Sari la conținut

TrekLens

Membru
  • Număr conținut

    65
  • Înregistrat

  • Ultima Vizită

Orice postat de TrekLens

  1. Intr-adevar, la AutoAgusta iti schimba anvelopa doar daca te duci cu roata demontata la ei. Altfel nu se mai complica. Am schimbat anvelopa la Razvan (langa Axa Vitan) - are preturi decente si lucreaza cu grija fata de agregat. Pe Razvan il recomand.
  2. Am comandat ieri de la ei o anvelopă K60 Scout și azi mi-a fost livrată de curier (am selectat termen normal de livrare). DOT de final de Octombrie 2019 (mai puțin de cinci luni vechime), made in Germany. Recomand.
  3. @AlexAB - ceața și frigul au fost prețul plătit pentru o plimbare ce într-un final pare să fi fost faină. Cel puțin așa pare din poze. Mie îmi dă cu plus la socoteală
  4. Sunt prelucrări de fișiere RAW, nicidecum HDR-uri.
  5. @vladf - cred că am niște probleme cu calibrarea display-ului. Știu la ce te referi și îți mulțumesc de sugestie. Se ține cont
  6. @Djenavar - nu, dimpotrivă, au fost foarte operativi și chiar au completat niște acte pentru mine fără nici un fel de 'încurajare' » Post actualizat in 31 Oct 2018 11:53 Și partea a doua a călătoriei la Odesa, cu un oraș ce mi s-a înfățișat în toată splendoarea sa. Nu este cu motocicleală ci au fost zile mai degrabă de cercetat orașul. Aviz celor ce vor să sară peste Plutește un aer tare plăcut peste Odesa. Poate că este lipsa poluării masive din București sau poate doar prezenţa covârșitoare a clădirilor de la începutul secolului XX. După ce la finalul secolului al XVIII-lea generalul Potemkin – amantul împărătesei Rusiei a cucerit cetatea otomană Hadjibey, visul Ecaterinei cea Mare a Rusiei a început să devină realitate. Un Sankt Petersburg al sudului își dorea ea, probabil pentru a scăpa de veșnica umezeală a fostelor mlaștini din care a fost înălţat Sankt Petersburg. Generalul Potemkin nu a mai apucat să vadă Odesa înălţându-se, dar visul a continuat să devină realitate. Aristocraţi goniţi de problemele în care li se zbăteau propriile ţări, precum Duc de Richelieu, au devenit figuri importante ale Odesei. Generalul José de Ribas a construit portul și drept răsplată numele lui a fost dat celei mai importante artere a orașului – ‘vul Derybasivska’, plină cu restaurante șic. Moschei și biserici convieţuiesc deopotrivă în cosmopolita Odesă. La începutul secolului al XIX-lea, ca urmare a lipsei taxelor și a nevoii de forţă de muncă, orașul a atras emigranți de prin toate colţurile lumii devenind în mai puţin de șase decenii al doilea cel mai mare port al Imperiului Rus. Comerțul duce la înflorirea unei zone și încep să apară și artiștii, orașul fiind locul unde își făceau veacul prin secolele trecute Taras Șevcenko, Gogol, Pușkin sau Isaac Babel, poate cel mai faimos cronicar al orașului. Clădirea ce găzduiește Teatrul de Operă și Balet este diamantul din coroana arhitecturală a Odesei. Aceiași arhitecți ce au lucrat la Opera din Viena, nu au precupeţit nimic în a obţine o clădire de geniu ce ar putea să treacă oricând drept palat regal. Bul Prymorsky este zona pietonală similară cu mai celebra Las Ramblas barceloneză, cu care ar și putea să se compare de la egal la