Jump to content

JohnDoe

Membru
  • Content Count

    206
  • Joined

  • Last visited

About JohnDoe

  • Rank
    Incepator

Profile Information

  • Gender
    Male
  • Location
    here and there
  • Motocicleta
    Honda VT600 Shadow
  • Numar Moto
    alb-negru
  • Club
    nu prea

Recent Profile Visitors

952 profile views
  1. Schimbat simeringurile si uleiul de furca la atelierul lui Cesar. Am fost impresionat de felul in care au lucrat. Se vede nu doar experienta dar si respectul pentru treaba pe care o fac. Multumesc, Cesar si Victor. Pe data viitoare! Bogdan
  2. "Being an ugly woman is like being a man - you're going to have to work." (Daniel Tosh)
  3. Ok, cred ca inteleg ce spui. Cred ca este ceva apropiat de ce parea sa spuna si Zaelu, adica faptul ca noi nu explicitam direct universul, sa zic asa, ci doar desfasuram propria noastra intelegere despre el (conceptele de care spui ca nu mai reflecta "realitatea"). Iar cunoasterea asta e autoreferentiala la subiectivitatea noastra ("etalonul subiectiv"), la felul in care suntem construiti sa percepem lumea si la modalitatea prin care se intampla sa ne construim cunoasterea intr-o anumita perioada de timp sau paradigma stiintifica (ipoteze, concepte, modele teoretice, etc) si sa o transmitem (cuvinte care au anumite sensuri, simboluri matematice, etc.). Toate astea formeaza lumea noastra de sensuri, dar asta nu e aplicabila in exterior, in mod absolut si univoc, realitatii, ci e doar o chestie care ne e proprie. Ca sa zic asa, insasi existenta realitatii noastre si felul in care ea arata e dependenta de felul in care conceptualizam lumea. Daca am inteles bine pana aici asta e o idee mai solida decat ce am inteles inainte. Printre altii o sustine intrucatva si T. Kuhn de exemplu care zice chiar asta, ca lumea noastra se schimba odata cu paradigma stiintifica care o descrie. In fil. stiintei de exemplu chestia asta se rafineaza mai departe intr-o poveste care se numeste intrumentalism, adica e ceva de genul, domne' nici nu conteaza daca conceptele noastre reflecta realitatea, atata vreme cat te poti folosi de ele in experienta ta a lumii, si te ajuta sa faci predictii, e tot ce conteaza. Asta cred ca e de fapt si cel bun contra-argument la ce am sustinut eu aici, anume faptul ca sunt situatii in care cunoasterea noastra are un efect cauzal real asupra realitatii (tratam o boala pt ca intelegem ce o cauzeaza, zburam cu avionul pentru ca intelegem legi ale naturii, depasim viteza luminii pentru ca am inteles ceva despre natura posibilitatii lucrului astuia, etc). Instrumentalismu' zice, ok poti avea efect cauzal dar asta nu inseamna ca ai acces la cum arata realitatea - nu poti stii asta, ci doar ca ai inteles cum poti avea un efect asupra felului in care experimentezi tu realitatea. Ca poate vreo descriptie din asta teoretica chiar se potriveste cu" realitatea pe bune", e posibil dar nici nu e important si nici nu ai cum sa stii. In fond, putem avea modele teoretice false care sa faca totusi predictii adevarate (s-a si intamplat, nu e ca si cum ar fi o surpriza). Ma gandesc insa asa, am putea zice ca lumea acum 2000 de ani nu era o lume a atomilor sau a particulelor subatomice, doar pentru ca nimeni nu vorbea despre asta (ma rog, exceptandu-i pe trolii aia atomisti greci)? Este deci efectul cauzal pe care il putem avea asupra realitatii constant, indiferent de cum ne formulam cunoasterea, sau el evolueaza odata cu cunoasterea noastra? Parerea mea e ca lumea e mereu la fel, chiar si cand nu vom mai vorbi despre atomi ci despre stringuri sau campuri de forta sau mai stiu ce, vom vorbi despre aceeasi lume, doar ca vom vorbi "mai bine", adica vom avea mai multe temeiuri sa vorbim despre lume ca despre o lume care arata "asa" si vom avea mai multe mijloace tehnice care sa ne confirme independent ca lumea arata "asa" cum o descriu teoriile noastre (confirmarea asta observationala, de la mai multe instrumente se intampla si acum, cu multe teorii - intrebarea e, poti avea observatii similare de la instrumente diferite fara sa ai o realitatea unitara?). Realitatea e deci aceeasi, ce se schimba