namaste

Multumesc mult! Va urma...

Nu inteleg mai nimic din ultimul update al site-ului. A disparut optiunea de post preview sau n-o gasesc eu? Multumesc, inca unul

O sa vina si restul, intr-un ritm lent din pacate. De cand umblu cu doua, nu mai am timp de nimic. Nu va ganditi la prostii, e vorba de doua mobre ce imi consuma tot timpul si banii (nici o urma de regret in propozitia asta). Ajung rar la taste, iar atunci cand o fac nu mai am rabdarea necesara sa scriu si sa incarc poze. O sa termin povestea, fara doar si poate. Imi cer scuze si multumesc pentru intelegere. Andrei.. "Pe parcursul nopții m-am trezit de nenumărate ori din cauza unor foșnete puternice provenite din pătura de arbuști ce separă drumul de terenul agricol. La ora șapte încep să strâng cortul și mă pregătesc de plecare. Deși nu e exagerat de cald în timpul zilei, îmi face o deosebită plăcere să călătoresc dimineața. Mă îndrept către Nazareth, urmând cele mai ocolitoare rute, fără niciun fel de teamă că aș putea alege drumul greșit. Nazaret a fost în perioada antică un sat mic și neînsemnat din Galilea, a intrat in istorie ca locul unde a copilarit Iisus Hristos și a devenit astăzi un oraș modern, cel mai mare oraș arab din Israel, cu peste 60.000 de locuitori, din care mai bine de treime sunt creștini. Important centru economic zonal, este și un loc de pelerinaj pentru creștinii din intreaga lume, peste un milion de turiști venind aici în fiecare an, pentru a redescoperi o așezare devenită legendă, locul unde Iisus a crescut alaturi de părinții săi: Maria si Iosif. Crestinii care vin in asezarea din nordul Israelului au ce vedea, de la Biserica Sf Iosif la Biserica Mensa Christi sau Biserica Bunei Vestiri, numai că de regula aceste lăcașuri de cult sunt foarte aglomerate. Populația predominant musulmană și-a lăsat puternic amprenta asupra orașului, acesta fiind foarte similar cu orașele mici din Iordania sau Siria. E însă mult mai curat și liniștit decât oricare alt oraș din țările vecine prin care am trecut. Deși musulmanii și evreii trăiesc laolaltă în pace, aroma conflictului se simte la fiecare colț de stradă. Petrec câteva ceasuri în biserică ascultând corul care cântă minunat. Înainte de plecare savurez un falafel în timp ce colind străduțele înguste și buticurile arabilor. În seara asta vreau să-mi întind cortul pe malul Mării Galilee și îndrept cercul într-acolo. Îmi amintesc de sfaturile lui Eldad și mă îndrept către sud ocolind marea prin partea vestică. Drumul urcă pe spinarea Golanilor, iar peisajul devine încântător. E atât de liniște încât zgomotul făcut de propria respirație mă agasează. Surprind soarele cald în câteva poze și continui înspre mare. Găsesc aici câteva corturi aruncate aleatoriu și grupuri mici de tineri ce stau la povești. Îmi întind cortul și mă las furat de peisajul apusului. La lăsarea întunericului aprind frontala și scriu grăbit câteva rânduri. Un tânăr vine și mă invită să petrec seara cu grupul lor. Sunt cinci tineri cu vârste cuprinse între 18 si 20 de ani. Le spun că nu știu prea multe despre modul lor de viață și îi rog să îmi povestească despre valorile lor. Încep cu familia, care e extrem de importantă pentru ei și continuă cu armata și statul Israel. Vorbesc cu plăcere despre armată. Trei dintre ei sunt în anul de pregatire psihologică. Au terminat liceul și înainte să înceapă antrenamentul efectiv (care dureaza 3 ani) au la dispozitie un an, în mare parte liber. Îmi povestesc despre necesitatea stagiului militar si modul în care acesta îi maturizează. Își fac de pe acum planuri cu privire la călătoria pe care o vor întreprinde după terminarea armatei cu banii obținuți. În urma efectuării stagiului militar primesc o sumă de bani suficientă pentru a călători un an prin lume și o sumă pentru plata primului an de facultate. Astfel, de cele mai multe ori încep facultatea la vârsta de 24 de ani. Aflu părerea lor cu privire la palestinieni și am impresia că e una necompromisă de îndoctrinare. Spun că evreii sunt de acord cu cedarea unei părți din puținul teritoriu către palestinieni și consideră că linistea e mai importanta decât o bucată de pământ. Mă retrag târziu și plăcut impresionat. Copiii aștia pleacă cu arma acasă după primele zile de armată. Cum ar reacționa un tânăr european daca i s-ar încredința la 19 ani o armă și 2 cartușe?" Reply, pentru urmatorul set de poze...

Alegerea nu e luata. Asta e ceea ce am gasit la un pret foarte rezonabil. Furcile de CRF, chiar daca sunt proiectate pentru o motocicleta de 120 kg cred ca sunt mult mai solide decat cele de Africana. Nu sunt expert in furci de aceea am cerut sfaturi aici. Sunt sigur ca sunt persoane destul de competente care au postat in aria asta. Andrei.. Mesaj completat Mai adaug o intrebarea. Amortizorul de pe CRF 450 poate fi reconditionat sau este sigilat? "Pro-Link Showa single shock with spring-preload, 17-position rebound-damping adjustability, and compression-damping adjustment separated into low speed (13 positions) and high-speed (3.5 turns)" L-as lua si pe asta pentru un transalp pe care il folosesc sa ma dau pe camp. Da-ti-va cu pararea, va rog. Multumesc anticipat.

Nu cred ca greutatea motocicletei e atat de importanta din moment ce o sa ii schimb arcurile si tot ce e necesar. Niste tipi de pe Adv si-au pus de CR 250 cu setarile corespunzatoare. Am gasit o furca de CRF 450R din 2003, cu tot cu jug (care va trece pe la strungar) si roata la 250 de euro in stare buna (spune vanzatorul). Omul mi-a spus ca e o furca foarte solida si fiabila. Dupa o reconditionare si o setare cu arcurile corespunzatoare ar putea face fata la greutatea si drumurile lungi la care o voi supune? Multam pentru raspunsurile prompte, saptamana viitoare vreau sa o ridic daca credeti ca e ok.. Andrei..

Salutare, Vreau sa schimb toata fata unei Africa Twin cu una de KTM. Imi doresc sa o fac mai capabila in teren accidentat si din ceea ce am citit furcile WP sunt o solutie buna. Ce tip de furca s-ar preta, in conditiile in care am nevoie si de fiabilitate (motocicleta de drum lung) ? Sunt multe KTM-uri la dezmembrat, catre ce modele sa ma orientez? Furcile de la 690 si 990 Adventure ar fi ideale, dar nu se prea gasesc. Celelelte modele sunt mult mai usoare si mi-e teama sa nu am probeleme. Multumesc mult. Andrei..

