TrekLens

Mersi! Ce să fac dacă îmi place?!

Am parcurs cheile și pe apă mare, dar asta e altă poveste. Cât despre ursuleţi, respectând câteva reguli de bun simţ te ocolesc ei singuri (cu excepţia Bucegilor unde au fost altfel învăţaţi). Am stat cu cortul prin munţi de suficient de multe ori și vizite mormăitoare nu am avut ;-)

Mersi! Am să răspund punctual: - un D7100 cu mai multe obiective (l-am învăţat tot ce știam ) - cu mobra singur, în alte călătorii în diverse 'formaţii' (uneori singur, alteori cu prieteni)

Mersi!

Abonat

Abonat pentru aventură

Mă bucur că vă place. Sunt povești ce se cer împărtășite - se zice că o călătorie este mai frumoasă atunci când o împarți cu cineva

Mersi! Nu era chiar în câmp ci oarecum într-un sat pe un petic de iarbă. Motorul l-am asigurat preventiv - n-avea ce să-i strice Tocmai m-am întors din Kosovo (și alte țări ex-Iugoslavia), tot cu motorul și tot dormit pe coclauri la cort. Acolo a fost de poveste - will follow at some point

Planurile de călătorie se nasc ușor. Uneori este nevoie doar de o destinație, iar alteori este vorba despre drum. De data aceasta însă, a fost o amintire. Cu mulți ani în urmă avusesem ocazia să vizitez minunatele Chei ale Râmeţului iar o parte de suflet îmi rămăsese rătăcită prin ele. Am plecat să o regăsesc. Este prima oară când parcurg călare Defileul Oltului și cu siguranță este și cea mai frumoasă variantă. Malurile se apropie, șoseaua se înnoadă pe după stânci, pe viaducte, se aruncă spre râu și se îndepărtează iar ca într-un dans nebunesc. Pe autostrada spre Sebeș dealurile sunt punctate de turme de oi, pe fundalul îndepărtat al munților. Râpa Roșie se zărește de departe ca o rană deschisă în coasta dealului, dar până la ea mai este drum lung. Niște indicatoare timide mă scot de pe asfalt pe un drum de pământ presărat cu gropi. Câteva sute de metri mai târziu, drumeagul se transformă în două urme de roți despărțite la mijloc de o coamă mică de pământ. Câțiva metri de nisip condimentează poteca mărginită, pentru amuzament, de șleauri. Îl las pe Amur să se odihnească în poarta stânei, sub un soare ce arde mai ceva ca-n Bărăganul lui Panait Istrati. Înconjurați de verdeața ce se avântă în cele mai nebunești colțuri, pilonii roșcaţi ai Râpei Roșii contrastează puternic cu peisajul. Turnuri și bastioane – o fortăreață de culoarea zgurii. George, văcarul de la stână, susține că dealul ascunde în străfundurile sale multe metale prețioase ce însă, din fericire, nu se exploatează. Întreb de un izvor, iar el se repede în stână și îmi aduce o sticlă de apă pe care, la cât de rece este, a încolțit imediat bruma. În Teiuș las în urmă aglomerația, iar răcoarea drumului strecurat prin umbra pădurii mă învăluie. Dăm din nou de soare tocmai la Cabana Cheile Râmețului – refăcută și mult îmbunătățită, nu mai seamănă deloc cu cea din amintirile mele. Cobor spre firul apei unde marcajul se joacă de-a v-ați ascunselea pe ambii pereți de piatră. Mai prin râu, mai pe scoabe de fier înfipte adânc în piatră, ajung la impresionanta poartă naturală. În amonte, pereții muntelui se apropie și nivelul apei crește. În locurile unde apa devine supărător de mare, sunt montate cabluri fixate solid în ancore chimice. Unele sunt însă pleznite și cățărarea se face mai mult sau mai puțin la liber. Pereții de stâncă încep să se depărteze, relieful se îmblânzește și apa devine mai molcomă. Traseul se strecoară pe o potecă mărginită de flori și de urzici. Rai și Iad. Astfel, ajung în cătunul Cheia, un sat semi-pustiu ale cărui case au fost înghițite de vegetația din care s-au născut cândva. Părăsite de bătrânii plecați în pământ și de tinerii mutați la oraș, au rămas jucăria timpului – doar el știe când se va plictisi de ele. Biserica este însă în renovare. Casa lui Gavrilă, o casă moțească reparată de o familie din București ce de trei ani s-au mutat aici cu cei doi copii ai lor, pare singura care mai este folosită. Băiatul, cam de zece ani, îmi face prezentarea acareturilor și a casei. Minimul necesar, în stil tradițional. Fetița, de vreo șase ani, este nedespărțită de pisoiul purtat cu grijă la piept. Amândoi sunt foarte dezghețaţi și dornici să comunice în timp ce mama lor, bucuroasă de oaspeți, îmi povestește aventura lor. Aș mai zăbovi câteva ore pe aici, dar din păcate însă, soarele se duce spre alte meleaguri și cortul mă așteaptă la motocicletă.