este calitatea observatiei si a felului in care vorbim despre ea, dar ca asta sa fie posibil, adica sa fie posibil progresul cunoasterii si deci schimbarea paradigmelor in care descriem lumea, observatiile noastre nu pot fi artificiale, fara legatura "cu realitatea pe bune", altfel n-am mai putea vorbi de cunoastere propriu-zisa, si va trebui sa admitem ca efectul asta cauzal pe care il avem asupra lumii este mereu egal (ceea ce cred ca e gresit - poate in medicina se vede cel mai bine asta, in felul in care intelegeam si tratam bolile acum 1000 de ani si cum o facem acum). Mai mult decat atat exista un efect cauzal si in sens invers, care nu s-ar putea justifica daca explicatiile noastre ar fi autosustinute (de asemenea, daca ar fi autosustinute ar trebui sa fie mereu coerente, dar stim ca nu e cazul). Daca exista un progres real al cunoasterii stiintifice asta nu pleaca doar de la faptul ca ne schimbam felul in care intelegem chestii observabile ci si de la efectul pe care il au asupra teoriilor noastre chestiile neobservabile, pentru care nu avem modele teoretice anterioare. Faptul ca putem vorbi despre particule subatomice (sau oricum, independent de nume, de realitatea continuta de ideea particulelor subatomice) nu este pe de-a-ntregul rezultatul unei ipoteze ci al unor fenomene care fortau teoriile noastre despre structura materiei. Trebuia sa exista ceva deci, o realitate pentru care nu aveam inca niciun continut teoretic care "se juca" cu teoriile noastre, o cauzalitate deci dincolo de felul in care concepeam sau ne asteptam sa fie realitatea. E poate ce se intampla acum cu discutiile despre materia intunecata, gaurile negre, etc. Ce zic deci e ca nu trebuie sa confundam haloul asta de sensuri in care descriem lumea intr-o anumita perioada/paradigma cu descrierea propriu-zisa. Prima e relativa/subiectiva/culturala/etc, a doua este o descriere obiectiva, cu un efect cauzal real asupra unei realitati autonome, desi nu e nici o descriere perfecta nici incheiata sau fixa. Iar toate chestiile astea cred ca pot da "etalonul" ala obectiv de care spui. Am incercat din rasputeri sa nu ma intind atat...
  4. Nu cred ca zice asta intr-un sens mistic totusi. Pur si simplu cred ca pleaca de la faptul ca elementele din care suntem noi facuti sunt aceleasi care compun si universul. Doar ca in noi, spre deosebire de o nebuloasa sa zicem, elementele astea au o caracteristica in plus, anume inteligenta, faptul ca putem sa intelegem materia din care suntem facuti si legile ei. Daca te gandesti asa, noi chiar suntem o forma autoreflexiva a materiei ("felul prin care universul se cunoaste pe sine"), or asta nu mi se pare foarte far fetched (e sigur si o problema de limbaj cand zici "sine" sau "cunoastere de sine". cuvintele astea au inca o incarcatura metafizica dar nu cred ca Sagan le foloseste in felul asta, deci nu cred ca da vreo intentionalitate materiei, pur si simplu it is as it is). Mai departe, faptul ca noi intelegem toate povestile astea cu ce avem la indemana, adica cu biologia noastra, cu felul in care ne e organizat creierul si cu toate constructele noastre culturale e evident (pana o sa avem un alt fel de cunoastere, directa, imediata si spontana, that's good enough). Nu noi dam un sens absolut lumii ("cand spui de "masura lumi" eu asta inteleg, ca lumea fizica are o ontologie separata si ca ea are o "masura" dar aia nu ne e accesibila noua si nu suntem noi cauza ei), si nici nu cred ca e nevoie de asta, dar cred ca ii putem da un sens obiectiv sau, oricum, unul care poate fi intersubiectiv intre doua specii diferite (asa cum avem o cunoastere intersubiectiva si in interiorul speciei noastre, chestie care nu e minora. ma rog, e o discutie veche asta chiar si in fil.: kant vs. berkeley, de ex.). Daca inteleg bine povestea asta, ideea de baza e ca erorile astea care apar in structura proteinelor nu au vreun avantaj adaptiv aparent sau, ma rog, imediat (dar ca el poate reiesi totusi mai tarziu desi nu in mod necesar), dar ca se intampla mai repede decat le poate elimina selectia naturala. Daca asa este, nu e vorba despre asta: http://goo.gl/cXvyS ?
