Bosnia, moja srce, ja te volim

[textoru]

Foarte misto, hai cu continuarea.

 

De asemenea, as vrea sa stiu care au fost locurile pe care ai vrea sa le revezi, daca ai mai merge prin zonele respective.

 

Cred ca as vrea sa revad tot. In tura asta am fost, pentru ca intotdeauna am vrut sa fac o tura pe drumuri mai putin umblate. Chestia asta o fac in Romania de vreo 4-5 ani, in fiecare vara imi construiesc un traseu de vreo 1600 - 1800 de km pe cit posibil pe judetene, comunale si forestiere. Nationalele sunt doar bucati cit mai scurte de legatura. Acelasi lucru l-am vrut si in tura asta, mai ales ca am vazut ca e posibil din postarile de pe ADVrider. Oricum , la anul vreau sa fac ceva similar in ex-Yugoslavia dar pe cit posibil cu mult mai mult off-road. Sper sa pot si sper sa vina si July cu mine.

 

Acum, continuarea:

 

Day 4

 

“Azi avem mult macadam?” July se uita la mine ca un copil la care i-ai dat o gramada de teme, si dupa ce le-a facut ,spera ca nu-i spui ca mai are vreo 3 pagini de scris. Diplomatia rabufneste din mine: ”avem ceva , dar nu cred ca e foarte mult”. “ Si nici foarte greu”, completez. Apare un zimbet timid si total neincrezator. Ma cunoaste prea bine ca sa mai muste momeala.

 

Dupa ziua de ieri, azi ne-am trezit cam tepeni. La micul dejun le-am golit la oamenii de la hotel platourile. Cum ieri am mincat numai pe fuga, azi am vrut sa fim burtile pline de dimineatza.

 

Dupa incarcarea bagajelor pe cai si bagat benzina, am pornit de la Mostar spre Potoci, pe drumul national spre Sarajevo. De la Potoci, evident ca am iesit din national luind-o la dreapta pe drumul regional R435a si am inceput sa urcam in masivul Prenj . Drumul merge pe o vale care la un moment dat se infunda si de acolo incepe o urcare pe un versant, numai ace de par.

 

Asfaltul este foarte bun si evident ca dam blana in sus si polizam scaritele chiuind.

Ajungem sus in pas si asfaltul se termina.

 

 

Un indicator ne zice ca avem o portiune de vreo 12 km de drum in lucru si neasfaltat. “12 km, e OK” gindesc unii.

Ajungem sus pe un platou alpin si in departare se vede masivul Visočica.

 

 

In directia aia mergem noi si vrem sa trecem mai departe spre Zelengora. Planul ar fi sa ajungem pe seara la Orlovačko Jezero in Zelengora, dar in functie de cum ne miscam se mai pot schimba lucrurile.

Deocamdata mergem pe drumul asta spre Boračko Jezero. Drumul merge pe o curba de nivel, iar in dreapta e un abrupt de ti se ridica blana pe tine.

 

Oricum, drumul este circulat din cind in cind , asa ca nu sunt portiuni grele de trecut.

Dupa cei 12 km mai apare un indicator care zice ca drumul e in continuare asa inca 11 km. Deci mai putin ca prima data, inseamna ca e ok.

 

 

 

Dupa o vreme sub noi se vede Boračko Jezero. Undeva jos de tot. Pe partea cealalta a lui trebuie sa ajungem noi.

 

 

Drumul incepe sa coboare, merge roata pe versanti si vedem lacul aproape de jur imprejur si dupa cei 11 km de macadam dam de asfalt si suntem linga Boračko Jezero.

 

 

Apa e turcoaz , cam ca la toate lacurile care le-am vazut pina acum in Bosnia. Afara e cald de numai, iar lumea se scalda in lac. Fac o propunere in acest sens , dar din regie mi se transmite ca avem destul de mult de mers azi, asa ca sa-i dam bice.

 

Ne mai uitam o data inapoi si zicem “de undeva de acolo sus am venit noi”, dupa care bagam mina in gaz si o luam in lungul vaii riului Neretva pe R436.

 

 

Aici drumul este bun, putem sa mergem mai repede. Traficul este destul de redus si din loc in loc sunt camp-uri de unde se pleaca in ture de rafting pe Neretva. Raftingul in Bosnia cred ca e sport national ca am vazut o gramada de zone dedicate acestei activitati.

 

Evident ca la un moment dat asfaltul se termina si apare si indicatorul care ne zice ca drumul e in lucru si implicit neasfaltat vreo 21 de km. “ Hm, 21 zic. Adica un fel de 12 intors. Sper sa nu mi-o iau”. Sunt pregatit sa dau explicatii dar surprinzator , deocamdata nu mi se cer.

 

 

Drumul urca si coboara, se invirte si suceste pe culme si pe vale si in final ajunge la podul de pe riul Ljuta.

