Caută în comunitate

Ajuns acasa, debarcat bagaje, dat jos doua degete de praf si jeg, descalcit claia de par, dormit trei zile… Amu’ hai sa si povestim, zic. Da’ sa ne prezentam intai. Micul nostru echipaj e format dintr-un El Capitan - Robert (don' sofer, entuziasmat oricand sa dea la cheie si surubelnita pe marginea drumului), una bucata sac de cartofi cu inclinatii artistice - subsemnata Catalina (omu’ cu planu’ si hartiile), si al nostru drag bombanitor portocaliu - Mr. Jinks (un KTM 990 SM pe care l-am cautat in lung si-n lat special pentru excursia asta, si care nu ne-a dezamagit in niciun moment, desi aici cred ca are si stimabilul Axa un merit ). Dupa cateva luni de planificat, dat mailuri in dreapta si-n stanga, si citit pe la altii (bogdaproste tiyuta si mrwwwhite!), am plecat intr-o noua plimbare cu mii de km, de data asta prin Caucaz - Georgia, Azerbaijan, Armenia - cu intoarcere prin Turcia si Bulgaria. Cum concediul e standard, iar plimbari sunt multe, aveam doar doua saptamani la dispozitie, asa ca trebuia sa luam un ferry peste Marea Neagra - am decis noi la dus, ca sa vedem “miezu’” la inceput, odihniti. Ma prezant eu cu lista de intrebari pe mail la nenea bulgaru’ mariner cu care mai fusesera si altii, “no problem no problem”, cica sa-i scriu din nou cu doua saptamani inainte, sa ne treaca pe lista. Booooon. Noroc cu nerabdarea, ca i-am scris din nou cu o luna inainte, ca sa aflu ca nava e la doftor, si pas plimbare dinainte sa inceapa. E, dar cum se stie ca planul B iese de multe ori mai bine ca planul A, aflu de un alt ferry, cam la aceiasi bani, un pic mai rapid (credeam eu - pampampam!), da’ din Odessa. Lux, bifam inca o tara nevizitata! Refac repejor traseul, bag o zi de vizitat Odessa (pentru ca ferry-ul, manca-l-ar mama, pleca duminica seara), si voila: De ce bucatica mov cu trenul? Pentru ca motive, dar sa ajungem pana acolo. Intre timp eu ma uitam cu mare drag la opera mea si radeam ca hiena ca Georgia o s-o atacam ca armatele invadatoare, pe mare, pe uscat, si… pe sine? (Eu stiu? Poate or fi fost si invazii cu trenul). Pe El Capitan incepe sa-l ia o usoara durere de cap, adunand kilometrii. Ii trece… Mai numaram noi niste zile, ore, minute... Ajunge si comanda de genti si tankbag cam in ultima clipa, si uite ca vine ziua cea mare. Sambata. Suna ceasul la 6. O formalitate pentru unii dintre noi care n-au dormit oricum toata noaptea vazand Svan-uri si baloane cu aer cald pe tavan. Se prezinta si o pereche de parinti, inarmati cu camera video si multe batiste, si ne apucam sa instalam bagajele pe motor. Draci, cum veneau astea? Parca au mers mai usor ieri, la proba… Suntem nervosi, grabiti, si nerabdatori. Terminam intr-un final cu bagajele, ne imbarcam, facem cu manuta, si ii dam bice… Si pana la primul semafor, parca deja e soare. La primul camp deja suntem in concediu. Iupiiii! Pana la vama moldoveneasca nimic deosebit de interesant. Suntem inca acasa, nu se pune. Si apoi au inceput vamile… Ca sa ne facem introducerea in laitmotivul excursiei - statul in vama - incepem glorios cu vama Giurgiulesti, peste pod si o cale ferata mai ceva de circulata ca liniile din Gara de Nord. Ne instalam comod in coloana, si ne amuzam fiecare cu ce poate. Unii admirand peisajul sauvage local… ...altii trosnind gimbal-ul de pe casca altora si chicotind incontrolabil cand revine hopa mitica… Intr-un final se aliniaza planetele si ne punem si noi in miscare, primiti cu bratele deschise pe teritoriul fratilor moldoveni. Drumurile moldovenesti sunt… pitoresti, sa zicem, cu dune de nisip in curbe si varii oratanii traversand agale. Ooo, daca stiam noi in