Țara Armânească și 80 de ore

[trasan]

Îmi propusesem de ceva timp să fac o tură până în Peloponez, în care să integrez și o vizită cât mai cuprinzătoare a meleagurilor armânești din Grecia.  Deoarece timpul liber de care dispun a avut parte de o mică reorganizare, am zis ca măcar să evaluez posibilitatea de a face un astfel de drum.

 

 

Așadar, într-o duminică de inceput de iunie, iată-mă părăsind brusc Bucureștiul, la ora 14.30, cu destinația Aminciu (Mețovo). Aveam la dispoziție două zile și jumătate – complet insuficiente, dar varianta era să rămân acasă încă mult timp. Deși mi-ar fi plăcut și mai mult să trec pe la barajul de la Văcea, îmi doream să merg pe oriunde îmi permite timpul, dar cu restricția autoimpusă, de a ocoli orice fel de autostradă.

 

Ajuns la Podul Prieteniei sunt întâmpinat de o coadă consistentă de autovehicule care așteaptă permisiunea de a înainta pe podul în reparații, printre care mă strecor ușor, cu intenția de a găsi un camion mai mare, care să îmi țină umbră; cele treizeci și două de grade mă fierb și pe mine și motorul, încă neobișnuiți fiind cu temperaturile de vară, apărute după o vreme relativ rece. Ei bine, șoferul tirului stătea cu geamurile închise, relaxându-se la răcoarea aerului condiționat, iar tractorul dogorea de mă simțeam ca o pâine pe vatră. Am înțeles atunci că totuși voi trece mult mai repede podul, mulțumind în gând celor ce mă înțelegeau și cerându-mi iertare celorlalți ...

 

Mereu am bucuria de a renunța la centura de la Ruse și la șoseaua europeană în favoarea drumului secundar, paralel, ce trece prin Dve Mogili și mă scoate în funcție de chef, ori la Borovo, ori la Biala. În scurt timp îmi fac plinul cu sugiuc și bragă, căci nu apucasem să mănânc, fac o rezervă serioasă de ayran și mă las purtat de drumul pustiu și bun până la intersecția cu E85, unde mă așteaptă aglomerația: sunt Rusaliile, dar românii sunt pe drum și le place sa forțeze asfaltul.

 

 

Locurile trec unele după altele, fiecare cu parfumul său de iarbă proaspăt cosită, de salcâm, ori pur și simplu de polen sau de tei, așa cum m-a întâmpinat încă de la intrare, Haskovo. De aici virez direct către Most și ma bucur de peisaje în liniște. E cald și numai ayranul reușește să mă mai răcorească. În depărtare se înalță Perperikonul și pe negândite ajung în Kărgeali, de unde drumul principal se eliberează și pot să merg în ritmul meu.

 

La Zlatograd ajung după ceva slalom printre radare, cu puțin înainte să se însereze, adică exact cât să mă cazez și să comand meniul standard: două Șumensko, o chiftea de miel și un patatnik de Rodopi, cu iaurt.

 

 

 

Primele raze de soare mă găsesc deja configurând traseul și încercând să stabilesc o strategie pentru restul turei; de fapt cam acesta va fi programul zilnic: trezirea la 5.00, plimbare, spălat motor (știu, sunt de acord), cazare, spălat lucrurile, cârciumă, iar apoi stingerea la miezul nopții. De data asta nu că fusesem foarte darnic cu uleiul pe lant, dar am uitat ca îl mai unsesem o data și am găsit unsoare peste tot. Așa că am decis să fac puțină curățenie, motiv pentru care am sfârșit prin a face o baie consistentă și mănușilor pe care le lăsasem pe lângă motocicletă, în timpul cât am spălat. Iau în fugă o sticlă de Mihalkovo (de când am fost la izvor am rămas atașat de apa asta – în viziunea mea seamană mult cu Harghita la sticlă) și mă pun în mișcare cu mănușile ude fleașcă, ceea ce a fost foarte potrivit pe căldura care a urmat, cu excepția faptului că toată argăseala și vopseaua erau bine pătrunse în palmele mele; corect, sunt niște mănuși ieftine, dar am scăpat de negreală … la un moment dat …

 

Până la Serres știu bine drumul, dar tot sunt încântat de fiecare kilometru. Salut rapid smochinul care mă ospătează în fiecare toamnă, mă feresc de Xanti prin nord și mă îndrept către Drama. Bucata asta, nu știu de ce, dar îmi place mai mult să o parcurg în sens invers – parcă peisajele sunt mai ușor de observat. Totuși petrec cateva minute la punctul de belvedere de dinainte de Stavrupoli și mă joc cu paznicul foișorului – un câine voinic și răbdător, ce părea indiferent până când întindeai mâna către el. Cineva mă întreabă daca totul este în regulă, iar altcineva oprește mașina și se întoarce câteva zeci de metri pentru a reda viață unei mici candele de pe marginea drumului. Apoi … curbe, câmpuri, măslini, canale de irigație, taverne ori tufe de leandru ce odihnesc privirea, hrănesc sufletul și se plimbă visătoare pe lângă motorul care toarce cuminte.

