Jump to content

sonjah

Membra
  • Content Count

    23
  • Joined

  • Last visited

About sonjah

  • Rank
    Nou venit pe forum!

Profile Information

  • Gender
    Female
  • Location
    Timișoara
  • Carnet moto din
    8 mai 2017
  • Motocicleta
    Esperanza

Recent Profile Visitors

415 profile views
  1. Îmi plac amintirile pe care ea le-a lăsat în urmă. Mai bine, nu?
  2. Waaa, mulțumesc! Chiar îmi place mult de ea. Am și eu un blog, într-adevăr, dar e out of service, deoarece momentan nu am timp pentru a mă ocupa de el. Dar am să revin la el asap.
  3. Nici eu. Ce am scris aici nu e poezie, nu are nici o legătură cu lirismul. E narațiune, proză.
  4. Pe mine nu m-a deranjat faptul că mi s-a făcut observație, ci doar atitudinea. Și chiar înainte de a publica am cerut părerea a mai multor oameni și am ținut cont de acestea. Totuși e normal să mai am mici scăpări gramaticale sau de ortografie, pentru că la urma urmei nu sunt robot și tind să cred că nici voi nu sunteți. Dar de unde și până unde o persoană este capabilă să critice modul meu de a conduce sau felul meu de a fi, atâta timp cât nici măcar nu am intereacționat vreodata, altfel decât virtual? Apreciez o critică constructivă, pentru că dacă n-aș face-o, n-aș putea evolua niciodată. Iar totodată, sincer chiar nu mă consider o persoană superficială. Am avut de a face cu astfel de persoane, dar chiar nu mă regăsesc printre acestea. Știu de ce este "capabilă" așa-zisa generație a mea, și îți înțeleg preocuparea, deoarece nici pe mine nu mă prea încântă încotro se îndreaptă. Dar faptul că am apărut pe lume după '89 nu e obligatoriu un factor care să-mi influențe mentalitatea sau care să mă plaseze într-o anumită categorie. Nu e normal să se facă astfel de generalizări. Dacă făceam parte din faimoasa turmă, atunci nu m-aș fi obosit să scot motorul din garaj și nici să scriu, ci mai degrabă mergeam la mall, la un citro. Sau na, fie. Noi, adolescenții din ziua de azi suntem doar o adunătură de nerecunoscători, superficiali și incapabili de absolut orice. Lección aprendida, ce pot să spun.. data viitoare voi avea mai multă grijă cu câți "i" scriu KILOMETRI.
  5. 10 ani mai târziu chiar, dar asta nu dovedește nimic. și cu siguranță nu e un motiv pentru care să fiu tratată de către alții cu superioritate, având în vedere că eu n-am sărit la gâtul nimănui. alții la 30 de ani nu-s în stare să plaseze o virgulă sau să pună punct la sfârșitul unei propoziții. ce-i drept, poate știu a merge cu motocicleta mai bine decât mine.
  6. într-adevăr petre are dreptate în ceea ce privește acel "i" pe care eu l-am pus în plus . » Post actualizat in 09 May 2018 09:22 bine că ești tu deștept și le știi pe toate. avem ce învăța de la tine .
  7. foarte fain spirit de observație ai tu .
  8. Acu' un an de zile, m-am trezit puțin înainte de răsăritul soarelui, plină de speranță, extrem de agitată și foarte emoționată. Am început a mă învârti furtunos prin casă, în încercarea mea de a mă pregăti cât mai repede cu putință, pentru a mă prezenta la ora stabilită. Mă desfășuram contra cronometru (ca de obicei, nimic nou). Totuși, spre neliniștea mea, timpul îmi permitea să-mi creez diferite scenarii în minte despre cum ar trebui să se desfășoare ziua respectivă, scenarii care mai degrabă se sfârșeau dezamăgitor. Deși eram incredibil de agitată, eram într-o oarecare măsură optimistă. Dar pe de altă parte, reușeam să mă descurajez de una singură, intervenind cu diferite gânduri, nu tocmai pozitive. Visasem la acea zi de vreo câțiva ani, îmi promisesem că nu voi rata acea oportunitate și că nu voi lăsa nimic să mă descurajeze sau să mă determine să-mi pierd concentrarea. M-am echipat cât am putut de repede, am apucat de cască și am plecat îndreptându-mă către poligon. Timp de ceva vreme (nu mai știu exact cât), veneam aproape în fiecare după-masă, cu drag și cu plăcere și totuși cu puțină teamă-n oase, la poligonul care astăzi, cred că este un teren de fotbal. Era locul în care, după multă vreme, am învățat din nou să am încredere în mine însumi și în propriile mele puteri. Locul în care instructorul mă aștepta cu zâmbetul pe buze și dornic să mă vadă suită pe motor. Locul în care am picat (mai degrabă psihic, decât fizic) de atâtea ori și totuși m-am ridicat cu încredere. Când în sfârșit a venit ziua cea mare, cu frică și emoție, m-am suit pe acel chinuit GS500 de culoare purpurie, am așteptat semnalul polițistului și am