  5. Corect. Doar ca sensurile astea nu sunt autocontinute in mintea noastra, ca intr-o bula ermetica ale carei semnificatii sunt numai autoreferentiale. Cred ca aici sustii o forma de solipsism destul de greu de sustinut. In exemplul tau, faptul ca noi am ajuns cu USS Enterprise cine stie pe unde, si cine stie pe cine bicium, a fost posibil tocmai pentru ca ipoteza ta nu a fost corecta, adica sensurile si semnificatiile pe care le-am dat noi lumii nu sunt autocontinute ci ele au efecte in lumea exterioara, o pot schimba, o pot utiliza, etc. Faptul ca vom reusi de exemplu' sa calatorim mai repede decat viteza luminii nu e un joc de sensuri, cu semnificatie doar pentru mintea sau subiectivitatea mea, ci o chestie care se aplica intregii materii si se va baza pe o constanta absoluta a universului in care traim, pe care am inteles-o si pe care o putem folosi. Si nu doar atat, dar ea e si transmisibila in exteriorul speciei noastre. Probabil cunoasterea asta va avea o forma matematica, daca presupunem atunci ca exista o alta civilizatie care ar putea intelege matematica noastra (oricum ar putea-o invata mai repede si ar fi un vehicul mai sigur decat limbajul natural) vom putea explica si altora (sau altora noua, doesn't matter) o chestie pe care "haul" ala de spatiu nu o poate face, anume cum functioneaza. Pentru mine, that's something.
  6. Zaelu, urmareste-ma daca am inteles bine. Tu spui ceva de genul: universul e mare iar noi mici, singura importanta pe care o avem e cea pe care ne-o dam noi. Daca inlaturi semnificatia asta (hai sa-i zicem asa antropocentrica) nu mai ramane nimic. Daca asta e ce spui, atunci exact asta spun si eu, ca suntem o forma de materie care poate da semnificatii atat ei insasi cat si lumii din jurul ei. Doar ca pentru mine asta functioneaza ca un argument ca e totusi ceva de capul nostru, pentru tine exact invers, ca tocmai din cauza ca semnificatia asta e una pe care ne-o dam noi nu e o semnificatie reala. Daca asa este, tu ai inclinatii teologice chiar mai puternice decat mine (nu e o acuzatie reala sau naspa, o folosesc doar in discutie). In primul rand pentru ca atribui intentii universului ("viata pt univers e fix pix"), insa universul nu e o persoana si doar unei persoane i-ai putea atribui intentii. Si in al doilea rand pentru ca presupui ca semnificatia reala trebuie sa fie una absoluta, data din afara noastra. Dar uite ce ma gandesc, hai sa presupunem ca universul ar fi o persoana, constienta si asa mai departe. Intrebarea e, unui asemenea univers viata, orice forma de viata inteligenta (si poate nu doar inteligenta) i s-ar mai parea o chestie irelevanta? Sigur, e doar un experiment mental, dar tind sa cred ca nu. Si apoi mai e o chestie. Universul asta e mare doar pentru ca noi inca calatorim foarte incet si suntem inca dependenti de planeta asta. Sa-l vad pe universul asta al tau infumurat ce-o sa mai zica despre cat de nesemnificativi suntem pentu el cand ii vom intelege toate legile, il vom putea modela si vom putea scurta distantele din el si, prin urmare, ne vom putea mari sansele de supravietuire ca specie si nu vom mai fi la fel de vulnerabili ca acum. Sigur, ne-ar putea distruge pana atunci (el sau noi, ma rog) dar n-ar face-o constient, cu intentie. Because it's just fucking "idle" space.
