Jump to content

Search the Community

Showing results for tags 'Turcia'.



More search options

  • Search By Tags

    Type tags separated by commas.
  • Search By Author

Content Type


Forums

  • SMAEB - Salonul de Motociclete, Accesorii si Echipamente, Bucuresti
    • SMAEB 2019
    • SMAEB 2003 - 2018
  • Actiuni caritabile si de sustinere
    • Actiuni caritabile si de sustinere
    • In memoriam
  • Poze & Filme
    • Poze & Filme din ROMANIA
    • Poze & Filme din STRAINATATE
    • Poze & Filme - Arhive 2005 - 2013
  • Competitii Nationale si Internationale
    • TRACKDAYS
    • Competitii Nationale
    • Competitii Internationale
  • Comunitati Moto Regionale
    • DIASPORA
    • MARAMURES si TRANSILVANIA
    • CRISANA si BANAT
    • MOLDOVA si BUCOVINA
    • OLTENIA, MUNTENIA si DOBROGEA
    • BUCURESTI si zona limitrofa
  • Motociclist in Romania
    • Discutii generale
    • Motociclisti, in fiecare zi
    • Incepatori
    • MotoVeteranii
    • Fete motocicliste
    • Motociclisti in timpul liber
    • Social si Politica
  • Motociclism in Romania
    • Campanii anti-accidente
    • Accidente
    • Intalniri moto in Romania
    • Evenimente, excursii
    • Legislatie, acte, vama
    • BARURI MOTO si alte locuri de socializare
  • Totul despre motociclete
  • Totul despre Echipamente si Accesorii Moto
  • Bursa
  • Mass-media
  • Magyar, English, Deutsch
  • ARHIVAT: Casa de Avocatura COLTUC

Calendars

There are no results to display.


Find results in...

Find results that contain...


Date Created

  • Start

    End


Last Updated

  • Start

    End


Filter by number of...