 

 

Podul asta are si el o istorie. De fapt in pozitia aia sunt 2 poduri. Podul vechi si podul nou. Podul vechi a fost aruncat in aer de armata bosniaca ca sa impiedice tancurile sirbilor bosniaci sa inainteze spre Konjic, cu citeva zile inainte de a se incheia prostia aia de razboi. Podul nou a fost construit peste podul vechi care atirna dedesubt. Reconstructia a fost facuta in 2002 de Unitatea de Geniu Spaniola stationata in Mostar. Am vazut multe poze cu podul asta si tare m-am bucurat cind am ajuns acolo. Mai multe informatii despre podul asta le gasiti aici: http://www.nato.int/sfor/indexinf/150/p08a/t02p08a.htm, http://www.nato.int/sfor/indexinf/146/p12a/t02p12a.htm

 

 

De la pod a urmat o portiune de drum asfaltat, dar cam ciudata. Pe asfalt era crescuta din loc in loc iarba si mici arbusti. Dupa vreo 4 km asfaltul s-a terminat si am revenit din nou la macadam.

 

 

Caldura era destul de mare si am vrut sa ne astimparam setea la una din multele cismele pe care le-am vazut pe drum. Ei bine, asta la care am oprit nu mergea.

 

 

Intr-un final am iesit din masivul Visočica si am ajuns in Kalinovik. Eram din nou in Republica Srpska, si stiam asta fiindca scria peste tot. Fiind vremea prinzului, ne-am potolit foamea la o “pekara” si am pornit mai departe spre masivul Zelengora. Obiectivul zilei era Orlovačko Jezero.

 

Dupa Kalinovik am luat-o inspre Jelašca pe R434, si dupa 3 km, asfaltul s-a terminat. Urma o portiune de vreo 30 de km de macadam pina la lac.

 

 

Drumul este destul de OK dar in unele portiuni este spalat de apa, asa ca July nu e foarte fericita.

 

 

Din loc in loc pe drum vedem urme de biciclete, “deci se poate” gindesc si usor usor o dam mai departe. Peisajul in schimb este superb si intr-un final ajungem si la Orlovačko Jezero.

 

 

Lacul asta era un ”must see” pentru mine, deoarece daca il privesti dintr-un anumit unghi are forma Americii de Sud. Dar trebuia privit dinspre Tara de Foc, in schimb eu l-am privit dinspre Mexic.

 

 

Chiar si asa locul e de vis. In plus erau si afine in zona asa ca n-am bucurat de oferta naturii.

 

Cum ziceam , planul initial era sa raminem la lac peste noapte. Dar probabil din cauza florilor de cimp, a ierbii mari sau a asezarii astrelor, m-a apucat un stranut si am facut o rinita alergica, care ne-a determinat sa ne continuam drumul. Nu cred ca era extrem de placut si odihnitor sa stranut toata noaptea in cort. Era oricum abia 5 dupa-amiaza deci timp de mers mai aveam.

 

De la lac am continuat pe R434 inspre Čermeno, unde urma sa iesim in nationalul care vine de la Dubrovnik si merge spre Foča. Avem pina acolo vreo 25 -30 de km de macadam .

 

 

Urcam, urcam si de jur imprejur se vede foarte frumos, iar mersul este intrerupt de sesiuni de fotografie.

 

 

La un moment dat dupa o curba dam de 2 biciclisti care reparau ceva la o roata.

 

 

Ma opresc si intreb daca au nevoie de ajutor. Ei spun ca totul e ok. Apoi ii intreb daca urmele pe care le-am vazut pe drum inainte de lac erau ale lor. Baietii confirma. I-am intrebat ce cauta cu bicicletele alea pe genul asta de drum, si mi-au zic ca fac parte dintr-o cursa de la Bruxelles la Istanbul si trebuie sa parcurga distanta in 14 zile. Erau din Italia si erau plecati de 10 zile de la punctul de start si au luat-o pe drumul asta ca pe harta arata ca e mai scurt si la inceput parea bun. Eroare. Ar fi vrut sa ajunga la Kotor in seara aia dar nu cred ca aveau nici o sansa. Numai pina la national aveau inca 14 km de macadam si deja era ora 6 seara. Pina la urma sper ca au ajuns la timp la Istanbul.

 

Dupa ce am intrat in national am luat-o in directia Foča urmind ca la intersectia cu drumul care vine de la Sarajevo sa trecem pe partea cealalta a vaii riului Drina si sa o luam inspre Crna Gora.

 

 

Fiind deja seara am inceput sa ne cautam un loc de dormit. Cum azi a fost o zi usor solicitanta , m-am gindit sa-i fac un cadou lui July si sa nu dormim la cort. Am vazut un fel de pensiune cu un anunt “biker friendly” si am intrebat de pret. Raspuns: 30 de euro/ camera de 2 si trebuie neaparat sa maninci doar la ei la restaurant. Am mai patit aceeasi chestie in Croatia la Plitvice si am zis ca a doua oara nu o mai musc. Din cauza unora ca astia am ajuns sa evit chestiile “biker friendly”, fiindca sunt friendly doar la inceput, iar dupa ce te prind in mreaja sunt niste scirbosi.

 

Intr-un final am mers la un fel de camping unde am inchiriat o casuta un pic mai mare decit cortul nostru pentru 14 euro/noapte .

 

 

Si fiindca azi am avut “putin macadam” care nici nu a fost “prea greu”, iar eu surpinzator am scapat nebatut cu levierul de July, ne-am cinstit la finalul zilei cu o masa copioasa si bere, dupa care ne-am dus la somn. A doua zi urma sa trecem in Crna Gora.