  7. Shobolanu', inteleg ce spui dar e alta discutie. Faptul ca traim intr-un univers urias nu ne face nesemnificativi ci doar stabileste o relatie de marime relativa. Din asta nu pot sa infer nicio judecata de valoare despre viata sau oameni (cel putin eu nu vad o cale valida prin care se poate face asta). Cumva, daca inteleg bine, e tocmai ce reprosezi si tu de fapt: ca oamenii construiau valori despre ei sau despre rolul lor bazate pe o anumita topologie a spatiului sau pe ordine de marime. Deci, ca sa fii consecvent cu ce spui in textul tau, ar trebui tocmai sa nu fii de acord cu Zaelu. Ce spuneam este ca felul in care se organizeaza materia in oameni mi se pare mai interesant decat felul in care arata materia din mare parte a universului pe care il stim. Asta nu tine de axiologie, asa cum tin exemplele tale, e pur si simplu un fapt autonom pe care il poti discuta. E o chestie pe care o spunea Sagan cred (nu sunt totusi sigur ca e sursa corecta) ca oamenii sunt felul prin care cosmosul se cunoaste pe sine (ok, e super metaforic deci probabil e Sagan). Si nu doar oamenii contribuie la asta, acelasi lucru il poti spune despre orice alta forma inteligenta de viata. Faptul ca in univers pot fi milioane de civilizatii nu mi se pare ca face mai putin importanta semnificatia noastra sau semnificatia lor. Ma pot gandi la o analogie posibila: daca furnicile ar fi fost inteligente/constiente ar fi trebuit sa aiba o perspectiva asupra lumii si un fel de a o intelege. Pot spune in cazul asta ca ele sunt neimportante doar pentru ca spre deosebire de un munte sunt mici? Tot ce spun deci, e ca in principiu ne-am uita (eu, cel putin) cu mai mult interes la o furnica, decat la un munte, daca furnica ar fi fost inteligenta/constienta.
  8. Zaelu, tocmai ca eu am sentimentul exact opus. It's just fucking "idle" space. De exemplu, oamenii se tot refera la fotografia aia celebra luata de Voyager 1 (poza), cu pamantul ca un exemplu de cat de neimportanti suntem (nu zic neimportanti ca marime fizica, ca aia e indiscutabil, dar asa ca semnificatie ontologica, sa zic asa). Eu nu reusesc sa vad asta. Faptul ca in tot haul asta viata e atat de rara, ca e super fragila cand te gandesti cate lucruri nasoale se pot intampla, ca e hiper localizata in sensul ca deocamdata asta e singurul loc din univers in care putem sta, mi se pare extraordinar (nu dau niciun sens teologic chestiei asteia, nu vorbesc deci de o semnificatie intrinseca a vietii omului). Gandeste-te la urmatorul scenariu, te plimbi prin univers si tot ce vezi in jurul tau sunt planete/galaxii fara viata iar la un moment dat dai peste o forma de viata inteligenta. In perpectiva asta imaginara, mi se pare ca suntem destul de importanti. Ca cele mai multe probleme de-ale noastre nu sunt la fel de importante ca statutul nostru in universul asta, sunt de acord.