Joined

  • Start

    End


Group


Website URL


Yahoo


Skype


Location


Carnet moto din


Motocicleta


Numar Moto


Club


Motociclete detinute


Alte vehicule


Interests

Found 6 results

  1. Toata vara am tot planificat si ras-planificat si... a venit in sfarsit momentul plecarii. Plecam pe la 7 dimineata, cu ganduri mari: sa ajungem la Canakkale dintr-o bucata. Teoretic ar fi posibil. Planul era sa ajung la Edirne prin Targovishte -> Yambol. Dupa Google Maps ar fi cel mai scurt. Pun GPS-ul... surpriza: ma calculeaza pe ruta Veliko - Nova Zagora - Haskovo. Ma gandesc ca m-am mai luat eu odata dupa Google Maps si m-a scos aiurea pe la dreaq asa ca, decid sa ma iau dupa GPS. Nici n-apucam sa trecem bine de Veliko ca ... ploaie. D'aia mocaneasca. Ba mai tare, ba mai incet. Si ne-a tinut asa pana la vama cu Turcia. Pana aici, nimic interesant. Bulgaristanul pe care-l stim cu totii. Singura chestie interesanta fiind doar faptul ca la vreo 100 de km de vama turca, GPS-ul meu s-a dus dreaq. Posibil sa fi prins un pic de ploaie. Cert este ca e gata. Vad ca doar se aprinde si apoi se stinge. Nu mai stie nimic decat sa-mi arate logo-ul garmin. De parca asta m-ar incalzi cu ceva avand in vedere ca mai am de facut lejer 4800 de km. Cu siguranta va fi o calatorie interesanta. Dar, sa revenim... Ajung la vama turca, control la acte. Trec si ma opresc sa-mi faca si control la bagaje ca asa scria pe vreo cateva semne. Ma opresc si astept. "Bajetii" de pe acolo, canci interes. Stateau pe-o banca si-si butonau telefoanele. Citisem pe undeva ca Turcia are cel mai mare numar de utilizatori Facebook din lume. Cand imi trece asta prin minte, repede ma echipez si hai la drum, yo obisnuit cu doua controale. Surpriza, nici n-apuc sa-i dau a doua si... control nr 3: "PROBLEM! go to bagaje check, then come back" Ma conformez si ma intorc la conectatii pe care-i lasasem in urma. Aia... nici un stres. Da-te jos de pe moto si intreaba-i ce si cum. "Car paper" zice unu' plictisit, cu un ochi pe telefon si unu' la mine. Ii dau omului ce-mi cere si mister-ul completeaza ceva pe telefonul lui, da check si imi spune sa ma car. Gata, am scapat de vama. Bagaj controlu' a fost ca doar s-a uitat de la distanta la motoreta si-a consemnat ca am bagajele montate pe ea. Mai bine ca si-asa topcase-ul se deschide mai greu la mine. Scapat de vama, cu GPS-ul mort si internet nexam, decidem sa oprim la o benzinarie in Edirne sa ne uitam pe wifi pe booking si sa gasim cazare. Ajung la benzinarie, 10 retele, cer parola si mi se raspunde suav: " Ioc wifi", adica n-avem. WTF? Cum adica sa nu-ti dea parola de la wifi? Ca doar n-o luam acasa. Schimbare subita de plan: hai la o terasa ceva, bagam ceva la mat si sigur acolo avem wifi. La nici 100m mai in fata, ne oprim. Ce dreaq sa te mai duci la Canakkale! Ceasul deja 17. Clar, cazare in Edirne. Terasa are net si are si un Sandwich Adana... de miel sau, cu miel si verdeturi, usor condimentat. Toti care ma cunosc, stiu ca nu mananc oaie. P'asta l-am mancat asa in 2min. Al dreaq de bun. 20 lire, portia, adica doua bucati Dupa masa, caut pe booking cazare. Canci! Toate prin Grecia. M-am inverzit de emotii. Planul doi: intreb chelnerul de hoteluri prin zona si respectivul, baiat bun dealtfel, ma indruma la unu' care-i mai in fata, de patru stele. "Doar 400 lire pe noapte". Nu, merci. Adica, Yoc Hotel! Repede bag google si gasesc unu' ok, cu parcare pazita. 200 lire/noapte. Fuck... dac-o tin asa, raman fara bani pana la sf lunii... Asa e cand nu planifici din timp. Eu, ferm convins ca mergem direct Canakkale. De aici incolo, totu-i planificat. Ne cazam si iesim prin oras. Si nici nu ies bine de usa hotelului cand deja n-o mai zaresc pe Kitty. Kitty fiind sotia. Intrase in primul butic mai maricel. Al dreaq de l-am vazut. Buticul... Cred ca are un al saselea simt. Cand am iesit de acolo i se citea asa o fraza pe fata: "Moama, data viitoare vin eu cu masina aici." Si nici n-am ajuns la bazar. Norocul meu ca era inchis. Si uite asa s-a incheiat prima zi in Turcia. Asta fiind ieri. Astazi am trecut in Asia, suntem la Canakkale!! Edirne: Va urma!