Îmi pare rău dacă articolul îți răscolește amintiri dureroase. Hai să spunem mai degrabă că este o celebrare a vieții. Motociclismul este ca viața, plin de momente frumoase dar și de momente pline de rahat. Ore întregi de ploaie și zloată în vizor, praf între dinți și în locuri al naibii de ascunse, uneori defecțiuni la dracu'n praznic, oase rupte dar și momente ce pot concura cu orgasme. Până la urmă, fiecare dintre noi este răspunzător de propria-i piele. Și din păcate, mulți dintre noi am pierdut prieteni. Să fie iertați.

Mă tem că nu înțeleg exact mesajul tău.

Am căutat ceva aftermarket dar nu am găsit ceva decent calitate/preț. Oricum, este în plan. Între timp, mergem așa :-)

Mi-e dor de un drum de dragul drumului, fără o destinație anume ci doar un punct oarecare pe hartă, în care să ajung pentru a mă întoarce. Sunt sătul de câmpie și ochii urmăresc galeș pe hartă liniile șerpuite ce duc spre munte. În minte îmi revin crâmpeie de imagini vechi ce ar putea foarte bine să fie și din altă viață. Cine zice că în decursul unei vieți nu putem trăi de fapt oricâte alte vieți? Simt libertatea ca pe o pereche de aripi amorțite ce le-aș putea oricând deschide pentru a zbura. Zâmbesc în cască iar Amur toarce pe drumuri înguste, prin colbul salbei de sate în care oamenii întâmpină soarele văzându-și de grijile lor zilnice. Astăzi însă, eu mi-am întins aripile. Mai în amonte de satul Lerești, unde țigănci în fuste înflorate aveau în programul zilei spălatul covoarelor pe șosea, valea râului Târgului prefigurează sălbăticia munților Iezer. Petice de zăpadă albesc iarba înghețată, iar pe fundal se înalță coloșii de piatră ce sunt încă bine ancorați în iarnă. Benzile de nisip aruncate de-a latul drumului sunt capcane teribil de neplăcute pentru cei pe două roți, iar dincolo de barajul Râușor zăpada încă revendică jumătate din lățimea drumului. Bălți și noroaie țin loc de drum, iar o mică baracă forestieră semnalează începutul pojghiței de gheață sub roți. Motorul a tors suficient. Urmează clipa aceea în care liniștea absolută nu este întreruptă nici măcar de vânt, iar peisajul se absoarbe prin toți porii, direct în suflet.