  9. Topicul asta e din ce in ce mai popular... Oricum, o scurta introducere in subiectul neurostiintelor: http://goo.gl/aYZGU (nu e cine stie ce, dar e cu Alan Alda). Si, o imagine panoramica si interactiva a partii "noastre" din galaxie: http://goo.gl/UL2eg
  10. Cred ca era invers. Emisfera stanga era aia scortoasa, iar cea dreapta aia mai hip. De-asta atunci cand psihologii testau teoria asta, fizicienii, impotriva asteptarilor teoriei, ieseau ca sunt mai "de dreapta" (lucru care spune ceva si despre teorie si despre testele psihologice). Oricum, e o teorie gresita sau, in cel mai bun caz, o exagerare (chiar si in articolul domnului citat de tine el pare f. retinut sa vorbeasca despre o dihotomie asa clara). Sunt intr-adevar functii localizate si chiar lateralizate, dar ele nu au un statut asa autonom. Or tocmai asta sustine teoria asta cu stanga/dreapta, ca poti vorbi in mod autonom despre cum se comporta fiecare emisfera in parte. Ca si cum fiecare are o "personalitate" distincta (una e artistica, alta analitica si organizata si asa mai departe). Iar asta nu pare sa fie adevarat, cel putin in felul in care intelegem acum functionarea creierului (si chiar si independent de asta nu pare o idee plauzibila). Un argument este ca, de exemplu, in cazul unor oameni carora din motive medicale li se sectiona comisura dintre emisfere (corpus callosum), ei nu deveneau fie mai analitici, fie asa mai pasionali sau mai stiu cum, ci aveau probleme serioase la functii cognitive de baza. Deci, daca chiar e sa vorbesti de ceva, la nivelul creierului, care ne defineste in felul in care vrea teoria cu stanga/dreapta, ala e cortexul cerebral. Activitatea asta unitara a cortexului cerebral, de-a lungul ambelor emisfere e ce ne facem sa fim intr-un fel sau altul sau in toate felurile deodata, sa vrem, sa gandim, sa luam decizii, etc. So, sunt de acord cu ce spui ca avem nevoie de ambele emisfere, dar nu e ca si cum am putea alege.
  11. Un articol interesant: http://www.nature.com/neuro/journal/vaop/n...ll/nn.2795.html (si un sumar aici: http://www.physorg.com/news/2011-04-scient...erception.html) Pe scurt, pentru psihologi si pentru cei care fac neurostiinte e un experiment interesant pentru ca pare sa raspunda la intrebarea daca perceptia este fundamental unitara de-a lungul tuturor simturilor, deci daca datele pe care ni le furnizeaza un simt pot fi traduse in date pe care sa le "inteleaga" un alt simt (teoria crosmodala a reprezentarii) sau daca, initial, simturile sunt autonome si se integreaza ulterior, in urma experientei noastre cu fiecare din ele in parte. E o chestie destul de interesanta si pentru filozofi, pentru ca tipi importanti ai domeniului, char si mai contemporani, au teorii care sunt (more or less) inca influente despre idei sau structuri de gandire, independente senzorial sau innascute. Si cred ca e importanta si pentru cei care sunt interesati de constiinta pentru ca ai putea sa spui ca pune problema calitatii experientei (ma gandesc de exemplu la experimentul mental al lui F. Jackson cu doamna Mary http://en.wikipedia.org/wiki/Mary's_room , care implica o teorie crosmodala) pur si simplu in termeni de achizitii de date senzoriale, nu de qualia. All in all, e un punct castigat cinstit de empiristi. Deci, cred ca e un articol care se potriveste pe un topic de stiinte unde se discuta despre fil si constiinta. Pe si mai scurt, zice cam asa, ca daca esti de exemplu orb ai o anumita reprezentare a lumii care ai crede ca se suprapune exact (ca continut) peste reprezentarea pe care si-o face un om care vede, deci daca stii cum e un obiect, la nivel de proprietati si asa, dar nu il vezi, l-ai putea totusi recunoaste dupa ce il vezi (ajutandu-te de informatia obtinuta prin atingere) langa o un alt obiect diferit. Well, nu chiar, zic astia. Acuma, si esantionul lor e mic, si obiectele folosite in experiment nu pareau sa fie radical diferite ca in intrebarea lui Molyneux (sfera si cub) si si intrebarea lui M. mi se pare insidios pusa pentru ca presupune deja ca exista o corespondenta de continut intre datele diferitelor simturi, ceea ce nu cred ca e adevarat. Dar e inca interesant. Si, on the fun side: http://www.zlab.mcgill.ca/supplements/emotion_and_music.html