  2. Daca tot ii frig afara si vreme de haladuit nu-i, macar de planuit sa planui dara. Si cum atunci cand te manca, cel mai sanatos ii sa te scarpini, am muscat-o si eu si m-am pus la pus pe hartie: anul asta o tai catre destinatiile mentionate in titlu: Siberia, Mongolia, Stan-uri, Iran, Turcia si altele prin zona. In mare pana acum ma apropii de 25.000 de Km estimati, am la dispozitie ~90 de zile pentru tura asta si ma caca pe mine cand ma gandesc la viza de Rusia, de 30 de zile, in care am de acoperit 11.000 de Km, cu tot cu Mongolia la pachet :S. Pentru ca off-road-ul serios nu mi-o placut niciodata, planul este sa ma tin pe cat pot aproape de asfalt - dar asta-i socoteala de acasa, sa vedem ce-o iesi pana ajung si la targ... In mare traseul arata cam asa: https://drive.google.com/open?id=1si6huE3AIj6GqJNnW4yZfA6IrxW_VNTL&usp=sharing Amu ce ma doare, deocamdata, ii cum optimizez vizele. Pentru ca stau in Cluj, iar ambasadele si consulatele is la Bucuresti, problema ii putin complicata. Din socotelile mele, am de trecut prin 14 tari, din care: - 6 fara viza: Moldova, Ucraina, Kazaksthan, Georgia, Armenia, Turcia - 2 cu viza electronica, se poate obtine si doar online: Kargastan, Azerbaidjan - 2 cu viza care nu se poate obtine din RO, dar se poate face cererea online si viza ridicata de pe drum (cred ca Almaty ii optiunea cea mai buna): Uzbekistan si Tadjikistan - 4 pentru care trebuie musai deplasare la Bucuresti, cu timpi de emitere a vizei intre 3 si 10 zile: Rusia, Mongolia, Turkmenistan, Iran Daca gresesc cu ceva in ce am spus mai sus, va rog sa ma corecteze careva . De fapt cel mai tare ma doare viza de 30 de zile pentru Rusia, cum spuneam, dar inca sper sa fie cumva extensibila, mai ales ca am mai avut viza de Rusia si nu or fost probleme. Ramane de vazut. In rest, sunt la stadiul de cautat idei de obiective pe traseu, care deocamdata ii doar pus pe harta sa fie. Drumu-i lung si timpul scurt, deci (alte) ocoluri prea mari nu voi face, dar nici n-o sa stau numai in sa. Pentru ca in trecut am avut o gramada de idei si sugestii excelente via forum, va invit la un pahar de vorba pe tema sus-mentionata. Mai ales ca stiu ca sunt unii-altii pe aici pe forum care or batut deja drumul asta. Deci, ce-am gresit? Ce-am uitat? Ce mi-o scapat? Cum, unde, pe unde si de ce? Mno, multam de idei . LE - mobra de povara va fi ori un F700GS, daca gasesc un petitor pentru mobra de acum (vezi in semnatura) sau Suzuki V-Strom DL650. Tura va fi solo-singurel, nevasta nu se poate lipi de-un concediu asa de lung, asa ca o participe numai pe segmentele de inceput/sfarsit, asa mai pe langa casa, iar la ce ritm haotic am la drum, altcineva nu cred ca poate fi obligat sa ma suporte .
  3. Ajuns acasa, debarcat bagaje, dat jos doua degete de praf si jeg, descalcit claia de par, dormit trei zile… Amu’ hai sa si povestim, zic. Da’ sa ne prezentam intai. Micul nostru echipaj e format dintr-un El Capitan - Robert (don' sofer, entuziasmat oricand sa dea la cheie si surubelnita pe marginea drumului), una bucata sac de cartofi cu inclinatii artistice - subsemnata Catalina (omu’ cu planu’ si hartiile), si al nostru drag bombanitor portocaliu - Mr. Jinks (un KTM 990 SM pe care l-am cautat in lung si-n lat special pentru excursia asta, si care nu ne-a dezamagit in niciun moment, desi aici cred ca are si stimabilul Axa un merit ). Dupa cateva luni de planificat, dat mailuri in dreapta si-n stanga, si citit pe la altii (bogdaproste tiyuta si mrwwwhite!), am plecat intr-o noua plimbare cu mii de km, de data asta prin Caucaz - Georgia, Azerbaijan, Armenia - cu intoarcere prin Turcia si Bulgaria. Cum concediul e standard, iar plimbari sunt multe, aveam doar doua saptamani la dispozitie, asa ca trebuia sa luam un ferry peste Marea Neagra - am decis noi la dus, ca sa vedem “miezu’” la inceput, odihniti. Ma prezant eu cu lista de intrebari pe mail la nenea bulgaru’ mariner cu care mai fusesera si altii, “no problem no problem”, cica sa-i scriu din nou cu doua saptamani inainte, sa ne treaca pe lista. Booooon. Noroc cu nerabdarea, ca i-am scris din nou cu o luna inainte, ca sa aflu ca nava e la doftor, si pas plimbare dinainte sa inceapa. E, dar cum se stie ca planul B iese de multe ori mai bine ca planul A, aflu de un alt ferry, cam la aceiasi bani, un pic mai rapid (credeam eu - pampampam!), da’ din Odessa. Lux, bifam inca o tara nevizitata! Refac repejor traseul, bag o zi de vizitat Odessa (pentru ca ferry-ul, manca-l-ar mama, pleca duminica seara), si voila: De ce bucatica mov cu trenul? Pentru ca motive, dar sa ajungem pana acolo. Intre timp eu ma uitam cu mare drag la opera mea si radeam ca hiena ca Georgia o s-o atacam ca armatele invadatoare, pe mare, pe uscat, si… pe sine? (Eu stiu? Poate or fi fost si invazii cu trenul). Pe El Capitan incepe sa-l ia o usoara durere de cap, adunand kilometrii. Ii trece… Mai numaram noi niste zile, ore, minute... Ajunge si comanda de genti si tankbag cam in ultima clipa, si uite ca vine ziua cea mare. Sambata. Suna ceasul la 6. O formalitate pentru unii dintre noi care n-au dormit oricum toata noaptea vazand Svan-uri si baloane cu aer cald pe tavan. Se prezinta si o pereche de parinti, inarmati cu camera video si multe batiste, si ne apucam sa instalam bagajele pe motor. Draci, cum veneau astea? Parca au mers mai usor ieri, la proba… Suntem nervosi, grabiti, si nerabdatori. Terminam intr-un final cu bagajele, ne