[cnairda]

Ce tare, am stat acu' un an in aceeasi casuta, la acelasi camping

 

Imi imaginez cum merge berbecutu la gratar dupa o zi de de macadam.

 

[ianachim]

foarte tare

FELICITARI!!!!

multa natura si drumuri prin ea

[dexxter]

hai, ca ramanem "neterminati"

[textoru]

Day 5

 

“Pe cuvint ca azi mergem numai pe asfalt!” Inchid ochii si astept lovitura cu lantzul. Culmea, nu a venit. Ma uit pe furis la July si vad ca se uita spre Drina pe care mai sunt urme mici de ceatza. Probabil a ales sa ma ignore. E ca in povestea cu Petrica si lupul. Voi, sa nu faceti asa, copii.

 

Dupa ce ne-am strins lucrusoarele pe motoare si am dat in noi cu un mic dejun improvizat am pornit spre granitza cu Crna Gora. Drumul era in mod normal asfaltat. Era. Acum e in lucru si a mai ramas asfalt pe jumatate din fiecare banda. Marginile erau cu piatra. Din cauza asta toate masinile mergeau pe mijlocul drumului. Si culmea, toti mergeau spre granitza.

Pina la frontiera am estimat ca erau vreo 12 km si as fi vrut sa gasesc o benzinarie ca sa ma scap de ultimele marci bosniace. Drumul este plin de curbe si un austriac cu un Mertzan se tiraste cu vreo 10 la ora si tine o coloana lunga cam cit China dupa el. Evident ca noi o dam pe linga sa scapam de norul de praf care il ridica. Vad la un moment dat o linie dreapta de vreo 200 de metri si ceva care seamana cu o benzinarie. Dau gaz pe linga austriac si vreo 2-3 din coada cometei lui ca sa scap de praful inecacios care-l ridicau si constat cu “bucurie” ca benzinaria era de fapt granitza bosniaco- muntenegreana. Evident ca si politistul era acolo la “datorie”. La datoria mea, catre el. “ Nu ai voie sa depasesti coloana. 30 de euro tu, 30 de euro el” imi zice si arata si catre July. Imi vine sa-l musc de jugulara si incerc sa-i explic ca am depasit coloana din cauza de praf. Ce sa-i spun ca nu era indicator de depasire interzisa sau linie continua. Evident ca nu functioneaza. Ar minca si el ceva azi, iar din pacate prinzul lui e la mine in portofel. July isi da jos casca si vorbeste cu omul in sirbeste. Asta cind vede ca Jessie cea rosie e condusa de o fata, se taie, si devine indulgent. Brusc ar vrea doar un mic dejun si ala cam atit cit sa nu moara de foame. L-am potolit cu 10 euro. Ne tine omul morala cum ca sa avem grija in Crna Gora ca sunt vreo 80 de tuneluri pe drum inspre Plužine si ca multi au “dat coltul” pe acolo fiindca au mers tare. Noi il asiguram ca nu mergem tare, doar alert, asa ca ne da actele inapoi, si plecam. El s-a dus probabil sa manince.

 

Dupa formalitatile de la vama o luam spre Plužine, pe drumul ala cu peisaje de vis , pe care multi care posteaza pe forumul asta l-au vazut live. N-am reusit sa mergem alert ca ne-am facut capul titirez uitindu-ne la peisaj.

 

 

Drumul asta in lungul Drinei e de vis, dar mi-ar place sa fie mai putin circulat. Deh, obicei rau la mine din cauza off-road-ului facut zilele trecute.

Urmeaza la un moment dat bifurcatia din tunel spre Trsa.

 

 

Vrem sa mergem spre Žabljak prin pasul Sedlo din Parcul National Durmitor. Drumul urca si tot urca in curbe scurte si strinse asa cum ii place voinicului motorizat iar privelistea spre vale te lasa cu gura cascata.

 

 

 

In final ajungem in golul alpin si o luam inspre Žabljak.

 

 

 

 

 

Drumul asta spre pasul Sedlo este foarte frumos. Dar din pacate e un fel de Transalpina. Toate masinile, rulotele, motociclistii, bicicletele din Europa s-au adunat pe drum. Iar mie chestia asta imi place de nu mai pot. Unde esti tu Orlovačko Jezero cu drumul tau pustiu??? Ma adaptez, cu toate ca nu-mi place, si incerc sa ma bucur de peisaj. Un roman cu un Logan de Brasov, zice ca m-am bucurat destul si taie curba, il evit dar ma pleznesc la piciorul drept de niste pietre. Nimic grav, dar totusi neplacut. Ii doresc toate cele bune si ma gindesc ca a batut drumul degeaba pina in Crna Gora, ca nu i-a iesit sa ma loveasca in plin.

 

Dupa baia de peisaj din Parcul Durmitor ajungem la Žabljak si continuam spre canionul Tarei, la Đurđevica Tara, unde e podul peste riu.

 

 

Evident inghesuiala. Motoare, masini, vinzatori . Unii fac o tura pe zip-line si stiu ca senzatia e faina.

