Caută în comunitate

Salut. Amintirile sunt un pic difuze, dar nu cred că apucasem să terminăm tura de TET Turcia, și deja știam că următoarea tură trebuie să fie în Georgia. Traseul se anunțase chiar din ianuarie 2023 și cumva părea natural ca fiind următorul pas. Acesta va fi încă un topic despre o tură de TET, posibil printre ultimele, și o să încerc să fac aici un mini-jurnal de călătorie. Începem cu un mic trailer vizual, niște imagini care să contureze cam ce urmează, voi adăuga apoi o secțiune de logistică, pregătiri, costuri, iar la final, câteva din întâmplările cu care vom rămâne din această excursie. . . . Iar dacă ar fi să arunc cuvinte-ntr-o găleată care să adune ce-a însemnat pentru noi, probabil am găsi: oaaaa, ghețari, hachapuri, ghete ude, ploaie, "iar nori și ceață?", "ai văzut?", "iar brânză?", condus mult, "oare ne-ajunge benzina?", "poate ne trezim mai de dimineață mâine", "furazolidon", traversări de râuri, "bine c-am ajuns oarecum întregi acasă". My Movie.mp4 -------------------- -------------------- Urmează partea cu logistica, participanți, cifre, costuri, tehnicalități. Participanții la tură: Planurile inițiale au fost să plecăm în 3: subsemnatul cu KTM 890/990 Adventure, Adrian cu KTM 690 Enduro R și Codruț cu Honda CRF 300 Rally, upgrade-ul (din punctul lui de vedere, downgrade-ul din punctul altora ) de la Transalp. Întrucât ne-a displăcut maxim să behaim în linie dreaptă de la Trabzon la București în călduri spre 40 de grade Celsius, uzând cauciucuri și mai ales psihicuri, am hotărât să încercăm alternative: fie să traversăm cu bacul Marea Neagră, fie să le punem în dubă, remorcă, etc și să mergem prin Turcia. Varianta cu bacul ar fi costat minim 1000 de euro de căciulă așa că am decis să mergem pe varianta cu dubă sau remorcă. Povestea a fost lungă și cu peripeții, dar în final am ajuns să avem remorca noastră pregătită să ne ducă într-o nouă expediție. Cu vreo lună înainte de plecare, au început să i se aprindă călcâiele și lui Sebi (Honda Africa Twin 2024) să vină cu noi, să își pună noua achiziție la treabă. Cum nici pe remorcă și nici în portbagaj nu mai era loc de încă o motocicletă, decât să stea acasă, s-a hotărât că vine pe roți și ne sincronizăm astfel încât să ne întâlnim la intrarea în Turcia. Perioada / Număr de zile: La cât de mult efort trebuia depus să ajungem să facem tura asta, discuția a fost că trebuie să mergem minim 2 săptămâni, poate chiar 3. Am tot făcut calcule cu zile de concediu, zile de condus mașina, zile de dat, zile de stat, un mic buffer și într-un final decizia a fost luată să plecăm miercuri seara, pe 10 iulie și să ne întoarcem cel târziu duminică seara pe 28 iulie. 2 sau 2.5 zile pe drum încolo, poate 3 înapoi, și restul de 13 zile de petrecut în Georgia. Într-un final am plecat miercuri seara, pe 10 iulie. Vineri noapte, cu puțin înainte de miezul nopții, am ajuns în Tbilisi. Am petrecut 12 zile în Georgia, iar joi, pe 25 iulie am început drumul spre casă, urmând a ajunge în București sâmbătă după-amiază. Am încercat pe cât posibil să prindem vămile în timpul săptămânii pentru a micșora timpii pierduți. Cazare: Am luat corturile după noi, hotărâți la un raport de 2/1 cort vs cazare. Într-un final, din cauza vremii, planificării întârziate uneori, a unor toxiinfecții severe, am petrecut doar 2 nopți la cort, celelalte fiind cazări. Una din cele 2 nopți la cort a fost în Shatili la un camping și costul a fost de aprox. 