momentul ala cat ar trebui sa le apreciem cat inca sunt asa (drumurile, nu orataniile). De asemenea, incepe sa se faca simtit fenomenul Lada, omniprezent de practic doar cativa km mai incolo. Dar cum ne departam putin de granita, drumurile devin totusi interesante, as putea spune chiar frumoase, cu dealuri si vai micute in succesiune rapida, chiar daca hartoapele le fac sa ne aminteasca vag de montagne russe-ul din Orasel (pentru Bucurestenii dintre noi). Si iaca, repejor, apare si granita cu Ucraina, unde, cum altfel?, ne asezam iar comod la coada. Trece si ne aduna pasapoartele o don’soara tinerica, draguta, da’ cu AK-u’ pe spate si fara simtul umorului, asa ca imi iau gandul (scurt, de altfel) de la selfie cu ea, si ma duc sa pozez mai bine floricele pe campii. Intre timp il aud pe Robert in surdina satisfacandu-i curiozitatile apropo de motoare unui padre de familia dintr-o masina de langa, posesor al celui mai dulce grai de Galati. O data intrati in Ucraina, drumurile devin in mod interesant si mai proaste, cu portiuni unde trebuie sa facem slalom printre exacavatoare, masini si autocare, toate pe un foarte util substrat de pietris afanat, sau (in cazurile fericite) pe ceea ce a fost candva acum mult timp un fel de asfalt. Pe la 6 seara ajungem in Odessa, zacem un pic prin camera, si iesim la plimbare (si mai ales la haleala). Cu burtile pline, abordam orasul cu un aer usor filosofic, de oameni abia plecati de acasa de o zi, si o luam vitejeste la pas pe la toate stelutele pe care, in naivitatea mea, le pusesem cu darnicie pe harta. Odessa e un amalgam interesant de paragina sovietica, santiere aparent uitate, si oaze de animatie si culoare. Parca mai tristut decat Bucurestiul, dar cu acelasi aer ca incearca din greu, totusi. Puncte bonus cui stie ce scrie deasupra lui El Capitan. Si schlafen… A doua zi ne trezim devreme, lasam bagajele la cazare, si-l luam pe Jinks la o plimbare scurta pana la celebrele Katakomby de sub Odessa, sau cel putin singurul lor punct vizitabil (fara ranga). Noroc cu stelutele mele pe harta si cu Gogu Gipiesu’, ca altfel ar fi fost cam greu spre imposibil de gasit, pe la marginea orasului, in semi-camp, si cu singurul indicator la vreo 50m de intrare. Oricum, drum pitoresc pana acolo, si mai socializam si noi cu soferii ucraineni. Dar acolo liniste si pace, si totul inchis cu lacat. 2500 km de catacombe labirintice, diverse legende cu adolescenti rebeli rataciti prin ele de-a lungul timpului si gasiti dupa cativa ani, crame clandestine bine ascunse prin tuneluri, si noi sa nu vedem decat doua porti incuiate?! Dam peste un nene asteptand autobuzul un pic mai incolo, si reusesc sa-l fac sa-mi arate pe degete la cat se deschide monumentu’ (is ambasador au ba?) si aparent avem noroc, in vreo 15 minute ar trebui sa apara cineva. Bene, intre timp pozez ce pot printre gratii, si descoperim un fel de anticamera pe care ori au uitat s-o inchida, ori, ne dam noi cu presupusul, au lasat-o de entertainment pentru turisti nerabdatori ca noi. Trec cele 15 minute… si alte 15… si altele…. Tocmai cand dadeam sa plecam resemnati apare Natasa. Natasa nu vorbeste boaba de engleza si nici cu limbajul semnelor nu pare sa se descurce stralucit, dar are un manunchi de chei, ceea ce e tot ce ne trebuie. Credem noi… Descuie tacticos portile, da un telefon, ne face semn sa asteptam, si se piteste intr-un birou mic cu un ventilator mare. Mai trec 15 minute. Apare o familie de turisti ucraineni. Asteapta si ei. Alte 15 minute. Deja e tarziu si noi avem un ferry de prins. Daca stiam noi cate ore urma sa asteptam degeaba in ziua aia, poate am fi asteptat-o si