Din pacate in China este foarte greu (sau imposibil) sa ajungi pe doua roti. Exista varianta sa cumperi de acolo un motor, dar momentan nu vreau sa fac asta. Probabil ca in felul asta voi vedea China si India in viitor. Momentan am alte planuri. Mi s-a pus pata pe Rusia, vreau sa vad stan-urile, Mongolia etc. E o zona care devine din ce in ce mai turistica si vreau sa o admir intr-o forma cat mai naturala, asa ca trebuie sa ma grabesc. Obiectivul pentru anul asta este sa construiesc o motocicleta mai capabila decat orice exista acum pe piata si sa dau o fuga pana in Rusia, pentru acomodare. Anul viitor sper sa plec departe si sa transcriu din nou povesti la gura sobei. Continuarea... Solii mării îmbujorate ce își curmă existența pe nisipul din fața cortului mă trezesc suficient de târziu pentru a rata răsăritul. Mi-am promis o zi de liniște, înot și înegrit celule. După câteva ore de înnot și admirat corali cu ochii betegi mă retrag pe plajă, scot hărtiile interzise din căptușeala unei genți și încep să răsfoiesc detalii referitoare la trecerea in Țara Sfântă. Trei granițe leagă Iordania de Israel, doar două permițând accesul autovehiculelor. Relațiile între Iordania și Israel sunt destul de reci, dar nu agresive. Se poate intra în Israel din Iordania și viceversa fără mari probleme. Nu același lucru se poate spune și despre relația Israel – Siria. Dacă nu voi reuși să evit ștampilele de ieșire/intrare la granițele iordaniene și israeliene nu voi putea reintra în Siria. Israel permite accesul cu viza Siriei, daca treci de interviu. Singura opțiune este să conving vameșii să nu-și agite ștampilele printre filele pașaportului meu. Cuprins de curiozitate și fără niciun chef de relaxare și odihnă îmi împachetez frenetic locuința provizorie și pornesc înspre granița care face legătura între Aqaba și Eliat. Ajung în granița pustie în mai puțin de o oră. Grănicerii par foarte serviabili. Le explic că doresc să trec în Israel fără ștampilă și îmi oferă o hărtie pe care să completez datele din pașaport. O completez și achit în jur de 30 de dinari pentru viza de intrare și asigurarea auto. Mă întorc la ofițerul care m-a îndrumat pentru ștampilarea copiei de pașaport și îmi spune că trebuie să îmi ștampileze neapărat pașaportul cu o ștampila neidentificabilă pentru motocicletă. Îi smulg pașaportul din mână și îi explic că nu vreau niciun fel de ștampilă. Într-un final cedează și pune ștampila cu cifre tot pe acea foiță. Îmi vine să-l sărut pe frunte de bucurie. Încalec și părăsesc Iordania cu un zâmbel larg și tâmp. În scurt timp ajung la granița israeliană. Seamănă cu o fortăreață și este păzită de tineri culuriști pregătiți de război. O domnișoară se îndreaptă spre mine și mă întreabă serios daca transport arme, droguri sau hijackeri. Îi răspund râzând că nici un dos de chinez n-ar încăpea în cutiile negre, dar nu pare să guste deloc gluma. În timpul scurtului interogatoriu, colegul ei îmi studiază fiecare mișcare ținând arătătorul pe trăgaci. Tipa pleacă și mă lasă să aștept la umbra soarelui și a puștii. Urmează un control mai sever decât cel dintr-un aeroport. Mi se reține motocicleta pentru inspecția tehnică, timp în care un alt tip mă ia la întrebari de data aceasta în legătură cu viza siriană. Îmi arată că ITP-ul meu o sa expire peste câteva zile, dar trece cu vederea amănuntul. Cartea verde mă scutește de la plata unei asigurări costisitoare. Îi explic și ofițerului israelian că nu vreau viză în pașaport și mă liniștește. Îmi spune însă că nu mă va lăsa să intru dacă nu accept să îmi pună în pașaport o viză neindentificabilă cu cifre arabe, pentru autovehicul. Îl întreb de zece ori dacă ștampila asta îmi poate creea probleme la întorcere și îmi repetă că nimeni din lume nu poate dovedi că viza asta are vreo legătură cu Israelul. Forțat de situație și convins de vameș mă îndrept către zona de așteptare. O dihanie de om se apropie călare pe mobra mea și îmi spune pe un ton grav că totul e în regulă. Toate formalitățile au durat puțin peste o oră, dar m-au extenuat complet. Palestina se transformă acum în Israel, iar teama mea în relaxare. Îi dau un mesaj lui Eldad să îi spun că mâine voi fi în Tel Aviv. Turez mobra încă 30 de minute și opresc pe marginea drumului pentru a mă odihni. Întind cortul și adorm aproape instantaneu. Nerăbdarea mă trezește la prima oră a dimineții. A fost atât de frig în cursul nopții încât cortul e foarte umed pe exteriorul tentei. Șterg tenta și inspir adânc aerul rece și umed în timp ce cortul se usucă. Pornesc agale înspre Tel Aviv uimit de fiecare plantație ce răsare din nisipul irigat. În apropiere de metropola traficul se aglomerează brusc. Urmez indicatoarele si înaintez rapid prin aglomerație folosind banda de urgență, după modelul celorlalți motocicliști. Il sun din nou pe Eldad ștabilim ca punct de întâlnire plaja din Tel Aviv. Ajung cu mult înaintea lui și mă plimb prin zonă, pornesc în căutarea unui bancomat, scot 600 de șekeli (180 dolari) și mă reîntorc în zona plajei. Primesc un mesaj în care îmi spune că ar fi mai bine să ne vedem lângă un centru comercial și pornesc într-acolo. Eldad și Reut sunt exact cum mă așteptam. I-am cunoscut pe ADV Rider, cu câteva luni în urmă. De fapt, fotografiile realizate de Eldad cu ocazia călătoriilor pe două roți m-au făcut să îmi doresc să ajung aici. Nu numai fotografiile sunt culpabile ci și modul călduros în care mi-a răspuns și în care m-a ajutat să îmi pregătesc călătoria. Mă invită la un ceai într-un local simplu : o grădină cu câteva mese și mulți arbori. Vorbim câteva ore despre Israel, despre România și despre noi. Îmi spun ca nu mă pot caza în locuința lor, dar pot sta la tatăl lui Eldad care a emigrat din România la vârsta de șase ani. Vorbesc cu el la telefon și rămân mirat de cât de bine vorbește româna, după peste 10 ani în care nu a folosit-o. Tatăl lui locuiște în Herzillia, un oraș situat la mică apropiere de Tel Aviv. Stabilim să ne întâlnim toți acolo pe înserat și ne despărțim. Parchez mobra lângă Suzuki SV-ul tatălui lui Eldad și dezbrac motocicleta. Română n-am mai auzit de multă vreme și parcă i-am dus dorul. Tatăl lui Eldad o vorbește aproape perfect. Omul ăsta e pur și simplu extraordinar. Peste câteva ore sunt săltat de Eldad și Reut. O seară alături de tineri frumoși condimentată cu multă bere nefiltrată. Se face trei dimineața când revenim la apartament. Mă întind relaxat și fericit pe ceva ce n-am mai atins de 18 zile – o saltea moale. E ora șapte dimineața. Nu visez, dar mi-e greu să-mi regăsesc conștiența. Conștiința îmi spune că probabil nu o merit și n-o pot contrazice. Motocicleta e la fel de extaziată pentru că a scăpat de peste 50 de kilograme de bagaje. Zburdăm pe șoselele line. Am trasat împreună cu Eldad o linie pe harta Istraelului și încerc să o urmez fără să mă las furat de peisaj. Mă retrag pe un forestier de dorul colbului admirat în oglinzi, dar nimeresc pe un drum blocat de un arbore căzut. În scurt timp îmi clătesc ochii într-o mare dulce. Este cel mai mare lac de apă dulce din Israel cunoscut sub numele de Marea Galilee, Marea Tiberias sau Kinneret (pentru evrei). Marea Galileei este menționată atât în Noul Testamnet cât și în Talmud. Este alimentată în principal de râul Iordaniei, blocarea acestuia fiind cauza războiului de șase zile din 1967 când Israelul a cucerit și Golan Heights. Mănânc pe o plajă publică aproape pustie și ațipesc două ore pe o bancă, sub un palmier. Israelul este din toate punctele de vedere o țară extrem de complexă și concentrată. O țară pe care o poți străbate pe lungime (de la N la S sau invers) într-o singură zi. O singură zi în care poți vedea Marea Roșie, Deșertul Negev, Marea Moartă, Marea Galileei, Golan Heights etc. Nu mă grăbesc deci n-o să demonstrez asta și practic. Am ales o perioadă nu tocmai bună pentru a-i contempla înzestrarea naturală pentru că aici e început de iarnă. Decizia e însă una inspirată din punctul de vedere al temperaturii - sunt în jur de 28-30 de grade. Golan Heights au ceva aparte, ceva ce nu pot descrie în cuvinte, ceva ce nici măcar nu am chef să pozez. De altfel, de când am intrat în Israel nu cred că am tras mai mult de 20 de cadre. Nu știu care-i cauza, dar nici nu-mi pasă. Mă plimb pe drumuri lăturalnice și sunt întors din drum atunci când dau peste obiective militare. Simt motociclul ca pe o pereche lejeră de sandale. Ajung la muntele Hermat și fac cale întoarsă înspre sud, cu gândul să campez. Peste 50 de kilometrii mă retrag pe o plantație de roșii culese. Îmi voi petrece noaptea pe nisipul brazdat de vrejii uscați ai unor roșii împlinite. Imi pare rau, dar nu am mai multe poze din partea asta a calatoriei. Promit sa recuperez in zilele urmatoare.. Andrei..