35 de lei de căciulă. Cazările au variat între 45 și 135 de lei de căciulă, de obicei împărțind 2 camere la 4 oameni. Bugetare: Aici depinde foarte mult de stilul fiecăruia dar pentru cazări, mâncare, sim-uri, alte costuri, de obicei plătea unul singur și apoi făceam împărțeala ajutându-ne de aplicația Tricount: https://tricount.com/ (gratuită și pe iOS și pe Android). De când o folosim, ne e viața mult mai ușoară. Din estimări, probabil costul maxim de fiecare a fost de până în 1100-1200 de euro, incluzând aici și benzina pt motociclete, și motorina pentru mașină, asigurări pentru Georgia, sim-uri, etc. Acces la internet: Pentru Turcia, unii din noi au folosit extraopțiune din abonamentul Vodafone, alții au cumpărat e-SIM din ceva aplicație online. Trebuie să întreb care e aplicația în caz că e cineva interesat, dar e bine de știut că se poate apela la așa ceva și funcționează pentru foarte multe țări. Pentru Georgia am preferat să cumpărăm simuri locale, cu internet nelimitat de la cea mai bună rețea locală (Magti) și într-adevăr am avut mai peste tot acces la internet. Inclusiv prin munți și în locuri mai izolate. A costat vreo 70 de lei. Comunicare cu localnicii: În zonele montane engleza e hit & miss. Copiii par să vorbească foarte bine engleza, de obicei la cazări găsești pe cineva care să te înțeleagă în engleză. În rest, mai mari șanse sunt cu limba rusă. Prieteni sau nu cu rușii, au fost nevoiți să le învețe graiul. Taxe de drum, vămi, acte Pentru Turcia e nevoie de achiziționat HGS pentru o serie de autostrăzi și podul peste Bosfor. Se cumpără un sticker care trebuie montat în parbriz și care reprezintă un cont ce trebuie alimentat cu bani. Partea tricky este să afli cu cât să alimentezi. În teorie, ar trebui să aibă un sistem online care să spună toate astea. În practică, a fost mai mult picat în cele două săptămâni cât am tot încercat să il accesăm. Noi am alimentat cu vreo 1400 de lire turcești că atât ne-a sugerat băiatul de la ghișeu ca probabil o sa ne coste toată traversarea. În realitate cred că a costat mai mult, dar pentru că sistemul lor se actualizează foarte greu, vom afla data următoare când intrăm în Turcia cu cât am rămas datori, așa cum am aflat acum că ne-au rămas de plată 2 lei și ceva din tura de anul trecut la una din motociclete. Pentru acești 2 lei și ceva restanți, ne-au pus să ne întoarcem cu tot cu remorcă de la ultima barieră din vamă și să pierdem aproape o oră la coadă înainte de ne permite să ieșim spre Georgia. Cea mai mare problemă birocratică a fost faptul că eram 3 șoferi și 5 vehicule. Inițial nu au vrut să ne lase să întrăm în Turcia și ne cereau ATA Carnet (https://ccir.ro/servicii/carnete-ata/), pentru că ne considerau motocicletele bunuri de import. Așa ceva nu se obține pe persoană fizică. Am făcut pe proștii (de fapt cam eram că nu știam de partea cu ATA carnet: știam că e important să fie vehiculele pe numele noastre - de asta am cumpărat și nu închiriat remorca, și că trebuie să ieși cu același vehicul cu care ai intrat) și ne-au pus să așteptăm cât timp au început să proceseze pe ceilalți de la coadă. După ce ne-au ținut vreo oră și ceva să ne prăjim la soare și să ne analizăm alegerile din viață, ne-au trecut în sistem ca intrând fiecare pe motocicleta lui, iar eu probabil apar sub numele de Van Damme, întrucât eram și șofer și pilot de motocicletă. Ne-au pus să descărcăm toată mașina, s-au uitat prin toate bagajele și ne-au lăsat să plecăm. Următoarea provocare