 

Ceva mai înainte de Triantafillia navigația îmi sugerează un drum de pământ, la dreapta. O grămadă de colb roșu mă aștepta nerăbdător, așa că am hotărît să merg până în localitate și de acolo să mă mai orientez. Nu am regăsit nici măcar un trandafir (triantafilliou), darămite un parc cu trandafiri, așa cum mă așteptam, ci un sat în mare parte depopulat. Alternativa a fost însă un drum mai pietruit și m-am felicitat pentru alegere până când am dat de un nor de praf ridicat de un Suzuki Jimny pe care nu aveam cum să-l depășesc și care nu a vrut nici în ruptul capului să îmi facă loc. Așa că mai bine am luat o pauză lângă un măslin mai posomorît, ocazie cu care am observat că erau treizeci și opt de grade. Cea mai mare parte a zilei cam așa avea să fie.

 

În sfârșit, după vreo trei kilometri ies în drumul regional EO12 (sau de eparhie ) care mă duce șerpuit până la Lahana, unde fac un popas la micul muzeu și îmi trag sufletul de la focul arșiței. În multe locuri sunt monumente ale eroilor locali din războaiele de secol XX. Pare că în general grecii au mult respect față de trecutul lor și mă bucur să regăsesc astfel de atitudine. Cine a avut părinți sau bunici care au luptat în război, ori cine doar a ascultat povești de pe front, ca să nu zic de cine le-a trăit, sigur înțelege la ce mă refer. Aici monumentul a primit o reîmprospătare caducă, dar Averescu elen, de exemplu, se bucură acum de o nouă considerație, sub un strat de bronz strălucitor. Grecii au fost nevoiți să cucerească aici o înalțime dominantă, excelent apărată de bulgari, dar cu pierderi grele au reușit cel mai mare succes din ambele războaie balcanice.

 

 

Intrarea în Salonic era cât pe aici să fie pe de-a dreptul, pe niște poteci de pe dealurile din jur, deoarece navigația se încăpățâna să ocoleasca autostrada care era cam singura cale de acces. Mă întorc și mă îndrept către catedrala Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, Izvorîtorul de mir, pentru a mai vindeca niște amintiri. Orașul e liber atât de trafic cât și de umbră; arde totul, dar nu este adormit. Sunt destui tineri pe stradă, care merg în grupuri mici și discută relaxat, uneori gesticulând. Lângă catedrală sunt câteva locuri de parcare pentru motociclete, dar nu le-am văzut și am parcat sub primul arbore pe care l-am zărit; la plecare am sesizat că eram chiar sub semnul care indica oprirea interzisă și care parea că se topește și el cu tot cu stâlpul pe care era așezat. Am sorbit ultimele guri de apă deja fierbinte și am plecat mai departe fără să arunc nici măcar o privire la marea răcoritor de albastră, pe care îmi venea să o îmbrățișez cu tot cu motor.

 

Cu excepția cătorva mașini cu număr de Albania, care au insistat să își arate nervii până la ieșirea din oraș, nu am avut alte motive de întârziere și am lăsat în urmă Salonicul pentru o șosea nesfârșită și lată, ce părea a fi centrul căldurii Universului: treizeci și opt – treizeci și nouă de grade, dar măcar era variație ...   Între timp Pindul s-a înconjurat de nori precum un vulcan hawaiian de cenușă. Kri-Kri scrie pe toate lăzile frigorifice și nu mai rezist și opresc; oricum, măcar să intru în ploaie răcorit bine. Tipul care mi-a dat înghețata era foarte bine dispus și avea chef de vorbă într-o engleză mai bună decât a mea, dar cu un accent balcanic ce mă ajuta să o înțeleg foarte ușor: mulți clienți erau români și îi amintea cu plăcere. După mai multe amabilități omul mă întreabă dacă am ceva de ploaie la mine și când îi zic ca tot ce am e deja pe mine, începe și râde, dar ajungem amandoi la concluzia că și ploaia e de la Dumnezeu. Ne despărțim după ce m-a îndrumat să mănânc neapărat miel la Aminciu, iar apoi și-a luat rămas bun de la mine, zâmbind și repetând în urma mea pe o voce cântată: „Let it rain! Let it rain!”.

 

Știu bine ce înseamnă să te prindă ploaia și temperatura să scadă dintr-o dată cu multe grade, dar kilometrii rămași mă îndeamnă insistent să continui drumul, fără să mai zăbovesc cumva. În primul rând îmi doresc să prind masa de seară în tihnă și să fac planul pentru ziua următoare, care trebuie să mă aducă acasă pe lumină. Odată cu intrarea în zona colinară, drumul se transformă  într-o plăcere pe care motorul o știe din luncile mărginite de culturi îngrijite ca în Sălaj, căci așa seamană pe aici, și pe care mi-o transmite neîncetat, făcându-ma să uit că nu mai am apă de ceva vreme, iar lipsa de hidratare mă anunța din ce în ce mai strident de sub cască. În Grecia, ca și în Bulgaria, încă sunt multe cișmele funcționale, așa că îmi permit un popas scurt la una dintre ele. A trecut ceva vreme de când am băut apă de izvor – rece, proaspătă, dulce, cu o savoare aparte, întocmai ca apa din fântâna bunicilor, de la care se aproviziona mai multă lume din sat. Ma spăl bine pe față și refac rezerva de apă – de acum și până la final cișmelele vor fi sursa de hidratare principală.