 

 

Hotarim ca dam “skip” anul asta la activitatea asta si o luam inapoi spre Žabljak. Depasim pe curbele in sus 3427,68 masini si la un moment dat facem la stinga pe un drum regional inspre Njegovuda si mai departe spre Boan , peste munti. Aici mai intilnim cite o masina cam la 20 km.

 

 

Drumul e ingust, frumos si asfaltat si daca tot e vremea prinzului ne-am oprit la umbra sa mincam.

 

 

Mi-as fi dorit sa ajungem pe seara la Teth in Albania, dar cum socoteala de acasa nu se prea potriveste cu cea din Crno Gora, am renuntat la plan si am zis ca unde ne vine cheful sa ne oprim , ne oprim. Evident ca 40 km in mod normal pot fi facuti cam in 20 de minute, asta daca nu ai vreo 5 munti in fata pe care trebuie sa-i urci si sa-i cobori pe tot felul de curbe.

 

 

La un moment dat am prins 100 de metri de drum drept si am dat gaz. A venit si curba la stinga, pe care am ratat-o si noroc ca acolo era un mic loc de refugiu, fara sant sau parapet pe marginea drumului asa ca m-am oprit in peisaj. Fara stricaciuni, doar cu un pic de puls marit. “ Nu mai dormi si fi atent la drum” mi se sopteste din regie.

 

Intr-un final am ajuns la intersectia cu drumul national de la Podgorica la Kolašin. Cei care au fost vreodata la Budva cu masina pun pariu ca-si aduc aminte cu groaza de acest drum. Este horror. Asfaltul e nou, ca in palma, dar pe fiecare centimetru patrat de asfalt sint 10 masini. Si toate vor sa depaseasca coloana formata pe vreo 4 km. Deci in concluzie e drumul "ideal" pentru motociclit.

 

Dupa 20 de kilometri agonizanti pina la Kolašin, si o evitare la mustata a discutiei pe teme financiare cu niste politisti stationati pe margine, ne-am despartit de nebunie si am luat-o inspre Mateševo cu intentia de a trece muntii mai pe ocolite prin Veruša inspre nationalul de Podgorica – Shkoder (AL).

Drumul merge pe vale si e mult mai racoare. Totusi ni se termina apa la un moment dat si ne oprim intr-ul fel de sat unde se vede ca se exploateaza lemnul. Intram intr-o crisma si intrebam de apa, dar privirile tulburi de alcool de acolo ne transmit clar ca apa nu e buna nici in bocanci, nici la genunchi si implicit nici in stomac.

 

Plecam mai departe. Mai departe, se aude ca noi vrem apa si vedem cum norii se aduna in fata. Eu ma gindeam la apa imbuteliata , nu apa la liber.

 

Dupa Veruša vrem sa ne gasim un loc de campare dar din pacate peste tot e ingradit sau terenul este in panta. Drumul incepe sa urce din ce in ce mai abrupt si terenul devine din ce in ce mai stincos. E clar ca nu e zona de cort. La un moment dat ajungem la intersectia cu drumul care duce spre Rikavačko Jezero. M-as duce acolo, dar bubuie cam tare in fata si in plus e neasfaltat pe vreo 30 km pina la lac si inca 30 dupa lac. Mi-e un pic frica sa intreb, dar nici nu apuc sa zic ceva ca aud : NU !.

 

Deci OK, continuam conform planului initial. Urcam, urcam si la un moment dat ajungem sus in pas. Cind am trecut pe celalalt versant, primul lucru care l-am zis a fost “Uă Focă, sa-mi trag una!!” In fata noastra era masivul Surdup cu lacul Bukumirsko Jezero.

 

 

 

Locul este foarte interesant (http://www.montenegroclimbing.net/en/where-to-climb/87-surdup), asa ca am decis ca acolo dormim. Am dat-o la vale tot cu ochii pe muntii din fata . Dupa ce ne-am pierdut pe un drumeag si un nenea ne-a calauzit inapoi pe drumul bun, am ajuns la lac.

 

 

Pina la lac am facut rost si de apa si evident si o bere de la un fel de “kafana” gazduita intr-un container.

 

Dupa ce ne-am instalat am dat pe seara citeva ture in zona ca sa ne cunoastem cit de cit cu locurile.

 

 

Deja ma gindesc ca o revedere + pierderea de timp prin zona nu ar fi o idee foarte proasta (http://www.summitpost.org/ijovo-ku-ke-planine/526499).

 

Dupa o zi fara macadam dar cu curbe cit pentru 5 ani , a urmat un somn bun. Noapte buna.

[the black rider]

Din cele mărturisite pînă acum, din punctul meu de vedere, de departe, aceasta e tura anului. Felicitări!

[textoru]

Multumesc pentru aprecieri. Nu cred ca poate fi numita "tura anului" pentru forumul asta. Dar pot sa spun ca pentru mine a fost tura anului. Chiar mi-am dorit tare mult sa merg pe unde am mers. Si mi-a placut

 

 

Day 6

 

Vintul a cam suflat toata noaptea si ma asteptam ca dimineatza sa fie nori. Cerul era bec. Lacul la fel. Seara, omul de la “kafana” din container mi-a zis ca apa e calda in lac si pot sa fac baie. Nu l-am crezut,dar cind m-am dus dimineatza sa ma spal am constatat ca avea dreptate. Nu era ea fierbinte, dar nici sa ti se desprinda toate alea de pe tine din cauza frigului nu era. Oricum cresteau nuferi , deci implicit era mai calda decit o apa normala dintr-un lac la 1400 de metri.