Multumesc mult.. Imi cer scuze pentru modul lent in care decurge naratiunea, dar va asigur ca motivele sunt strict legate de nevoia de a-mi asigura mijloacele necesare pentru urmatoarea calatorie. Ieri am apucat sa transcriu cateva randuri, dar in momentul in care am vrut sa incarc pozele am primit link-ul asta aparent banal : http://www.daciaclub.ro/index.php?showtopic=68087&st=0 . A fost un motiv excelent pentru a alerga dupa ultimul autobuz catre casa, dar a meritat. Maine promit sa postez din nou. Toate cele bune.. Andrei..

Multumesc mult pentru cuvintele frumoase.. Mai sunt putine, reply....

Pe restul le voi pune maine căci tastatura începe să capete alura unei perne.. O seara minunată vă doresc..

Crampoane mari scurmă în nisipul însângerat încă de la primele ore ale dimineții. Nerăbdător, îmi strâng cortul și pornesc către poarta de intrare pentru a căuta un ghid și câțiva turiști cu care să împart costurile. O grupare de indivizi a pus monopol pe deșert acum câțiva ani. Își spun beduini, cu toate că nu s-au născut aici, au site-uri pe internet unde pot fi rezervați, vorbesc fluent limba engleza și sunt excesiv de amabili. Singura modalitate de a pătrunde în deșert este cu ajutorul lor (cu mici excepții). Încearcă să mă convingă că toți turiștii au rezervări făcute, dar decid sa mai aștept pentru că suma minimă pentru patru ore în deșert este de 90 JD (120 $). Nu trec mai mult de zece minute și sunt abordat de un ghid tânăr care îmi face o propunere de nerefuzat: 20 JD pentru o plimbare de patru ore, cu condiția să le spun celorlalți doi care l-au rezervat că sunt un prieten de-al lui. În 30 de minute apare cuplul de spanioli pe care îl așteptam și ne îndreptăm către baza de aprovizionare unde mai așteptăm încă o jumătate de ceas . Cu rucsacii plini de apă și banane pornim spre principalele atracții turistice. Nisipul este galben pal - roșiatic, la fel și munții de gresie sculptați de forțele naturii. Peisajul e superb! Un sentiment de liniște imposibil de descris îmi cuprinde mintea și corpul. Ne oprim în câteva puncte în care staționăm câte 20 de minute, timp suficient pentru a umili obiectivele aparatelor foto. E o metamorfoză de forme și culori cum n-am mai văzut. Wadi Rum e fantastic! După mai bine de cinci ore sunt adus în locul de unde am pornit. Cei doi spanioli au rămas în mijlocul deșertului, singuri, într-un cort din lână. Pornesc înspre Aqaba pentru a căuta un nou așternut de nisip, de data asta pe malul mării. Nu am o distanță mare de parcurs, dar sunt topit de căldura degajată de canioanele pe care le străbat. Mă rătăcesc în oraș, surprind apusul de pe un pod pustiu și ajung pe plaja publică odată cu întunericul. Nisipul nu e tocmai curat, dar nici nu ma așteptam să fie. Montez cortul urmând indicațiile valurilor ce se rasfrâng agale peste nisipul fierbinte, îi mulțumesc celui ce îmi permite să mă descopăr într-un mod atât de sublim și traversez tiptil scurtul prag către visare. Reply pentru mai multe poze..

