.com/forums/showthread.php?t=781893) si Jon (http://www.jaba-mundus.com pe care l-am intalnit personal) mi-au spus ca echipamentul lor Klim Badland Pro nu este 100% waterproof dupa cateva ore de ploaie. De aici am tras concluzia logica ca daca ai multe fermoare ai mai multe sanse sa te uzi chiar daca echipamentul este 100% waterproof. Nu ma intelege gresit in continuare cred ca Klim are o croiala mai buna pentru offroad sau adventure iar calitatea se prezinta cel putin la fel de buna ca Rukka (doar deh ambele sunt branduri top end) ar fi pacat sa tinem aceasta experienta numai prentu noi! Revin cu finalul povestirii in Turcia.

La un moment dat (probabil dupa etapa aceasta) o sa fac review-uri complet la tot echipamentul folosit (geaca, pantaloni, cizme, genti textile, cauciucuri, echiparea motocicletelor, motociclete, echipament de camping etc) Pina atunci pot sa ti zic ca dupa peste 10.000km in echipamentul Rukka este absolut fenomenal. Pentru etapa a II a ITW eram nehotarat intre RUKKA si KLIM dar dupa gestul extraordinar de generos al celor de la RUKKA am ajuns sa testez acest brand. Calitatea materialelor este pe masura pretului (sunt folosite numai materiale premium) iar manufactura si atentia la detalii este incredibila. Sistemul Lockout este destul de SF - fermoarul central este format din doua benzi de cauciuc cu mici canale care se intrepatrund. L-am testat in temperaturi de la 2 la 45 de grade si sincer este clar un echipament gandit pentru vreme rea. Am mers pe ploaie terentiala sau ore intregi in ploaie normala si niciodata nu m-am udat. Nu este la fel de ventilat ca cel de la KLIM dar sincer cred ca aici sta secretul pentru impermeabilitate. Am discutat cu 3 persoane diferite care mi au spus ca echipamentul KILM nu e 100% waterproof. Sincer e destul de logic; apa nu intra prin goretex ci prin imbinarile dintre el, deci multe deschideri in material pentru ventilatie cresc riscul de patrundere al apei (esti arhitect deci cunosti problemele legate de infiltratia apei). Sincer in orice moment poti deschide fermoarul principal si ai ventilatie suficienta. Gecile noastre au doar 2 fante de ventilatie in zona pieptului. Pantalonii nu au nici o venitlatie si sincer se simte. La peste 30 de grade devin destul de inconfortabili. Am descoperit ca secretul este lenjeria tehnica - seamless underwear care regleaza foarte bine confortul termic si tine transpiratia la exterior. Protectiile au fost primul lucru pe care l-am remarcat la acest echipament. Sunt toate D3O, adica o plasa din material compozit care absoarbe energia impactului. Cu toti cunoastem senzatia unei geci de motor mai ales datorita protectiilor destul de masive si grele. E adevart ca unii o cauta desi nu au motor ca deh e cool sa stai cu un umeras la spate. Cu aceste protectii acea senzatie specifica de echipament moto dispare dar nu intr un sens negativ ci intr un sens confortabil. Referitor la calitatea proctectiilor in sine pot sa spun ca din teste si alte reviewuri citite se pare ca sunt cele mai avansate iar Ana a avut ocazia sa le testeze deja in Georgia de cateva ori pe offroad cu rezultate foarte bune. Puncte slabe... in primul rand pretul, daca ar fi trebuit sa le cumparam probabil ca nu ni le-am fi permis niciodata dar sincer acum cred ca merita toti banii. Mai sunt doua chestii dar sunt foarte subiective: culoarea echipamentului nostru (verdele e cam tipator si ne am obisnit din Africa sa o ardem cat mai undercover cu putinta - imposibil acum cu acest echipament) si croiala (este gandit destul de slim fit si sincer cand mergi in afara asfaltului ai nevoie de ceva mai multa libertate de miscare). Am reusit amandoi performanta sa ardem pantalonii in evacuare dar inca sunt impermeabili Cam atat pentru moment daca mai apare ceva pe parcurs o sa adaug la reviewul final. Bafta si tie si multumim ca ne urmaresti.