Mersi :-)

Deschid ușa cortului și aerul răcoros al dimineții umple spațiul apartamentului de un milion de stele. Odată cu discul soarelui, în aerul înmiresmat de parfumul pământului reavăn filtrat prin iarba înrourată, se înalță de peste tot pe jumătate adormit, zumzetul insectelor. Din parcarea unde cu o seară înainte resuscitam bidiviul, o potecă coboară spre baza impunătorului arc de piatră ce constituie una din cele două intrări ale peșterii Prohodna. Luminată natural de impunătoarele intrări și de cele două incredibil de asemănătoare ferestre sub formă de migdală deschise în tavanul ei, peștera este de fapt un enorm pod natural, deasupra ei tranzitând șoseaua. Situate una în apropierea celeilalte și datorită formei lor, cele două deschideri de piatră dau impresia că cerul îți urmărește fiecare mișcare. Mulțumită orei matinale sunt singurul vizitator, iar tăcerea peșterii este tulburată doar de țipetele păsărilor amestecate cu chițăiturile liliecilor. Mă pierd printre steiurile de piatră înalte de câteva etaje. Două corzi de escaladă stau ancorate în peretele de piatră și în comparație cu restul peisajului par niște biete fire de păr. După nu mai mult de 260 de metri, deschiderea peșterii capătă noi dimensiuni prin portalul de ieșire înalt de 45 de metri – cea mai mare deschidere din Bulgaria. Dincolo de ea, o potecă se pierde prin pădurea semi-sălbatică spre Societatea Națională de Speologie Peter Tranteev. Îl regăsesc pe Amur uscat complet de roua nopții, dar pentru că neprevăzutul și-a băgat coada în planurile mele, aventura începe de la prima cheie: bateria este descărcată. Câțiva bulgari se învârt în zonă organizând ceva festival de vânătoare. Cabluri nu au, dar se apucă să dea telefoane și aflu și laitmotivul zilei: “moment!” Așteptăm, că vine cineva. Cineva se dovedește a fi cunoștința de aseară, Ivan, care apare după vreo jumătate de oră trăgând mașina lângă motocicletă. A venit pregătit cu cabluri și în momentul în care le montează observ cu coada ochiului o imagine ce îmi crește nivelul de adrenalină mai repede decât scânteia provocată de cablurile inversate. Îi explic unui Ivan zâmbitor că a pus cablurile invers dar nimic nu pare să îi tulbure fericirea și tot vrea să încercăm. Pe un fundal de fum de grătar, zeci de câini de vânătoare și agitație balcanică, șirul de evenimente ce a urmat pare desprins dintr-un scenariu de Kusturica. Să-l lăsăm deci să se precipte: verificarea siguranțelor nu arată nici o victimă așa că un alt bulgar chemat de Ivan mă repede cu mașina vreo zece kilometri până în cel mai apropiat orășel, unde reușim să găsim o baterie nouă pentru motocicletă. Înapoi la locul faptei, printre nenumărați câini doritori de ronțăit baterii, schimb acumulatorul. Degeaba. Întreb în stânga și în dreapta de un “mekhanichen” și de o “platform”. Nimic. Incantații nu știu așa că mai verific o dată siguranțele și stresez niște bulgari ce mă priveau curioși în timp ce molfăiau o friptură. Omniprezentul “moment!”, oamenii se consultă unul cu altul, vreo doi vin și inspectează și ei siguranțele, își dau cu părerea, unul dispare în mulțime după care se întorc la masă pentru un alt “moment” de așteptare. Mi se explică cu gesturi largi că o să vină o “platform” care mă va duce la “mekhanichen”. După vreo 10 minute de copt în soare, apare o vechitură de dubiță condusă de un țigan la vreo 60 de ani, ce-mi face semn că el este “platform”. Mă uit la Amur, mă uit la dubiță, repet procedura vizuală de câteva ori și îi zic omului că nu încape. Insistă. Cică eu o să stau pe ea în spate și o țin dreaptă – sună a sinucidere asistată dar n-am de ales și accept. Apar încă vreo trei țigani tineri care pun biceps de la biceps și ridicăm animalul pe brațe și în dubiță. Nici nu se pune problema să încapă vertical, așa că o rezemăm de o anvelopă de mașină iar doi țigani o sprijină cu brațele. Scenă de film. La îndemnul țiganului bătrân, trec lângă el pe bancheta din față. Nici nu mă mai miră că pentru a porni hîrbul, înoadă două fire și dă scânteie cu ceva fier. Minune mare – mașina pornește și chiar reușim să ne mișcăm ușor spre oraș. Ne plimbăm în zadar pe la vreo 4 – 5 mecanici. Pauze la umbre și scărpinat în cap. O idee ce se dovedește salvatoare își face loc – alte telefoane în țară și promisiuni de transport cu ceva tir care întâmplător este în zonă. Ajungem la benzinăria stabilită ca loc de întâlnire, iar țiganii mă întreabă de două ori înainte de a-l da pe Amur jos – “sigur te lăsăm aici?” Ne strângem mâinile și citesc pe fața lor bucuria de a mă fi ajutat. Bani nu vor. Cele două camioane mult așteptate își fac apariția, mai este cooptat și un al treilea tirist și înainte de a se urca motocicleta în tir se trece la inspectat problema: se merge pe fire, se scot cabluri, se leagă altele, se dă curent, se face o punte directă la electromotor, se înlocuiește o siguranță și sunetul inconfundabil al unui V-Strom fericit umple spațiul strâmt dintre camioane. Concluzia? De oameni buni să avem parte, căci ei sunt sarea pământului.