Multumesc mult...

Reply...

Celebra "piatră" a nabateenilor promite să-mi strivească portofelul de voi încerca să-i admir formele. Paznicul orașului antic îmi cere răvașul norocos și mă îndrumă către casa de bilete. Costa 30 de JD. Puțin în comparație cu ce se ascunde după zăbrelele de fier, dar mult pentru mine în acest moment. În minte mi se derulează scene din Indiana Jones și spiritul de aventură mă încătușează. Pornesc înspre partea de Sud a sitului în căutarea unei breșe în gardul înalt. Peste câteva sute de metri găsesc un loc în care îl pot sări. Mă asigur că sunt singur în zonă, fac puțină echilibristică pe plasa elastică și o iau la goană după ce pătrund în “minune.” Petra este unul din cele mai celebre situri arheologice din lume, datorită templelor săpate direct în stâncă, cel mai cunoscut fiind "Trezoreria", în stil grecesc, cu o înălțime de 42 m, unde s-a turnat și partea finală a filmului Indiana Jones și ultima cruciadă. În antichitate orașul se numea Rekem și apare menționat în manuscrisele de la Marea Moartă. Se presupune că a fost construit începând cu secolul al VI-lea î.e.n., de către nabateeni, un popor semitic, și a fost capitala lor până în 106 e.n., când a intrat în componența Imperiului Roman, devenind capitala provinciei Arabia Petrea. Orașul continuă să înflorească în următorul secol, apoi intră în declin și este abandonat, fiind distrus în 363 de un cutremur. Ruinele au devenit o curiozitate în Evul Mediu, fiind vizitate de sultanul Baibars al Egiptului în secolul al XIII-lea. Primul european care le-a vizitat și descris a fost exploratorul elvețian Johann Ludwig Burckhardt, în 1812. În 1985 Petra a fost inclusă în lista UNESCO a locurilor din patrimoniul mondial. Este și una din Cele 7 noi minuni ale lumii. Zgomotul trăsurilor ce plimbă invalizi morali cu dare de mână, mirosul de transpirație, de balegă și urină, gunoaiele aruncate aleatoriu atât de turiști dar și comercianții din zonă, îmi trezesc o urmă de mâhnire. Nu sunt aici să critic sau să judec, nu-mi rămâne decât să le ignor, să-mi șterg lentilele prăfuite și să admir. Să admir ceva imposibil de descris. Sper ca pozele care vor însoți textul să reușească să redea o fărâmă din comoara împietrită. Plănuisem inițial să dorm în interiorul sitului. Îmi dau seama acum că mi-aș asuma un risc prea mare să rămân peste noapte în una din grotele de piatră, pentru că orașul e în permanență locuit de comercianții ce vând orașul, piatră cu piatră. Fericit, relaxat și în aceeași măsură deshidratat, mă îndrept către fierul ce mă așteaptă docil în bătaia soarelui. Roșul apusului îmi furnizează energia necesară să pornesc către deșert. Sunt nespus de fericit și rotesc mai mult decât de obicei maneta de accelerație. Constat că de când am intrat în Arabia conduc extrem de agresiv. Nu mă chinui să găsesc explicația, doar opresc în benzinărie și scot 10 dolari pentru un plin. Târziu în noapte opresc mobra la marginea dunelor. Îmi scot cortul și-l întind pe nisipul încă fierbinte. Descrierea perfectă a egoismului este dată azi de lipsa unui DSLR cu care să pozez cerul. Un cer care mă vindecă de orice gând, de orice stare. Reply, vă rog, vreau să pun toate pozele din Petra..

Ma trezesc devreme și după ce arunc o privire în jur plătesc muntelui taxa de campare sub forma unei scurte operațiuni de salubrizare. Abandonez sacii de gunoi la marginea șoselei, în speranța ca o să-i ridice cineva. Îmi îndes pălăria pe țest, o asortez cu o pereche de sandale și pornesc călare spre vârful muntelui. Lipsa echipamentului îmi crează o senzație plăcută de contopire cu natura, de scurtă durată însă pentru că muntele este foarte mic. Ajung în vârf și parchez lângă Honda poliției locale. Muntele Nebo este un munte înalt de 1.000 de metri, localizat la numai 10 kilometri nord-vest de Madaba. Potrivit tradiției iudaice, acesta este muntele de pe care Moise a privit spre Pământul Făgăduinței, spre Țara Sfântă, în care nu i-a fost îngăduit să pășească. Pe acest munte ar fi și murit marele profet. Cercetările arheologice întreprinse pe întreaga suprafață a muntelui Nebo, de către călugării franciscani care dețin acest loc, au scos la lumină ramașițe, mozaicuri și pietre cioplite, aparținând unei vechi biserici creștine (de factură bizantină). Deasupra acestora a fost ridicată o biserică închinată lui Moise. Taxa de intrare este de 1 JD. Vizitez situl în mai puțin de o oră și pornesc înspre Marea Moartă pentru o ședință de SPA. Traseul abundă în curbe strânse pe care le abordez cu o viteză exagerată, încântat de senzația dată de schimbările centrului de greutate. Înaintea uneia care se termină cu o prăpastie reușesc să ating o viteză mult prea mare pentru a o putea aborda, blochez roata spate, apoi fața, apoi ambele, eliberez fața și reușesc la limită să iau curba. Nu îmi dau seama cum în situația respectivă am reușit să nu cad, dar mă bucur că sunt întreg și cobor la baza muntelui cu 1-a. Marea reușește rapid să îmi spele proaspetele amintiri neplăcute și alerg din nou încrezător către o plajă. Marea Moartă are o suprafață de circa 1000 Kmp (76 km lungime Âşi 16 lățime) și o adâncime de 396 m. Ea se situează cu 400 m sub nivelul oceanului planetar, fiind locul unde se înregistrează cea mai mare presiune atmosferică și o densitate a oxigenului cu 15% mai mare. Marea Moartă are o salinitate de 280 g/litru, față de cea a oceanului, de numai 35g/litru. Conține 21 de minerale dintre care 12 nu se găsesc decât aici. Datorită acestei compoziții nimic nu poate supraviețui în mare. Legendele spun că pe fundul acestei mări s-ar afla ruinele orașelor Sodoma și Gomora. Pe țărmul iordanian plajele sunt cu taxă (sunt foarte puține locuri unde relieful permite amenajarea unei plaje), dar există și plaje naturale neamenajate. Opresc la o plajă amenajată și după ce aflu valoarea taxei de intrare (20 JD) pornesc în căutarea uneia naturale. Găsesc una destul destul de repede și mă grăbesc către apa liniștită. Senzația primei băi în cea mai sărată mare este extrem de ciudată. Malul este stâncos, dar pe măsură ce înaintez, picioarele încep să mi se afunde în celebrul nămol “vindecător”. Nu reușesc să stau în picioare și nici să înot în vreun fel. Mi-aș fi dorit să pot să adorm plutind, dar după primul contact pe dintre ochi și apă realizez că este imposibil. Faptul că trebuie să stau incontinuu încordat pentru a nu repeta incidentul mă obosește rapid. Ies pe mal să mă usuc și după 30 de minute realizez că sunt mai ud decât înainte. Afară sunt puțin sub 40 de grade, dar apa e atât de ‚uleioasă’ încât nu e chip să mă usuc. Zăresc un sistem de irigații mai sus și reușesc să fac o baie rece și dulce. Pozez marea și plec înspre castelul Kerak. Iordania e o țară mică, dar foarte concentrată din punct de vedere al monumentelor culturale, naturale și religioase. În mai puțin de o oră ajung în orașul Karak și bat la porțile castelului. Orașul Karak, odată component al Regatului Ierusalimului, este situat la 140 km S de Amman. Pe un vârf stâncos, la aproximativ 1000 m față de nivelul mării, un impunător castel crusader se înalță deasupra orașului. Castelul este unul din cele trei castele mari din regiuni, celelalte două fiind situate in Syria (despre unul din ele am scris în paginile anterioare). Taxa de intrare este de 1JD. Castelul nu este la fel de bine conservat ca fratele lui: Krak des Chevaliers, dar merită vizitat pentru arhitectura diferită și pentru accesul la panoramele de dincolo de ziduri. După o plimbare pe strazile orașului profit de răcoarea nopții pentru a înainta către Petra. Arunc pânzele pe un câmp, gătesc ceva și îmi întind oasele tratate pe patul de piatră. Reply, va rog..