pe Natasa 2, dar cum nu stiam, ne multumim cu pozele pe care am reusit sa le furam prin porti, si plecam inapoi dupa bagaje. Ajunsi inapoi la cazare, ne echipam de drum si ne indesam averea lumeasca in genti si topcase. Hmm… Poate am exagerat un pic cu proviziile de fructe pentru ferry. Unii dintre noi se cred marinari panditi de scorbut in lunile petrecute pe mare… Ne urnim din loc si mergem la Borey, o cladire administrativa de langa port, unde aflasem eu ca trebuie sa ne facem un fel de check-in. Acolo prima surpriza, mi se spune ca nava nu mai ajunge in Batumi, cum scria pe rezervare, ci in Poti. “Da’ tot marti la pranz, da?” “Da, da, no problem no problem, tot marti la pranz”. Ioi… Incepe sa-mi dea palpitatii acest no problem, no problem. Imi da nenea biletul si imi zice sa mergem intr-o benzinarie 1-2 km mai in fata, si vine cineva sa ne ia de acolo. O.... K.... interesanta procedura, dar in fine, oricum trebuia sa bagam benzina. Mergem, alimentam, dam din manute ca e un fel OMV cu Viva, bagam traditionalul jus d’orange, luam in fund o bordura langa motor si ne punem pe asteptat… Si nimic. Se apropie ora la care scria pe rezervare ca ar incepe imbarcare. Hmm… hai inapoi la Borey, poate n-am inteles eu bine. Acolo, revelatie, nici nu oprim bine langa intrare, cand vedem patru motoare, doua Africane, un Transalp, si un R1200GS, toate noi, perfecte si lucioase, toate cu bagaje, stegulete, si Touratech pe toate partile. Si asa i-am gasit pe Thomas si trupa lui de lituanieni, in drum spre Georgia si ei, pe acelasi ferry. Intram cu ei in vorba, si aflam doua lucruri importante. Primul, ca ei vorbesc fluent rusa, glory hallelujah!, si al doilea, ca inteleseseram noi bine ca vine cineva sa ne culeaga din benzinarie, doar ca in partea asta de lume notiunile de timp sunt… altfel. Asa ca ne intoarcem in benzinarie, si ne asezam iar comod. Intre timp apare si Wolfgang, un austriac tacut pe un alt R1200GS inmatriculat in Germania. Si ne intoarcem cu totii la activitatea zilei, asteptatul… Pe la al patrulea jus d’orange, cand Liuba, responsabila cu portocalele, crescuse probabil deja doza la doua flegme per pahar, apare un nene grabit intr-un Renault vechi de cand lumea, cu o lista de pasageri in mana si o apriga dorinta de adunat pasapoarte. Fericire de jur imprejur, ne zice ca se intoarce in 20 de minute cu hartiile de imbarcare. Alte 4 ore mai tarziu….. Ne vedem in final cu totii la baza mamutului care ne va fi casa in urmatoarele cateva zile. Inca o portie de dat cu subsemnatul si ni se face semn ca ne putem imbarca, la mare fix sa prindem apusul romantic peste tiruri. Dimineata se infatiseaza cu un anunt plictisit in rusa, informand (am suspectat noi) stimatii pasâjerî ca masa e pusa. Foame mare, sarim noi din pat, ne aranjam ca doua floricele ce ne aflam (ca doar nu vrem sa ne infatisam neingrijiti in fata fratilor tiristi), si ne prezentam in sala de mese. Masa se prezinta si ea. Facem cunostinta cu prima din multele forme si culori de terci pe care le vom afla in cursul (relativ) scurtei noastre calatorii pe mare. Cumva mimoza din mine a avut de fiecare data oares’ce retineri in a poza fascinata meniul amorf cand tiristul de langa mine (acelasi la fiecare masa) parea de-a dreptul incantat de fiecare noua variatie a ferry haute cuisine, dar trebuie sa recunosc ca pelmenii (una din cine) mi-au placut, asa ca i-am pozat sincer, fara teama de acuzatii de hipsterism. Dupa micul dejun am mai schimbat o vorba cu lituanienii, de trasee, plimbari trecute si viitoare, motoare, si “A, voua nu v-au zis? Ajungem miercuri dimineata, nu marti la pranz.”