a fost la vama din Georgia unde pasagerii au alt traseu prin vamă față de șoferi. Am insistat că suntem toți șoferi și a reînceput discuția cu ATA carnet. Oarecum aceeași poveste ca la turci, și ceva timp mai târziu eram intrați în Georgia și plăteam asigurări la supra-preț din vamă. Varianta mai deșteaptă era să le fi făcut online, dar aia e, știți voi, știm și noi data viitoare. Ne-am distrat noi cât ne-am distrat în Georgia, dar când să ne întoarcem, aceleași probleme: s-au adunat polițiștii georgieni în jurul nostru și ne întrebau: "Voi sunteți siguri că ați intrat exact așa pe aici? Nu se poate așa ceva." Însă neavând o miză foarte mare, doar scăpau de noi, ne-au lăsat să plecăm. Aici a început emoția. "Ce ne facem că Georgienii ne-au dat afară și poate turcii nu vor să ne mai primească?" Eram toți cu povestea lui Sebi care pățise ceva similar cu câțiva ani în urmă și a rămas cu motociclete între vămi și a trebuit sa plece fără ele și să găsească apoi o cale de a le recupera. Până la urmă, băieții puteau să dea motoarele jos de pe remorcă și intrau normal, dar eu ce făceam cu 990-ul? Am promis aici că mă întorc și îl pun la vânzare, nu pot să dezamăgesc chiar așa potențialii clienți Intrăm la turci, dăm teancul de documente și primele cuvinte ale vameșului turc: "Nu se poate, mergeți înapoi". Cu toate astea, își continuă drumul spre birou cu actele noastre, se așează nervos la birou și dă să arunce cu actele. În salvarea noastră sare un coleg de-al lui care începe să glumească și să îi facă un masaj pe umeri ca să aibă spor la butonat. Ne pufnește pe toți râsul iar o oră mai târziu suntem iar în Turcia. De-acolo știam că o sa ajungem acasă că trebuie să scape și ei cumva de noi. Traseul Acesta este traseul de TET Georgia: Cred că este destul de clar că probabil ar trebui 1-2 luni pentru a-l parcurge în totalitate, așa că a trebuit să ne alegem câteva zone. În lista de puncte pe care voiam totuși să le atingem au fost: - Military Road cu destinație finală Gergeti Trinity Church - Omalo, cu traversarea pasului Abano (regiunea Tusheti) - Mestia și Ushguli (regiunea Svaneti) - câteva trasee din zona Oni. În ciuda vremii, am reușit să bifăm aproape tot din ce ne propusesem, poate nu chiar în condițiile ideale, dar ne-am bucurat de ce-am găsit. Acesta a fost traseul efectuat, colorat pe zile: Stocare mașină și remorcă în timpul turei: Adrian se conversa de ceva vreme cu un tip foarte fain din Georgia (Achi) pe probleme ktmistice, iar când i-a spus că urmează să venim și că avem nevoie să lăsăm mașina și remorca, ne-a găsit un loc de parcare sigur pentru mașină iar remorca a ținut-o pe unul din locurile lui de parcare din fața garajului său, în Tbilisi. După ce am făcut traseul din zona de est, ne-am întors în Tbilisi, am mai stat la povești cu Achi iar el ne-a găsit pe un prieten de-al lui lângă orașul Kutaisi unde am putut ține mașina și remorca cât timp ne-am dat prin vest. Le suntem recunoscători pentru ajutorul lor! Am și ieșit în câte-o seară cu ei și ne-am distrat de minune. Cam astea ar fi lucrurile mai tehnice, logistice, organizatorice la care m-am gândit. Dacă sunt alte aspecte care vă înteresează, puneți aici și răspund cu tot dragul. -------------------- -------------------- Încă o secțiune vizuală, iar în perioada următoare încerc să adaug și câteva povești: 20240718_134609.mp4 20240721_184429.mp4 20240723_121737.mp4 MVI_2001.MP4 20240723_121116.mp4 My Movie2.mp4 --------------------