Multumesc.. Luciul de apă din ultima poza e Marea Moartă. Dunga albastră de sub soare e Marea Mediterană, iar între cele 2 mări e Palestina. Va urma..

Îmi pare rău pentru că nu reuÂşesc să postez mai des. O sa am cateva zile mai uÂşoare Âşi voi încerca să recuperez. "Sunt trezit în mijlocul nopții de luptele aprige dintre supratentă și vânt. Adorm din nou, dar numai după ce verific punctele de ancorare și schimb câteva impresii referitoare la vreme cu măgarul care îmi păzește cortul. De dimineață îmi frec ochii excesiv, neînțelegând ce anume e în neregulă. Au trecut două zile de când n-am mai ascultat liniștea, iar acum aproape că mă sperie. Vântul a încetat să bată. E înnorat și rece. În timp ce mă plimb în jurul motocicletei, adulând-o, apare un italian cu chef de vorbă. E un tânăr de 26 ani, plecat de acasă cu un rucsac și un aparat foto. Călătorește cu mijloacele de transport în comun și este așteptat acasă de un SV650. Vreme de cel puțin o oră pălăvragim (e greu să oprești un italian atunci când povestește) despre călătorii, motociclete și musulmani. La un moment dat sunt nevoit să îl întrerup pentru că vreau să transform răcoarea dimineții în kilometri lipsiți de sudoare. Împachetez totul încercând să conturez mental un plan pentru ziua de astăzi. Intenționez să vizitez Maloula și să las Saydnaia Âşi Palmyra pentru retur. Syria e o țară de mărime medie (185 000 de km). Viza de tranzit îmi permite să o parcurg în trei zile și deja au trecut două. Pentru că vântul Âşi-a încetat revolta, pot înainta mult mai ușor. Pătrund în Damascus la prânz, dar după experiența Aleppo reacționez oarecum relaxat. Nu intenționez să vizitez orașul, chiar dacă abundă de monumente și vestigii. Aglomerația urbană este primul lucru de care vreau să mă lipsesc acum; am făcut parte din mase aproape zilnic de când m-am întors din ”Yugo”, de-ajuns! Abuzuri de claxoane, roți blocate, un slalom agresiv si am ieșit din Damascus. De data asta totul a fost adrenalină pură. Modul ăsta de a conduce nu e atât de riscant pe cât părea la prima vedere. Se conduce mult mai dur, diferit de Europa, dar după puțin timp reușesc să mă integrez în simbioza poluată. Mai mult decât atât, datorită numărului mare de motociclete (99% import China, cu capacități cilindrice mai mici de 150 cm3), majoritatea șoferilor se asigură înainte de orice manevră. Tamponările ușoare sunt omniprezente, dar dacă avariile sunt nesemnificative, se rezolvă cu o strângere de mână Âşi cu o înjurătură în colțul gurii. Nu nimeresc ieșirea spre Maloula, dar nu mă impacientez pentru că pot vizita orașul la întoarcere. Timpul trece repede și simt lipsa vântului care mă menținea continuu concentrat. Aproape că acroșez un Mercedes vechi, parcat pe banda de urgență. Cert deșertul pentru că mi-a furat privirea și atenția deopotrivă, apoi trag pe dreapta să cobor pulsul și să îmi aplic pansamentele cu mustrări pe rănile psihologice. În Bosra ajung în jurul orei 16 și după un tur al orașului nu observ nimic spectaculos. Știu că pe undeva se ascunde un mare teatru roman. Întreb câțiva localnici și ajung la porțile amfiteatrului câteva minute mai târziu. Din exterior pare destul de banal, dar nu las impresiile să comenteze prea mult. Parchez aproape de intrare, fac abstracție de negustorii locali și intru în clădirea întunecată (intrarea costă 150 de dinari). Amfiteatrul din Bosra este cel mai bine conservat amfiteatru din preioada romană. Este construit aproape integral din bazalt negru sculptat Âşi are o capacitate de peste 15 000 de spectatori. Ma plimb pe scările întunecate, compleÂşit de frumusețea teatrului. Sunt doar câțiva turiÂşti, la fel de uimiți Âşi impresionați de monumentul de bazalt. Cobor pe scenă, imortalizez publicul absent Âşi mă retrag în lumea reală, unde soarele începe să apună. Următoarea oprire este în satul Syda, peste drum de o un fastfood care pare a cunoaÂşte termenul de igienă. Iau un falafel la pachet, ridic velele Âşi îndrept prova către granița iordaniană. E mult mai aglomerată decât ultima graniță Âşi alerg mai bine de două ore până când obțin ultimul ‘Welcome to Jordan’. În momentul în care păÂşesc cu primul crampon în Iordania, sunt cuprins de un sentiment de liniÂşte profundă. Soarele a apus de ceva vreme, dar rămân relaxat. Îmi dau seama că impresiile culese de pe site-urile de călătorie au un mare impact asupra percepției inițiale. Indicatoarele rutiere sunt precare Âşi nici iordanienii nu se pricep mai bine să îndrume. Ajung într-un târziu în Jerash Âşi opresc lângă o moschee împrejmuită de o livadă de măslini. Îl rog pe preot să îmi permită să campez sub un măslin Âşi acceptă mirat. Îmi spune inițial că pot dormi pe trepte, în fața moscheei, dar într-un final dă din umeri Âşi mă lasă cu măslinul meu arătându-mi Âşi anexa unde sunt toaletele. Singurul inconvenient al locației este zgomotul foarte mare produs de difuzoarele moscheei, atunci cand preotul Âşi puținii participanți se roagă în fața microfonului. Rugăciunea are loc de câteva ori pe zi, cea mai deranjantă fiind cea de la ora 5, care reuÂşeÂşte să îmi strice dulcele somn al dimineții. CredincioÂşii care vin sau pleacă de la moschee mă salută sau mă invită la un ceai. Plec să vizitez oraÂşul Âşi opresc într-o benzinărie unde îl întâlnesc pe Mohamed, un iordanian politcos, singurul vorbitor de engleză din benzinăria respectivă. Îl întreb cum pot ajunge la un internet-cafe Âşi îmi spune să îl urmez. Conduce în fața mea pe străduțele înguste Âşi îmi face semn să parchez în fața porții virtuale către casă. Pentru că m-a condus aici, îmi cere un serviciu – să bem un ceai împreună la el acasă, după ce termin navigatul. Mă întorc la benzinărie după ce cobor velele, dar nu il găsesc acolo. Intreb de el Âşi mi se spune că Âşi-a luat liber Âşi a rugat sa fie anunțat cand mă întorc. Apare în câteva minute, în aceleaÂşi haine murdare de ulei. Are 23 de ani, e student în anul II Âşi lucrează ca mecanic în service-ul de lângă benzinărie. Cu banii pe care îi câÂştigă îÂşi plăteÂşte studiile. Nu mică îmi e mirarea când mă conduce în vila somtuoasă care îi adăposteÂşte întreaga familie. Sunt invitat în camera de ceai Âşi suntem serviți cu ceai Âşi alune de către mama lui (pe care nu reusesc sa o văd pentru că aduce totul doar până la uÂşă). Petrecem vreme de câteva ore povestind despre viața din țările natale. Între timp apar Âşi doi veri de-ai lui cu care reuÂşesc să mă înțeleg mai bine. Sunt modeÂşti Âşi cu toții speră să emigreze în Arabia Saudită după terminarea studiilor. Insistă să le fac câte o poză călare Âşi să le-o trimit pe email. După sesiunea foto primesc două bidoane cu apă înghețată Âşi pornesc înspre ruinele din Jerash. Când ajung în dreptul lor le arunc o privire plictisită Âşi las cricul să se odihnească. Încep să mă satur de ruine. Falafelul de ieri stă la baza unor cumplite dureri de stomac Âşi a unei stări de amețeală ce flirtează cu urechea internă. Pornesc înspre Madaba cu intenția de a păÂşi pe muntele lui Moise. Ajung relativ rapid, îndrumat de către localnici. E târziu Âşi obiectivele turistice Âşi-au închis porțile. Opresc lângă o biserică închisă care se redeschide rapid pentru un mic bacÂşiÂş. Nu reuÂşesc să alfu nimic despre ea de la paznicul turmentat. Urc în vârful muntelui Âşi încep coborârea pe partea de Est. Opresc pe prima porțione plată Âşi mi-e clar că n-o să mă mai miÂşc de aici. Soarele apune peste Marea Moartă Âşi peste Palestina. E o imagine imposibil de descris. Imposibil de descris e Âşi sentimentul care îmi înmoaie genunchii Âşi mă trânteÂşte în fund. Încerc să fac câteva poze înainte de apus, dar mi se par penibile. Las aparatul Âşi îmi întind cortul Âşi visele pe muntele lui Moise. " Reply, vă rog...