. Bun asa. OK, nu e chiar grav, ii dam blana pana-n Mestia si plecam direct spre Ushguli, in loc de a doua zi, cum era planul. Daca ajungem in Poti la 6 dimineata, cum le-au zis lor, cat poate dura pana suntem pe drum? O ora? Doua? LOL… Impacati ca toate-s bune si ca avem timp sa recuperam intarzierea, revenim la oile noastre lenese, de doua zile pe mare, cu absolut nimic altceva de facut decat mancat, dormit, si citit. N-am idee cu ce se delecta El Capitan, dar eu ma simteam minunat in compania lui Sir Terry Pratchett. Si asa au mai trecut doua apusuri… Miercuri dimineata, Ziua Debarcarii! La propriu. Sau cel putin speram noi, desi dupa cum se miscau lucrurile la 6, cand teoretic trebuia sa fim in port, realitatea cruda a unui plan bun dus pe apa sambetei radea de noi si de naivitatea noastra. Am fost gata de debarcare la 12… Mai pierdem inca vreo juma de ora cu un zigzag demn de Benny Hill intre cele trei iesiri din port, fiecare paznic/vames ridicand din umeri si pasandu-ne la urmatoarea, dar ne vedem intr-un final iesiti din port si pe pamant georgian. Nu mai ajungem in Ushguli azi. Dar nu-i bai, mai schimbam o data planul. Deocamdata ne bucuram sa fim din nou pe pamant uscat, si suntem nerabdatori sa ajungem odata in Mestia, in acel Svaneti de care am citit si vazut atatea. Cum bine mai zicea cineva tot prin partea asta de lume, blanaaaaaaa!!!! [Va urma…]

Estul a fost întotdeauna plin de necunoscut, de promisiunea aventurii, de spații virgine pe hărți și de legende venite pe lungile drumuri ale mirodeniilor. I-a sosit și Odesei timpul, căci de mult o pândeam. Un accident urmat de niște agitație în geopolitica regiunii m-au obligat acum ceva vreme la o schimbare de plan. Crimeea mă mai poate aștepta, însă Odesa nu. Lui Amur îi sfârâie roțile de nerăbdare și plecăm înaintea răsăritului pentru a-l saluta așa cum se cuvine călătorilor, de pe o margine de drum unde iarba pare mai verde ca pe cealaltă parte. Este vina soarelui ce abia s-a scuturat de orizont. Intrarea în Republica Moldova prin vama Galați – Giurgiulești este prima întâlnire cu birocrația fostelor state sovietice, unde în ciuda legendelor urbane nu are nimeni treabă cu mine ci sunt mai degrabă îndemnat de niște fetișcane cu chipiuri prea mari să accelerez până în vama ucraineană. Nici nu este departe – abia am timp să frânez ca să nu intru ilegal în Reni. De unde vin și unde mă duc – eterna întrebare a vameșilor. Crunta trecere în Ucraina este de fapt un interogatoriu blând al unui vameș mirat că nu am la mine mai nimic din ceea ce credea el că aș putea transporta. Ce medicamente am? Dar în gentuţa asta? Dar în asta? Și aici unde am mâncarea? Aha, ăsta e antigelul și ăsta uleiul de motor. Aici ai haine – n-are rost să scotocim. Dar cuţite nu am? Electroșoc nu?! Ba da nene, un arsenal întreg mai complet ca cel din Matrix – te servesc cu ceva? Ne conversăm într-o română cam ruginită și râdem într-o atmosferă destinsă. La final, completează pentru mine o declaraţie pe un formular pe care se înghesuie numai caractere chirilice și mă pune să o semnez. Cică ar scrie că nu am arme și alte chestii periculoase la mine. Câteva ștampile pe diverse bilețele, un altul introduce datele într-un calculator antic, alte ștampile și mi se face semn că am liber la drum după ce livrez în locurile potrivite bilețelele albe și roz, artistic ștampilate mai devreme. Fără șpăgi și fără greutăți, pare aproape ireal față de poveștile altora. Urmez conturul Ucrainei, pe drumul ce mărginește Delta Dunării. Aia a lor, însă cu tânţari la fel de aroganţi dar care bâzâie cu alt accent. Unul mai aspru, cu ondulații chirilice. Spre Akkerman – Cetatea