  12. Domnule, nu vreau sa fiu nesuferit, dar ce treaba are fil stiintei cu religia? Eu n-am vazut in nicio carte serioasa de fil. stiintei sa se discute in vreun fel despre religie. Metodologic, religia nu e importanta pentru stiinta. Cumva se merge pe ideea unui tip Wittgenstein care zicea ca oricum astea nici nu ar putea comunica pentru ca folosesc jocuri de limbaj diferite, iar cuvintele pe care le folosesc nu au acelasi inteles in domeniile lor. Deci chiar nu vad de ce cineva, intr-o carte de fil. stiintei s-ar obosi sa vorbeasca despre religie. Prea tindem sa vedem monstrii peste tot. Riscul e ca devenin dualisti. Uite, tu, de exemplu, esti dualist fara sa fii afectat de dogma crestina, sau cel putin asa cred, ca nu esti. Si, mai mult, esti dualist in sens teologic. Zic asta pentru ca vezi intr-o poveste care ar trebui sa fie neutra din punct de vedere moral sau metafizic, anume cum gandesc oamenii in chestiile teoretice sau de stiinta, valori morale opuse si autonome: bine si rau. Nu cred ca, in cea mai mare parte, oamenii care se gandesc la chestiile astea sunt motivati in felul asta. Discutia despre dualism nu e totusi chiar atat de simpla. In primul rand tu te gandesti doar la dualismul lui Descartes, ca exista o substanta intinsa si o substanta cugetatoare, una e fizica, alta e ne-fizica, "imateriala", cum vrei sa-i spui, si se influenteaza una pe alta intr-un mod misterios. Exista insa reformulari moderne ale dualismului care nu privesc categorii diferite de substante si care nu sunt la fel de usor de respins: dualismul predicatelor , proprietatilor, chiar si abordarea asta cuantica a constiintei este intr-un fel dualista pentru ca nu e determinista. Sunt multe argumente, experimente mentale, etc pe care oamenii le discuta aici si care, chiar monist sau fizicalist fiind (sau mai stiu eu ce altfel de "-ist") te constrang sa le iei in seama. A, si daca tot suntem offtopic cu povestile astea pe un topic de stiinte naturale, mai e o chestie pe care nu reusesc s-o inteleg. De ce daca discuti o chestie musai trebuie sa fii partizan cu chestia respectiva? Daca discuti despre dualism, esti dualist, daca discuti despre ateism esti ateu, daca discuti despre Dumnezeu esti teist (sau complet tampit daca mai si crezi), sau, si mai rau, daca chiar se intampla sa sustii o idee, atunci musai trebuie sa o sustii pentru ca ai alte angajamente secundare care te fac sa faci asta. It's like we're a bunch of kids. Daca inteleg bine la ce te referi, asta cu realitatea fenomenala in contact cu constiinta sau cu ce o fi ea in contact din capu' nostru e asa o idee pe care o gasesti cumva si mai spre Occident, la Kant (am ajuns sa scriu si numele astuia pe forum, dar poate intereseaza pe cineva) si despre care (despre idee) imi spunea cineva ca face furori in psihanaliza contemporana. Deci, se pare ca e la moda, ca sa zic asa. Acum, ontopic: http://opac.yale.edu/news/article.aspx?id=7358
  13. Da. Stii care e insa problema aici, ca ajungi foarte repede la chestii de semantica. Adica, in ce sens poti sa spui ca, de exemplu', constiinta e o iluzie? Destul de usor poate in ce priveste dualismul clasic al lui Descartes sa zicem, dar mai dificil in cazul dualismului proprietatilor sau oricum, in reformularile astea mai moderne ale dualismului, care implica qualia sau experimente mentale ca ala cu zombii filosofici si poate si mai greu sa spui in mod absolut ca e o iluzie. Si chiar daca renunti cu totul la orice fel de dualism tot nu ai automat o explicatie ce e constiinta sau cum apare. Asta pentru ca, in parte, n-avem inca o teorie unitara a constiintei si pentru ca problema grea a constiintei cum zic astia e formulata in termeni de calitate a experientei, "ce inseamna sa fii cutare", cum zicea un tip Nagel: ce inseamna sa fii liliac – daca inseamna ceva sa fii liliac, liliacul are constiinta. E greu sa vezi cum poti testa toata povestea asta prea convingator si una din probleme e ce spui si tu, ca suntem prea "implicati". Deci, de-aia zic ca ajungem prea usor in semantica, pentru ca depinde despre ce vorbim. E ca sa zic asa, si o iluzie si nu e. Si, cumva, la fel si cu identitatea. Adica, pana la urma poate singura diferenta dintre mine si un alt om e ca nu avem legaturi intre creierele noastre, daca le-am avea, am mai putea vorbi despre identitate? Am mai fi doua persoane? Am avea o singura identitate? Sau daca toate creierele din lume ar fi conectate la un mediu comun, ar mai exista inca identitate personala in sensul in care o intelegem acum? Unii zic oricum ca nici nu poti vorbi de identitate absoluta, in forma "loc 1, stare 1" (idee care la nivelul creierului pare foarte bine reflectata), ci de o identitate relativa care isi pastreaza doar asa un caracter general. Dar chiar si asa, ramane o problema. E tot o chestie din asta care e si o iluzie si nu e.