După ora 5, autovehicule de tot soiul încep să sosească în benzinăria modestă. Proprietarii alimentează și apoi se ascund de răcoarea dimineații sub un teanc de pături zdrențuite. Strâng totul în liniște, îmi iau rămas bun și pornesc înspre Aleppo. Calitatea asfaltului este acceptabilă, dar cu cât înaintez mai mult înspre sud, cu atât vântul se înfurie mai tare. Indicatoarele sunt scrise atât în arabă cât Âşi în engleză, nu sunt multe, dar sunt suficiente pentru o țară cu o infrastructură rutieră sumară. In ultimele zile nu am avut ocazia sa-mi scald ochii in vreun lac sau rau. Ochii incep sa mi se obisnuiasca cu culorile desertului, iar cand Eufratul rasare dupa o curba stransa aproape ca mă sperie. Opresc pe pod, dar sunt izgonit de un militar de la postul de paza. Trag rapid doua cadre si cand soldatul incepe sa se apropie ii dau pinteni. Mă apropii de Aleppo Âşi traficul devine infernal. Am văzut acum mult timp pe Discovery un documentar despre India Âşi am fost fascinat de modul în care conduc indienii. Nu îmi închipuiam că într-o zi voi fi parte dintr-un haos pe roți similar. Aproape toate maÂşinile sunt avariate. Traficul e la mica înțelegere, semafoarele aproape inexistente, claxoanele sunt principala formă de comunicare, iar prioritate nu ai decât după ce ți-o iei. Taxiurile care par ieÂşite dintr-o competiție de car smashing îmi ating cutiile laterale Âşi apoi mă salută ca Âşi cum totul ar fi normal. Pe motocicletă, deÂşi eÂşti atins des de alți participanți la trafic nu cazi, pentru că nu ai unde. Mă dezechilibrez de câteva ori Âşi îmi sprijn cutiile de maÂşina de lângă, dar nu obțin nicio reacție. La prima vedere, oraÂşul pare o mahala imensă. Trag pe dreapta să îmi trag sufletul Âşi lângă mine se opreÂşte un tânăr vorbitor de engleză. Se oferă să mă ajute să ajung la o bancă cu condiția să trec testul suprem – trebuie să urmăresc taxiul în care s-a urcat. Încep să mă obiÂşnuiesc cu traficul Âşi devine plăcut să abuzez de frână Âşi accelerație fără să țin cont de aderență. E o armonie ciudată care îmi provoacă un râs nervos. Trec cu bine testul Âşi câÂştig accesul la un bancomat Âşi bonus câteva informații necesare pentru a ieÂşi din oraÂş. Cu portofelul plin Âşi oarecum acomodat cu agitația din jur, pornesc către Damasc urmând sfaturile primite mai devreme. AÂşa cum mă aÂşteptam, după două schimbări de direcție sunt complet pierdut în spațiu. O maÂşină mă urmăreÂşte claxonând insistent. Opresc să văd ce vrea Âşi sunt întrebat dacă am nevoie de ajutor. Încearcă să îmi explice cum să ies de aici, dar după ce ajunge la cel de-al zecelea „turn” se decide să mă conducă până la autostradă, conÂştient fiind că n-am Âşanse singur. Autostrada e o Âşosea cu patru benzi Âşi două de urgență. Pe banda de urgență nu se ține cont de sensul de mers, multe maÂşini Âşi motociclete folosind-o pentru a merge pe contrasens. Traficul e mult mai civilizat decât în oraÂş. Vântul îÂşi dă toată silința pentru a mă împinge în afara Âşoselei, iar tirurile care circulă cu viteză mare nu îmi uÂşurează deloc situația. Judecând după înclinația arborilor de la marginea Âşoselei e vorba de un curent care îÂşi etalează des puterile în zonă. Mai mult de 30 de km nu reuÂşesc să conduc fără pauză. UÂşor, uÂşor, ajutat de pauze lungi Âşi dese, ajung în Tartus unde virez dreapta către Chevalers. După alte 30 de minute, pe înserat, îmi ridic viziera Âşi caut în zare monumentul de piatră. Krak des Chevaliers (Kalat el Hosn), situat lângă oraÂşul Homs, este unul dintre cele mai mari si mai bine păstrate castele din perioada Cruciadelor. Chiar dacă timpul Âşi-a spus cuvântul, iar impresionantul castel din secol XII nu Âşi-a păstrat decât parțial arhitectura, în principal zidurile de apărare Âşi câteva dintre elementele de interior, rămâne unul dintre cele mai importante mărturii din acea perioadă. Fondat de Raymon du Puy, avea să fie cucerit de musulmani în 1271. Aflat la altitudinea de 2300 de metri, Krak Des Chevaliers era privit în trecut ca o fortăreață de neînvins, controlând regiunea dimprejur Âşi mai ales valea dintre Homs Âşi Tripoli. AÂşa că mai târziu, cucerirea sa îi va surprinde pe cruciați Âşi îi va acoperi de glorie pe musulmani. Ajung la porțile castelului cu o oră înainte de închidere. Îmi iau rapid bilet Âşi pătrund în coridoarele întunecare. Sunt de-a dreptul fascinat de modul în care s-a opus timpului o construcție peste care au trecut mai bine de nouă secole. Dau o tură castelului, iau câteva cadre în grabă Âşi mă retrag în vârf până la lăsarea întunericului. Cazarea am negociat-o rapid Âşi ieftin cu cel de la care am cumparat biletul. O să dorm aproape de castel, în curtea unei pensiuni pustii. Pun cortul pe un vânt puternic, dar având totuÂşi parte de un public numeros format dintr-un măgar Âşi o haită de câini blânzi. Trag cortina Âşi adorm fericit. Reply, va rog, mai sunt câteva poze..