Multumim Petrica, sincer dupa cum se vede pe noi ne au rupt mancarurile din Turcia si de aici nr de poze Si lovitura vine sub centura, cand ma astept mai putin: desi i-am prevenit pe cei din Sate ca transportul va fi alambicat, piesele si accesoriile mici pentru montajul rezervorului au fost trimise intr-un ziplock obosit, care oricum numai intreg nu a ajuns la mine. Saibe si suruburi plutesc prin cutia de carton si dupa ce pescuiesc totul, fac strigarea la catalog: lipsesc destule. Golul in stomac e pe cale sa se transforme in lesin. Confrunt din nou cu lista din intructiuni, imi vine sa ma despoi in pielea goala si sa plec urland si smulgandu-mi perii pe strazi. Lipsesc cateva chestii pe care le pot rezolva in orice Honrbach, dar restul sunt de neinlocuit! Si uite ce idee imi vine. El, sa-i zicem www.wildwalk.ro, a avut candva un 690 ca al meu. Cu - auzi ce intamplare - un rezervor Aqualine ca asta de incerc eu sa mi-l montez. Acum nu-l mai are, l-a vandut. Dar n-o avea contactul baiatului care e noul proprietar? Ba bine ca nu. Si Alex se dovedeste un tip de milioane: KTM-ul lui e in service, dupa un necaz, dar se invoieste pe data sa imi imprumute piesele care imi lipsesc pana reusesc sa obtin altele pe care i le voi da lui. Cumva. Numai ca e sambata, si service-ul e inchis. Se dau telefoane. Se fac interventii. Se fac promisiuni. Duminica astept in zadar cu sufletul la gura ca din clipa in clipa cineva sa se indure de cineva care a condus ca disperatul, care e musai sa plece ca ii expira vizele... dar urechile sunt surde si promisiunile desarte. Abia luni dimineata extrag pretioasele piese si le transplantez pe KTM. La amiaza sunt la Giurgiu cu inca mai bine de 600 de kilometri de parcurs pana inapoi in Istanbul, si sunt deja epuizat. De oboseala, de draci, de emotie. Daca la dus am avut un obiectiv clar care ma mana inainte, acum drumul pare interminabil, cafeaua amara si pleopele de plumb. Cumva, nu stiu nici eu cu ce puteri, ma screm sa imi ating tinta. Pe la 9 si ceva seara cad lat pe pragul lui Ozgur, car ma trateaza iar regeste, cu un Doner cat bratul de lung si de gros, lahmacun, ayran si inca ceva ce contribuie la resuscitarea maratonistului din mine: Şalgam fratilor, adica un fel de zeama de varza, numa' ca de ceva ce ei numesc morcov negru. Ceva de sa-ti treaca toate oboselile si supararile din lume. Multumesc Bob, multumesc Alex! Si multumesc Ozgur!

Multumim, Rares! Inca nu vreau sa asociez treaba asta cu ce a patit Mihai (lucru mult mai grav din punctul meu de vedere) si inca sper ca este o problema tehnica datorita logarii prin fb. Oricum este clar ca serviciul clienti pe acest forum este aproape inexistent. Cu ocazia mesajului tau uite inca o lingurita de text + cele 20 de poze aferente... Niste kilometri de plimbare ne dau dreptul la desert. Unde altundeva decat la o adresa celebra in Istanbul - patiseria Güllüoğlu, care din 1820 starneste pasiuni si gemete de placere. Am urmatoarea revelatie - bomba calorica este si mai buna cu o portie de caimac. Nu stiu alta tara in care sa existe asa ceva. Laptele de bivolita se incalzeste in bain-marie si apoi se raceste lent, rezultatul fiind ceva intre unt si smantana. Se spune ca in Rai numai asta baga la mat cei trecuti in lumea celor drepti, fara sa se mai teama de cateva kilograme in plus sau de un atac vascular. Daca suna exagerat, inseamna ca nu ai gustat inca din caimacul