imbarcam, facem cu manuta, si ii dam bice… Si pana la primul semafor, parca deja e soare. La primul camp deja suntem in concediu. Iupiiii! Pana la vama moldoveneasca nimic deosebit de interesant. Suntem inca acasa, nu se pune. Si apoi au inceput vamile… Ca sa ne facem introducerea in laitmotivul excursiei - statul in vama - incepem glorios cu vama Giurgiulesti, peste pod si o cale ferata mai ceva de circulata ca liniile din Gara de Nord. Ne instalam comod in coloana, si ne amuzam fiecare cu ce poate. Unii admirand peisajul sauvage local… ...altii trosnind gimbal-ul de pe casca altora si chicotind incontrolabil cand revine hopa mitica… Intr-un final se aliniaza planetele si ne punem si noi in miscare, primiti cu bratele deschise pe teritoriul fratilor moldoveni. Drumurile moldovenesti sunt… pitoresti, sa zicem, cu dune de nisip in curbe si varii oratanii traversand agale. Ooo, daca stiam noi in momentul ala cat ar trebui sa le apreciem cat inca sunt asa (drumurile, nu orataniile). De asemenea, incepe sa se faca simtit fenomenul Lada, omniprezent de practic doar cativa km mai incolo. Dar cum ne departam putin de granita, drumurile devin totusi interesante, as putea spune chiar frumoase, cu dealuri si vai micute in succesiune rapida, chiar daca hartoapele le fac sa ne aminteasca vag de montagne russe-ul din Orasel (pentru Bucurestenii dintre noi). Si iaca, repejor, apare si granita cu Ucraina, unde, cum altfel?, ne asezam iar comod la coada. Trece si ne aduna pasapoartele o don’soara tinerica, draguta, da’ cu AK-u’ pe spate si fara simtul umorului, asa ca imi iau gandul (scurt, de altfel) de la selfie cu ea, si ma duc sa pozez mai bine floricele pe campii. Intre timp il aud pe Robert in surdina satisfacandu-i curiozitatile apropo de motoare unui padre de familia dintr-o masina de langa, posesor al celui mai dulce grai de Galati. O data intrati in Ucraina, drumurile devin in mod interesant si mai proaste, cu portiuni unde trebuie sa facem slalom printre exacavatoare, masini si autocare, toate pe un foarte util substrat de pietris afanat, sau (in cazurile fericite) pe ceea ce a fost candva acum mult timp un fel de asfalt. Pe la 6 seara ajungem in Odessa, zacem un pic prin camera, si iesim la plimbare (si mai ales la haleala). Cu burtile pline, abordam orasul cu un aer usor filosofic, de oameni abia plecati de acasa de o zi, si o luam vitejeste la pas pe la toate stelutele pe care, in naivitatea mea, le pusesem cu darnicie pe harta. Odessa e un amalgam interesant de paragina sovietica, santiere aparent uitate, si oaze de animatie si culoare. Parca mai tristut decat Bucurestiul, dar cu acelasi aer ca incearca din greu, totusi. Puncte bonus cui stie ce scrie deasupra lui El Capitan. Si schlafen… A doua zi ne trezim devreme, lasam bagajele la cazare, si-l luam pe Jinks la o plimbare scurta pana la celebrele Katakomby de sub Odessa, sau cel putin singurul lor punct vizitabil (fara ranga). Noroc cu stelutele mele pe harta si cu Gogu Gipiesu’, ca altfel ar fi fost cam greu spre imposibil de gasit, pe la marginea orasului, in semi-camp, si cu singurul indicator la vreo 50m de intrare. Oricum, drum pitoresc pana acolo, si mai socializam si noi cu soferii ucraineni. Dar acolo liniste si pace, si totul inchis cu lacat. 2500 km de catacombe labirintice, diverse legende cu adolescenti rebeli rataciti prin ele de-a lungul timpului si gasiti dupa cativa ani, crame clandestine bine ascunse prin tuneluri, si noi sa nu vedem decat doua porti incuiate?! Dam peste un nene asteptand autobuzul un pic mai incolo, si reusesc sa-l fac sa-mi arate pe degete la cat se deschide monumentu’ (is ambasador au ba?) si aparent avem noroc, in vreo 15 minute ar trebui sa apara cineva. Bene, intre timp pozez ce pot printre gratii, si descoperim un fel de anticamera pe care ori au uitat s-o inchida, ori, ne dam noi cu presupusul, au lasat-o de entertainment pentru turisti nerabdatori ca noi. Trec cele 15 minute… si alte 15… si altele…. Tocmai cand dadeam sa plecam resemnati apare Natasa. Natasa nu vorbeste boaba de engleza si nici cu limbajul semnelor nu pare sa se descurce stralucit, dar are un manunchi de chei, ceea ce e tot ce ne trebuie. Credem noi… Descuie tacticos portile, da un telefon, ne face semn sa asteptam, si se piteste intr-un birou mic cu un ventilator mare. Mai trec 15 minute. Apare o familie de turisti ucraineni. Asteapta si ei. Alte 15 minute. Deja e tarziu si noi avem un ferry de prins. Daca stiam noi cate ore urma sa asteptam degeaba in ziua aia, poate am fi asteptat-o si pe Natasa 2, dar cum nu stiam, ne multumim cu pozele pe care am reusit sa le furam prin porti, si plecam inapoi dupa bagaje. Ajunsi inapoi la cazare, ne echipam de drum si ne indesam averea lumeasca in genti si topcase. Hmm… Poate