Pozele sunt facute cu un Fujifilm Finepix S 6500. In legatura cu calitatea pozelor, eu sunt nemultumit in primul rand de mine (am facut poze destul de rar) si in al doilea rand de aparat (utilizare greoaie, focalizare manuala foarte proasta, calitate scazuta in lipsa de lumina, balans de culori ciudat). Foarte multe cadre impuneau un obiectiv wide. De asemenea mi-ar fi fost de folos un aparat solid, care sa porneasca repede si sa redea culorile mult mai natural decat a facut-o Fuji-ul. Toate astea se vor rezolva in tura urmatoare. Cu siguranta n-am sa mai plec de acasa fara un DSLR, un fix, un wide si cateva filtre. Cel mai mult am simtit nevoia unui obiectiv luminos. Rabdarea le rezolva pe toate. Toate cele bune. Andrei..

Mă trezesc în zgomot de copite de capră. Ies afară în grabă pentru că Âştiu că sunt în stare să se cațere pe orice ca să ajungă la ramurile unui arbust, iar eu am pus cortul sub unul. Strâng cortul Âşi salut constructorii turci care încep noua zi în acelaÂşi mod în care au încheiat-o pe precedenta. E o dimineață rece Âşi uscată. La intrarea în rezervație achit două lire, decis să nu mă opresc pănă la gazdele de piatră. Trec pe lângă câteva obiective turistice, însă fără a opri pentru că am văzut destule grote în ultimele zile. Vreau ceva spectaculos Âşi cu siguranță Nemrut Dagi e răspunsul la dorința mea. Drumul devine din ce în ce mai îngust Âşi mai periculos; schimbări bruÂşte de nivel, zeci de ace de păr, pietriÂş peste tot Âşi parapeți inexistenți. Ajung în vărful muntelui acoperit de o transpirație rece Âşi uscată. La o altitudine de 2150 de metri, se înalță muntele Nemrut Dagi pe platoul căruia în anul 1881 a fost descoperit un ansamblu de temple, ziduri Âşi statui gigantice ale unor zeități de inspirație romano-perso-macedoneană. Săpăturile arheologice ulterioare au condus la teoria conform căreia, acest enigmatic lăcaÂş a fost de fapt un mormant al unei parsonalități pregnante de la începutul erei noastre. Se presupune că muntele sacru adăposteÂşte mormantul regelui Antioh. E ora 8:30 Âşi sunt singur pe muntele sacru. Pornesc entuziasmat spre pietrele însuflețite, dar ascensiunea are un randament scăzut pentru că sunt oprit obsesiv de un peisaj superb ce se cere admirat. După câțiva zeci de metri de scări sunt complet extenuat. Statuile îÂşi aÂşteaptă admiratorii în timp ce se scaldă în soare. Le privesc în ochi Âşi rămân mut; au o privire incredibilă. Greu de crezut că Âşi ochii de piatră pot vorbi. Le admir pe rând Âşi pornesc către cealaltă latură. Pe drum întâlnesc un american grăbit care îÂşi aÂşteptă soția. Se pare că am luat-o din nou pe calea cea mai lungă. Pe latura principală sunt aproximativ aceleaÂşi statui, păzite de cinci regi impunători rămaÂşi fără cap, cel mai probabil din cauza unor cutremure. Mă odihnesc puțin, imortalizez peisajul Âşi încep coborârea; îi întâlnesc din nou pecei doi americani Âşi purtăm o scurtă conversație. Îmi povestesc că vin din Syria Âşi că a fost o experiență extraordinară. Le spun că mă îndrept într-acolo Âşi mă sfătuiesc să nu mă tem de hoți Âşi să nu dau Âşpagă la graniță pentru că nu e necesar. Rămân puțin uimit de fascinația cu care vorbesc de Syria. Atât de uimit încât decid să pornesc chiar azi într-acolo. Cea mai simplă metodă de a ajunge în Syria este să mă îndrept către sud, pe cea mai dreaptă rută posibilă. Aleg Sanlyurfa ca punct de reper. Oboseala începe să se resimtă. Cu greu îmi găsesc o poziție nedureroasă pe imitația de Corbin cu gândul să nu îmi menajez dosul bătătorit până în granița de la Ackacale. Harta e inexactă Âşi mă trezesc într-un sat extrem de sărac numit Suruc. Sunt înfometat Âşi mă opresc într-o patiserie locală. La ieÂşire aproape că nu-mi mai zăresc mobra din cauza mulțimii fascinate care o înconjoară. Îmi fac loc printre roiul de curioÂşi Âşi pornesc către prima porție de deÂşert. La ora 16 sunt la graniță. Formalitățile decurg rapid. În 30 de minute ajung la ultimul post de control unde sunt pus să plătesc asigurarea în valoare de 30 dolari Âşi taxa de intrare în valoare de 104. Nu-mi dau niciun act pentru fiÂşa de intrare decât după ce insist. Sunt plimbat alte 30 de minute prin diverse birouri de către funcționarii leneÂşi. Ca prima impresie, mi se pare că scaunul este cel mai apreciat obiect de mobilier, pupatul