plecat. Din acel moment eram eu și motocicleta, printre jaloane, iar mai apoi printre mașini. O motocicletă care am reușit să o cunosc și să o stăpânesc (cică) într-un timp destul de scurt, dar în care am avut încredere că nu mă va dezamăgi. Adevărul e că, în sinea mea îmi repetasem de nenumărate ori faptul că nu voi reuși, dar îmi doream din tot sufletul ca aceasta să nu se adeverească. După acele momente pline de tensiune, tremurând și parcă ruptă de realitate, în cele din urmă mi s-a înmânat o hârtie în care, cu un scris de mână neglijent, mi-a sărit în ochi cuvântul ADMIS. Eram admisă. Tocmai luasem, cu mici ezitări însă, examenul moto. 8 mai 2017, ziua în care am devenit motociclist. Sau cel puțin așa apare scris în acte. Într-adevăr, poate faptul că am pus atâta preț pe un de examen moto, pare ciudat și absurd, sau poate doar tâmpit. Însă pentru mine a însemnat mult. Îmi doream cu disperare să am în sfârșit posibilitatea de a mă plimba nu doar pe ulița din fața casei din Gurahonț și nu doar cu bătrânul Minsk de 125, care și-a trăit o a doua tinerețe. Probabil că dacă aș fi picat examenul, aș fi preschimbat totul într-o foarte mare tragedie (cum fac eu de obicei) și m-aș fi demoralizat total. Dar, din fericire nu a fost cazul. Așa deci, de-atunci, a trecut un an de zile. Un an cât se poate de dinamic în care am întâmpinat dificultăți, dar și bucurii extraordinare, de nedescris. După miile de kilometrii, mulțimile de ploi și furtuni neașteptate, trei tobe de eșapament schimbate și câteva vânătăi, astăzi, după 365 de zile, a venit vremea să dau jos lămâița din dreptul plăcuței cu numărul de înmatriculare (dar și de pe parbriz). A fost un an greu, în care mi-am blestemat biata motocicletă fiindcă avea prostul obicei de a mă lăsa în mijlocul drumului, uneori chiar și pe drumuri străine. Și totuși niciodată nu m-a lăsat la greu. Oricât de dificil îmi părea, m-a încurajat să-mi continui drumul și să merg înainte. M-a încurajat să merg până la mare, deși nu m-aș fi considerat pregătită pentru un astfel de traseu și totuși roțile sale au savurat aroma nisipurilor fierbinți din Vama Veche. Am parcurs drumuri scurte și drumuri mai lungi, frumos asfaltate sau chiar și forestiere, uscate sau îngreunate de ploile torențiale ce păreau să mă bântuie aproape peste tot unde mergeam, dar de fiecare dată ne-am întors acasă cu bine și împreună. Pentru acest an zvânturatic, îi sunt recunoscătoare în primul rând tatălui meu, dar și lui Paul Morari​, care au avut răbdare cu mine, m-au susținut și m-au învățat cum să mă mențin călare pe două roți, fără a mă panica în trafic și fără a mă lăsa intimidată de obstacole (a.k.a jaloane). Am supraviețuit acestui an pe spinarea Esperanzei și sunt aproape sigură că vom mai parcurge mulți kilometrii împreună. Și cu toate acestea, voi continua să port vesta reflectorizantă prin oraș când sunt de una singură (adică mai tot timpul; #4everalone) și da, sunt conștientă că, din punct de vedere estetic, este greșit. Că dacă tot voi absolvi liceul de arte, măcar atâta viziune artistică să am încât să-mi dau seama că galbenul fosforescent nu se asortează cu nimic. Însă, în tocmai, la cât sunt de hidoasă cu chestia aia pe mine, poate așa, ceilalți participanți la trafic se vor speria de mine și “se vor da la o parte”. În orice caz, cu sau fără veste urâte, dacă sunteți doritori să trăiți experiențe deosebite pe două roți, mergeți la Paul Auto Moto (Timișoara) să vă învețe cum să deveniți motocicliști. Pace vouă, tuturor!
  9. Yep. Va fi doar o excursie scurtă pân la sârbi .
  10. Am și eu o dilemă . O cunoștință mi-a spus la un moment dat că nu poți traversa vama într'o altă țară conducând motocicleta dacă ești începător . Mi se pare sincer absurd , dar am zis totuși să întreb .
  11. Aceeași problemă a avut-o și tatăl meu când a cumpărat MZ-ul, nu mai știu exact din ce an e motorul. Dar ideea e că fostul proprietarul deja făcuse actele pentru motor ca fiind dezmembrat și vândut pe bucăți deoarece se aștepta să nu-l cumpere nimeni și nu mai avu răbdare. Știu că tata s-a chinuit să rezolve cumva să poată să îl înmatriculeze, dar nu a reușit. Și deci motorul este folosind numa pentru plimbări pe drumuri forestiere înafara localității. Mai multe detalii nu știu să îți zic.
  12. Mda, totuși aș fi sperat ca acest topic să fi stârnit și alte persoane de gen feminin care să-și povestească și ele trăirile. Însă se pare că m-am înșelat.
×
×
  • Create New...