Search the Community
Showing results for tags '535'.
Found 3 results
-
Eu am Virago de 250, din 2001, rosie, ca cea din avatar . M-am gandit ca ne-ar fi mai usor sa gasim piese si sa ne ajutam reciproc daca ne-am uni intr-un topic. Ia sa va vad!
-
Buna, motociclisti! Urmatoarea motoreta este de vanzare si disponibila spre vizionare in Bucuresti. Motivul vanzarii e lipsa timpului si kilometrii care nu se mai aduna. E tinara din 1996, toate actele(fara RAR si ITP), neinmatriculata inca in Bucuresti. Carburatorul si motorul au fost reglate anul trecut, 2021, in service.Kilometri la bord 33.000. Are protectie pentru motor in cazul cazaturilor. Impreuna cu o scarita, posibil loc de odihna pentru picioare. Am ca piese de schimb ghidonul original, suport numar lateral cu luminator si ce mai gasesc pe acasa(ceva ornamente pe care le-am indepartat, dar nu stiu pt moment pe unde le-am pus), geaca, casca(daca se doreste) si cam tot ce a avut legatura cu motoretismul. Pretul: 2000 Euro(sau cea mai buna oferta). Pentru contact,aici sau 0744 570 505.
-
Salut! Am simțit neapărat nevoie de a-mi exprima și eu gândurile imediat după ce am descoperit povestea lui Semaca, "Hai-hui prin Europa", pe care am citit-o ieri noapte și finalizând-o când brusc am realizat că nu mai avea mult până să răsară soarele de dimineață. În primul rând am să menționez faptul că sunt și eu posesor sau mai bine zis posesoare a unei superbe Viroage de 535, pentru care m-am aprofundat într-o dragoste desăvârșită. Numele ei este Esperanza, deoarece îmi oferă speranță pentru o lume mai bună și o îmbunătățită versiune a mea. Recunosc că sună cât se poate de siropos, dar cred în fiecare cuvânt pe care îl scriu aici în momentul de față. Draga mea Esperanza a fost achiziționată de către tatăl meu, fiind și el un extraordinar pasionat de motociclete și motociclism în sine. El conduce în prezent un Suzuki M800, iar în timpul liber se ocupă cu readucerea la viață a unor motociclete rusești (și nu numai), vechi, bătrâne și abandonate în putreziciune prin c-u-rțile prăfuite a unor căsuțe aflate în vârf de munte prin vecinătatea satului în care locuiesc părinţii lui, respectiv bunicii mei și tot odată satul în care tata și-a petrecut copilăria și a condus prima sa motocicletă (un Minsk de 125). Esperanza a avut destul de multe probleme la început. Fostul posesor al acesteia a străbătut Alpii călare pe ea şi de asemena şi cu pasager în spate, astfel motocicleta a avut de suferit diferite modificări pentru ai spori puterea. Momentan, inclusiv azi dimineaţă cât şi mâine, tata se va afla la garaj încercând încă odată să regleze carburatoarele şi după aceea, sper din suflet că va funcţiona aşa cum ar trebui. De fapt şi de drept, vreau să punctez faptul că deţin un permis de conducere A2 doar de luna trecută şi am învăţat să conduc pe câmp şi pe uliţă în faţa căşii de la ţară, Minks-ul cel vechi a lui tata, acu 3 ani, dacă nu cumva mă înşel. Până acuma am făcut drumuri prin oraş, alături de tata în faţa mea care să mă îndrume, apoi drumuri scurte precum cel până la Recaş, adică până în 50km, eu locuind în Timişoara. După trei săptămâni de la căpătarea permisului, am avut şi primul meu accident. Accident care nu costa în scăparea motorul de pe loc, cum mi s-a întâmplat deseori. Au urmat nenumărate ore de plâns şi înjurături, deşi din fericire nu am păţit nimic. A dat maşina în mine, dar eu mă alesesem doar cu câteva vânătăi, însă contactul cu asfaltul nu a fost tocmai prea plăcut, iar ţevile de eşapament ale Esperanzei au fost lovite destul de tare încât să le deformeze şi să stau o zi întreagă alături de tata încercând să le îndreptăm prin toate metodele posibile. După momentul accidentului am prins frică. Dar îmi era frică că o să-mi fie frică. Aşa că mi-am cerut scuze Esperanzei şi a doua zi m-am suit înapoi pe ea, încercând touşi să n-o forţez prea tare. Tremuram toată de emoții, de frică, de tot, efectiv eram pișată pe mine, vorba aia. Iar săraca, Espera, nici ea nu prea mai putea, aşa că tata se puse înapoi pe reparat. Dupaia au mai urmat diferite trasee, precum și plimbări prin oraş care efectiv sunt execrabile datorită aglomeraţiei. Eu mă plâng de traficul din