namaste

Cu siguranta nu asta e cea mai potrivita locatie pentru un astfel de anunt. Incearca pe bikeshop.ro, la cei care dezmembreaza africane sau cere un sfat pe transalp.ro, la sectiunea africa twin. Andrei..

Sarumanaaa.. Am citit demult, nu mai stiu unde, o pilda despre un copil care se retragea in fiecare zi in padurea de langa casa si se intorcea dupa cateva ore. La un moment dat tatal sau il intreaba unde se tot duce in fiecare zi. El ii raspunde ca se duce sa il intalneasca pe Dumnezeu. Tatal il zambeste si ii spune ca nu trebuie sa se duca pana in padure ca sa il intalneasca pe Dumnezeu, caci Dumnezeu e peste tot. ?Da tata, Dumnezeu e la fel peste tot, dar eu nu sunt peste tot la fel?, ii raspunde fiul. Mi-as dori sa nu fiu ca pruncul din pilda, dar nu sunt departe de el. Am nevoie de moscheele astea muntoase ca de oxigenul din aer. Pare ciudat ca am venit pana aici ca sa nu fac nimic si sa incerc sa nu ma gandesc la nimic. Pe de alta parte, asta e cel mai greu lucru din calatoria asta. Din cand in cand linistea e deranjata de zgomotul unei masini ce trece foarte incet pe soseaua ingusta. Drumul e periculos, caci nu este ingradit decat pe o parte de stanci, dar cu siguranta nu asta e motivul pentru care toti se misca intr-un ritm extrem de lent. Usor, dar cu rapiditatea cu care lucrurile frumoase trec, ajung la iesirea din parc. Sunt atat de multumit de odihna primita incat imi promit atat mie cat si gardianului ca o sa revin, cat de curand posibil, dar plec fara resentimente. Alimentez in Brno si continui pe langa Tara. Ajung la canionul ce-i poarta numele, trec podul, ma intorc cateva sute de metrii pe jos si imprtalizez peisajul. Un tip cu un aparat serios imi face semne cu locurile pe care ar trebui sa le incadrez si ii ascult sfatul. Continui mai departe cautand macar un firicel albastru pe fundul fiecarui canion pe deasupra caruia trec. Drumul pana la granita merge paralel cu Tara, iar aceasta devine din ce in ce mai viguroasa. Apele cresc si incep sa inteleg de ce Tara e cel mai rapid rau din Europa. Sunt foarte multe tabere de raffting aici, dar probabil ca sunt in extrasezon caci e pustiu in ele. Ajung din nou la granita cu Bosnia unde mi se cere pentru prima data talonul. Munteanul asta il verifica amanuntit fara sa imi ceara un alt act, mi-l returneaza rapid si pleaca fara sa spuna nimic. Pornesc si eu motorul echipandu-ma lent, ca sa aiba timp sa ma opreasca in caz ca exista vreo nelamurire. Nu exista! La bosnieci e mai simplu, hello, hello si mai departe. Sunt pe rezerva de mult, dar canistrele isi fac din plin datoria asupra moralului meu. N-am mai alimentat din Zabliack si au trecut peste 170 de km de atunci. Alimentez in Brno si ma intrept catre parcul National Sutjeska, ultimul parc din Bosnia planificat pentru tura asta, pe care imi doresc sa il vizitez in ziua urmatoare. Incepe din nou sa ploua, apoi se opreste, apoi ploua din nou. Nu apuc sa ma obisnuiesc cu udul sau uscatul si ca atare intr-o curba intru un pic mai puternic, fac greseala sa accelerez cand inca nu eram perpendicular pe sosea si pierd complet spatele. Aud metalul scrasnind si simt un prim soc ce-mi zguduie corpul. Ma strang pe motocicleta si simt cum ma invart pe sosea, iar dupa ce ma lovesc puternic cu capul de asfalt ii dau drumul. Continui ceva metrii pe asfaltul ud si ma opresc in curba urmatoare. A trecut o vesnicie de cand am pierdut spatele. Ma ridic rapid si spre uimirea mea sunt extrem de calm si fac tot posibilul sa o ridic din nou pe roti pentru a o scoate de pe carosabil. Le fac semn unor sarbi care ma privesc din departare si acestia alearga spre mine. Opreste si o masina de contrasens si reusim cu totii sa o ducem pe iarba. Soseaua e plina de lucruri din cutia al carei capac a zburat, lacatele, ceva butoane , spoilerul castii mele si alte maruntisuri, lucruri pe care unul din cei veniti le face repede gramada langa motocicleta. Ma examinez atent, dar nu simt nici cea mai mica durere. Examinez si motocicleta si in afara de cutia polizata bine, de oglinzile ametite pe ghidon, crashbar-ul apropiat mult de carena si handguard-ul tocit nu pare sa aiba nimic. Am norocul ca unul dintre tarani sa vorbeasca bine engleza, caci a invatat-o la cules de nu stiu ce prin Anglia. Ma ajuta sa pun lucrurile la loc in cutie, sa rearanjez oglinzile si sa trag un pic de crashbar. Incerc sa o pornesc si dupa cateva invartiri in gol porneste si ramane extrem de turata. Imi dau cu greu seama ca handguard-ul a intrat in ghidon blocand acceleratia. Nu e chip sa desfac acel imbus polizat asa ca mut toate comenzile cativa milimetrii. Porneste si merge, dupa toate gandurile ce mi-au trecut prin minte in timp ce ma invarteam pe sosea, e o usurare incredibila. Pentru ce era buna asigurarea aia de sanatate, dobitocule? Un constiincios din mintea mea imi tot pune intrebarea asta, iar eu cu capul plecat nu am ce sa ii raspund. Le multumesc celor ce m-au ajutat, mai mult prin semne si cu ajutorul cunoscatorului de englezicisme. N-am cuvinte pentru oamenii astia care au alergat prin ploaie cand au vazut ca am cazut si au stat in aceeasi ploaie cu mine mai mult de jumatate de ora pana am putut pleca. Sunt din nou pe doua roti. Mai exact, pe un morcov care e pe doua roti. Cauciucul ala combinat cu asfaltul umed si o greseala de pilotaj puteau sa imi arate o alta extrema a zilei de azi. Din fericire totul e bine cand se termina cu bine, iar acum s-a terminat cu bine. Am aflat ca in urmatorul sat e un hotel, chiar la intrarea in parcul Sutjeska. Nu am pasit intr-o camera de hotel, si nici nu mi-as fi dorit sa o fac, dar am neaparata nevoie de un dus cald si de o saltea moale. E un compromis pe care in seara asta o sa il accept, pentru ca suma experientelor pe ziua de azi e suficient de mare si nu vreau sa ii adaug o noapte intr-un cort intins pe ploaie. Camera costa 20 de euro. E umed, apa calda e calaie, dar are un pat cu perna si plapuma. Dupa o rutina scurta ma fac ghem in patul rece si incep sa crosetez la albul si negrul ce mi-au colorat ziua.