 

De la Bukumirsko Jezero am pornit spre tinta noastra : Theth / Albania. De vreo 3 ani m-am tot gindit cum sa ajung acolo, ca am vazut tot felul de poze, care culmea, mi-au placut. Drumul spre granita cu Albania l-am gindit in asa fel incit sa ocolim Podgorica, ca episodul de pe drumul spre Kolašin mi-a ajuns.

Drumul merge pe creasta muntilor inspre Podgorica, iar la un moment dat stiam ca trebuie sa mai trecem o creasta ca sa ajungem in nationalul spre Shkoder.

 

 

Asfaltul este bun , dar drumul e ingust cam cit un Logan.

 

 

 

Dam de un loc plin cu zmeura , asa ca “motociclitul” ia o pauza , pina ne saturam de cules si mincat din oferta zilei.

 

 

Cind m-am documentat si pregatit tura, mi-am trasat trackul GPS pe Google Maps. Aici, in zona asta din Crna Gora am constatat ca mi-am facut bine treaba, fiindca pe Garminul meu nu mai apareau desenate drumuri. La intersectii m-am ghidat dupa track, ca indicatoare nu erau, iar harta de hirtie pe care o aveam era mai aproximativa ca harta piratilor care au ascuns o comoara pe vreo insula pustie.

 

Dupa ce am urcat, am coborit, am virat si la stinga si la dreapta pe toate curbele de pe drumul ala

 

 

am ajuns intr-un sat unde Garminul m-a aratat ca in fata la vreo 1 km este un drum mare. Track-ul ducea intr-acolo asa ca evident ca ne-am dus si noi.

 

 

A urmat una dintre cele mai grele portiuni pe care am facut-o in tura de pina acum. Asfaltul s-a terminat dupa vreo 20 de metri si a urmat un drum de pietris care se misca in toate felurile. Curbe strinse si in panta accentuata, asa ca daca trageam gazul ca sa urc, spatele sarea in toate partile.

 

 

Nici mie nu mi-a fost usor , ce sa mai zic de saraca July.

 

 

Evident ca a urmat si supararea si intrebarea “de ce ai ales drumul asta ??????????” Ce poti sa raspunzi cind femeia e furioasa? Te faci mic, iei figura unui caine batut, si zici adevarul: “credeam ca-i asfaltat si oricum voiam sa ocolesc Podgorica” . Raspunsul era cel asteptat: “ EVIDENT!!! Asa faci intotdeauna. Daca nu-i piatra, e noroi. Daca nu-i noroi , e apa pina in git. Tu te imbolnavesti daca mergi o zi pe asfalt???”

 

Ei pina la urma kilometrul ala s-a terminat si au mai urmati altii 5 , dar mult mai usori.

 

 

Am ocolit si Podgorica, care se vedea destul de fain de pe deal.

 

 

La un moment dat am iesit in asfalt. Eu eram cu ochii amindoi la GPS sa vad pe unde o luam. Cind ma uit la stinga, pe marginea drumului lucrind la radiator erau polonezii mei impreuna cu IMS-ul lor, cu care ne-am cunoscut si vorbit la Lukomir in Bosnia. Ei au venit pe alta parte si voiau sa mearga la Rikavacko Jezero. Ne-am pozat, ne-am bucurat si ne-am despartit, fiecare luind-o pe drumul lui.

 

 

Am coborit spre nationalul de Shkoder printr-o zona unde a fost la un moment dat incendiu. Peisajul arata tare bizar, si mirosea a iarba arsa destul de tare, semn ca nu de mult pe acolo nu prea era bine sa te plimbi.

 

 

La un moment dat ne oprim la o mica pauza de dezmortire si July imi zice: “ Fi atent! In fata este un deal cu un drum care urca in zig-zag. Am vazut de sus ca drumul nu e asfaltat, asa ca sa nu-ti treaca prin cap sa mergi pe el. Si nici nu-mi pasa ca trackul poate iti zice ca pe acolo trebuie sa mergi . Te descurci si faci alta ruta”.

 

 

Era clar, off-road azi = exclus , asta daca nu vroiam sa dorm la noapte afara pe presh si in ploaie. Ne-am continuat drumul, insa eu mergeam cu un ochi la drum, unul la Garmin si unul la dealul in cauza. Pina la urma dealul a ramas in urma. Si falnic si triumfal nationalul de Podgorica – Shkoder ne-a primit cu bratele deschise. Impreuna cu toate masinile si camioanele disponibile.

 

Pe drum spre vama am trecut pe linga o bucata din Skadarsko Jezero aka Liqeni i Shkodres.

 

 

Dupa aia a urmat vama cu Albania, unde politistii de frontiera albanezi au deschis special un ghiseu pentru mine si July. Stiam eu de ce imi place tzara asta. Oamenii sunt prietenosi, iar pe mine ma iubesc de-a dreptul.