Timişoara, dar nici nu vreau să-mi inchipui cum e să conduci pe străzile încinse şi pline ochi ale Bucureştiului. Dar încă nu am avut curajul, să merg de una singură fără cineva în fața mea. Weekendul acesta am parcurs cel mai lung traseu de până acum şi anume cei 170 de kilometrii până la Oradea. A fost incredibil şi mă simt incredibil că am reuşit să parcurg acest drum, fiind totuşi sfătuită de către tata şi prietenii lui is n-o fac fiindcă nu sunt pregătită. Bineînţeles că eu, încăpăţânată fiind, am insistat şi astfel m-am trezit ieşind din Timişoara, pe motor, cu prietenul tatălui meu pe motorul lui, în faţa mea şi cu mama, tata şi sora mea, în spatele meu cu maşina. În gândul meu eram ceva de genu „Aoleo, ce (cuvant urat) mea am făcut?! De ce dracu nu am putut sta liniştită şi să fi mers și eu în maşină cu părinţii?! Ai de (cuvant urat) mea amu nu mai am cum să mă întorc.” Dar până la jumătatea drumului înspre Arad, mă liniştisem complet şi eram al dracu de bucuroasă. Drumul a fost lejer și trecu repede. Am avut o mică peripeţie în momentul în care mă oprisem brusc în faţa unui semafor atârnache care nu-l vedea nici dracu, aflat prin Chișineu Criș. Pusesem o frână de nu mai aveam mult şi mi-aş fi luat zborul, motorul efectiv fugind de sub mine. Dar trecusem pân la urmă şi de pancarda Oradiei pe care scria „Bun Venit!” iar sentimentul care mă cuprinsese în momentul acela, e pur şi simplu de nedescris. A doua zi, la întoarcere, însă, fu puţin mai greu. Obosită fiind, am plecat val-vârtej speriaţi că ne va prinde ploaia, alimentasem undeva prin apropiere şi am pornit la drum. Însă Espera, nici ea, precum nici eu, nu era în apele ei deloc şi pur şi simplu nu înţelegeam de ce. Efectiv se îneca orice manevră aş fi făcut, şi abia pleca de pe loc. Nu ştiam ce să-i mai fac, nu înţelegeam de ce, ce se întâmplă, pentru că la dus nu avusesem probleme de genu, decât cele regular cu care eram deja obişnuită şi ştiam cum să reacţionez în asupra lor. Ne-am oprit în Arad, unde m-am pus în fund şi am început să plâng şi de oboseală şi de durere şi de foame şi de sete şi din cauza durerii Esperanzei. Tata mai un pic şi ar fi început să-mi sară în cap și să-mi reproșeze că „Vezi?! Ți-am zis că e greu, ți-am zis că nu ești pregătită și că așa va fi! Te-a mâncat undeva, când puteai să stai liniștită, amu plângi!” Dar s-a abținuit aproape admirabil, mi-a cumpărat un Mc Puișor și o înghețată și am continuat cu chiu cu vai până acasă. Am uitat să menționez că amicul lui, cel care venise cu noi cu motoru în fața mea, plecase mai devreme și deci cel care a rămas să mă ghideze a fost tata cu mașina, iar eu siempre sola fugind după el călare pe Espera. Reușisem deci să mă liniștesc și să mă reambiționez și am ajuns, pân la urmă, safe and sound acasă. Astăzi am aflat care era de fapt problema pe care o îndura draga Espera, și e de fapt vechea poveste cu carburatoarele (nu știu să ofer mai multe detalii, fiindcă nu mă pricep) și tot odată benzina proastă achiziționată din Petromul din Oradea. Dar până weekendul viitor, vom fi amândouă apte de încă un drum, de data aceasta mai scurt, pân la Lugoj (60-7-km). Sper că povestioara mea nu va plictisi total și sper că într-o oarecare măsura v-a impresionat dragostea și bucuria mea pentru acest obiect pe două roți, personificat și însuflețit. Ideea e că, deși momentan nu e mult, iar experienta mea e măruntă, sper că într-o bună zi voi impărtăși și eu povești incredibile ca ale altor motocicliști experimentați. Mă simt incredibil de bucuroasă și mulțumită de mine, momentan, deoarece am străbătut cei 170km. De fapt e extraordinar ce am trăit weekendul acesta și nu pot relata în cuvinte cât de mare este plăcerea și satisfacția de a conduce o motocicletă la drum lung. Cum ziceam, încet încet, sper că voi căpăta din ce în ce mai multă experiență și voi reuși cât mai curând, măcar până la lucru să merg singură cu Espera fără ca tata să mă escorteze, și cândva, la momentul potrivit, voi pleca și eu Hai-hui prin Europa. Îi mulțumesc lui Semaca pentru lectura sa deosebită și sursa de inspirație pe care o reprezintă pentru mulți alți motocicliști, ci nu doar pentru începători amețiți și visători ca mine.