Salutare! Initial stersesem de pe lista orice posibila iesire din toamna asta din cauza muncii dar mi-a iesit in cale o posibila fereastra de 15 zile, incepand cu 10 octombrie. Cum Georgia e de mult pe lista mea, am zis sa intreb aici ce si cum. Asadar, in linii mari , traseul arata cam asa. https://maps.app.goo.gl/ePTJ6yuGhBVsCwmK7 Acum intrebari. - la dus intentionez sa traversez cat de repede pot Turcia, deci, autostrada. Ce taxe se platesc si mai ales, unde? - cum ati rezolvat cu internetul? Cartela SIM de acolo sau e-sim? Daca ati optat pt sim local, de unde l-ati achizitionat? - probabil o sa fie cam rece pentru cort, deci cazari. Stiu ca in Turcia nu merge booking. Cum ati rezolvat cu cazarile? - ca puncte pe care as vrea sa le bifez ar fi Ushguli, Drumul militar, Tbilisi (Georgia) si Canionul Karanlık, Cappadocia si LAcul de sare (Turcia). Ce as mai putea adauga pe lista, ce sa tai, de ce sa ma feresc?(o sa merg singur) Buget cam 800-900e: In mare o sa fie in jur de 6000km +/- ceva, deci carburant ~400e, cazari (la o medie de 20e/noapte) ar mai fi inca vreo 250e si restul mancare.(astea-s calculele de acasa) Alte ponturi sau informatii sunt binevenite

Ajuns acasa, debarcat bagaje, dat jos doua degete de praf si jeg, descalcit claia de par, dormit trei zile… Amu’ hai sa si povestim, zic. Da’ sa ne prezentam intai. Micul nostru echipaj e format dintr-un El Capitan - Robert (don' sofer, entuziasmat oricand sa dea la cheie si surubelnita pe marginea drumului), una bucata sac de cartofi cu inclinatii artistice - subsemnata Catalina (omu’ cu planu’ si hartiile), si al nostru drag bombanitor portocaliu - Mr. Jinks (un KTM 990 SM pe care l-am cautat in lung si-n lat special pentru excursia asta, si care nu ne-a dezamagit in niciun moment, desi aici cred ca are si stimabilul Axa un merit ). Dupa cateva luni de planificat, dat mailuri in dreapta si-n stanga, si citit pe la altii (bogdaproste tiyuta si mrwwwhite!), am plecat intr-o noua plimbare cu mii de km, de data asta prin Caucaz - Georgia, Azerbaijan, Armenia - cu intoarcere prin Turcia si Bulgaria. Cum concediul e standard, iar plimbari sunt multe, aveam doar doua saptamani la dispozitie, asa ca trebuia sa luam un ferry peste Marea Neagra - am decis noi la dus, ca sa vedem “miezu’” la inceput, odihniti. Ma prezant eu cu lista de intrebari pe mail la nenea bulgaru’ mariner cu care mai fusesera si altii, “no problem no problem”, cica sa-i scriu din nou cu doua saptamani inainte, sa ne treaca pe lista. Booooon. Noroc cu nerabdarea, ca i-am scris din nou cu o luna inainte, ca sa aflu ca nava e la doftor, si pas plimbare dinainte sa inceapa. E, dar cum se stie ca planul B iese de multe ori mai bine ca planul A, aflu de un alt ferry, cam la aceiasi bani, un pic mai rapid (credeam eu - pampampam!), da’ din Odessa. Lux, bifam inca o tara nevizitata! Refac repejor traseul, bag o zi de vizitat Odessa (pentru ca ferry-ul, manca-l-ar mama, pleca duminica seara), si voila: De ce bucatica mov cu trenul? Pentru ca motive, dar sa ajungem pana acolo. Intre timp eu ma uitam cu mare drag la opera mea si radeam ca hiena ca Georgia o s-o atacam ca armatele invadatoare, pe mare, pe uscat, si… pe sine? (Eu stiu? Poate or fi fost si invazii cu trenul). Pe El Capitan incepe sa-l ia o usoara durere de cap, adunand kilometrii. Ii trece… Mai numaram noi niste zile, ore, minute... Ajunge si comanda de genti si tankbag cam in ultima clipa, si uite ca vine ziua cea mare. Sambata. Suna