este cel mai iubit obicei, iar lenea cea mai importantă virtute a sirienilor. Îmi iau actele Âşi după un control amănunțit sunt lăsat să plec, dar nu înainte de a fi servit cu apă Âşi alune. Sunt în Syria Âşi se întunecă. În primul oraÂş mic întreb de un hotel Âşi aflu că asemenea facilități nu pot fi găsite decât în oraÂşele mari. TotuÂşi, sunt îndrumat către o benzinărie de către doi tineri călare pe o chinezărie de 150. Alimentez de la o pompă ruginită 16 litri pentru care plătesc 15 dolari. Pornesc grăbit înspre Aleppo cu gândul de a campa undeva pe traseu. E o liniÂşte deplină. Străbat Âşoseaua văluroasă Âşi cânt de fericire. Opresc pe dreapta la prima urmă de civilizație. E o benzinărie veche, cumpărată recent de o familie tânără. E propria lor afacere Âşi le este în acelaÂşi timp Âşi casă. Mi se spune că pot campa oriunde, dar insistă să dorm în unul din paturile lor. Paturile sunt în aer liber aÂşa că prefer comfortul cortului. Sunt invitat la masă, dar refuz de teamă să nu fiu servit cu carne Âşi să nu le pot explica de ce nu mănânc. Îmi aduc ceai Âşi mere, iar eu le ofer din puținele dulciuri pe care le mai gasesc prin cutie. Mă mai plimb puțin pe afară, îmi imprim gândurile pe o coală Âşi adorm. Replay...

Încălzirea de dimineață o fac învârtindu-mă în jurul motocicletei pentru inspecția zilnică. Ieri am completat uleiul ungătorului de lanț Âşi pe cel al motorului; azi necesită doar două palme pe topcase, un zâmbet Âşi cinci minute de mers la relanti înainte de a porni înspre Adyiaman. Sunt peste 450 km până acolo Âşi alte câteva zeci până în Nemrut Dagi. Trec de Kaserz si înainte de Malatza opresc pentru un mic dejun luat la ora prânzului. Responsabilă pentru popas nu e doar senzația de foame, ci Âşi căldura excesivă. Rezultanta celor două e o stare de amețeală nu tocmai plăcută. Opresc buimac într-o stație de autobuz (n-am mai văzut o umbră de câțiva zeci de km), pun cricul prost, mă sprijin de ea când cobor pe stânga Âşi o privesc lipsit de reacție cum cade pe dreapta Âşi se răstoarnă peste cutia laterală. AÂş râde copios dacă benzina prețioasă nu s-ar prelinge pe la buÂşon. O ridic cu greu Âşi îi dau vânt pe cric. Îmi Âşterg sudoarea de pe frunte Âşi observ cu aceeaÂşi lipsă de reacție cum înaintează puțin (nu era în viteză) Âşi cade pe cealaltă parte. De data asta nu am nicio Âşansă să o ridic, dar apare din neant o familie de turci care se pune repede pe treabă; fac totul ca la carte Âşi de tata asta o imobilizez corect. Pagubele sunt minore: distanțierul de la oglinda dreaptă s-a rupt pentru că am folosit oglinda drept suport pentru cască (îl elimin Âşi pun oglinda la loc) Âşi bonus: o completare a zgârieturilor de pe cutii. Epuizat fiind, ronțăi ceva Âşi pornesc la drum, conÂştient totuÂşi că nu am cum să ajung la destinație în cursul zilei. Sunt încetinit constant de drumurile aflate în reparație/construcție Âşi ajung în Adyiaman pe înserat. GreÂşesc ieÂşirea din oraÂş, dar sunt ajutat de un turc care se îndreaptă în aceeaÂşi direcție. În scurt timp se înnoptează, dar nu mai am energie nici să mă cert cu mine. Îmi spun că sunt un caz pierdut Âşi continui să urmez maÂşina care înaintează pe un drum în curs de asfaltare. E noapte, praf Âşi mult pietriÂş. Nu mă pot opri pentru că mi-ar fi greu să ies de aici singur. Turcul se opreÂşte în Kahta Âşi îmi arată semnul maro care indică “Nemrut Dagi”. Îi mulțumesc din suflet Âşi decid să continui. Ce poate fi mai rău de atât? Întâlnesc un alt indicator pe care zăresc ridicola distanță de 51 km. Floare la ureche; optimismul se zbate să mă acapareze din nou. Cad într-o capcană grosolană. Drumul devine îngust, se ramifică de câteva ori (aleg drumurile care par principale, din lipsa de indicatoare) Âşi curbele de nivel îÂşi fac apariția din noaptea curată. Asfaltul e lat de doi metri Âşi întotdeauna în pantă sau rampă. Într-un final zăresc un punct de lumină în depărtare. E un grup de muncitori care construiesc drumuri. Stau la o bere sub un bec palid Âşi mă primesc călduros. Nu mă înțeleg verbal cu niciunul, dar le explic prin semne că vreau să dorm. Îmi fac semn către un loc unde să îmi pot aÂşeza cortul Âşi cu ajutorul lor îl ridic imediat. Se retrag, iar eu adorm aproape instantaneu cu promisiunea că ziua de mâine va fi una de relaxare. Reply, va rog..