egal. Aici este locul principal de promenadă, căci odată cu după-amiaza se însuflețește de cei ieșiți de la muncă și doritori de plimbare – probabil așa arăta artera catalană înainte de a fi descoperită de plaga denumită turism de masă. În faţa Prefecturii este statuia marelui Pușkin, iar la doi pași din nenumărate semne poţi afla distanţele către multele porturi ale lumii. Constanţa este și ea prezentă, la fel ca și îndepărtata Lima, iar de pe lungul șir al treptelor Potemkin, hotelul ce poartă numele orașului pare în pericol să fie înghiţit de mare. Aerul sărat este purtat până departe și nu-i cu putință să uiți de prezența ei. Un părculeţ l-au denumit Ugolok Staroy Odessy – un colţ din vechiul oraș zic ei, însă lucrurile probabil că nu stăteau chiar așa. Eu îmi imaginez altfel vechiul port al Odesei cel plin de imigranţi, marinari și cei ce în alte părţi au fost hăituiţi de autorităţi și au găsit scăpare la marginea imperiului. Colțuri mai autentice sunt micile poponeataţi interioare aproape complet îmbrăcate în iederă, cu omniprezentul copac la umbra căruia se născocesc jocurile copilăriei, sau Privoz – piața bazar cu arome tropicale, unde se vând de la vechituri adunate de-a lungul vieții la sturioni și fructe exotice. Mai degrabă pe-aici te aștepți să apară marinari obosiți de lungi călătorii pe mare și figuri aspre ascunse în penumbra șepcilor trase pe ochi. Piața mă duce însă mai degrabă cu gândul la copilărie – calcani și rude de nisetru stau întinși pe paturi de gheaţă sau afumaţi, privind lumea din cuiele în care stau priponiți. Se vând creveţi la kilogram și tot felul de peștișori, păziți de câte o babușka ce abia te așteaptă să te târguiești la preţul ridichiilor sau al roșiilor. Dacă ar fi fost la Milano, la Roma, Paris sau alt asemenea loc, ar fi purtat un nume măreţ și ar fi fost una dintre pricipalele atracţii. La Odesa se intitulează simplu ‘Pasaj’, însă ‘grandoare’ este cuvântul ce-mi vine imediat în minte de cum pășesc în banalul pasaj. Statuete de nimfe și giganţi, luptători și zei, își dispută onoarea de a mărgini ferestrele unor banale apartamente. Se spune că după ce Ecaterina cea Mare a murit, fiul ei – Pavel nu i-a mai împărtășit visul de a face din Odesa un port măreţ, mai ales că mare parte din fonduri dispăreau în adâncile buzunare ale administrației orașului încă în lucru. Pentru reluarea finanţării, aceștia din urmă i-ar fi trimis noului împărat un transport de portocale. Încântat de gustul venit de pe mare, acesta ar fi reluat investițiile. Monumentul Portocalei – un fel de monument al șpăgii, așa cum îl mai alintă localnicii. În port, statuia unei femei cu copil, își iau adio – oare pentru cât timp?!, de la o persoană dragă. Tehnologia a scurtat oarecum distanțele, internetul și telefonia aducând în timp real vorbe și imagini de departe. S-a pierdut însă și ceva din romantismul acelor vremuri. Oare cum o fi să vezi pământul la orizont după zeci de zile petrecute pe mare în afara epocii comunicațiilor, într-un voiaj al depărtărilor? MessengerTwitGooSh
  7. @all - mersi. Continuarea prin Odesa este mai puțin motociclistică și mai mult la picior. Nu știu exact dacă își are rostul aici...