ceasul la 6. O formalitate pentru unii dintre noi care n-au dormit oricum toata noaptea vazand Svan-uri si baloane cu aer cald pe tavan. Se prezinta si o pereche de parinti, inarmati cu camera video si multe batiste, si ne apucam sa instalam bagajele pe motor. Draci, cum veneau astea? Parca au mers mai usor ieri, la proba… Suntem nervosi, grabiti, si nerabdatori. Terminam intr-un final cu bagajele, ne imbarcam, facem cu manuta, si ii dam bice… Si pana la primul semafor, parca deja e soare. La primul camp deja suntem in concediu. Iupiiii! Pana la vama moldoveneasca nimic deosebit de interesant. Suntem inca acasa, nu se pune. Si apoi au inceput vamile… Ca sa ne facem introducerea in laitmotivul excursiei - statul in vama - incepem glorios cu vama Giurgiulesti, peste pod si o cale ferata mai ceva de circulata ca liniile din Gara de Nord. Ne instalam comod in coloana, si ne amuzam fiecare cu ce poate. Unii admirand peisajul sauvage local… ...altii trosnind gimbal-ul de pe casca altora si chicotind incontrolabil cand revine hopa mitica… Intr-un final se aliniaza planetele si ne punem si noi in miscare, primiti cu bratele deschise pe teritoriul fratilor moldoveni. Drumurile moldovenesti sunt… pitoresti, sa zicem, cu dune de nisip in curbe si varii oratanii traversand agale. Ooo, daca stiam noi in momentul ala cat ar trebui sa le apreciem cat inca sunt asa (drumurile, nu orataniile). De asemenea, incepe sa se faca simtit fenomenul Lada, omniprezent de practic doar cativa km mai incolo. Dar cum ne departam putin de granita, drumurile devin totusi interesante, as putea spune chiar frumoase, cu dealuri si vai micute in succesiune rapida, chiar daca hartoapele le fac sa ne aminteasca vag de montagne russe-ul din Orasel (pentru Bucurestenii dintre noi). Si iaca, repejor, apare si granita cu Ucraina, unde, cum altfel?, ne asezam iar comod la coada. Trece si ne aduna pasapoartele o don’soara tinerica, draguta, da’ cu AK-u’ pe spate si fara simtul umorului, asa ca imi iau gandul (scurt, de altfel) de la selfie cu ea, si ma duc sa pozez mai bine floricele pe campii. Intre timp il aud pe Robert in surdina satisfacandu-i curiozitatile apropo de motoare unui padre de familia dintr-o masina de langa, posesor al celui mai dulce grai de Galati. O data intrati in Ucraina, drumurile devin in mod interesant si mai proaste, cu portiuni unde trebuie sa facem slalom printre exacavatoare, masini si autocare, toate pe un foarte util substrat de pietris afanat, sau (in cazurile fericite) pe ceea ce a fost candva acum mult timp un fel de asfalt. Pe la 6 seara ajungem in Odessa, zacem un pic prin camera, si iesim la plimbare (si mai ales la haleala). Cu burtile pline, abordam orasul cu un aer usor filosofic, de oameni abia plecati de acasa de o zi, si o luam vitejeste la pas pe la toate stelutele pe care, in naivitatea mea, le pusesem cu darnicie pe harta. Odessa e un amalgam interesant de paragina sovietica, santiere aparent uitate, si oaze de animatie si culoare. Parca mai tristut decat Bucurestiul, dar cu acelasi aer ca incearca din greu, totusi. Puncte bonus cui stie ce scrie deasupra lui El Capitan. Si schlafen… A doua zi ne trezim devreme, lasam bagajele la cazare, si-l luam pe Jinks la o plimbare scurta pana la celebrele Katakomby de sub Odessa, sau cel putin singurul lor punct vizitabil (fara ranga). Noroc cu stelutele mele pe harta si cu Gogu Gipiesu’, ca altfel ar fi fost cam greu spre imposibil de gasit, pe la marginea orasului, in semi-camp, si cu singurul indicator la vreo 50m de intrare. Oricum, drum pitoresc pana acolo, si mai socializam si noi cu soferii ucraineni. Dar acolo liniste si pace, si totul inchis cu lacat. 