 

 

Am continuat pe SH 1 iar la un moment dat am ajuns la intersectia unde trebuia sa o luam spre Theth. Planul initial era ca sa mergem la Theth si apoi sa continuam pe vale inspre Shkoder. Stiam ca e o portiune neasfaltata pina la Theth si apoi inca vreo 60 – 70 de km tot neasfaltati inspre Shkoder. Cum chestia cu dormitul pe presh nu mi se parea o idee buna la acel moment, dupa o consfatuire scurta si cu decizie unanima am renuntat la planul initial si am pornit spre Velipoja , ca sa frecam menta si sa ne odihnim 2,5 zile pe malul marii.

 

Drumul pina acolo e OK, trebuie doar traversat Shkoderul. Sunt obisnuit cu traficul albanez , ca sunt a treia oara pe aici, si la comunicare folosesc gimnastica. Vorbesc atit de bine ca ma dor mainile dupa o vreme.

La intrarea in Velipoja, la umbra unui plop ma asteptau 3 politisti. Cum m-au vazut , unul impreuna cu bastonul lui mi-a iesit in cale.

“ Salut, ce mai faci?”

“Bine , multumesc de intrebare, voinicule politist albanez”.

“ Cu ce motor te dai?”

“ Cu BMW, minca-l-ar tata”

“ Pai viteazule motociclist roman, si eu tot cu BMW ma dau. Hai sa-l vezi!”

Avea omul dreptate. Se dadea cu un F 650 GS si era mandru ca avea vreo 18000 de km cu el. I-am aratat si eu ca am 85000 cu Duki si July 70000 cu Jessie. Respectul lui a crescut pina la nori dus –intors , iar apoi cu stringeri sincere de maini si cu batai amicale pe spate si umeri, ne-am despartit, in timp ce colegii lui il faceau la bani pe unul cu o masina. Ce sa-i faci, daca omul ala nu era motociclist. Ghinion.

 

La Velipoja ne-am cazat la Brian Hotel. In satucul / orasul asta totul e in dezvoltare, cam cum era litoralul romanesc prin anii 90.

 

 

Preturile sunt destul de OK ca am luat camera de 2 persoane cu 30 de euro/noapte. De negociat am negociat cu Ismet , care nu vorbeste decit albaneza. Si eu tot asa, numai ca eu vorbeam cu accent. Asta din cauza mainii stingi ca ma durea un pic de la folosirea manetei de ambreiaj. Cu dreapta vorbeam perfect. Pina la urma ne-am inteles si am devenit si prieteni foarte buni.

 

 

 

Dupa cazare a urmat plaja, cu nisip negru. Si baie. Si iar plaja si iar baie. Din cind in cind am mai si mincat. Asta timp de 2,5 zile.

[tavibasca]

SAL, am citit de la bun inceput, si inteleg ca mai urmeaza povestiri in continuare din aceasta tura impecabila si deosebita pt traseul care in mare parte a fost mai,mult off-road.La noi nu stiu daca gaseai asa un traseu lung fara sa nu ai probleme de obstacole de drum.Ce vreau sa intreb legat de alimentat cu benzina nu ai specificat nimica din ce am vazut ,ai mers cu canistra dupa tine sau cum ai procedat ca nu prea ai specificat aspectul asta mai deloc.Si ca traseu cati km au fost in total si costuri ca banuiesc ca ceva evidenta ai facut la traseul asta ....HAI cu poze si cu trairile de pe acest traseu.....

[textoru]

Day 7 – 8

Cum ziceam. Baie , plaja, nisip negru, mare verde, mincare ieftina si buna. Albania, pe placul meu.

 

Day 9

Dupa atita putoreala abia am asteptat sa ma sui pe cal. Sa stau mai mult de 2 zile la mare fara sa fac nimic, ma indeamna sa-mi tai venele cu pinza de bomfaier. Pinza de bomfaier nu am avut cu mine asa ca am hotarit sa o luam inspre casa. Deci intoarcem mototcicletele spre nord. In planul de azi avem o deplasare pina la Theth, ca l-am ratat la venire, si apoi sa trecem in Crna Gora prin valea Tamare – Vermosh spre Berane (MNE).

Asa ca ne-am luat ramas bun de la Ismet si al lui hotel si ne-am indreptat spre Theth.

 

Traseul spre Theth merge pe o vale destul de larga, iar drumul este asfaltat.

 

 

La inceput nu e cel mai bun asfalt dar apoi, fiindca si albanezii acceseaza fonduri europene si se pare ca le si folosesc cu cap, drumul s-a transformat in unul cu asfalt impecabil.

 

 

Asta ne-a facut sa verificam daca mai stim sa polizam scaritele. Am reusit.

Drumul urca destul de mult, cu niste serpentine foarte imbietoare. Citisem pe net un articol care zicea ca la Theth acum se poate ajunge si cu autoturismele. La cum arata drumul acolo , mi-am zis ca se putea ajunge si cu un Ferrari.

 

 

Asta pina am ajuns sus in pas. De acolo am intrat pe macadam.