Inumana oră de trezire devine mult mai prietenoasă atunci când știu că în poponeataând voi auzi torsul lui Amur și voi simți în nări parfumul proaspăt al pământului. O veșnicie se scurge până ieșim din București, și ne așternem pe drumul Giurgiului, reușind recordul de a prinde pe roșu aproape toate semafoarele. Câmpurile miros a pământ reavăn, a ploaie și a viață. Nu am reușit să înțeleg niciodată întrebările fără sens ale vameșilor. Ce contează unde merg? Arunc la întâmplare numele unei localități bulgărești și continui discuția în gând după ce demarez – contează unde mă duc? Dacă îi ziceam Africa de Sud ar fi contat? Și cum mă identifică el pe mine sub cască și cagulă? Întrebări ce momentan vor rămâne fără răspuns… Meandrele drumului traversează câmpurile ce cu doar câteva săptămâni în urmă străluceau de galbenul florilor de rapiță. Acum tăcute și triste, privesc zadarnic spre cer. Satul Emen doarme adânc și cu greu reușesc să dau de câteva suflete care să mă îndrepte spre “eco-poteka” ce străbate canionul format de râul Negovanka. Pe Amur îl las la bronzat într-o mică parcare improvizată pe marginea drumului, lângă un bulgar ce-și așteaptă clienta italiană. Dincolo de foișorul amenajat lângă izvor, poteca se afundă în pădure, urcă un șir de trepte, se strecoară cu greu printr-o strungă îngustă, ca să răzbată într-un final pe faleza canionului unde printr-o mare de copaci se aruncă grăbită Negovanka cu apele-i tulburate de ploile de peste noapte. Atras de punctele de belvedere, ajung într-un loc unde un indicator învechit avertizează în bulgară asupra stării podurilor. Mă fac că nu pricep dar tipul ce apare gâfâind din greu insistă și el – “pe aici este podul dar dincolo de el nu se poate continua, sunt copaci rupți ce blochează cărarea”. Cum informația se verifică din cel puțin trei surse, o coborâre pe trepte de lemn semi-putrede mă aduce la mult căutatul pod. Sub el, râul se agită înspumat. Obișnuiți cu coclaurii din munții României, ochii deslușesc poteca rar folosită și ascunsă sub iarba înaltă. Ici-colo se mai pierde pentru câteva momente, pentru a răsări dincolo de niște arbuști sau în spatele unui copac sugrumat de liane. O scară putredă și cam instabilă coboară la următorul pod de lemn aruncat între pereții de stâncă ai canionului. Ancorat de Dumnezeu știe ce, podul este într-o stare net superioară scărilor precedente – aproape că nu se mișcă. Traversez podul sub privirile curioase ale unor turiști ce-mi filmează evoluția cu o mică dronă. Cred că i-am cam dezamăgit – podul a rezistat foarte bine, și după alte trei șiruri de scări legate cu niște sfori cam putrede, poteca clasică semnalează sfârșitul aventurii. Câteva minute noroioase mai târziu, ultimul salt al râului formează un lac închis între pereți de stâncă – Momin