E liniste.. Aceeasi liniste care cu care mi-am invelit ramasitele sufletesti cu cateva ore in urma. Atat de linste incat picaturile de condens ce se zdrobesc de sacul de dormit ma fac sa tresar din minut in minut. Nu stiu de unde a auzit cortul asta de picatura chinezeasca, dar o iau ca pe un semn ca ar trebui sa ma trezesc. E devreme, iar umiditatea excesiva din interior e nimic in comparatie cu ce ma asteapta afara. Dormitorul asta e unul rece si umed in aceasta perioada a anului. Hummerul nu mai este in fata casei, dar il regasesc in parcarea parcului Black Lake. Mic dejunul asta negru costa doi euro. Mi se cer inca doi pentru parcare, dar accepta nimic atunci cand le spun ca lipseste semnul de parcare cu plata. Imi las totul pe motocicleta, incluziv casca, spanzurata de-o oglinda. Black Lake este cel mai mare lac din muntii Durmitor. Este negru datorita unor alge care il populeaza. Ii observ pe tipii pe a caror parcela m-am cazat, undeva in departare, pe o banca. Bun mod de a-ti incepe ziua! Ma plimb imprejurul lacului care e neasteptat de mic fata de imaginea vizuala creata, atunci cand am auzit ca e regele lac din muntii astia. Imi iau micul dejun pe o banca mestecand agale, impregnez negrul asta in cativa mega si pornesc spre iesire. E timpul pentru Durmitor. Ce-I drept, preludiul asta a fost binevenit, caci agitatia creata de umezeala ce mi-a imbibat fiecare centimetru de haina mi-ar fi modificat perceptia. De cand am renuntat la GPS ma descurc cu harta si indictoarele. Problema este ca in tinutul asta nu reusesc sa dau de indictoare, cel putin nu de cele pe care le caut. Merg la intamplare patruzeci de km si ajung intr-un catun, unde un cioban imi explica prin niste gesturi brute ca trebuie sa ma intorc de unde am plecat si sa o iau in cealalta directie. Sunt bucuros caci nu regaseam nimic special in peisajul de pana acum. Perioada asta a anului, desi e una nu foarte propice pentru mersul pe motocicleta, e ideala pentru cei ce nu vor sa fie deranjati de trafic in pustietatea asta. Reusesc in cei patruzeci de km, pe drumul de intoarcere, sa dau de o masina ce opreste langa mine si mi se confirma ca trebuie sa fac stanga la un moment dat. Intru pe traseul corect, marcat de indicator, daca ai norocul sa vi din directia asta. Incepe din nou sa ploua si am tupeul sa zambesc parsiv spre cer, asta dupa ce in seara precedenta mi-am atasat toate membranele pe geaca si pantaloni. Nu dureaza mult timp si incepe spectacolul. E un spectacol pe care probabil l-as savura si fara cele cinci simturi de baza, dar pentru ca sunt fericitul posesor al lor, opresc din 10 in 10 metrii pentru holbarea de rutina si intinsul pe iarba uda. Reply, please.. Mesaj completat ca sa pot posta si restul zilei...

Ideal ar fi sa stabilim un traseu care sa treaca si prin cateva sate sarace, unde valoarea unei portocale pentru copiii din zona este cu totul alta fata de cea din Bucuresti. Nu spun ca nu sunt oameni saraci si in Bucuresti, dar comparativ cu zonele rurare defavorizate sunt saraci cu alternative. Parerea mea.. Andrei..

Nu au terminat drumul, dar nu e o tragedie pietrisul ala, ca s-a tasat. Eu unul raman la ideea cu forestierele si dormitul la cort, ca beton am acasa suficient. Momentan nu stiu unde, dar nici nu ma zbat sa aflu. Vine week'uuu... Andrei.

Eu ma bag daca e vorba de Leaota, sau orice aproape, caci soseaua o vad zilnic prin Bucuresti, asa ca mai vreau si pamant . Pe de alta parte, la ultima iesire, mi-a facut figuri cu alimentarea in treapta a 5-a. De atunci n-a mai comentat nimic, dar nici n-am avut prea multe ocazii sa folosesc treapta asta prin Bucuresti. Cum in primele trepte nu comenteaza nimic, prefer sa parasim soseaua cat mai repede. De asemenea, cum n-am mai intins cortul de vreo luna, mi-ar placea sa mai repet de cateva ori ritualul pe anul asta. Daca esti hotarat sa mergi, cu restul ne intelegem. Andrei..

Vina mea ca n-am bagat de seama cu ce ati mers in tura trecuta. Transalpul e vaca, fara discutie. Cbf-ul e deja la categoria hipopotam, dar nu are nicio legatura. Cea mai buna motocicleta de teren e vointa. Hai ca n-om muri noi o noapte, la marginea focului. E mult prea obositoare si agitata o tura de o zi, iar eu vreau si ceva relaxare. Andrei..

Imi place zona, dar daca nu mergi cu noi nu garantez ca o sa reusim sa ne intoarcem de unde am plecat. Nu tin neaparat sa mergem cu o persoana care cunoaste locul, dar avand in vedere ca trebuie sa ne intoarcem la o data si ora exacte, n-ar fi rau sa existe una. Putem sa hoinarim prin zona Valenii de Munte mult si bine ca sunt zeci de forestiere, iar daca noi nu le cunoastem, intrebam satenii. Depinde doar de dorinta comuna referitoare la iesirea asta. Eu unul vreau doar natura, o palinca in varf de deal sau munte, un foc de tabara si liniste. Chiar nu imi fac griji ca voi avea probleme. Dau oglinzile jos si ii dau bice. Atata timp cat suntem mai multi, n-o fi o catastrofa sa le aducem la verticala. In fond, trebuie sa avem ce mesteri in scurta perioada cand nu s-o putea circula. Se mira cineva mai sus ca ne bagam stradalele in noroaie. Tourere-le astea sunt un mare compromis, nu fac nimic exceptional, dar iti ofera cate putin din toate, iar putinul asta e relativ si momentan suficient pentru mine. Poate dam o tura anul asta, Mihnea, ca ne-am tot nimerit pe frecvente diferite pana acum. Andrei..

Prezent si eu.. Costume sunt in Cora la vreo 40 lei.. Umplem topcase-urile de portocale (ca bananele se fac terci) si dam bice renilor.. Ho, ho, ho.. Andrei..

Putem incerca in zona Valenii de Munte, poate e cineva care cunoaste bine zona.. Sunt foarte multe forestiere pe acolo si zona e frumoasa, mai ales in perioada asta. Preferabil fara prea mult noroi ca am cauciucurile foarte tocite Andrei..