am exagerat un pic cu proviziile de fructe pentru ferry. Unii dintre noi se cred marinari panditi de scorbut in lunile petrecute pe mare… Ne urnim din loc si mergem la Borey, o cladire administrativa de langa port, unde aflasem eu ca trebuie sa ne facem un fel de check-in. Acolo prima surpriza, mi se spune ca nava nu mai ajunge in Batumi, cum scria pe rezervare, ci in Poti. “Da’ tot marti la pranz, da?” “Da, da, no problem no problem, tot marti la pranz”. Ioi… Incepe sa-mi dea palpitatii acest no problem, no problem. Imi da nenea biletul si imi zice sa mergem intr-o benzinarie 1-2 km mai in fata, si vine cineva sa ne ia de acolo. O.... K.... interesanta procedura, dar in fine, oricum trebuia sa bagam benzina. Mergem, alimentam, dam din manute ca e un fel OMV cu Viva, bagam traditionalul jus d’orange, luam in fund o bordura langa motor si ne punem pe asteptat… Si nimic. Se apropie ora la care scria pe rezervare ca ar incepe imbarcare. Hmm… hai inapoi la Borey, poate n-am inteles eu bine. Acolo, revelatie, nici nu oprim bine langa intrare, cand vedem patru motoare, doua Africane, un Transalp, si un R1200GS, toate noi, perfecte si lucioase, toate cu bagaje, stegulete, si Touratech pe toate partile. Si asa i-am gasit pe Thomas si trupa lui de lituanieni, in drum spre Georgia si ei, pe acelasi ferry. Intram cu ei in vorba, si aflam doua lucruri importante. Primul, ca ei vorbesc fluent rusa, glory hallelujah!, si al doilea, ca inteleseseram noi bine ca vine cineva sa ne culeaga din benzinarie, doar ca in partea asta de lume notiunile de timp sunt… altfel. Asa ca ne intoarcem in benzinarie, si ne asezam iar comod. Intre timp apare si Wolfgang, un austriac tacut pe un alt R1200GS inmatriculat in Germania. Si ne intoarcem cu totii la activitatea zilei, asteptatul… Pe la al patrulea jus d’orange, cand Liuba, responsabila cu portocalele, crescuse probabil deja doza la doua flegme per pahar, apare un nene grabit intr-un Renault vechi de cand lumea, cu o lista de pasageri in mana si o apriga dorinta de adunat pasapoarte. Fericire de jur imprejur, ne zice ca se intoarce in 20 de minute cu hartiile de imbarcare. Alte 4 ore mai tarziu….. Ne vedem in final cu totii la baza mamutului care ne va fi casa in urmatoarele cateva zile. Inca o portie de dat cu subsemnatul si ni se face semn ca ne putem imbarca, la mare fix sa prindem apusul romantic peste tiruri. Dimineata se infatiseaza cu un anunt plictisit in rusa, informand (am suspectat noi) stimatii pasâjerî ca masa e pusa. Foame mare, sarim noi din pat, ne aranjam ca doua floricele ce ne aflam (ca doar nu vrem sa ne infatisam neingrijiti in fata fratilor tiristi), si ne prezentam in sala de mese. Masa se prezinta si ea. Facem cunostinta cu prima din multele forme si culori de terci pe care le vom afla in cursul (relativ) scurtei noastre calatorii pe mare. Cumva mimoza din mine a avut de fiecare data oares’ce retineri in a poza fascinata meniul amorf cand tiristul de langa mine (acelasi la fiecare masa) parea de-a dreptul incantat de fiecare noua variatie a ferry haute cuisine, dar trebuie sa recunosc ca pelmenii (una din cine) mi-au placut, asa ca i-am pozat sincer, fara teama de acuzatii de hipsterism. Dupa micul dejun am mai schimbat o vorba cu lituanienii, de trasee, plimbari trecute si viitoare, motoare, si “A, voua nu v-au zis? Ajungem miercuri dimineata, nu marti la pranz.”. Bun asa. OK, nu e chiar grav, ii dam blana pana-n Mestia si plecam direct spre Ushguli, in loc de a doua zi, cum era planul. Daca ajungem in Poti la 6 dimineata, cum le-au zis lor, cat poate dura pana suntem pe drum? O ora? Doua? LOL… Impacati ca toate-s bune si ca avem timp sa recuperam intarzierea, revenim la oile noastre lenese, de doua zile pe mare, cu absolut nimic altceva de facut decat mancat, dormit, si citit. N-am idee cu ce se delecta El Capitan, dar eu ma simteam minunat in compania lui Sir Terry Pratchett. Si asa au mai trecut doua apusuri… Miercuri dimineata, Ziua Debarcarii! La propriu. Sau cel putin speram noi, desi dupa cum se miscau lucrurile la 6, cand teoretic trebuia sa fim in port, realitatea cruda a unui plan bun dus pe apa sambetei radea de noi si de naivitatea noastra. Am fost gata de debarcare la 12… Mai pierdem inca vreo juma de ora cu un zigzag demn de Benny Hill intre cele trei iesiri din port, fiecare paznic/vames ridicand din umeri si pasandu-ne la urmatoarea, dar ne vedem intr-un final iesiti din port si pe pamant georgian. Nu mai ajungem in Ushguli azi. Dar nu-i bai, mai schimbam o data planul. Deocamdata ne bucuram sa fim din nou pe pamant uscat, si suntem nerabdatori sa ajungem odata in Mestia, in acel Svaneti de care am citit si vazut atatea. Cum bine mai zicea cineva tot prin partea asta de lume, blanaaaaaaa!!!! [Va urma…]