2500 km de catacombe labirintice, diverse legende cu adolescenti rebeli rataciti prin ele de-a lungul timpului si gasiti dupa cativa ani, crame clandestine bine ascunse prin tuneluri, si noi sa nu vedem decat doua porti incuiate?! Dam peste un nene asteptand autobuzul un pic mai incolo, si reusesc sa-l fac sa-mi arate pe degete la cat se deschide monumentu’ (is ambasador au ba?) si aparent avem noroc, in vreo 15 minute ar trebui sa apara cineva. Bene, intre timp pozez ce pot printre gratii, si descoperim un fel de anticamera pe care ori au uitat s-o inchida, ori, ne dam noi cu presupusul, au lasat-o de entertainment pentru turisti nerabdatori ca noi. Trec cele 15 minute… si alte 15… si altele…. Tocmai cand dadeam sa plecam resemnati apare Natasa. Natasa nu vorbeste boaba de engleza si nici cu limbajul semnelor nu pare sa se descurce stralucit, dar are un manunchi de chei, ceea ce e tot ce ne trebuie. Credem noi… Descuie tacticos portile, da un telefon, ne face semn sa asteptam, si se piteste intr-un birou mic cu un ventilator mare. Mai trec 15 minute. Apare o familie de turisti ucraineni. Asteapta si ei. Alte 15 minute. Deja e tarziu si noi avem un ferry de prins. Daca stiam noi cate ore urma sa asteptam degeaba in ziua aia, poate am fi asteptat-o si pe Natasa 2, dar cum nu stiam, ne multumim cu pozele pe care am reusit sa le furam prin porti, si plecam inapoi dupa bagaje. Ajunsi inapoi la cazare, ne echipam de drum si ne indesam averea lumeasca in genti si topcase. Hmm… Poate am exagerat un pic cu proviziile de fructe pentru ferry. Unii dintre noi se cred marinari panditi de scorbut in lunile petrecute pe mare… Ne urnim din loc si mergem la Borey, o cladire administrativa de langa port, unde aflasem eu ca trebuie sa ne facem un fel de check-in. Acolo prima surpriza, mi se spune ca nava nu mai ajunge in Batumi, cum scria pe rezervare, ci in Poti. “Da’ tot marti la pranz, da?” “Da, da, no problem no problem, tot marti la pranz”. Ioi… Incepe sa-mi dea palpitatii acest no problem, no problem. Imi da nenea biletul si imi zice sa mergem intr-o benzinarie 1-2 km mai in fata, si vine cineva sa ne ia de acolo. O.... K.... interesanta procedura, dar in fine, oricum trebuia sa bagam benzina. Mergem, alimentam, dam din manute ca e un fel OMV cu Viva, bagam traditionalul jus d’orange, luam in fund o bordura langa motor si ne punem pe asteptat… Si nimic. Se apropie ora la care scria pe rezervare ca ar incepe imbarcare. Hmm… hai inapoi la Borey, poate n-am inteles eu bine. Acolo, revelatie, nici nu oprim bine langa intrare, cand vedem patru motoare, doua Africane, un Transalp, si un R1200GS, toate noi, perfecte si lucioase, toate cu bagaje, stegulete, si Touratech pe toate partile. Si asa i-am gasit pe Thomas si trupa lui de lituanieni, in drum spre Georgia si ei, pe acelasi ferry. Intram cu ei in vorba, si aflam doua lucruri importante. Primul, ca ei vorbesc fluent rusa, glory hallelujah!, si al doilea, ca inteleseseram noi bine ca vine cineva sa ne culeaga din benzinarie, doar ca in partea asta de lume notiunile de timp sunt… altfel. Asa ca ne intoarcem in benzinarie, si ne asezam iar comod. Intre timp apare si Wolfgang, un austriac tacut pe un alt R1200GS inmatriculat in Germania. Si ne intoarcem cu