In functie de ce motoare merg, si de traseul ales, ma bag si eu. Vaca mea nu paste pe drumuri prea distruse, dar forestiere rumega cu placere. Ideal ar fi sa gasim o locatie destul de apropiata, ca distractia incepe cand parasim soseaua. Daca facem si o tabara cu foc seara si ramanem la cort pana a doua zi dimineata, cu atat mai bine. Fiind vorba de 2 zile, vremea nu ma intereseaza. Andrei..

Sper sa nu va deranjeze, dar pun si eu cateva poze realizate de Piccolini, intr-o tura in care am fost impreuna acum vreo trei saptamani, pe 10.10.2009, in acelasi magnific Macin. Dobrogea e superba! Mesaj completat Nu inteleg de ce pune aiurea pozele ( ordinea lor) si chiar adauga unele pe care le-am uploadat, dar nu le-am atasat.

Poze, poze, poze, poze.... Macar una fara bitum, fiare si bipezi..

Felicitari pentru tura si pentru poze. Daca vrei se poate, chiar daca nu ai cel mai adaptat motor pentru asta. Asa e, sunt multi cu enduroaice care n-au prea vazut noroi pe cauciucuri. Bafta si la cat mai multe de genul.. Andrei..

Lenevesc aici vreo trei ore, fara sa-mi iau privirea de la lacul piscat de maruntele faramituri de apa. E precum focul ala de tabara la care privesti ore in sir fara sa te plictisesti. Ploaia n-are de gand sa se opreasca, asa ca trebuie sa imi iau inima-n dinti si sa pornesc. Nu mai am mult pana in Durmitor si stiu ca orice drum ar trebui sa urmez pana acolo si prin orice conditii, merita. I-am promis lui Bejana ca o sa ii trimit o poza cu podul ei iubit, un pod vechi ridicat peste Tara. L-am zarit cu greu printre picaturile ce-mi ingradesc campul vizual si valurile de abur ce se ridica din padurile fierbinti. Intr-adevar, e un pod special, un pod complicat de simplu. Nimic nou pana in Zabliak, oras aflat exact la intrarea in Durmitor. E seara, asa ca trebuie sa imi gasesc un loc de campat. Desi ploua, am de gand sa stau la cort in seara asta. Diversi disperati imi sar in cale sa-mi explice ce paturi comode au in vilele lor, dar incerc sa ii ignor. Ma plimb vreme de o ora in apropiere de intrarea in parc, in incercarea de a gasi un loc sigur de campat. Ciobanestii astia uriasi cred ca au o misiune destul de interesanta, iar personajul principal e posibil sa fie Mos Martin. Gasesc o mica padurice in apropierea unei vile si mi se pare locul perfect pentru campat. Dupa ce termin de pus cortul, la vila din apropiere opreste un Hummer. Tipul are fata de mafiot, dar blonda care il insoteste pare gingasa, asa ca ma duc sa ii zic vreo doua. O intreb daca pot sa campez pe proprietatea ei si incepe sa rada. Imi raspunde ca: ‘din cate constat deja ai facut-o’. Mai adauga ca in mod normal asta nu e posibil, dar o sa va vorbeasca cu sotul ei, poate fac o exceptie. Ma duc in cort caci afara inca ploua si incep sa imi gatesc, in speranta ca n-o sa ma expedieze astia de aici. In cateva minute apare blonda zgribuluita si imi spune ca pot ramane, dar ca noaptea e foarte frig afara, asa ca ar trebui sa ies cu ei in oras sa mancam si apoi sa dormim in casa. O refuz politicos si inainte sa plece ma intreaba daca am vizitat lacul Negru. Ii spun ca nu si imi propune sa dau maine o fuga pana acolo, inainte sa imi continui drumul prin Durmitor. E liniste...

Cand am spus modelul m-am referit la forma, pentru ca asta e principala problema la Transalp. Faptul ca aluneci continuu inspre rezervor, atat tu, dar mai ales pasagerul, e problema de care se plang cei mai multi T-alpisti. Vreau o sa care sa nu mai fie inclinata inspre rezervor, mai lata si poate un pic mai moale, dar nu neaparat. T-ul meu consuma 5-5.5% mixt la un mers la fel de mixt. In afara probabil ca nu ajunge la valorile astea. Mesaj completat Cioc, cioc, cioc… Nu e clasicul sunet ce rasuna din lemn, pvc sau metal. E unul ce cu greu reuseste sa ma trezeasca, pentru ca elasticitatea panzei de cort nu se impaca prea bine cu productia de decibeli. Deschid cortul, si sunt intampinat de o aroma puternica de cafea, ca’n reclamele clasice. Ridic capul si o zaresc pe Babuskaia. Tine in mana un ibric mare din care ies gramada aburii de cafea de care va vorbeam mai devreme. Imi vorbeste cateva minute si apoi imi arata masa. Ma uit la ceas si constat ca e foarte devreme. Probabil Bejana a rugat-o sa ma trezeasca, stiind ca vreau sa plec in zori. Arunc o privire in jur si constat ca livada e plina de fructe, unele pe care nici macar nu le cunosc. Strang o colectie mica si o arunc in top-case pentru mai tarziu. Ma duc la masa ce mi-a fost catedra aseara si servesc o cafea foarte ciudata in timp ce stau la palavre cu Babuskaia, adica ea cu mine. Cafeaua asta e probabil extrem de fin macinata caci seamana cu o budinca. Dupa cateva guri ma trezesc instantaneu si ating cu Babuskaia un subiect comun. Ne amuzam de multii pisoi care se joaca in iarba. Macar aici ne intelegem. Ii multumesc pentru cafea si ma pun pe strans cortul. Apare si Bejana cu ochii cat cepele si imi dau seama ca am fost treziti de aceelasi individ. Ii spun ca oricum nu plecam pana nu se trezea, ne luam ramas bun si parasesc locatia cu acelasi sentiment pe care l-am avut atunci cand am plecat de acasa. Simt ca de aici inainte incepe o noua calatorie si sper sa fie la fel de fructuoasa ca precedenta. Ma intorc in Parcul National Skaderska Jezera pe care aseara l-am ratat. Greu de explicat in cuvinte, poate ca pozele vor reusi cumva sa o faca. Muntenegru e o tara foarte mica, asa ca ajungi extrem de usor dintr-un colt in altul. Cand i-am spus aseara d-nei profesoare ca am la dispozitie 1000 de km pentru Muntenegru mi-a zambit si mi-a spus sa fac traseul pe care l-am stabilit impreuna, iar apoi, daca vreau sa-mi ating target-ul, sa dau vreo trei ture in jurul tarii. Glumea, evident, dar adevarul nu e prea departe. Imi stric dispozitia pentru ca nu pot lua in cadru tot peisajul si-mi promit, pe post de consolare, ca voi reveni cu o tehnica si teorie mai profunde. Mai inspir o data si inghioldesc oratania apasand butonul rosu. Azi vreau sa ajung in Biogradska Jazera. Tot azi vreau sa renunt la GPS, caci ma simt extrem de sigur pe mine in aceasta tarisoara. Ajung foarte rapid in Podgorica unde singurul lucru care ma frapeaza e multitudinea de tineri. Il parcurg foarte rapid, caci nu e mai mare decat orice oras mediu romanesc. Din nou pe curbe de nivel cu Tara printre munti. O sa imi iau cateva palme acasa, dar nu pot sa nu afirm ca Tara e cea mai buna amanta spirituala pe care am intalnit-o vreodata. E un rau fascinant. Se strecoara cu viteza printre muntii ingramaditi in coltul asta de harta si iti ademeneste privirea aruncandu-te des pe contrasens. Vremea se strica in timp ce ma indepartez de coasta. Ploua cu picaturi foarte mici de cateva ore. Asta e cel mai bun antidot impotriva bunei dispozitii. Dupa o curba zaresc o Yamaha ce imi pare cunoscuta pe partea opusa. Si echipamentul motociclistului imi pare cunoscut cu toate ca nu imi vine in minte de unde. Cale intoarsa si il gasesc pe Hannes razand de intamplare. E tipul pe care l-am intalnit in Croatia si desi am avut un traseu complet diferit, ne-am reintalnit in paradisul asta ud. E ud fleasca, dar asta nu-l face nefericit. Imi spune ca era constient ca asta va fi vremea, atunci cand a plecat de acasa, asa ca nu il deranjeaza deloc. Se intoarce de unde urmeaza sa ajung eu, din Durmitor. O imbratisare, o poza si o binecuvantare de drum bun. Incepe sa ploua si mai tare asa ca ma grabesc catre Jazera asta. Vad un indicator care ma trimite in dreapta si ajung in fata unei bariere. O femeie imi striga ceva din cabina, dar nu inteleg nimic. Ploua puternic si nu am de gand sa ma duc pana la ea sa vad ce doreste. Dupa inca un minut de boscorodeala ridica bariera. Urmeaza o invalmaseala de curbe, unde ambele roti imi aluneca pe frunzele gramada pe asfalt. Viteza mica ma impiedica sa o scap si in scurt timp ajung in epicentrul parcului. Un lac superb, ca de obiecei. Din nou limita de poze...