Albă, drumul ce cândva a văzut asfaltul devine ca obrazul ridat al unui bătrân ciuruit de vărsat de vânt. Dâmburi, cratere și șanţuri adânci ce cu greu pot fi evitate. Poate o fi vreun concurs de genul ‘cine reușește să distrugă mai multe mașini pe asfaltul patriei’, căci nici Republica Moldova nu ducea lipsă de niște exemplare strălucite. Decorul devine o alternativă mult mai fericită, iar pe drumul de pământ se circulă vesel cu ceva peste 50km/h. Înălțat în scărițele motocicletei, anvelopele mușcă din pământul întărit și praful se înalță cortină în spate. Este prima oară când aștern sub roți atâția zeci de kilometri pe un drum pe care scutul motocicletei își face cu adevărat datoria. Câteva pietre cât pumnul ricoșează în șleaurile înierbate.Recunosc, ne și alintăm puțin prin lanurile de rapiță că prea frumos se joacă lumina prin ele de una singură. La Cetatea Albă – Akkerman cum îi ziceau otomanii înainte să o transforme rușii în Bilhorod-Dnistrovs’kyi, am surpriza să nu se poată plăti cu cardul. De fapt, cred că subconștientul meu realizase de ceva vreme probabilitatea de a-mi folosi cardul, că prea înregistrasem pe retină câteva bănci de-a lungul drumului. La casă întreb într-o doară de un bancomat, primesc răspuns negativ dar mi se spune să aștept niţel doar pentru a primi un zâmbet și un bilet tipărit, pe care descifrez un discount de 100%. Dintre toate amintirile drumurilor prin lume, micile gesturi și amabilități gratuite ale unor străini se adună într-o colecție a celor mai prețioase momente. Și parcă vin cumva mai ușor atunci când am motocicletul cu mine. Cred că el, Amur, este cel norocos. Zău! Zidurile groase ale cetăţii de la gura Nistrului și de deasupra malului Mării Negre, au ținut piept pe rând triburilor migratoare, cumanilor, bulgarilor, otomanilor, românilor și rușilor. Și prin toate aceste mâini a și trecut mai devreme sau mai târziu. Pierdută de Ștefan cel Mare și niciodată recucerită, a fost o bază excelentă pentru ca otomanii să își lanseze atacurile. Interiorul este destul de gol, vechile case și ateliere fiind de multă vreme reintrate în pământul din care fuseseră ridicate. S-au construit alte ateliere însă, și o parte din ziduri pot fi încă escaladate. Chiar dacă nu se compară cu măreţia Hotinului, infinitatea mării ce-și sparge valurile în pintenul pe care este înălțată cetatea îi conferă sentimentul de graniță a unui fost imperiu. Ultimii zeci de kilometri până în Odesa îi fac într-o întrecere continuă cu micile tancuri denumite comercial Lada, singurele ce pot goni nestingherite prin gropile de aici. Ba mai mult, le bănuiesc de o conspirație – ca ele fiind autoarele craterelor, pentru a putea accelera în voie în timp ce restul mașinilor se târăsc văitându-se din toate șuruburile. Gazda este prin periferiile Odesei, unde “Do you speak English?” este întâmpinat cu “Yes”. Mai departe nu ne-am mai înțeles, însă nu-i bai că oameni suntem și de zâmbete și mimă toată lumea-i bucuroasă. Pentru Amur nu mă tem – îl las în curte într-o companie selectă, a unui vechi Ural adus de un englez tocmai din Tadjikistan. Au impresii de schimbat și povești de la drum lung de depănat. FacebookPinterestWhatsAppEmailFacebook MessengerTwitterGoogle+Share