  14. Well, sunt unii care zic ca ar avea de-a face. Cel putin in ce priveste constiinta. Exista un concept de "constiinta cuantica", destul de interesant, cu probleme teoretice mari insa, care explica constiinta prin interactiuni din astea la nivelul scalei Planck (S. Hameroff, R. Penrose). Aici ar intra foarte multe din ce inteleg ca sunt intuitiile lui Zaelu cu "transformarea continua", principiul incertitudinii, etc. Dincolo de dificultati insa (discutia e oricum arida, cele mai multe obiectii tari le aduc nu neuropsihologii sau oricum astia cu “neuro” ci fizicieni care discuta posibilitatea starilor cuantice in creier), teoria asta nu e complet discreditata, mecanica cuantica e poate cea mai testata si mai de succes teorie din stiintele naturale, si din cand in cand mai primeste si cate un ajutor nesperat, ca de exemplu efectul de tunel in cataliza enzimatica (http://seedmagazine.com/content/article/the_quantum_shortcut/). So, it’s still fun to look at. Mai departe insa, in povestea aia cu transferul si replicarea mi se pare ca nu mai discutati (tu si Zaelu) o problema de stiinte naturale ci de filozofie, anume problema identitatii. Or asta se tot discuta, de la corabia lui Tezeu pana la schimbarile biologice care se intampla in mod obisnuit cu un om, stari de coma, somn – unde nici macar nu mai am aceeasi continuitate constienta a identitatii mele, si n-a ajuns inca sa fie o chestie clarificata. Nu zic ca nu e o tema super tare si as fi ultimu' care ar zice ca filozofia e pierdere de vreme, dar good luck with that.
  15. Nu este. Sau, ma rog, in mod normal nu ar trebui sa fie. Mie Eminescu mi se pare suprinzator de bun, pentru cultura romaneasca cel putin. Doar ca oamenii tind sa treaca cu vederea faptul ca a fost doar un tip care a scris niste poezii, iar aici oricine poate sa aiba o opinie buna sau proasta, fara sa fie automat laudat sau discreditat. Faptul ca faci din el o institutie inexpugnabila nu mi se pare ca-i aduce un serviciu. Ironia aici e ca Patapievici nu are o parere proasta despre Eminescu, ba chiar face niste pasi in plus fata de ce am zis eu mai inainte, adica chiar incearca sa-i apere cumva statutul asta traditional si canonic in fata unui fel de abordare "postmoderna". E o poveste mai veche. In 2006 P. a scris articolul asta: articol Pentru orice om care intelege la nivel de baza un text e clar ce spune: "Pentru tipii astia cool si hip de azi, Eminescu nu poate fi decat naspa". Acuma, stiu si eu ca sarcasmul poate razbate cu greu dintr-un text scris, insa dupa articolul asta, parerea generala, dezbatuta in ziare, la televizor, intrata cumva in mintea oamenilor (ca o mema, na) a fost ca P. a zis despre Eminescu ca e naspa (cadavru' din dulap si asa mai departe). Te umfla rasul dar e adevarat, vezi vehementa lui Xander sau chiar raspunsul de mai sus al unui om inteligent ca Ancalagon. Cumva mi se pare si simbolic asta, ca tot "scandalul" asta sa se fi intamplat atunci in "anul Caragiale". A fost ca o desfasurare tipica a unei piese si o confirmare ca, din pacate, Caragiale inca tine. Xander, am castigat pariul. Dai tu prima bere. I-am distrus de tot topicul lui Deceneu, dar sunt si astea parte din istoria unui popor in masura in care il definesc.
×
×
  • Create New...