Prin vama trec la fel de simplu ca ultima data. Gata, Muntenegru! Mi-as fi dorit sa intru in tara asta prin nordul ei, ca sa existe o trecere mai clara, datorata peisajului, dar sunt sigur ca va veni si aceasta. Daca ajungi in Kotor e musai sa vizitezi si Lovcen National Park, e aproape si merita. Constat ca in loc sa rezist din ce in ce mai mult in sa se intampla exact invers. Dupa 300 de km incep sa ma fatai. Nu mai rezist, asa ca trebuie sa campez. Intrebarea e unde? Coasta Muntenegrului e la fel de turistica precum cea a Croatiei. Diferenta e ca aici e mai greu sa campezi altundeva decat in locurile special amenajate, din cauza ca nu prea ai unde. Singura solutie e sa pornesc spre nord, dar nici asta nu-mi prea surade, caci se intuneca si pur si simplu nu mai rezist in sa. Trec de Budva si Petrovak si dreapta. Platesc doi euro jumate si intru intr-un tunel. Ies dupa un sfert de ora. E imens! Ma intreb cat le-ar lua romanilor sa construiasca asa ceva, dar nu caut sa imi raspund. Dupa 30 de km peisajul se schimba complet. Desi mai devreme imi era greu sa mai merg, acum imi vine greu sa opresc, chiar si pentru o poza. Incep sa rasara muntii si o fac intr-un ritm alert, la fel de alert ca lasarea intunericului. Printre ei, navala rauri, iar deasupra aburi se inalta. Imi repet in gand ca am cauciucurile uzate, dar fara prea mare rezultat. Nu dupa mult timp pierd spatele, pentru prima data. E bine sa nu depasesti limitele de viteza cu mai mult de 30 de km, mai ales aici unde poti sfarsi usor intr-o prapastie. Vad un colt de luna deasupra unui munte si accelerez, de data asta cu un motiv intemeiat. Trec in viteza prin parcul national Skaderska Jezeram, unde din cauza intunericului ratez parcarea. Nu-I nimic, gasesc loc de innoptat si revin maine. Ochesc o casa cu livada si doua terenuri de tenis. E deja noapte si mi-ar prinde vine un somn in livada astora. Stau toti la o masa precum familia lui Nikoline, in seara precedenta. Intreb de un vorbitor de limba engleza si apare Bejana. Se uita ciudat la mine si incepe sa rada, iar eu imi dau seama ca nu mi-am scos cagula. Ce ametit! Primesc acordul sa stau pe peluza lor si sunt bombardat cu intrebari de bunica ei. Nu inteleg nimic asa ca recurge la semne. Foame, sete? Nu! Nu vreau decat sa dorm. Bejana ii traduce, dar nu cedeaza decat dupa ce ma mai intreaba de cateva zeci de ori. Sunt chemat la masa si mi se face semn sa iau si harta. Incep prezentarile. Tatal, antrenor de Karate, pensionat, iar mama profesor de biologie. Ii rog sa imi arate pe harta ce locuri trebuie neaparat sa nu ratez. Sunt extrem de mandrii cand vorbesc de Muntenegru. Doamna biolog se uita pe harta mea si mi-o arunca intr-un colt. Pleaca in casa si vine cu un set de harti plus una mare de perete. Se comporta exact ca un profesor. Fac greseala si ii spun ca sunt ecolog, asa ca pe langa prezentarile generale ale parcurilor prin care urmeaza sa trec, incepe sa prezinte si speciile caracteristice, cu denumirile in latina! Ma amuza teribil, iar Bejana nu stie cum sa ma scoata din situatia creata. Pana la urma reusim sa stabilim un traseu de comun acord si o tai pe motiv de oboseala. Babuskaia imi inspecteaza cortul si imi repeta semnele de mai devreme. E teribil de comica. Dupa 5 minute Bejana imi ciocane in cort si ma tine de vorba pana dimineata. Aceeasi mandrie pe care am observat-o si la parintii ei. Sunt de un rar nationalism. E studenta la economie si cunoaste patru limbi. Deschide subiectul crizei si cu greu reusesc sa il inchid, dupa ce imi vorbeste o jumatate de noapte pe marginea lui. Imi povesteste despre Muntenegru si o face cu o pasiune incredibila. Imi expune locurile in care urmeaza sa calatoresc ca pe niste niste mine de aur neexloatate. Intr-un final oboseste si isi aminteste ca in doua ore trebuie sa fie la cursuri. Urca scarile casei si se opreste! Se intoarce fara sa spuna nimic, imi ia harta si pune un punct pe ea. Ma pune sa ii promit ca ii voi trimite o poza cu locul ala, fara sa imi spuna despre ce e vorba. Se retrage in aceeasi liniste si dispare in intuneric. Noapte buna, Bejana, de maine promit sa fiu un bun miner!