  8. @djenavar - nu sunt sigur că înțeleg... @silvian74 - mersi
  9. Instagram... hmmm... mă întreb care o fi fost parola...
  10. Estul a fost întotdeauna plin de necunoscut, de promisiunea aventurii, de spații virgine pe hărți și de legende venite pe lungile drumuri ale mirodeniilor. I-a sosit și Odesei timpul, căci de mult o pândeam. Un accident urmat de niște agitație în geopolitica regiunii m-au obligat acum ceva vreme la o schimbare de plan. Crimeea mă mai poate aștepta, însă Odesa nu. Lui Amur îi sfârâie roțile de nerăbdare și plecăm înaintea răsăritului pentru a-l saluta așa cum se cuvine călătorilor, de pe o margine de drum unde iarba pare mai verde ca pe cealaltă parte. Este vina soarelui ce abia s-a scuturat de orizont. Intrarea în Republica Moldova prin vama Galați – Giurgiulești este prima întâlnire cu birocrația fostelor state sovietice, unde în ciuda legendelor urbane nu are nimeni treabă cu mine ci sunt mai degrabă îndemnat de niște fetișcane cu chipiuri prea mari să accelerez până în vama ucraineană. Nici nu este departe – abia am timp să frânez ca să nu intru ilegal în Reni. De unde vin și unde mă duc – eterna întrebare a vameșilor. Crunta trecere în Ucraina este de fapt un interogatoriu blând al unui vameș mirat că nu am la mine mai nimic din ceea ce credea el că aș putea transporta. Ce medicamente am? Dar în gentuţa asta? Dar în asta? Și aici unde am mâncarea? Aha, ăsta e antigelul și ăsta uleiul de motor. Aici ai haine – n-are rost să scotocim. Dar cuţite nu am? Electroșoc nu?! Ba da nene, un arsenal întreg mai complet ca cel din Matrix – te servesc cu ceva? Ne conversăm într-o română cam ruginită și râdem într-o atmosferă destinsă. La final, completează pentru mine o declaraţie pe un formular pe care se înghesuie numai caractere chirilice și mă pune să o semnez. Cică ar scrie că nu am arme și alte chestii periculoase la mine. Câteva ștampile pe diverse bilețele, un altul introduce datele într-un calculator antic, alte ștampile și mi se face semn că am liber la drum după ce livrez în locurile potrivite bilețelele albe și roz, artistic ștampilate mai devreme. Fără șpăgi și fără greutăți, pare aproape ireal față de poveștile altora. Urmez conturul Ucrainei, pe drumul ce mărginește Delta Dunării. Aia a lor, însă cu tânţari la fel de aroganţi dar care bâzâie cu alt accent. Unul mai aspru, cu ondulații chirilice. Spre Akkerman – Cetatea Albă, drumul ce cândva a văzut asfaltul devine ca obrazul ridat al unui bătrân ciuruit de vărsat de vânt. Dâmburi, cratere și șanţuri adânci ce cu greu pot fi evitate. Poate o fi vreun concurs de genul ‘cine reușește să distrugă mai multe mașini pe asfaltul patriei’, căci nici Republica Moldova nu ducea lipsă de niște exemplare strălucite. Decorul devine o alternativă mult mai fericită, iar pe drumul de pământ se circulă vesel cu ceva peste 50km/h. Înălțat în scărițele motocicletei, anvelopele mușcă din pământul întărit și praful se înalță cortină în spate. Este prima oară când aștern sub roți atâția zeci de kilometri pe un drum pe care scutul motocicletei își face cu adevărat datoria. Câteva pietre cât pumnul ricoșează în șleaurile înierbate.Recunosc, ne și alintăm puțin prin lanurile de rapiță că prea frumos se joacă lumina prin ele de una singură. La Cetatea Albă – Akkerman cum îi ziceau otomanii înainte să o transforme rușii în Bilhorod-Dnistrovs’kyi, am surpriza să nu se poată plăti cu cardul. De fapt, cred că subconștientul meu realizase de ceva vreme probabilitatea de a-mi folosi cardul, că prea înregistrasem pe retină câteva bănci de-a lungul drumului. La casă întreb într-o doară de un bancomat, primesc răspuns negativ dar mi se spune să aștept niţel doar pentru a primi un zâmbet și un bilet tipărit, pe care descifrez un discount de 100%. Dintre toate amintirile drumurilor prin lume, micile gesturi și amabilități gratuite ale unor străini se adună într-o colecție a celor mai prețioase momente. Și parcă vin cumva mai ușor atunci când am motocicletul cu mine. Cred că el, Amur, este cel norocos. Zău! Zidurile groase ale cetăţii de la gura Nistrului și de deasupra