 

 

 

Si am coborit vreo 17 kilometri fara motor. Yuppie!!!. A fost chiar fain. Mai nasol a fost ca am ajuns cam pe la jumatatea coboririi o coloana de vreo citeva autoturisme care se tirau pe drum in jos si a trebuit sa-mi pornesc motorul ca sa-i depasesc, iar din cauza drumului ingust si virajat a fost un pic mai cu emotii. Probabil au citit si ei articolul de pe net si l-au crezut.

 

 

Dupa cei 17 km de coborire am ajuns in Theth, unde voiam sa ajung de vreo 3 ani. Locul e foarte fain si zona e dezvoltata pentru turismul montan. De jur imprejur sunt asa numitii Alpi Albanezi din Parcul National Thethi e Valbones. Pentru un iubitor de munte citeva zile in zona promit un timp petrecut cu folos pentru spalarea creierului si ochilor , la ce peisaj e in jur.

 

 

Noi in schimb suntem la finalul vacantei asa ca ne discutam daca facem drumul roata pe vale inspre Shkoder sau ne intoarcem pe unde am coborit. Stiam ca pe vale sunt vreo 70 de km neasfaltati .

 

 

Gindindu-ma ca aveam la dispozitie doar vreo 2 zile ca sa ajungem acasa, ca deh trebuia sa ne intoarcem la lucru de vreo 2 zile, dar ne-am lungit, am hotarit sa ne intoarcem prin acelasi loc. Deci cei 17 km coboriti fara motor , i-am facut in sens invers, evident cu acceleratia in “blana”.Atit de in blana ca ne-a luat aproape o ora sa ajungem sus in pas la asfalt.

 

 

Dupa ce am ajuns si la nationalul SH1 am luat-o inspre Tamare cu directia setata pe granita cu Crna Gora. Albanezii s-au apucat sa reabiliteze si drumul asta, care era considerat pina acum vreo 2-3 ani, unul dintre cele mai periculoase din lume. Pina la Tamare sunt vreo 30 de kilometri de asfalt ca in palma, kilometri asezonati cu serpentine.

 

 

Pe masura ce urcam e din ce in ce mai cald. In departare se vede o bucata din Lacul Shkoder si parca nu m-ar deranja o balaceala, dar lacul e departe si in directia opusa.

 

 

Cind ajungem sus in pas ne oprim la un punct de belvedere si ne pica fata cind vedem ce urmeaza. Vreo 10 – 12 km numai de serpentine in ac de par, o frumusete. Din pacate noi coborim in loc sa urcam acea portiune, dar cred ca pe urcare ar fi un adevarat iures cu o motocicleta de viteza.

 

 

Sus in punctul de belvedere ne intilnim cu un grup de motociclisti slovaci dotati cu niste BMW-uri de 1200 cu care ne impartasim experientele de calatorie. Oamenii ne zic ca dupa Tamare drumul e in lucru si s-au chinuit de numai sa parcurga cei 30 de km de la granita pina la Tamare. Oricum, zona spre care urma sa ne indreptam arata de sus intr-un mare fel.

 

 

Dupa Tamare, evident ca asfaltul s-a terminat. Se vedea ca drumul era in constructie dar nu parea atit de greu cit ziceau slovacii.

 

 

De jur imprejur sunt munti si ma simt de parca as fi pe Pamir Highway.

 

 

Din loc in loc trecem de utilaje care sparg, darima, muta tot felul de pietre si pietroaie ca sa faca posibil asfaltarea acestui drum. Dupa vreo citiva kilometri dam de un italian care venea cu un Dragstar din directia opusa impreuna cu nevasta pe post de pasager. Are o fatza de om terminat, e plin de praf si ma intreaba cam citi kilometri mai sunt de drum neasfaltat. Il asigur ca nu mai e mult si apoi o sa se bucure intens. Il intreb cum e drumul in continuare si dupa fatza lui as zice ca e ori hard enduro ori “apocalipse now”. Vreo 40 de km zice omul.

Noi o dam in continuare , dar eu ma bucur de fiecare metru care il fac. Drumul nu este exagerat de greu, cu exceptia unei mici portiuni unde s-a pus piatra concasata si nu au apucat inca sa o compacteze albanezii mei.

 

 

Din cauza asta cam valsam cu motoarele dar in final biruim sa trecem fara probleme.

Mergind pe vale ma asteptam sa fie mai racoare , dar probabil din cauza pietroaielor de jur imprejur era ca in cuptor. Cu apa de baut aproape pe terminate, am dat de o cismea ridicata in memoria unor eroi albanezi care au avut ceva convorbiri neconventionale cu turcii pe vremuri, si ne-am bucurat de o apa rece si revigoranta. Mai mai ca le-am secat la oameni izvorul.

 

 

Dupa vreo citiva kilometri de macadam si niste cazemate albaneze, intr-un final am ajuns si la Vermosh unde a reaparut asfaltul.

 

 

Pe “tripmeter” arata ca au fost 25 de km neasfaltati. Si ne-a luat cam 2 ore sa-i facem. Daca va dati cu Dragstarul sau o motocicleta grea prin zona, o sa vi se para ca sunt de fapt 40 km si o sa va ia 4 ore. Drumul asta cind va fi gata , o sa fie o “nebunie” de facut cu orice fel de motocicleta. Dar atunci vor fi probabil si un milion de masini pe acolo. Eu m-am bucurat de el , asa cum este acum: mai salbatic. De la Vermosh pina la granita mai e o aruncatura de bat.