Topic despre excursia pe care am facut-o vara asta impreuna cu Phor Marston (Honda VFR 800 Vtec ABS) si MVA (Honda CBR 1000 RR), eu calarind, ca de obicei, Honda NTV 650 Revere. Dupa cum spune si titlul (ales astfel incat sa nu mai fiu acuzat de pompozitate ), tara terminus si cea in care am stat cel mai mult a fost Cehia, insa am trecut pentru perioade mai lungi sau mai scurte si prin Ucraina, Slovacia si Ungaria. O mica precizare: scriu de pe o tastatura de acum 15 ani cu taste care se tot infunda, probabil ca nu voi reciti, asa ca scuzati de pe acum eventualele greseli. Excursia in cifre: 4125 km, 14 zile, 5 tari, costuri totale si finale pentru mine: ~900 Euro si asta fara economii prea mari ca pana acum (fara cort, fara mancat prea des parizer la supermarket, etc.), 14.08-27.08.2013. Iata si o poza cu harta si linkul ei pe google maps: https://maps.google.com/maps/ms?msid=216374202845881342010.0004ed7d797c7d1c0f867&msa=0 Ziua 1: Matinali, ne-am intalnit la 07:30 la Carrefour Militari si dupa ce am mai pierdut vreo jumatate de ora, am pornit pe autostrada cu destinatia Cluj. Am mers bine, chiar si prin veselia de camioane de pe Valea Oltului, se vedea ca suntem odihniti. Pana la Salina Turda [ http://salinaturda.eu/ ] care era pe lista obiectivelor noastre, in afara de o intepatura de albina/viespe prinsa din mers in gatul lui MVA nu s-a mai intamplat nimic notabil. Am asteptat putin sa vedem daca este alergic si daca-si da duhul si am pornit din nou la drum. Salina din Turda a fost restaurata recent cu fonduri europene din ce am inteles si merita vizitata. In interior poti sa practici tot felul de activitati cum ar fi tenis de masa, plimbari cu barcuta (e un mic lac in interior), mini-golf, bowling, biliard, etc. asta pe langa tratamentele balneare, evident. Singura parte negativa cred ca ar fi coada mare de la lifturi, cel putin atunci cand am fost noi. Alternativa erau multe multe etaje de urcat/coborat pe scari inguste... a fost cam greu cu echipamentul pe noi. Inainte de a ajunge in Cluj, am facut un mic ocol (de vreo 40 km dus-intors) pana la Aghires-Fabrici unde, dupa cum spune si numele localitatii, erau multe fabrici dezafectate intr-un sat, ceea ce-i dadea zonei o infatisare cam dezolanta, dar nu pentru asta am vrut sa mergem acolo. La 5 km de Aghires-Fabrici, intai pe un drum din beton cu multe gropi apoi o ultima portine de drum cu piatra (pe care am rezistat sa mergem doar vreo 200 de m) si inca ~300 m de mers pe jos si sarit santuri ajungi la Laguna Albastra [ http://www.stiridecluj.ro/social/laguna-albastra-o-minune-a-romaniei-care-nu-este-pusa-in-valoare ]. Un lac, nu prea mare, nici prea mic cu o culoare deosebita - dupa cum se vede si in poza din linkul pe care l-am pus - pe care poti sa o admiri, se pare ca, in lumina soarelui. Problema a fost ca atunci cand am ajuns noi, soarele era in spatele norilor si pe cale sa apuna, rezutlatul se vede in poza postata mai jos, insa tot zic ca a meritat. Zona era complet pustie (mai eram doar noi si un localnic care culegea fructe pe un deal), cu o frumusete salbatica. Ajungem si in Cluj [ http://ro.wikipedia.org/wiki/Cluj ], nimerim din intamplare la Hotel Luxor, vis-a-vis de gara, unde negociem un pret bunicel pentru o camera de 3 (110 lei parca si nici nu am auzit galagie de la trenuri) unde, in plus, ne-au lasat sa bagam si motoarele intr-o curte interioara. Dupa o plimbare nocturna prin oras, o saorma, o sticla de vin ars, o bere (pentru care MVA a primit un avertisment scris si multa morala din partea jandarmeriei pentru ca a luat o gura din ea cu un picior pe strada, in afara magazinului - na, jandarmeria e mai bine sa-si faca treaba decat sa nu si-o faca) si o ploicica care ne-a dat emotii pentru a 2-a zi, ne-am dus la somn. - prima poza la Carrefour Militari - Salina Turda vazuta de sus - in tunel catre salina - la intrare - catre Laguna Albastra - la Laguna Albastra - seara prin Cluj - mai multa ordine ca in poza asta nu cred ca a fost vreodata cu restul revin mai tarziu sau zilele urmatoare