turcesc, si sincer, te deplang Apropo, cel mai tare caimacagiu din Istanbul e un mos de 85 de ani, Pando Usta, de origine bulgara. Un fel de caimac nazy se spune, pentru ca nu toti pofticiosii care ii trec pragul ajung sa si guste din legendara lui creme de la creme. Macinam ce putem din calorii la o plimbare pe Bosfor. Turcii la pescuit. Iar un artist naravas le da motive in plus sa-si incerce norocul. La miezul noptii suna ceasul platii pacatelor culinare: cu ajutorul lui Ozgur fac rost de o bicicleta si ma alatur primului tur nocturn Velonotte Istanbul. Trebuia sa fie un traseu prin cartierele istorice ale orasului, cu explicatii via radio oferite de un prof de istorie, dar in stil asiatic, totul se transforma intr-o imbulzeala de 4000 de ciclisti nauci care impanzesc strazile. Spre 2 dimineata abandonam turul care se termina abia pe la 6, cu un tea-party pe vapor. Aferim! Nebunia foodie in Istanbul nu putea sa se termine fara un mic dejun turcesc ca la manual. Pentru localnici asta e o masa de baza in zi, desi sincer nu stiu cine ar face fata fiecarui festin de dimineata, apoi celui de la pranz, ceaiului cu desert si in fine cinei abundente. Ne dezlantuim - de data asta doar eu si Ozgur - la Kale Cafe in Rumeli, o institutie in domeniu. Abia dupa mi-am amintit ca si Anthony Bourdain a mancat acolo. Kahvaltı-ul nostru contine branza cipriota halemi la tigaie, cascaval si feta turceasca, masline in vinegreta, legume proaspete, menemen si o selectie de paine dintre care lavaş - un soi de lipie - e facuta pentru a fi savurata cu bal kaymac, adica da, iar caimacul turcesc, de data asta scaldat in miere. Sa mai spun ca ceaiul e nelimitat? Of, pai mai e loc de ceai? Ca sa lasam mancarea sa se aseze luam la pas tot malul Bosforului. La picnic, la plaja, dar mai ales la pescuit, pasiunea localnicilor pentru mare e de netagaduit. Iar imi amintesc de Dunare, iar oftez ca parca imi place mai mult prin straini decat acasa. Intre timp in Romania drama rezervorului continua. Ionut preia cuvantul: Ionut: Traseul e mai direct: 650 de kilometri de autostrazi si benzinarii in care imi mai injectez cate o cafea in vene. In vreo 8 ore sunt in garaj, cu caterul in mana. Am in sfarsit ocazia, dupa luni de asteptare, sa desfac faimosul colet.

Multumim pentru urari si aprecieri Petrisor! Dar nu stiu de ce ma mir ca totul e atat de gustos. Jumatate din populatia de sex masculin a Istanbulului o arde la pescuit pe malul Bosforului, fiecare cand poate, unii pana in miez de noapte. Si e perfect legal si sa vinzi, si sa iti duci prada acasa sau sa o faci direct sushi pe un ziar, ca intre prieteni. Ozgur insa considera ca e cazul sa incheiem plimbarea cu cea mai buna inghetata din Istanbul: un gang minuscul din Bebek care serveste lipicioasa dondurma turceasca, numai ca versiunea 5.1 Si pentru ca orasul asta nu e unul oarecare, plimbarea noastra are un final neasteptat, si cu atat mai grozav. Una dintre barcile ancorate la tarm e pentru cateva ore scena unui concert acustic. Luam bilete si ne alaturam unei audiente tinere si relaxate si... vocea lui Birsen Tezer face aerul sa vibreze. Suntem fermecati. Inchid ochii si ascult cu sunetele inchipuie valuri domoale, invizibile pulsatii de aripi, indragostite batai de inima. Nu-i asa ca Istanbulul e minunat? spune Birsen dupa al treilea cantec. Suntem norocosi sa traim intr-un asa oras, haideti sa bem in cinstea acestui