malului Mării Negre, au ținut piept pe rând triburilor migratoare, cumanilor, bulgarilor, otomanilor, românilor și rușilor. Și prin toate aceste mâini a și trecut mai devreme sau mai târziu. Pierdută de Ștefan cel Mare și niciodată recucerită, a fost o bază excelentă pentru ca otomanii să își lanseze atacurile. Interiorul este destul de gol, vechile case și ateliere fiind de multă vreme reintrate în pământul din care fuseseră ridicate. S-au construit alte ateliere însă, și o parte din ziduri pot fi încă escaladate. Chiar dacă nu se compară cu măreţia Hotinului, infinitatea mării ce-și sparge valurile în pintenul pe care este înălțată cetatea îi conferă sentimentul de graniță a unui fost imperiu. Ultimii zeci de kilometri până în Odesa îi fac într-o întrecere continuă cu micile tancuri denumite comercial Lada, singurele ce pot goni nestingherite prin gropile de aici. Ba mai mult, le bănuiesc de o conspirație – ca ele fiind autoarele craterelor, pentru a putea accelera în voie în timp ce restul mașinilor se târăsc văitându-se din toate șuruburile. Gazda este prin periferiile Odesei, unde “Do you speak English?” este întâmpinat cu “Yes”. Mai departe nu ne-am mai înțeles, însă nu-i bai că oameni suntem și de zâmbete și mimă toată lumea-i bucuroasă. Pentru Amur nu mă tem – îl las în curte într-o companie selectă, a unui vechi Ural adus de un englez tocmai din Tadjikistan. Au impresii de schimbat și povești de la drum lung de depănat. FacebookPinterestWhatsAppEmailFacebook MessengerTwitterGoogle+Share
  11. Salutare! Am văzut că s-a discutat pe-aici de scuturile de la Cosmo (http://www.cosmo-accessories.com/online-store/electronics-computers/dl-650-v-strom/skidplatedl650-54-55-info.html). Cine le are pe aici le are și în combinație cu niște crash-bars de la Givi? Se potrivesc la prindere? Stroama e de 650, K5. Cu cricul central de la SW-Motech bănuiesc că nu ar avea de ce să interacționeze că toate se montează în același loc... Mersi!
  12. Urât domne, urât! Eu aveam treabă la muncă, iar acum stau pe site-ul tău :-)
  13. Ca întotdeauna, o filmare de nota 10 prin niște locuri deosebite.
  14. @tudor_tigau - B&W își are rostul în anumite situații. Aici eu nu i-am văzut rostul, dar degustibus...
  15. @mathe adrian - ar fi ceva dacă ar fi, dar aia e că nu prea e. De HDR zic
  16. @Kagemusha - deh, grass is always greener on the other side (eu visez la Orientul Mijlociu și tocmai m-am întors de acolo...) @all - mersi!
  17. Boțită, harta României zace întinsă pe masă. Am o singură zi la dispoziție și nu sunt prea multe circuite interesante în jurul capitalei, iar drumurile foarte lungi se ceartă amarnic cu timpul disponibil. Privirea alunecă spre nordul hărții și se împiedică de arcul carpatic. A venit vara – să mergem spre înălțimi deci. Pe Transbucegi ajunsesem atât cu mașina cât și cu bicicleta, dar roțile motocicletei nu-i gustaseră încă serpentinele. Cheia în contact, cricul clămpăne a ‘bună dimineața’ și la drum. Intrarea pe Transbucegi este ascunsă într-un ac de păr, iar drumul deși construit de câțiva ani este, de jure, închis. De facto însă este o cu totul altă poveste. Una cu un drum îngust pe care abia dacă încap două mașini, ce șerpuiește prin pădure urcând neostoit spre înălțimi. Până la golul alpin, punctele de belvedere sunt doar ferestre spre minunățiile ascunse în munți. Și cum ferestrele sunt deschise, rafale puternice de vânt contrastează cu cerul de un senin văratec. Față de celelalte dăți când propulsia era asigurată de pedalatul consecvent, Cabana Dichiu apare surprinzător de repede în coada unei curbe. Cei câțiva kilometri spre Cabana Piatra Arsă sunt acum ușor de parcurs. Drum asfaltat, desigur, și tot închis circulației publice. De jure. De facto, parapet nu există iar neatenția se plătește. Prea ne-am obișnuit să fim ținuți în puf. Este un asfalt superb și să nu circuli pe el pentru că nu este pictat axul drumului sau nu sunt puși parapeți care să strice peisajul?! Strigător la cer. Departe spre Coștila, un zid imens de nori se adună și fierbe amenințând muntele. Caii, lăsați liberi, privesc nepăsători