Ajung intr-o comunitate si vad ceva persoane sezand in jurul unei mese, intr-o curte. Opresc si ii intreb daca e sigur sa campez aici. Ma privesc putin si striga in cor Nikoline. Apare o tanara care ma intampina cu o engleza extrem de inteligibila. Imi arata locul unde pot sa campez si o pun pe domnisoara sa se asigure ca n-am nevoie de nimic. Multumesc, parchez, scot sezlog-ul si ma intind. Minunat! Peste vreo doua ore sunt vizitat din nou de Nikoline, care vrea sa se asigure ca n-am nevoie de nimic si am o vaga impresie ca are un mare chef de vorba. Fac rost de informatii pretioase, caci sincer nici macar nu stiu unde ma aflu. Asta e prima intrebare pe care i-o adresez si imi raspunde foarte amuzata ca sunt intr-un catun din muntii Bjelasnice. Aflu ca din prisma locuitorilor, tara asta e una cu un grad redus de infractionalitate si ca pot campa oriunde fara sa imi fac prea multe probleme. In legatura cu bombele, trebuie sa fiu atent la zonele semnalizare. Familia lui Nikoline e una din putinele care nu au migrat inca spre marile orase. Fenomenul e atat de prezent in Bosnia incat cu greu mai gasesti un tanar prin catunele astea. Au o casa mare si traiesc din agricultura. Ea e inca in liceu in Neum, oras situat pe coasta, la mai putin de 30 de km de aici. Cand ii spun cat de minunat e locul asta imi raspunde ca ar trebui sa mergem la casa ei de vacanta si o sa fiu fascinat. Poate la anul, caci acum nu am rabdare sa astept pana in week. Facem schimb de adrese si se retrage, caci maine e zi de scoala. Ma retrag si eu caci pentru mine maine e o noua zi de recreatie in dificila scoala a vietii. Mesaj completat La orice m-am gandit cand am campat aici, dar nu la o simfonie. Am dormit bine, desi ecoul greierilor inca mi se plimba prin cutie. Ma mai gandesc de cateva ori daca sa raman pana in week sau sa plec, caci zona asta ma fascineaza. Planul pentru astazi e sa vizitez Dubrovnik’ul si apoi sa ma indrept spre Kotor. Plec, stiu ca o sa regret mai tarziu, dar plec. Strabat Neum'ul, un oras de coasta ce apartine Bosniei. Peste 30 de km dau de granita cu Croatia, pe unde trec foarte usor, fara niciun control. Imi continui drumul spre coasta si ajung la podul indicat de Nikoline, ca fiind unul din putinele locuri de unde poti vedea in ansamblu Dubrovnik’ul, daca nu vrei sa te aventurezi in aglomeratie. Opresc, trag doua poze si realizez am oprit in spatele unui autobuz pe care scrie mare City Tour. Bun, in cazul asta pun la cale un plan simplu. Cum nu vreau aglomeratie, ma tin dupa asta si dupa continui inspre Kotor. Orasul e mai mult decat placut. E construit in jurul vechiului oras fortareata, care s-a pastrat destul de integral. Autobuzul goneste pe stradutele inguste de parca ar fugi de urletele ventilatorului meu, ce incearca sa lupte cu prima zi cu adevarat calda, de cand am plecat de acasa. M-am incins si eu, asa ca decid sa ii dau o mana de ajutor si continui drumul pe coasta. E destul de aglomerat si ai nevoie de ceva rabdare ca sa il parcurgi. Trec prin toate statiunile si ajung in Kotor. Raman gura casca la peisaj si ma trezesc de cateva ori pe contrasens. Zona e superba! Merita fiecare picatura de transpiratie si trancanit de cutie de viteze. Sunt suficiente locuri unde poti trage pe trapta sa faci o captura si merita sa opresti. Din fiecare parcare peisajul e complet diferit, sa nu mai vorbesc de lumina. Mesaj completat ''Sorry, but when your post merges with your previous post, you will have used too many images in your combined posts'' Help..

Peisajul e din ce in ce mai spectaculos. Ajung la o incrucisare de drumuri, indicatoare pe ambele sensuri, dar niciuna din localitati nu se regaseste pe harta. Restartez GPS-ul de trei ori si la un moment dar imi spune sa o iau la dreapta. Caut atent drumul pe care sunt, dar mi-e imposibil sa il regasesc pe harta. Incep sa opresc din ce in ce mai des cu toate ca e extrem de periculos. Curba dupa curba. Soseaua are un metru latime si e plina de nisip si pietris. Trebuie sa iau insa cateva cadre, desi sunt convins ca n-are cum sa iasa nimic, deoarece soarele imi zambeste din fata. E unul din cele mai frumoase locuri in care am fost pana acum, in tura asta. O multitudine de munti de mica altitudine, patati de verdeata si roci. Mesaj completat ''Sorry, but when your post merges with your previous post, you will have used too many images in your combined posts'' Again..

Impreuna cu Piccolino si ale noastre vacute, plecam inspre parcul National Muntii Macinului, in dimineata zile de sambata, 10.10.2009. Dormim la cort si ne intoarcem duminica seara. Mers lejer, poze si multa voie buna. Posesorii de enduro-touring, sau chestii similare, sunt asteptati in parcarea Cora Pantelimon la ora 7:00. Traseul si restul sunt la mica intelegere, care sper sa fie cat mai mare.. Numai bine.. Andrei 076 77 1 88 99

O poveste ca o veste de drum pentru sufletele ratacite in negura citadina. Noroc cu ''chitulanii'' astia ca vin si-ti mai trag cate o palma, atunci cand incepi sa nu mai vezi nimic obiectiv. Sunt modest cand spun una, cred ca in cazul asta au fost zeci. Genul asta de povestiri sunt adevarate defibrilatoare pentru cei prinsi intr-un stop cardiac spiritual si mental. Nu stiu cati, din cele multe mii de cititori, au fost inspirati de calatoria asta, dar pentru mine a insemnat mult. Una sau mai multe astfel de calatorii te scot in graba afara din casa, iti arunca ceva bagaje pe motor si iti dau un sut in fund pe post de binecuvantare. Sectiunea 'imagini din calatoriile pe 2 roti' e un adevarat dus rece. Multumim..