Skok. Eliberată din strânsoarea de piatră, Negovanka devine un molcom râu de câmpie. Orizontul nu arată deloc încurajator – spre munți, un nor negru desenează perdele lichide. Pentru o vreme mă păcălesc singur – poate norul nu este chiar pe direcţia mea, însă odată cu primele picături de apă accept inevitabilul – am întâlnirie cu frontul acela pufos și întunecat. Cu doar câteva momente înainte de ruperea norilor, o benzinărie salvatoare mă adăpostește alături de un ciclist ce are ancorată de o mică remorcă… o cursieră și un imens steag cu Che Guevara. Ploaia este un bun liant, căci discuțiile se leagă imediat, dar nu în engleză și nici în bulgară ci tocmai în… spaniolă, deși Stefan este de-al casei. Înainte de venirea unei a doua ploi, o tai la drum. Un nor și mai încărcat cu ploaie a apărut la orizont. – Hai Amur, hai mă băiatule că se închid iar norii în fața noastră! – … Ca prin urechile acului scăpăm din strânsoarea lor doar cu o mică stropeală deși drumul conține obstacole. Mobile. La ieșirea din satul Karlukovo, o potecă lată de pământ coboară spre intrarea în peștera Prohodna. Până acolo însă, mă așteaptă vreo 200 m de pământ presărat pe alocuri cu noroi. Iau la pas ultima sută de metri – puțin cam dubioasă, și o privire aruncată cerului devine edificatoare. În caz de ploaie, din mlaștina asta voi ieși abia când se coc strugurii. Călare pe Amur, constat cu groază că bateria este moartă. Îl împing puțin dar reușesc doar să ajung într-o poziție foarte dubioasă în care nu mai pot să îi pun cricul. Nici nu poate fi vorba de dat înapoi, căci spatele… este cam în deal. Sunt cam în pom și pomul în aer, iar salvarea o văd doar în prezența celor câteva mașini aflate în apropiere de drum. Trecusem pe lângă ele. Strigătele trilingve (na că am rămas și cu impresia ca bulgarii ar trebui să înțeleagă spaniola) rămân fără răspuns și după vreo zece zadarnice minute accept singurele opțiuni: îl culc pe Amur pe o parte sau încerc să îl duc în gura peșterii cu motorul oprit, iar la final mă duc după ajutor. Aleg a doua opțiune, ce are șanse mari să se termine tot cu o mică baie de noroi, dar cineva acolo sus mă iubește și ajungem uscați într-un loc în care pot lăsa cricul. În câteva minute urmate de febră musculară, căci limbile străine sunt rara avis pe aici, le explic problema și se apucă să caute cabluri. N-au, dar moment – se dă un telefon și se mai mobilizează un sătean posesor de cabluri. Resuscităm bateria și Amur învie. Ivan, singurul vorbitor de engleză (fix cinci cuvinte plus OK), îmi lasă și un număr de telefon și îmi explică într-o gimnastică foarte expresivă – “dacă nu mai pornește mâine dimineață, mă suni”. Să trăiești Ivane, blagodarya! Cu motorul torcând pe fundal, în lungile umbre ale serii montez cortul. Noaptea va fi scurtă.