  4. Pentru ca anul trecut am neglijat motocicleta, care a hibernat in garaj cat am traversat Africa pe bicicleta, m-am gandit ca este cazul sa o mai scot la plimbare si pe dansa. Am ales Kurdistanul Irakian pentru ca ni s-a parut cea mai interesanta locatie in care putem ajunge si sa fim inapoi in timpul care l-am avut la dispozitie. "Cate carti citisem despre tari si popoare straine si cate prejudecati adunasem in mine ! Gasisem fiecare tara, fiecare popor, fiecare neam, cu totul altfel decat imi inchipuisem - mult mai bine ! Bunatatea salasluieste in fiecare om, si nici chiar cel mai salbatic dintre salbatici nu-l nesocoteste pe strain daca si acesta il invredniceste cu respectul lui." Vorbele de mai sus nu-mi apartin, sunt luate dintr-o carte scrisa de Karl May, care mi-a dat inspiratia pentru aceasta calatorie. Filmul calatoriei poate fi urmarit aici : Iar povestea noastra este disponibila pe www.bikeinafrica.com aici : http://www.bikeinafrica.com/category/motorcycle/asia-and-middle-east/iraqi-kurdistan-turkey/
  5. A fost ruperea de ceea ce sunt in viata civila, de ai mei, de locuri mele. Ruperea de prezent. Intrarea in atemporal. Intrarea in faurirea memoriilor prin fragmentarea de timpul continuu si monoton al vietii "normale". Acest apendice al vietii, numit: altceva, concediu, drumetie, extraordinar, excursie si in cate alte moduri poate incepe numai prin sfaramareea prezentului in varianta sa confortabila. Poate incepe numai prin rupere. Am facut pasul.
  6. Daca ajungi sa-ti tocesti la nesfarsit tenisii trecand pe o strada cu un nume neobisnuit, in mod rational intrebarea legata de originea acestuia iti incoleteste in minte. Jumatate din viata mi-am petrecut-o langa vechiul Armenopolis (Gherla), singurul oras baroc din Romania construit dupa un plan prestabilit de negustorii armeni refugiati din Moldova. Imi revine si acum in minte una dintre amenintarile preferate ale bunicii, care mi-au marcat copilaria: ‘’ma, daca mai esti blastamat, te dau la targarii armeni!”. Trebuia sa-mi astampar curiozitatea trezita de armeni, sa aflu de ce targuiesc pustani neastamparati, ce i-a manat sa vina hapt in capatul astalalt al Marii Negre si chiar o fi brandy-ul lor cel mai strasnic din lume? Avem 2 saptamani la dispozitie si 7000 km de strabatut pentru a gasi niscaiva raspunsuri, asa ca, hai la drum ! Ziua ¼. Dimineata, cand intru in birou, planul de plecare pare mai simplu decat asamblarea unei mobile Ikea: - imi termin treaba pana la amiaza, iar pe la 2 suntem plecati. Anca ramane acasa pentru a pregati bagajele, iar eu ar trebui doar sa sar in echipament si sa ii dau gaz lui Thor. In stilu-i caracteristic, Scaraoschi nu se rabda sa nu-si bage coada si sa-mi tulbure socotelile. E aproape 5 p.m si is inca la birou, iar afara tocmai a inceput sa picure. Sunt o oala sub presiune cu supapa defecta! Sau ar trebui sa-l iau ca pe un semn nefast ?! Am mari emotii si indoieli legate de acest drum, mai ales ca e prima calatorie lunga pe care o facem singuri, dupa incidentul de acum 4 ani din Turcia. De data asta Turcia trebuie trecuta de la un capat la altul si apoi vine Georgia. Doamne, ce povesti auzisem despre traficul din aceasta tara de la cei care au vizitat-o pe motoare. Odata porniti, pe la 6 si jumatate, gandurile negre se risipesc la fel de repede ca norii de deasupra noastra. La cum arata traficul vineri dupamasa, traversarea Clujului in prima zi pare un plan mai temerar ca cel al lui Gabi Tamas de a se lasa de bautura. Abuzez de toate trucurile pe care le stiu legat de drumuri ocolitoare si dupa mai putin de un ceas si jumatate suntem in Turda. Pentru ai de nu stiu, Turda e la vreo 30 de km de Cluj. La noi e fain ca Boc asta asfalteaza strazile … toate odata ! Desi gonim haiduceste, intunericul ne inhata pe Valea Oltului, asa ca tragem la un motel de camionagii. Am o presimtire ca ma voi odihni teribil cu toata harmalaia de jos si cu fereastra orientata catre DN1. Dar nici ca-mi pasa. Suntem, vorba d-lui Willie Nelson, “On the road again”. Ziua 2. Odata incheiat prologul, intram in prima etapa adevarata a rally-raidului nostru catre Caucaz . Obiectivul zilei e indraznet – Istanbul. Sunt ceva mai bine de 800 km pana acolo si doua frontiere de strabatut, dar felul in care Oltul alearga alaturi de noi in zorii zilei, te face sa uiti de distanta si sa nu-ti doresti altceva decat sa mergi si sa tot mergi. Iar la asta ma pricep de minune. Simt cum placerea masochista de rula ore in sir fara intrerupere imi pune stapanire pe fiecare celula a corpului si pot in sfarsit sa urlu in casca cat ma tin bojocii: „Sunt liber !!!!!” - Hooo, (cuvant jignitor). Vezi ca ma surzesti! Ai uitat ca avem sistem de comunicatii? - Scuze, m-am lasat purtat de incantare. (...si parca dintr-odata nu mai sunt