Din punct de vedere tehnic nu am intampinat nicio problema, exceptie facand siguranta buclucasa, care s-a rezolvat in cateva minute. S-a comportat bine, dar nu excelent. E clar pentru toata lumea ca nu e o motocicleta pentru calatorii foarte lungi, doar daca nu i se aduc imbunatatiri considerabile. Saua mea a fost ingrosata putin, dar fara prea mari rezultate. In iarna asta o refac total dupa modelul Corbin si sunt sigur ca situatia va fi alta la urmatorul drum. Totusi, daca faci pauze dese si opresti pentru poze nu o sa ai prea mari probleme. De asemenea, oboseala asta tine si de dispozitie. Pe ploaie dupa 150 de km imi venea sa ma arunc din sa, iar pe vreme frumoasa dupa 400 ma simteam ca un nou nascut. Fosta Yugoslavie nu e o locatie unde sa alergi ca nebunul, lucru care nu-i prea place T-ului. Desi a fost extrem de incarcata, ca si ciclistica s-a comportat excelent. Consumul m-a cam speriat, mai ales ca e cam greu sa nu profiti de adrenalina provocata de acceleratie, chiar daca de cele mai multe ori acceleratia asta isi face de cap doar pana la 80-90, caci mai mult nu-ti permite conformatia drumului. In mod normal, fara bagaje, consuma pana in 5.5%. In tura asta consumul a fost in jur de 7,5 %. Mult, dar a meritat. Mesaj completat O javra de scuter imi trezeste somnul adanc. Din cate imi aduc aminte nu am campat foarte aproape de drum. Continua sa bazaie si decid sa ies. Deschid cortul si zaresc o namila de om pe un Gilerra 50, plin de tatuaje si cu o figura ce nu inspira nimic. Incerca sa imi explice ceva intr-o limba care nu-mi transmite mare lucru. Na, m-am obisnuit cu est-europenii astia care habar n-au sa miste si ei o mana, sa faca un semn, ca sa se prinda si dobitocul din mine. Din vocea lui grava inteleg ca e proprietatea lui si ca as face bine sa ma car cat mai repede de aici. Imi repeta sa imi continui drumul in stanga cu toate ca stiu cert ca asta habar n'are de unde vin si unde ma duc. Ii fac o insiruire de ok si la un moment dat pleaca. Incep sa strang cortul intrebandu-ma cu ce l-am deranjat. Poate ca au un simt al proprietatii mai bine dezvoltat decat credeam, desi pana acum mi-au tot dovedit contrariul.Dupa zece minute aud din nou bazaitul ce mi-a sacrificat somnul si ma trezesc cu urangutanul langa mine. De data asta zambeste si are o figura ce inspira o teribila incredere in sine. Imi spune sarmant, silabisind: 'after pack cofee me friends left ';. Eh, asa parca mai merge, m-am impacientat degeaba. Ii dau binecunoscutul raspuns si pleaca mandru. Renunt la graba de mai devreme si imi trag sufletul cateva minute pe gazonul neingrijit. Urc totul pe magar si ii dau bice usor, catre zona indicata anterior. In fata unui bar darapanat, cu scuterele si motoarele parcate simetric, ma asteapta domnul de mai devreme, alaturi de o gasca de vreo opt indivizi cu caractere similare. Asa cum ma asteptam incepe monologul cu oarecare tente de pseudo-comunicare datorate cate unui ok lasciv, care evident vine din partea mea. Nu inteleg o iota! Mi se serveste o cafea cu lapte la care vegan-ul din mine stramba instantaneu din nas. Cum dracul sa le explic astora ca nu vreau laptele din cafea? Nu mai conteaza, o beau relaxat in timp ce ii ascult. Ma simt de nimic in momentul in care imi dau seama ca ma uit in ochii lor, dar in gand imi fac diverse planuri de drum. Inchei conversatia, ii las sa tureze un pic dihania si imi iau ramas bun. Muntii devin din ce in ce mai stancosi, pe masura ce ma apropii de Bosnia. Inainte de granita, un set de curbe de nota zece, perfecte pentru cauciucurile mele uzate. Camionul din fata mea e tras pe dreapta de catre o politista tanara. Intru in depasirea lui si ma trezesc ca nebuna imi iese brusc inainte, din fata camionului. O evit cu greu si cu mai multa greutate ma mentin pe doua roti. Opresc ceva metrii mai incolo cand reusesc sa redresez. Ma intorc la ei, plin de nervi in interior si cat mai calm la exterior. Tipa e blocata, nu scoate niciun cuvant, iar eu astept ca politaiul care o insoteste sa isi termine repertoriul. Mai are putin si o ia la bataie. Asta imi lipsea acum. Camionagiul imi face semn sa o'ntind, dar m-am apropiat prea mult. Intr-un final politaiul se indreapta spre mine si imi spune nervos ca pot sa plec. Drumul de aici pana la granita e scurt. Curentul de aer rece imi reaminteste cat sunt de transpirat din pricina evenimentelor de mai devreme. Granita asta e circulata in special de localnici. Scanarea se face vizual, adica vamesul se holbeaza la conducatorul auto si daca il cunoaste il lasa sa treaca. Cred ca au o memorie vizuala exceptionala, caci intr-un minut nu mai am nicio masina in fata. Imi scot si eu mutra din cutie, se holbeaza la mine, se uita la numar si ma trage pe dreapta. Imi plimba pasaportul cateva minute, timp in care eu incerc sa trag o poza cu pancarda de bun venit in Bosnia si Hertegovina. Ma trezesc inconjurat de cativa vamesi care imi repeta suav 'no pictures&'. Parca se milogesc de mine sa nu pozez. Apare si un tip mai dur care ma pune sa derulez pozele inainte si inapoi, de zeci de ori, pana cand se convinge ca nu am facut nicio poza. Ma temeam ca voi ramane fara aparat asa ca am scapat usor. Primesc pasaportul si o urare de drum bun. In drumul spre Medjugorge am de respectat o promisiune. I-am promis neamtului ca voi face o baie in cascada si n-ar fi asta singura problema. Put groaznic, asa ca imi promit si mie. O caut cam doua ore. Drumurile sunt impresionant de calitative. Intr-un final o gasesc si am o surpriza placuta caci e mai mult decat ma asteptam de la o cascada. E superba. Ma rog doar sa pot face o baie in acest Paradis, pentru ca de sus nu pare foarte primitoare. Ma apropii si vad ca mai sunt doua persoane care innoata, deci se poate. Imi lepad hainele, stau cateva minute sa ma racoresc si ma arunc in apa. Ies la suprafata instantaneu si respir ca un astmatic intr-o criza profunda. E extraordinar de rece, dar cred ca nu asta mi-a taiat respiratia. Din apa peisajul e complet diferit, iar miopia mea ma ajuta sa imi creez un peisaj greu de explicat. Innot vreme de o jumatate de ora si ies mai mult taras din zeama asta miraculoasa. E cea mai buna baie pe care am facut-o vreodata. Ma simt ca un nou nascut. Pornesc agale spre Medjugorge. Zaresc in dreapta un peisaj ce pare fotogenic, trag brusc dreapta apasand puternic franele si ma trezesc cu cracii in sus, pacalit de pietrisul extrem de adanc de la marginea drumului. Eu nimic, vaca nimic, dar cum dracu ridic eu dracovenia asta? Opreste un tirist si cu mare dificultate, din cauza lipsei de aderenta, reusim sa o scoatem de acolo. Sper sa-mi spal pacatele in Medjugorge, caci nu mai vreau astfel de experiente. Medjugorge e un sat sfant unde se spune ca apare Fecioara Maria si transmite oamenilor mesaje de la Dumnezeu. E un sat care in timpul raboiului civil a fost complet ocolit de conflicte si se vrea a fi un loc de pelerinaj cunoascut in intreaga lume. Ce e de fapt? Primul lucru care te frapeaza, daca te gandeai la liniste si calugari, e multimea de autocare si de tarabe cu chinezarii, precum si filfizonii care cumpara diverse suveniruri si isi misca agale posterioarele prin traficul aglomerat. Chestia asta pare mai degraba un oras turstic decat un sat sfant. Decid sa nu ma rezum la o imagine atat de simplista si sa incerc sa trec peste neajunsurile astea. Opresc un calugar si il intreb ce e cu degringolada si cu mizeria asta intr-un sfat sfant. Imi raspunde ca trebuie sa privesc mai in profunzime si ca adevarul nu e ceea ce vad eu. Pe dracu, cu tine si cu cheliosii tai indoctrinati! Degeaba ii explic ca in pauzele de rugaciune ar putea sa stranga deseurile aruncate peste tot, caci n-am cu cine ma intelege. Ma mai plimb un sfert de ceas si constat ca ma confrunt cu cea mai mare dezamagire din tura asta. Imi vin in minte comparatiile pe care Cioran le facea intre taranul roman si diversi filozofi. N-am curajul sa compar chestia asta cu o manastire romaneasca si nici nu-l vreau. Cautam aici liniste si pace, asa ca plec in tromba din mizeria asta divina si ma binedispun cu drumul. Gps-ul s-a blocat asa ca habar n-am incotro ma indrept. Il resetez si ma indruma pe niste drumuri late te un metru pe care el le considera nationale, drumuri ce se termina intr-un forestier. Nu se poate. Incerc o alta ruta si patesc acelasi lucru. Ok, stim incotro e coasta, asa ca simturile ma indruma. Intru in munti, zaresc o mica delta si urc, urc, si tot urc. Se innoreaza subit si observ un semn de manastire. Cred ca m-as putea adaposti acolo. Acelasi drum cu ace de par din 50 in 50 de metrii. Ajung in final la ceva, poate la manastirea indicata, habar n-am. Seamana ca un lacas de cult, dar nu imi dau seama exact ce reprezinta. Ma plimb vreme de un ceas prin zona. E pustiu, absolut pustiu. Alimentez cu apa, ma intind putin, imi sterg picaturile de pe lentile si o intind, caci s-a mai luminat. Mesaj completat Postati ceva ca nu ma mai lasa din cauza numarului de poze... Multam..