Nesebar, da.

Frumoase povești ai pe site. Acum trebuie să îl citesc din scoarță-n scoarță

Frumos. Frumos de tot!

Prin cântecul păsărilor, adus din realitate în lumea viselor, își face loc arțăgos alarma telefonului. Organizarea în cort este puțin cam… haotică așa că poluarea fonică durează cam mult. Este deja 05:30?! Prea repede a venit dimineața, dar cum răsăritul nu-i așteaptă pe cei întârziați, strâng rapid bagajele și las micul dejun pentru mai târziu. Condens. Mult condens – de pe supratenta cortului aș putea aduna suficientă apă pentru o supă. Dar, cum suntem departe de ora prânzului iar de uscat acum cortul nu poate fi vorba, îl strâng cu potențiala supă cu tot. Lumina blândă a răsăritului pictează peisajul într-un degrade roz, iar ca o umbră geografică se vede coasta până hăt departe spre Sozopol. Orașul încă doarme – firesc, este duminică. Cochet, cu pomi plini de flori roz-ciclamen, orașul are o atmosferă calmă, de vacanță. Cobor spre orașul vechi, pe istmul ce leagă continentul de peninsula ce și-a pierdut de-a lungul timpului o treime din suprafață în lupta cu valurile. Mărturie a acestei încrâncenate lupte stau ruinele zidurilor vechii cetăți, ce se mai pot zări încă, scufundate la mai puțin de o sută de metri în largul mării. Dincolo de vechea poartă a cetății construite la începutul Imperiului Bizantin, mă afund pe străzile întortocheate. Orașul este pustiu, nici vorbă de turiști. Doar câțiva localnici se plimbă alene în soarele cald al dimineții. Moștenire a Imperiului Otoman, arhitectura caselor cu etaje de lemn suspendate pe caturi de piatră amintește de orientul aromelor, al culorilor și al mirodeniilor. Liniștea dimineții se sparge în cioburi în sunetul clopotului principal al bisericii, la care se alătură rând pe rând glasul altor clopote mai sprintene ca într-un final să formeze un mic concert, armonios împrăștiat de vânt. De pe faleză, privesc spre sud și recunosc dunele vecine cu crângul ce mi-a adăpostit cortul. Modelate de vânt, la câteva zeci de metri deasupra mării, Pyasachni dyuni amintesc cumva de marele deșert. Ici-colo, tufe răzlețe au găsit o modalitate de supraviețuire direct în nisip. Cu o întâlnire de onorat la Dalboka trag tare pe un drum șerpuit, prin păduri pline de gâze ce explodează suculent pe parbrizul motocicletei și pe viziera căștii. Din fuga motocicletei, orașul Varna mă convinge să revin curând.

D7100 + Nikon 35mm f/1.8 + Tamron 10-24 f/3.5-4.5 + Sigma 18-250mm f/3.5-6.3

@Aries_Seira - va urma și un "episodul 2" @gabizxc - DSLR Nikon @all - thanks!