lucru. A doua zi rezolvam si viza pentru Tadjikistan, si o supa de linte, si un adana la Durumzade, si o plimbare prin Taksim. Seara Ozgur ne scoate la un restaurant cu staif care serveste de aproape 100 de ani feluri clasice otomane. Vinete umplute, anghinare in ulei de masline, sarmale, pulpa de miel, dar fara nici o legatura cu felurile rasfierte si fade care poarta acelasi nume pe la noi. Un deliciu. Dar ce mai aventura ar mai fi si asta daca totul ar merge dupa plan? Vestea proasta imi parvine prin Iulian: coletul meu cu rezervorul si bateriile si pompa de benzina e in Otopeni, dupa ...nu mai spun ce giumbuslucuri a fost smuls din mainile hraparete ale vamesilor (uitam ca toata tevatura se intampla cu mai bine de doua luni intarziere fata de ce am platit) dar - caci exista un dar - nu exista nici o solutie viabila pentru a-l primi la Istanbul. Cargo par-avion din Romania in Turcia e exclus - ultra scump, acte, alte taxe, balamuc. Alt curier - nu e cazul, coletul e voluminos, mi se cere cat nu face. Iar autocarele de bisnitari care fac Istanbulul s-au domnit. Mie mi-au zis ca e ok, pe Iulian l-au refuzat unul dupa altul. Ba ca nu va trece de vama, ba ca e periculos... nu-mi trebuie mai mult sa decid ca cel mai sigur e sa conduc doar eu inapoi in Bucuresti si sa mi iau lucrul. E oricum mai bine sa montez cu mana mea in garajul unde am tot ce-mi trebuie, decat pe genunchi, undeva prin Bulgaria unde poate as fi reusit sa induplec pe cineva sa mi-l aduca in portbagaj. Deci iata-ma la 7 dimineata parasind in tromba Istanbulul, catre inapoi de unde am venit. Na ca si expeditia asta o sa aiba doua inceputuri, sa vedem de unde s-or descalci toate... Ana: Dupa ce Ionut pleaca in tromba sa revolve balamucul pieselor pentru KTM, periplul culinar continua in trei. Cand soarele e deja de multi stanjeni pe cer si Ionut a mancat multi kilometri, eu, Ozgur si prietena lui plecam in cautarea unui brunch. Trecem pe langa una dintre cele mai vechi constructii din caramida din Constantinopol si nimerim undeva in zona turnului Galata, de pe care legenda spune ca si-ar fi luat zborul cu niste aripi improvizate un pionier al aviatiei. Asta e un om periculos, ar fi spus Sultanul Murad Khan, e in stare sa faca orice isi pune in minte. Nu e bine sa avem astfel de indivizi pe langa noi. Asa ca vizionarul a fost trimis sa plimbe ursul prin Algeria, unde a si murit. De ce-o fi in firea omului sa se teama de necunoscut, nu stiu. Nu gasim brunchul, dar nu avem de ce sa ne plangem. Cu o seara in urma am savurat bucatarie otomana clasica, acum degustam versiunea contemporana. In acest bistro - ca in multe altele din Turcia - un bucatar tanar updateaza feluri vechi de sute de ani, redescopera retete uitate, celebrand diversitatea mostenirii din Imperiu si minunatele ingrediente locale. Asta am vrea sa vedem si pe mesele tavernelor si pensiunilor de la noi, mai putini shrimpi si fitze, mai multa onestitate si respect pentru traditie si terroir. In meniu: o ciorba specifica in Gaziantep - din grau, linte, naut si rosii Maş çorbası, o selectie de sarmale in felurite frunze cu umplutura aromata cu rozmarin si menta, nuci si stafide, vinete umplute - care se fac dupa ce carcasa legumei a fost uscata la soare! si Sirken & Hindibağ kavurma, adica diverse buruieni locale - gen stevie, leurda, untisor, din astea - sotate in ulei de masline cu smochine si caise uscate. O nebunie.