chiar asa liber ) Inaintam catre Sublima Poarta cand bine, cand gresit, cu cate o rataceala scurta prin tara tovarasilor de necaz aflati la sud de Dunare. Sunt atat de focusat pe obiectiv incat fac abstractie de peisajele bulgaresti. Imi pare totul doar un desert sterp ce sta intre mine si Caucaz. Singura imagine care are puterea de a ma mai scoate din starea de transa e un magar ce paste pietre. No, trebuie sa admit ca asta e o treaba pe care nu o vezi in fiesce zi. Cu inima cat un parameci ma apropii de frontiera turca, iar gandurile sumbre reapar. De aceasta data miza intoarcerii acasa in siguranta e si mai mare, pentru ca acum ne asteapta acasa nu unul, ci doi pui de om. Pentru o clipa imi fulgera prin minte chiar sa o cotesc spre Grecia, o tara unde mereu m-am simtit in siguranta. Capul imi e vraiste de ganduri apasatoare. Hai omule, aduna-te! Ce e cu tine? Uf, ce linistitor era sa fim insotiti de tovarasii din turele precedente... Intram in Turcia pe la Hamzabeli doar pentru a da bot in bot cu o imposibil de lunga coloana de tiruri. In coada sarpelui de aproape 15 km tocmai soseste de un galatean de-al nostru. Viziera imi ascude zambetul meschin. Mustaciosule, nu pupi tu Dunarea prea curand! Dupa ce ne targuim pentru un stiker HGS, ne avantam curajosi pe autostrada. Si chiar e nevoie de curaj, pentru ca se circula ca la balamuc. Pentru a completa meniul, intunericul se lasa peste noi chiar la intrarea in oras. Bonus, incepe iarasi sa picure. Din gradinita visam la astfel de conditii cand o sa urc pantele abrupte cu piatra cubica din Sultanahmet. Intr-un tarziu, Marcel, al’ de se ocupa cu logistica in gasca noastra, ne parasuteaza in fata hostelului din lemn mancat de carii, unde urmeaza sa ne cantonam doua nopti. Suntem intampinati cu un entuziasm colosal de Davut, care, dintr-un motiv doar de el stiut, ne sugereaza sa-l numim permanent David. Cred ca si-a dorit mult numele asta. Tatal lui, un tip la vreo 50 de ani si de o serenitate sora cu senilitatea, afirma ca e mare pasionat de motoare si se mieuna intruna, bocind dupa un posibil imaginar Gold Wing vechi : “Oh, how I miss my bike…” In camera constatam ca sublimul asafalt bulgaresc si-a facut datoria si o doza de Monster si-a varsat cu naduf toata energia peste toalele mele. Versatilitatea cutiei de la HeavyDuties e testata in rolul de covata pentru spalat rufe, iar dupa ce intindem hainele pe scara de incendiu ruginita, calcam in picioare Istanbulul. Mama ce bun e Efesul !... si ce scump. Ziua 3. Dupa ce inflacaram primusul pentru o cafea turceasca, sarim in galosi manati de gandul de a vedea ceea ce a fost timp de un mileniu cel mai impozant edificiu crestin din lume – Catedrala Sfanta Sofia. Coada ca la zahar pe vremea lui Ceausescu ne descurajeaza si ne reorientam spre Bazilica Cisterna. Aici coada e ca la unt. Parasim Sultanahmetul si ne propunem sa revenim la Sofia pe sfarsit de program, cand autocarele cu octogenari japonezi vor fi deja departe. Pana atunci, ne umplem timpul cu ce stim noi sa facem cel mai bine in Istanbul - mancatul. Satui ca doi lei de mare, asteptam trecerea timpului, admirand ceremonii otomane, contempland la morminte de sultani, mirosind mormane de condimente, ba chiar participam luati de val (la propriu), la o manifestatie pentru eliberarea detinutilor politici din Egipt. Iata ca norocul ne surade si pe la 4 p.m. putem intra lejer in Biserica Sfintei intelepciuni. Pasesc pe podeaua de marmura sufocat de emotie. Aceasta mandrete arhitecturala, construita in doar 5 ani de imparatul Iustinian dupa innabusirea rascoalei Nika din 532 e.n. a fost pana la caderea Constantinopolului, esenta spiritualitatii bizantine. A ramas in picioare, infruntand numeroase cutremure devastatoare sau jafuri atroce, cum a fost bunaoara “furtul sfant” din timpul Cruciadei a IV-a, cand fratii crestinii catolici, au furat tot ce se putea fura de la fratii orodocsi. Ca o ironie a sortii, in Ayasofia este si azi o piatra comemorativa care aminteste ca aici s-ar afla mormantul lui Enrico Dandolo, batranul doge al Venetiei, care, orb ca o cartita, i-a condus pe cruciati spre vandalizarea unui Constantinopol ce nu si-a mai revenit niciodata pe deplin in urma acestei “vizite”. Otomanii au aratat mai multa ingaduinta fata de lacasul de cult si s-au grabit doar sa ii redecoreze interiorul cu un strat de tencuiala, ea functionand ca moscheie pana la venirea la putere a lui Kemal Ataturk. Momentan, muzeul Ayasofia se afla intr-un minutios proiect de restaurare, fapt ce nu ne-a permis sa vedem interiorul in toata splendoarea sa. Iesim in curtea interioara pentru a vizita mormantul lui Selim al II-lea a.k.a. Selim Betivul, primul sultan care nu a mierlit-o intr-o campanie militara, ci rupt in gura, a alunecat pe marmura din baie