'' Noaptea asta a fost ca o injectie cu adrenalina plus vrea trei cu glucoza. M-am trezit cu o energie incredibila. Confortul e o chestie a dracu de subiectiva. Ma invart in jurul cortului si ma trezesc cu profu? de geografia a Romaniei langa mine. De data asta a venit cu un batalion de harti, unele atat de rupte si tocite ca abia zareai Rusia pe ele. Imi face un scurt istoric al pelerinajului sau prin lume si ca toti ceilalti, imi adauga un lucru pe care el crede ca nu ar trebui sa il ratez. Durmitorul si Suceska le vede deja incercuite, dar nu se lasa asa usor. Ii spun ca trec prin Bosnia, dar ca nu voi sta foarte mult. Nu sta nici el prea mult pe ganduri si incepe sa joace o piesa de teatru pe care initial nu o inteleg. A, mimeaza o cascada. E in drumul meu, asa ca ii promit ca voi face tot posibilul sa nu o ratez. Pe la 11 reusesc sa incalec catre Split. Dupa zece minute reintalnesc marea. Ma opresc sa o respir, sa o admir cateva minute si sa-i cer binecuvantarea de a o privi cateva zile de aici inainte. Parcurg vreo? suta de km si nu mai rezist. Sunt zeci de locuri unde poti sa tragi pe dreapta si sa te scalzi in soare, caci apa e cam rece. Poti avea propria ta plaja plaja, daca nu-ti place compania altora, dar daca esti mai mult decat pretentios si doresti nisip, ai cam gresit adresa, caci plaja aici inseamna in cea mai mare masura pietre. Opresc langa rulota unor italieni, imi scot sez-long-ul si pauza. Cameleonul din mine imi spune ca si-ar dori o piele mai inchisa asa ca asudez vreme de doua ore sub soarele moderat. Greu cu productivitatea pe ziua de azi! Consum cerealele ca sa termin cu rutina pe ziua de azi si pornesc din nou catre Split. Seseaua continua paralel cu marea, pe toata lungimea coastei. Devin din ce in ce mai agitat pe masura ce traficul devine mai aglomerat. Ce dracu caut aici? Am vazut orasul de sus. Da, e superb, dar ce caut aici? Decid sa ies cat mai repede din aglomeratia asta, nu inainte de a mai cumpara niste kuna. Antropicul urban e un lucru pe care doresc sa il evit cat mai mult in aceasta plecare. Termin treaba si plec, dar nu-mi place ce iese. Ma tot invart in incercarea de a gasi drumul spre granita. Incepe sa se insereze! Gasesc drumul, dar chiar inainte de granita imi dau seama ca rezervorul si canistrele sunt secate. Ma intorc ceva km, reumplu si imi iau adio de la Bosnia, cel putin pentru cateva ore. Split e un oras de coasta, iar dupa oras, paralel cu marea, relieful stepic incepe sa urce spre cer. Daca zona de coasta e foarte aglomerata, muntisorii astia sunt liberi, caci e prea abrubt ca sa poti construi ceva. Ma indepartez perpendicular pe coasta si ajung intr-un sat construit recent. Zaresc o parcela frumos ingradita, cu terase de pamant separate de ziduri de piatra. Vecini in stanga si in dreapta, dar aici nimic. Decid sa mi-o aloc, asa ca intru pe poarta ce lipseste si incep sa imi intind cortul. Nu stiu de ce, dar ma simt ca acasa aici. O portie de paste si o ora de contemplare. Cred cel mai important lucru atunci cand pleci intr-o calatorie e sa inspiri. Sa inspiri aerul, oamenii, cultura, natura si experientele. Fara oxigenul lor o sa traiesti intr-o pseudo-constienta pe care o vei decoperi si blama abia acasa. Inspir.....''

O sa dau si detaliile referitor la costuri, dar dupa ce termin de postat jurnalul si insumez facturile.. Multumesc pentru aprecieri.. Numai bine..