totii la activitatea zilei, asteptatul… Pe la al patrulea jus d’orange, cand Liuba, responsabila cu portocalele, crescuse probabil deja doza la doua flegme per pahar, apare un nene grabit intr-un Renault vechi de cand lumea, cu o lista de pasageri in mana si o apriga dorinta de adunat pasapoarte. Fericire de jur imprejur, ne zice ca se intoarce in 20 de minute cu hartiile de imbarcare. Alte 4 ore mai tarziu….. Ne vedem in final cu totii la baza mamutului care ne va fi casa in urmatoarele cateva zile. Inca o portie de dat cu subsemnatul si ni se face semn ca ne putem imbarca, la mare fix sa prindem apusul romantic peste tiruri. Dimineata se infatiseaza cu un anunt plictisit in rusa, informand (am suspectat noi) stimatii pasâjerî ca masa e pusa. Foame mare, sarim noi din pat, ne aranjam ca doua floricele ce ne aflam (ca doar nu vrem sa ne infatisam neingrijiti in fata fratilor tiristi), si ne prezentam in sala de mese. Masa se prezinta si ea. Facem cunostinta cu prima din multele forme si culori de terci pe care le vom afla in cursul (relativ) scurtei noastre calatorii pe mare. Cumva mimoza din mine a avut de fiecare data oares’ce retineri in a poza fascinata meniul amorf cand tiristul de langa mine (acelasi la fiecare masa) parea de-a dreptul incantat de fiecare noua variatie a ferry haute cuisine, dar trebuie sa recunosc ca pelmenii (una din cine) mi-au placut, asa ca i-am pozat sincer, fara teama de acuzatii de hipsterism. Dupa micul dejun am mai schimbat o vorba cu lituanienii, de trasee, plimbari trecute si viitoare, motoare, si “A, voua nu v-au zis? Ajungem miercuri dimineata, nu marti la pranz.”. Bun asa. OK, nu e chiar grav, ii dam blana pana-n Mestia si plecam direct spre Ushguli, in loc de a doua zi, cum era planul. Daca ajungem in Poti la 6 dimineata, cum le-au zis lor, cat poate dura pana suntem pe drum? O ora? Doua? LOL… Impacati ca toate-s bune si ca avem timp sa recuperam intarzierea, revenim la oile noastre lenese, de doua zile pe mare, cu absolut nimic altceva de facut decat mancat, dormit, si citit. N-am idee cu ce se delecta El Capitan, dar eu ma simteam minunat in compania lui Sir Terry Pratchett. Si asa au mai trecut doua apusuri… Miercuri dimineata, Ziua Debarcarii! La propriu. Sau cel putin speram noi, desi dupa cum se miscau lucrurile la 6, cand teoretic trebuia sa fim in port, realitatea cruda a unui plan bun dus pe apa sambetei radea de noi si de naivitatea noastra. Am fost gata de debarcare la 12… Mai pierdem inca vreo juma de ora cu un zigzag demn de Benny Hill intre cele trei iesiri din port, fiecare paznic/vames ridicand din umeri si pasandu-ne la urmatoarea, dar ne vedem intr-un final iesiti din port si pe pamant georgian. Nu mai ajungem in Ushguli azi. Dar nu-i bai, mai schimbam o data planul. Deocamdata ne bucuram sa fim din nou pe pamant uscat, si suntem nerabdatori sa ajungem odata in Mestia, in acel Svaneti de care am citit si vazut atatea. Cum bine mai zicea cineva tot prin partea asta de lume, blanaaaaaaa!!!! [Va urma…]

A fost ruperea de ceea ce sunt in viata civila, de ai mei, de locuri mele. Ruperea de prezent. Intrarea in atemporal. Intrarea in faurirea memoriilor prin fragmentarea de timpul continuu si monoton al vietii "normale". Acest apendice al vietii, numit: altceva, concediu, drumetie, extraordinar, excursie si in cate alte moduri poate incepe numai prin sfaramareea prezentului in varianta sa confortabila. Poate incepe numai prin rupere. Am facut pasul.