si dus a fost. La carciuma regala se inchide devreme, asa ca nu putem inchina un pahar cu dansul si ne rostogolim catre casa. Seara e deja calare pe noi si maine e o noua zi grea de tranzit. Ziua 4. E genul de dimineata perfecta pentru mine. Bosforul, scaldat in soarele matinal pare un cufar cu galbeni. Traficul istanbulez de luni dimineata se arata ca o poveste frumoasa pana cand trecem peste Podul Fatih. Ajunsi pe partea asiatica incepe cosmarul. O coloana interminabila de conserve imprastiata pe toate benzile autostrazii catre Ankara incearca sa mi se urce in carca. Nimic nu se misca, cu exceptia ventilatorului lui Thor care zumzaie vesel, imprastiind metri cubi de caldura peste noi. Chiar aveam nevoie, pentru ca numai palton nu-mi luasem pe mine azi dimineata. Scapati de Constantinopol iar mai apoi de autostrada, ne basculam speranta intr-un drum mirific de-a lungul tarmului sudic al Cara Deniz. Ghinion. Drumurile expres din tara lui Erdogan sunt de aceeasi monotonie ca si autostrazile. Nimic de notat, doar benzina de ars. Benzina scumpa de altfel. Sterilitatea peisajelor ticsite de orezarii ma determina sa adopt o strategie de condus usor ticaloasa, dar foarte utila. Folosesc autobuzele turcesti ca deschizatori de drum. Astia merg pe sosea cu constanta cu care ne milogim noi la FMI. Au 110 km/h atat in afara cat si in interiorul localitatilor. Ma cam ia somnul studiind ore la rand dosul diverselor autocare, dar evit cateva radare si eficiena e uimitoare. Intentionam e sa trecem de Samsun si sa cautam o cazare in jurul orasului Unye. Rulam pe langa cateva locuri bune de campare, dar nu oprim. Am eu un feeling ca e ceva cu Unye asta, asa ca tot trag de noi sa ajungem acolo. Ca nenumarate ori cand tot insist sa nu oprim, flerul meu se dovedeste de cacao. Nu gasim cazare, vorbitori de engleza – yok, asa ca ne lasam usor sedusi de cele cateva cuvinte pe care le articuleaza un tinerel tuciuriu: “hotel ? come, good price”. Ii transmit ca daca e mai mult de 60 de lire, n-are sens sa intorc motorul, dar omul ma lasa sa inteleg ca stie el mersul pe acolo si ne incadram in buget. Fain hotel, nimic de zis, numai ca dupa ce caram toate bagajele la etajul 2 si ne dezechipam, apare tuciuriul dupa pasapoarte si bani. Super-oferta tuceasca - numai 60 de lire de persoana… Realizez ca urasc un singur lucru mai tare decat facutul bagajelor dimineata. E facutul bagajelor seara. Ne luam ramas bun de la samsar intr-un tril de blesteme si plecam spre urmatorul oras – Fatsa. Ne mai oprim de vreo doua ori sa vedem de ceva culcus, dar turcii astia sunt excelenti evaluatori si transforma instant oboseala si disperarea noastra in niste sume demne de o rata in franci elvetieni. Nu am luat in calcul ca mergem spre Est si noaptea s-a lasat peste noi cu vreo ora buna mai devreme decat estimasem. La un semafor opreste langa noi un scuterist. El e salvatorul nostru si ne duce la locul ce ne era harazit. Daca Mesia s-a plans vreodata de confortul din iesle, apoi sa nu-l aud! Cocina pentru care tocmai am platit 40 de lire e decupata din filmele lui Tarantino. E genul ala de camera ce pare insultatoare si pentru un consumator de heroina din Mexic. Buda comuna de pe hol ne livreaza constant un miros diafan de urina, pe sub usa mai scurta cu o palma decat era cazul. Deschidem fereastra, deranjand cu scuzele de rigoare o nobila familie de paianjeni. Sunt la a 3-a generatie si camerista s-a straduit din rasputeri sa nu-i deranjeze vreodata. Nu o facem nici noi, pentru ca geamul asta are doua minusuri majore: 1- e chiar deasupra autostrazii; 2 – da in balconul vecinilor, dupa mutre, foarte probabil niste refugiati sirieni. Ne dezinfectam grumazul cu un elixir dublu-distilat din Ardeal, care ar baga in teroare orice terorist musulman, si iesim sa mai descoperim cate ceva din deliciile bucatariei turcesti. Optiunile sunt limitate pentru ca un singur restaurant mai e deschis la ora tarzie la care dorim sa cinam. Suntem unicii clienti ai unui local unde 2 bucatari si 3 chelneri sunt gata sa ne satisfaca toate poftele. Asta pana cand unul din bucatari primeste informatia ca s-a incheiat nu stiu ce meci si Galatasaray a devenit campioana. Sortul zboara de pe el ca paiele dupa combina si il vedem cum fuge in strada urland ca un apucat. Nu e singurul. In strada se dezlantuie infernul. In cateva minute, in minuscula piateta din fata localului, se strang sute de oameni, masinile claxoneaza frenetic si explodeaza confetii. Din toate cotloanele Fatsei se aude vuietul unei tribune imaginare: Ale, ale, ale Cim Bom Bom – Cim Bom Bom- Sampiyon. Dupa ce ne terminam imperturbabili oile din farfurie, fara prea mare tragere de inima, ne intoarcem in closetul nostru de camera. Maine speram sa dormim in Georgia.
×
×
  • Create New...