 

Salut cele două nakeduri ce se unduiau în forță pe șosea, de altfel singurele vehicule cu care m-am întâlnit prin locurile acestea și pe care le voi tot revedea inclusiv în Aminciu, apoi mă aștern la drum. E foarte frumos și las și motor, și privire, și minte să umble pe unde își doresc. După o vreme ajung în Ameru (Milea). Fără să fi realizat când am planificat tura, iata-mă acum pe calea bătută atâtea secole de acești oameni bravi, pe care marile imperii nu i-au intimidat, ci dimpotrivă, le-au acordat privilegii. Păstorindu-și lilicile multe, cu steale în frunte și zburând un grai de demult, își doineau pe aici cu vreare, doru la fluiarâ; „Di Aminciu pân'Ameru” e un cântec care mi s-a lipit de suflet. Dincolo însă de sentimentalism, după modelul  lui 'Nea Moni, a cărui poveste are un deliciu special, aș vrea să fac o fotografie alături de indicatorul de la intrarea în localitate, pentru a o trimite unui cunoscut ce poartă același nume. Totuși e târziu și timpul mă vrea mergând, așa că ... merg ... și ... merg ...

 

Imediat în apropiere este rezervația Valia Caldă (oare cum se putea numi altfel?!), pe unde mi-am promis să colind cândva la pas, dar las totul în urmă și mă îndrept inițiatic către cuibul armânesc din Pind. Cu refrenul cântecului în minte (budica-ni … steaua-ni …), trec de bifurcația care duce către Meteora și intru în muntele care între timp s-a eliberat de nori și acum mă răcorește puțintel. Drumul are din loc în loc probleme grave de infrastructura și va trebui refăcut, dar continuă să fie virajat și rapid pentru motor, trecând printre copacii umbroși și pe lângă ceva instalații de schi ce par abandonate, ca mai apoi priveliștea să se deschidă și să mă aducă deasupra căldării în care este amplasat Aminciu.

 

De obicei lămuresc înainte dacă am unde să las motocicleta într-un loc mai sigur, dar de data aceasta am uitat complet. Recepționerul însă mă primește cu multă căldură și mă invită natural să duc agregatul în parcarea subterană, ceea ce m-a surprins destul de tare, cu atât mai mult cu cât îl lăsasem puțin mai departe; eram atât de obosit încât am avut nevoie de puțin timp ca să îmi dau seama de unde știa omul asta că sunt cu mobra … Îmi place în camera, dar mai ales priveliștea de afară mă încântă. Prima dată îmi spăl lucrurile – un obicei deprins din turele mai lungi, când ori udam prea devreme mai multe randuri de haine, ori nu se uscau suficient de rapid și eram nevoit să le îmbrac umede, în frigul dimineții; nu e cazul acum, dar de atunci, cum întrezăresc posibilitatea să le curăț și să le usuc, mă și ocup de ele.

 

   

 

Am aflat unde se mănâncă tradițional și merg în grabă către cârciuma din centru, chiar de lângă platanul secular, dar în drum iau o felie de mețovone – delicatesa locală promovată peste tot și care avea să îmi descopere un gust foarte asemănător cu al cașcavelei; la Festivalul Cașcavelei de la Valea Doftanei sigur se găsește ceva similar. Trimisă pentru a-mi lua comanda, singura persoana de la tavernă care știa engleza îmi propune ceva rapid din bucătăria internațională, având în vedere ora închiderii, dar după ce îi explic de ce am venit la Aminciu, se întoarce după o vreme din bucătărie cu o porție de capră fiartă și una de cucureci, ambele gătite ireproșabil. Ma bucur de atmosferă, de bere și de amintirile de pe drum și, mai mult, aflu că am primit bonus încă o zi de călătorie exact în momentul în care mă pregăteam să stabilesc traseul de întoarcere. Așa că mă relaxez, las orice fel de plan pe dimineață, plec ultimul de la cârciumă, mai vizitez o altă stradă către hotel și las toată răcoarea Pindului și cântecul clopotniței să mă adoarmă buștean.

 

    

Editat Sâmbătă la 15:26 de trasan

[SONYC]

La 18.07.2026 la 18:22, trasan a spus:

Așadar, într-o duminică de inceput de iunie, iată-mă părăsind brusc Bucureștiul

 

Astept gratarul de oaie ca macar sa ma gandesc sa te iert pentru aceasta incursiune secreta!

 

La 18.07.2026 la 18:22, trasan a spus:

îmi fac plinul cu sugiuc și bragă

 

 

Saracii boscheti cat "number two" au vazut de la tine cu meniul asta =))))

 

La 18.07.2026 la 18:22, trasan a spus:

Am aflat unde se mănâncă tradițional și merg în grabă către cârciuma din centru, chiar de lângă platanul secular

 

 

Acolo se mananca cel mai bine, plus ca ai parte si de o vedere pe masura.