peste platoul alpin. Dacă nu ai cunoaște geografie și te-ai trezi teleportat aici, nu ți-ai da seama că ești la aproape 2000 m. Asfaltul se sfârșește la mai puțin de un kilometru de Cabana Piatra Arsă. Îmi aduc aminte de vremurile când aici era un drum alpin de pământ și pietriș. Mașinile lipseu cu desăvârșire. Acum este parcare cu plată și mașinile nu mai au loc în ea. Vremuri… Malul drept al lacului Bolboci a rămas din fericire neasfaltat, iar roțile lui Amur saltă prin gropile și bălțile ce țin traficul departe. Doar un grup de bicicliști se mai încumetă să-l parcurgă și bine fac, căci este și cel mai fotogenic. Dincolo de Cheile Tătarului, grătarele sunt puse la încins și populația a ieșit să ia o gură de aer montan, proaspăt afumat. Cum Transbucegiul nu traversează de fapt nimic ci doar urcă pe platoul Bucegiului, îmi aduc aminte de un drum vechi, lăsat acum în paragină, ce coboară spre Sanatoriul Moroeni. Prin pietrișul, noroiul și bălțile acestui drum, Amur are ocazia să-și testeze noile încălțări și se declară mulțumit. Aventura a fost însă prea scurtă și ar fi păcat să o încheiem atât de brusc, iar drumul ideal spre casă nu trebuie să fie și cel mai scurt. Spre serpentinele Secăriei deci – un alt drum parcurs cândva pe alte două roți. Alte senzații, desigur, dar cu nimic mai prejos față de cele curente. Coborârea spre Teșila este extrem de plăcută, cu multe ace de păr strânse în buchete. Spre Nord se schițează ideea unei viitoare traversări spre Săcele, iar spre Sud, zăgăzuit de Barajul Paltinu, se întinde unul dintre cele mai fotogenice lacuri de acumulare ale României. Și un filmuleț aici: (din păcate nu știu să îl fac embed...)
  18. Privește cheltuiala ca pe o investiție în viitoare amintiri Și drum bun!
  19. @pasagera - mersi, lucrez la asta @Robert Rmh - în primul rând, mersi. Legat de aparat, contează mai puțin modelul ci mai mult cel din spatele aparatului. Ca idee, cu aproape orice aparat foto ce permite controlul manual al tuturor setărilor poți face ce am făcut și eu mai sus. Poți începe cu un model entry-level de DSLR și multă răbdare să înveți tehnica. Vorba aia - pe-al meu l-am învățat tot ce știe să facă acum
  20. Călare pe motocicletă, ești părtaș la fiecare kilometru de drum – îl simți cu fiecare nerv al trupului, în picioarele proptite în scărițe, pe epiderma expusă vântului, în aerul ce-ți intră în valuri în plămâni și în ochii ce nu se mai satură să alerge liberi. Maşinile sunt turnuri de fildeş cu roţi. Umbla prin târg o vorbă: patru roți pentru trup, două roți pentru suflet. Sufletul meu zâmbește. Din dor de sate și serpentine, evit drumul național ce duce spre Slănic. Temperatura perfectă, un rezervor plin și un drum virajat – să tot mergi așa până la capătul lumii și înapoi. Finalul de vară își revarsă ultimele raze de soare prin pădurile ce nu peste multă vreme vor împrumuta culorea aramei. Cu chef de explorare, traversez podul de lemn aruncat peste râul Vărbilău. Misha sesizează un mănunchi de serpentine ce duc spre Vălenii de Munte. Nu sunt chiar în drumul nostru, dar nu are nimic – le parcurgem de două ori. Poienița din vârful dealului vine cadou. Față de ultima vizită făcută cu 13 ani în urmă, la Salina Slănic Prahova nu s-a schimbat mai nimic. De fapt, liftul ce cobora cei peste 200m adâncime nu mai este operațional de ceva vreme – un cablu s-a rupt, și acum transportul se face cu o întreagă flotă de microbuze, pe la vechea intrare de exploatare minieră. Drumul în spirală s-a împlântat ca un burghiu în muntele de sare și serpentină după serpentină coborâm ca într-un carusel. În imensitatea rece a minei, amenajările timide se pierd nebăgate în seamă – se poate juca biliard și ping-pong, puțin baschet, este o pistă de alergare și niște locuri de joacă pentru copii. Bustul din sare al lui Eminescu nu atrage pe nimeni și nici cel al împăratului Traian. Regele Decebal are însă succes la public, lumea formând o coadă pentru a se putea poza cu el. Ascunsă în penumbra uriașilor pereți de sare, steaua socialistă proslăvește încă realizările clasei muncitoare.
×
×
  • Creează nouă...