Ca înaintea fiecărei plecări, ceasul biologic își face datoria mai bine ca alarma telefonului mobil. Bagajele așteaptă făcute încă de aseară așa că tot ce rămâne de făcut este să trag de accelerație și să virez spre Sud. Este deja mult prea cald și tot curentul de aer nu reușește să mă răcorească deloc. Viziera stă mai mult ridicată. Parfumul ierbii crude, amestecat cu cel al copacilor înfloriți îmi ține companie până aproape de vamă, unde lasă loc aerului umed, plin de Dunăre. Vameșul nu este deloc curios cum arăt sub cagulă și cască ci este mulțumit cu buletinul. Data viitoare nu mai deschid nici viziera. Notează ceva în calculator, îi dă cu virgulă, se încruntă, mai notează o dată și îmi primesc actele înapoi. Blagodaria și la drum! Sub geacă se simte deja August și în mănuși îmi aduc aminte de deşert. Lipsa de localități înșirate de-a lungul șoselei face ca aerul primăverii să intre și mai parfumat în cască. Dintr-un crâng se aud greierii, iar câmpurile de rapiță colorează aerul cu un miros dulceag. De după tunelurile ce străpung stâncăriile de la Veliko Târnovo apar munții cu vârfuri încă iernatice. Drumul ce taie munții Stara Planina prin Pasul Shipka este însă deschis. Serpentinele se leagă frumos. Curbe în ac de păr și pădurea ce flanchează șoseaua. La restaurantul din pas miroase a friptură, însă pe culmea muntelui mi-a atras deja atenția Buzludja – un monument rămas din vremurile lui Zhivkov. De entuziasm ratez cel mai scurt drum și degeaba se agită Misha pe ghidon – deja mă bucur de serpentine. Cobor până în Shipka pentru ca mai apoi să urc printre umbrele parapantiştilor ce pictează cerul cu fragilele lor aripi. Drumul se strică în partea lui superioară însă este accesibil. Graffiti-urile împodobesc fiecare colțișor al construcției, de parcă ar vrea să ascundă o parte a istoriei. Oficial monumentul este închis, însă pentru cei ce vor să treacă dincolo de aparențe se găsesc întotdeauna alte răspunsuri. Mă strecor în interior pe urma unor vorbitoare de franceză. Aveam în plan să vizitez doar domul, însă ținându-mă după franțuzoaice mă trezesc că semi-întunericul se transformă în beznă iar eu urc pe urma lor în turn. Mă gândesc cu jind la frontala mea rămasă în topcase și profit de micile lumini ale telefoanelor tovarășelor francofone. Printre nesfârșite bucăți de zid și moloz, urcăm șirul de scări metalice verticale. Cei 70 de metri ai pilonului ce simboliza steagul comunist, culminează cu o terasă a cărei vedere panoramică răspunde pozitiv la întrebarea “Oare va merita efortul?” Cobor pe bâjbâite urmând harta mentală trasată la urcare. Lumina este egală cu zero – franțuzoaicele au rămas sus. Răsuflu ușurat odată ajuns în domul decăzut, dar al cărui simbol domină goliciunea spațiului sub privirile troicii Engels, Marx și Lenin – “Proletari din toate țările, uniți-vă!” Cobor spre șes căci s-a făcut târziu, și mă îndrept, pe autostradă, spre Burgas. Lanuri de rapiță îngălbenesc câmpurile cât se văd cu ochii. Pe autostradă mă ajunge din urmă plictiseala și casc în cască scanând orizonturile. Privirea mi se oprește pe banda de urgență unde un motociclist împinge cu spor la calul proprietate personală. Trag pe dreapta și odată cu mine mai oprește un BMW plin de fițe din care se scurg pe rând trei tipi solizi cu figuri de cocalari. Engleza este rara avis pe aici însă reușim să ne facem înțeleși – calul bulgar a rămas fără benzină. Cât vorbim noi de ne dor mâinile, mai apare un BMW din care se mai scurg vreo trei cefe late. Ghinion – ambele mașini sunt pe motorină. Scot un furtun de transferat combustibilul, apare o sticlă goală și câțiva se înscriu la gustat benzina românească. Se umple într-un final sticla și se alimentează calul bulgar. Se dă la cheie și benzina își face efectul. Vreo șapte bulgari îmi mulțumesc fericiți. Boris, căci așa îl cheamă pe ghinionist, insistă să îl urmez până la prima benzinărie să îmi plătească benzina. Refuz vehement și îi dau bice lui Amur. Becul de pe bord însă îmi face cu ochiul că ar cam vrea o alimentare așa că la prima benzinărie adăp bidiviul. Când să plătesc însă, apare Boris și îmi face semne că nu. Nu ce?! Casiera îmi traduce că plinul a fost plătit. – Nu înțelegi mă omule că am vrut să fac și eu o faptă bună? – “You saved my life” îmi răspunde el într-o engleză stricată, privindu-mă foarte serios și pune punct astfel încercărilor mele de a-i înapoia banii. – ... Boris se pierde spre miazăzi înainte să mai apuc să zic ceva iar eu intru într-o cursă directă cu soarele, ajungând în Nesebar odată cu apusul. Într-un crâng cu iarbă deasă și concert de ciripitoare îmi aștern hotelul de un milion de stele. Mănânc la lumina unei luni aproape pline. Câteva păsări își cântă ariile nocturne și un câine latră în depărtare. Pe fundal, marea.

Cool, thanks Garcya!

Mersi Ce sistem de prindere folosești pentru GPS?