Multumim! Multumim! Inca nu intelegem nici noi si asteptam un raspuns. Sper ca sunt doar niste probleme tehnice, ca ne tot chinuim cu contul acela (cu logare prin FB) de ceva timp. Pina se rezolva, iata inca o bucatica cu doar 20 de poze . In sanul lui Özgür Primul bushcamp se soldeaza si cu primele victime. Mai intai vantul ne sufla unul dintre izoprenele cu care fixam gentile pe sei si il duce in mare, apoi ne crapa una dintre canile in care ne fierbem ceaiul. Dar nu-i bai, pentru ca avem de facut cei 5 km de drum de pamant inapoi la sosea care o tin pe Ana in priza. Acum ca stie drumul, ii da gaz peste hopuri si se inscrie in santurile lasate in urma de ploi. Pamantul e uscat, cu doar cateva petice de noroi, dar sunt cateva suisuri si coborasuri sufiecient de abrupte incat sa fie un botez off-road frugal, dar cinstit. In capul pantei Anei ii sclipesc ochii. E mai amuzant dect pe asfalt, spune ea, si nu pot decat sa ma bucur de ce aud. Bagam benzina in burtile cailor si ii dam bice. Iar o zi de cox: avem de recuperat cele doua saptamani in care am tot sperat sa primesc coletul cu rezervorul auxiliar pentru KTM care vine din America. Asa ca mancam kilometri pe paine si nici unul dintre noi nu speram sa mergem in ritm atat de legat. Trecem granita si prima surpriza e ca la benzinarie ceaiul e gratis Din fericire de data asta mergem in urma ploii - abia daca avem parte de cativa stropi. Insa padurea in care tragem pe dreapta pentru odihna binemeritata - la 100 de km de Istanbul - musteste de apa. Gumele de strada nu fac fata noroiului si Ana nu scapa fara o tranta. Noroc ca poienita noastra e prea frumoasa ca sa nu uitam amandoi si de jegul de pe haine si de incident, mai ales ca se intampla la viteza mica. Si dupa cum se va vedea mai departe, iesirile astea in ...decor vor fi niste exercitii utile pentru ce va urma. Deocamdata punem cortul si asteptam sa treaca ploaia. Istanbul - un oras de 17 milioane de suflete si parca toti sunt deja pe strada, in masina sau pe scuter sau la volanul cate unui camion. Traficul este dupa cum i s-a dus buhul: sufocant, naucitor. Inaintam centimetru cu centimetru. Bara la bara, roata la roata. Cu 2 la ora pe curbe, pante si culoare care o fac pe Ana sa transpire intens. Cu varfurile abia slefuind asfaltul, cu mainile inclestate pe ambreiajul care maraie, o simt la capatul puterilor, la capatul nervilor. Dar rezista si ca prin miracol ajungem in zona ambasadei Uzbekistanului, unde avem prima daravera... birocratica. Nu vreau sa plictisesc cu detaliile: costa de ustura, basca iti trebuie invitatie, dar merge uns. In doua ore am pasapoartele stampilate.

 Intre timp Ana se familiarizeaza cu cartierul. Iar se vede ca am intrat intr-o tara de harnici, remarca ea, de cand am intrat in Turcia e plin de mosnegi si tineri care imping sau cara cate ceva. In croitoria de peste drum un nene cu fata de mos craciun coase intr-una impreuna cu fiul sau ucenicul mai tanar, zarzavagiul nu sta nici el locului, aranjand standul cu fructe, improspatand salata, decorand cu frunze de feriga. Miroase a capsuni si flori, strada vibreaza cu o energie care insufleteste minunat Instanbulul.Asa ca ne oprim la un pranz sa mai tragem atmosfera asta in piept. Dupa masa crosetam orasul pana in cartierul Kurtulus, unde avem intalnire cu Ozgur, gazda noatra in Istanbul. Nu mai conteaza ca pana in fata blocului avem de negociat un labirint de alei la 45 de grade, important e ca am regasit Turcia pe care o stim, cu midiile ei umplute cu pilaf cu tot. Asa ca bagam repede o gustare la botul calului, sa ne gaseasca Ozgur binedispusi. Dar fara sa stim, Ozgur avea planuri mult mai serioase cu noi. Parca ne-ar fi mirosit ca suntem niste foodie inraiti. Dupa ce am facut Istanbulul in trecut in hosteluri, hoteluri si case de bunici, aveam chef sa stam cu oameni mai de varsta noastra, si mai de-ai locului. Couchsurfingul e un risc - nu stii peste cine dai, si noua ne place sa nu o facem organizat, cu mesaje si puncte de intalnire, ci sa gasim oamenii unde sa tragem la o vorba direct pe strada, spontan. De data asta a mers si cu organizare, si am gasit nu o gazda, ci un prieten. Las la o parte detalii gen dormit in patul omului si primit la dispozitie tot ce nu avem nici acasa, si trec direct la partea care ma face si acum sa salivez. Daca detine cineva lista adreselor celor mai savuroase din Constantinopol, Ozgur e acela. Iar adresele sunt verificate si mostenite de la bunici, cum ar fi bistroul care serveste meze si raki din '31, sau Adem Baba in Arnavutköy, specialisti in peste prajit din 1998. Cum sa-ti explic cat de aerat si crocant este pane-ul care invaluie intr-o crusta cat pergamentul cei mai proaspeti stavrizi si cele mai dulci sardine si hamsii, care ti se topesc in gura cu oase, cap si coada cu tot? Cum sa te fac sa-ti imaginezi cum pigmenteaza branza o salata pe care da-mi voie sa o declar opera de arta. Midiile umplute? Zece clase peste cele mai bune pe care le-am mancat in viata mea. Iar dupa frigarui de peste, creveti sotati in unt si alte nebunii servite cu paine de porumb, vine desertul, nimic mai fitos decat niste dovleac copt cu miere si nuci. Dar ce dovleac! Si ce nuci!