 

 

Dupa granita am luat-o inspre Berane, unde pe seara am tras la un hotel pe marginea drumului sa dam jos tona de praf de pe noi , sa mincam portii imense si sa dormim lemn.

[ianachim]

FELICITARI pentru iesire

super peisaje

[textoru]

Day 10

 

E clar , mergem acasa si in spatele nostru ramin atitea locuri faine. Intotdeauna am sentimentul asta cind e finalul unei ture si ma indrept spre casa. De la Berane mai avem vreo 640 km si in plan mai avem un obiectiv de vizitat: zona meandrelor riului Uvac, in Serbia.

Dupa un mic dejun mare cit China, plecam de la hotel Lucas din Berane pe la vreo 9 si ne indreptam spre Rožaje ca mai apoi sa trecem in Serbia. Drumul merge pe o vale paralela cu granita cu Kosovo.

 

 

La un moment dat drumul se bifurca: la stinga Serbia, la dreapta Kosovo. As merge la dreapta dar stiu ca daca o fac o sa am probleme cu granicerii sirbi de fiecare data cind o sa vreau sa intru in Serbia. Renunt la idee si fac stinga.

 

Ajungem si la granita, dar interesant este ca punctele de control intre Crna Gora si Serbia sunt la vreo 4 kilometri distanta unele de altele. Deci o dam prin “no man’s land” un timp.

 

 

Dupa ce intram in Serbia, facem la stinga pe drumul spre Tutin si mai apoi spre Sjenica ca sa ajungem in zona rezervatiei riului Uvac. Partea asta a Serbiei e ceva mai domoala.

 

 

E o zona de dealuri, cu drumuri faine si neasfaltate pe alocuri , iar lucrul care mi s-a parut cel mai interesant, mai ales ca habar nu am avut, a fost faptul ca zona e locuita de sirbi musulmani. Toata zona la sud de Sjenica inspre granita cu Kosovo si spre nord catre Ivanjica e preponderent musulmana.

 

 

Dupa vreo 200 de km de la Berane am ajuns si la meandrele riului Uvac. Zona e foarte frumoasa, pacat ca de la drumul principal nu e semnalizata bine. Eu mi-am facut temele de acasa in ce priveste track-ul GPS si cu toate astea la un moment data m-am incurcat intre drumeaguri. Intr-un final m-am lamurit cum sta treaba si am ajuns la “vidikovac”, adica punctul de belvedere de unde imaginea meandrelor e fantastica.

 

 

 

 

Fiind o zi de luni, am avut si norocul sa fim numai noi doi acolo. Tare frumos a fost. Mai multe despre zona gasiti aici: http://www.uvac.org.rs/eng/index_eng.html

 

Cu ultimul obiectiv din tura bifat, am intors caii spre casa.

 

 

Era deja ora 14 si mai aveam mult de mers.

 

Drumul prin Serbia a fost numai curbe. Am pornit spre Ivanjica iar de acolo am vrut sa iesim la Kraljevo. De la Ivanjica am ales drumul judetean 197 ca parea mai scurt pe harta. A si fost scurt de numai. Vreo 4 milioane de curbe pe 20 de km.

 

 

Dupa Kraljevo , fiind deja destul de tirziu am hotarit de comun acord ca daca vrem sa ajungem in aceeasi zi acasa, va trebui sa facem ceea ce nu ne place de loc. Sa mergem spre autostrada de Belgrad. Asa ca de la Kraljevo am luat-o pe national spre Kragujevac si de acolo catre autostrada. Evident ca pe autostrada e foarte “frumos”. Tiruri, masini, inghesuiala, magnific. Noroc ca nu a fost mult , doar vreo 100 – 120 km.

Cind s-a inserat am ajuns la granita cu Romania. Am trecut repede la noi si am dat-o spre casa bucuros ca nu mai am mult. Am facut pina aici vreo 2200 km in tura asta, fara probleme. In schimb la noi cum am intrat cum era sa o musc: la interval de 200 de metri 2 caini mi-au sarit in fata, un nenea cu un jeep vrind sa ma depaseasca a vazut primul caine si a frinat ca disperatul mai sa intre in mine, iar un pic mai incolo, la iesirea din Moravita un biciclist beat i-a taiat calea lui July in vreo 5 metri. Norocul ei ca a luat hotarirea cea mai buna si a accelerat si a trecut prin fata lui ca daca frina il lua in plin. Asa ca “welcome to Romania” fiindca asa cum zic motociclistii mai batrini “riding by night is looking for trouble”. Cu ochii cit cepele dupa 640 km , pe la 10 seara, am ajuns si acasa, teferi.

 

 

Doamne, multzamu-ti !!!

 

 

Acum partea cifrelor: traseu 2174 km (din care vreo 600 km pe drumuri neasfaltate), consum cca 4 ltr/100 km/ moto, costuri totale (benzina, cazare, mincare, etc) cca 650 euro pt 2 persoane + 2 motoare.

 

 

Cam asa a fost. Mai vreau.