Sunt din nou asediat de lene. Imi vine greu sa ma trezesc sub ora sapte, vacanta fiind. Acel ‘nu ma grabesc nicaieri’ imi inchide sacul de dormit si ma obliga sa mai dorm o ora. Ma ridic pe la 8 si ies din cort sa vad unde am dormit. E o pajiste recent cosita. Arunc o privire prin jur si observ niste monstrii taratori ce incearca sa fuga din calea mea. Sunt cativa rapusi de talpile bocancilor ce au orbecait aseara’n noapte si multi altii zac sub cort. Niste aurolaci din specia melcilor. Aud un zgomot de motor in frana proprie si il zaresc pe Hannes, un austriac pe o Yamaha Tenere, ce se plimba la’ntamplare, dar care spre deosebire de mine a mai fost de multe ori pe aici. Imi marcheaza si el pe harta acelasi Kotor si Durmitor. Ne luam ramas bun uitand sa facem schimb de tot soiul de adrese. Inca nu m-am trezit complet! Strang totul repede si fug spre Plivnice. Trag pe dreapta sa intreb un strain ce e cu Plivnice asta. Nu apuca sa raspunde ca apare un roman cu prietena, ambii afisand un zambet larg. Aflu ca si el e motociclist si ca au venit pana aici pe un F650, langa care parchez mandra. Sper sa ii intalesc mai tarziu prin parc, ca doar am o zi intreaga la dispozitie.Las totul pe motor si sunt fericit ca am gasit in sfarsit o utilitate serioasa bocancilor carati pana aici. Biletul costa 110 kuna, cam 15 euro. Pare descurajator la prima strigare, dar Hannes mi-a garantat ca face toti banii. Obtin mai multe informatii de la insotitoarea acestui vierme galben urias, ce se taraste cu greu pe aleile inguste ale parcului. Sunt mai mult variante de trasee, in functie de cat timp ai la dispozitie. A,B,H,K, de la cele mai scurte la cele mai lungi. In cazul ultimelor vezi toate lacurile, la H fiind purtat de picioare, autobuz si vapor, iar la K doar de membrele inferioare. Aleg varianta H, caci estimarea de sase ore ma multumeste. In cazul primelor habar n’am ce vezi caci sunt trasee intre doua si patru ore. Viermele incepe sa huruie, iar noi, pasagerii, incepem sa alunecam in stanga si in dreapta cu ajutorul scaunele de lemn si a schimbarilor severe de directie. Ajungem in punctul 2 si incepem sa marsaluim pe podetele de lemn. Marea majoritate a parcului se traverseaza pe astfel de podete. Plivnice Lakes, asta, e un ansamblu de lacuri, dispuse la inaltimi diferite, care se alimenteaza unul pe celalalt prin intermediul cascadelor, incepand de la lacul mama, care este la cea mai mare altitudine, pana la mezinul familiei. Peisajul e greu de imaginat, oricat ajutor as fi primit initial de la fratele google. Nu vad niciun mar prin jur asa ca e posibil ca nu asta sa fie raiul, desi mi-e greu sa ma conving de asta. Pestii si ratele salbatice innoata aproape de podete in speranta ca vor primi ceva de mancare. Un pic mai departe niste romani se amuza in timp ce arunca bucati de paine in apa, ratelor galagioase. Nu comentez. Traseul este exceptioanal, creat astfel incat sa nu ramana niciun colt neexploatat vizual, dar fara prea multe interventii in natura. In afara de aceste podete de lemn suspendate, nu vad nimic antropic pe aici. Lac, cascada, lac, cascada si iar lac si iar cascada. Sunt zeci sau poate sute. Albastre, verzi, incolore. Ajungem la un ponton de unde suntem preluati de un vapor electric, ce ne poarta la celalalt capat al lacului. Coboram si incepem din nou pledoaria de cascat si holbat de ochi. Cu greu ii mentii in orbite! In partea de jos cascadele se inmultesc, pana ajungi la cea mai mare dintre ele. Din nou cu virmele pana la baza.Totul a durat sase ore si un pic. La iesirea din parc primesti cadou un teribil sentiment de frustrare. Mi-e greu sa plec, dar nici de ramas nu mai pot. Iubita ma asteapta zambind, nestiind ce minunatii nu i-a zarit farul.. De data asta e curtata de doua GS-uri mari. Ma abtin cu greu sa nu ma uit in contactele lor in speranta ca vreunul si-a uitat cheia. Strang tot si plec inspre coasta. Obiectiv : Zadar, tinta : loc de dormit. Ca sa ajungi din Plivnice in Zadar trebuie sa traversezi masivul Krbava. Peisajul se transforma pe masura ce te apropii de coasta. Padurile se transforma in stepa si revin paduri in zare. Drumul nu este de cea mai buna calitate, dar este practicabil. Energia Plivnice inca imi strabate corpul si ma obliga sa rotesc mansonul drept cu putere, la fiecare iesire din curba. Asfaltul pare tras printr-o masina de batut snitele. Croatii astia se gandesc si la motociclisti cand repara carosabilul. In loc sa rascheteze asfaltul creand mici santuri paralele, calvar pentru echilibristica pe doua roti, il preseaza sau reascheteaza, lasand in urma mici patratele la care cauciucul adera bine. Incep sa simt briza marii, desi nici urma de aceasta la orizont. In apropiere de coasta asfaltul devine impecabil, dar foarte alunecos. Dupa vreo 30 de km zaresc marea si sunt cel mai fericit om de pe planeta. O noua cearta cu turometrul pe soseaua ce urca si coboara, o noua pierdere de voce. In apropiere de Zadar apare un semn de camping . N-am facut un dus de patru zile si zau ca ar fi necesar. Ma iau dupa indicatoare si in drum imi iese o fatuca ce ma informeaza ca ma costa 68 de kuna o noapte. Ii dau gaz inauntru fara sa ma gandesc prea mult. Camp’ul e gol, cu exceptia a doua rulote cu numere de D. Imi aleg un loc mai orizontal si campez. Relaxare totala. Stau vreo ora in sezlong cand un neamt imi intrerupe linistea. Imi povesteste ca si el a fost in Romania si imi insira mai multe localitati si obiective decat am visat eu sa vizitez vreodata. Tipul asta zici ca recita dintr-un manual de geografie a Romaniei. Imi jura ca e cea mai frumoasa tara din Europa si ma asigura ca le-a vizitat pe toate. Nu il contrazic, caci n-am chef sa continui discutia care dureaza deja de doua ore. Trag repede o salata, o portie de paste, un dus, ceteva litere aruncate’ntr’o agenda si ma pregatesc de somn. Sunt atat de relaxat ca nu-mi simt greutatea corpului mulat pe solul denivelat. O fi reala levitatia? Ps.. Cum pot pune pozele fara sa le reduca?