Dar plecam tot cu mobrele noastre. Impreuna cu Iulian care, in ceea ce promite sa devina o miscare de traditie, ne insoteste pe Hornet pana la bacul de la Calarasi. Bacul e prea fain: clar ne aminteste de epavele mancate de rugina care ne-au trecut de cateva ori garla numita Congo. Macar aici nu trebuie sa dam motorina si baterie pentru a demara bacul. Si putem sa stam linistiti: suntem echipati cu veste de salvare! Coboram de pe bac pe un alt mal al Dunarii pe care apele l-au inundat precum pe noi emotiile. Te iubesc, ii spun Anei in casca. Chinezaria fasie, dar izbuteste sa transmita vocea ei care imi raspunde asa cum trebuie. Si ne asternem la drum de-a curmezisul Bulgariei. Nu stiu cum se face, dar de data asta totul ni se pare cum nu se poate mai misto: cafeaua din OMV e delicioasa, oraselele cochete, parcurile curatel toaletate... parca si gagicile de pe strada sunt bune. Hmmm.... e excta pe invers fata de cum am inregistrat Bulgaria la intoarcerea din Africa in Romania. Ca sa ne tinem moralul sus, ocolim autostrazile si o luam pe cat se poate pe drumuri laturalnice, dar bune, pentru ca sa nu uitam, Ana are vreo 400 de km la bord. Si cum altfel sa botezam treaba asta daca nu cu ceva ploaie? E vremea aia cand innebunesc salcamii. Galateanca din Ana nu se poate abtine sa nu ia o gustare de flori, direct din pom. Gust si eu - o aroma delicata, un pic dulce. Cica la ei in oras de sarbatoarea salcamului se prepara si pane, in aluat de clatite. Nu suna rau. Luam de-ale gurii dintr-un supermarket. La intrare, bulgarii - ca noi - cu micul in nas, dupa cum arata si chioscul de mai sus, pozat in Varna. Dupa circa 350 de km meritam un loc linistit sa ne odihnim. Normal ca vrem la tarm de Mare Neagra. Normal ca la asa ceva nu se ajunge pe sosea. Asa ca Ana are ocazia sa faca primii 5 km de off-road, pe o pista care duce la premiu. De pe faleza se vede cam despre ce e vorba aici: Dupa ce cobor rapa la 45 de grade, locul se arata si mai frumos decat il banuiam de pe costisa. Un liman plin de maci si cimbrisor, un parau care desparte trestia si apoi se impreuneaza cu marea, nici macar prea multi tantari nu sunt. Bajbaisem dupa punctul asta pe GPS, si la un moment dat ideea incepuse sa sune ca primul bushcamp din Maroc, care a fost un esec spectaculos. Dar de data asta am tras lozul castigator

merg! merg! La inceput cu teama dar pe zi ce trece din ce in ce mai bine... ­ Iata lista modificarilor la KTM: - sprocket Dirt Tricks Ironman
 - rezervor 14l Aqualine Safari
 - sa custom Seat Concepts + perna AirHawk2
 - Linx fairing Britannia Composites
 - MK3 pivot pegs adaptate de la Tenere
 - filtru aer Unifilter din spuma
- Renthal Dakar fatbar + KTM plastic hand guards + rally ride foam grips + heater
 - amortizor de ghidon RalleMoto RM2
 - Scottoiler
 - 150W invertor
 - genti Enduristan (1x Monsoon 2 + isolation bags, 1x Tornado L, 1xSandstorm) - anvelope Dunlop Trailmax & 908 Rallyraid - GPS GARMIN Montana 650 + OSM Maps - Cablu OBD2 + TuneECU