Anjin

Salutare! Multumim pentru cuvinte. Iata si raspunsurile la intrebarile tale: Acum un an, costumele acelea pareau a fi cea mai buna alegere (ieftine fata de altele - si noi aveam nevoie de 2 bucati, deci banii contau), li se facea reclama ca fiind bune si in zone calde si in zone reci, le puteam face pe comanda (ca marime), puteam alege culorile. In cele idn urma s-au dovedit una dintre cele mai proaste investitii pentru calatorie. Mai bine plecam cu costumul meu Rev'It din 2009. Costumele sunt in regula in general, numai ca nu sunt pentru o astfel de calatorie. Pe timp de vara sunt OK, se ventileaza chiar bine. Insa cand e rece sunt de rahat, pentru ca nu tin caldura in interior orice le-ai face. Tipul care le-a proiectat traieste in California si poate asa se explica... insa eu m-am lecuit de ele. O sa mai port geaca pana imi iau alta, apoi cred ca o sa le donez cuiva care nu are costum deloc caci singura lor parte foarte buna (si pe care nu am testat-o din fericire) este ca protectiile de pe ele chiar sunt de cea mai buna calitate. Sunt Midland, vechi si ele de vreo 3 ani, luate din State. Mi-ar fi palcut sa cumpar ceva facut in Romania sau macar din Romania (ca sa sustin si comertul local). Insa am avut o conversatie amuzanta cu importatorul Midland in Romania (nu mai stiu acum cum se numeste) care m-a facut, cu parere de rau, sa comand din state si sa platesc transportul si taxele (iesind cu toate astea mai ieftin) si sa "ma risc" sa nu am suport tehnic local (desi in mod normal ar fi obligat sa il ofere pentru produsele Midland cumparate oriunde). Din fericire pana acum nu s-au stricat si functioneaza OK. Optiunile sunt "de baza" (la nivelul de acum 3 ani): - poti sa vorbesti cu pasagerul pana la 200 m (zic ei, eu as zice ca mai degrama un 80 m este realist) - poti sa asculti muzica contectand prin fir un mp3 player (sau telefon). Interesant este ca pasagerul poate sa asculte muzica sa, independent, conectand un alt dispozitiv daca doreste. Sau deschizi intercomul si asculta si pasagerul muzica pe care o asculti tu, insa doar mono. - poti sa conectezi telefonul prin BT (si functioneaza chiar acceptabil) - poti sa asculti muzica de pe telefonul conectat prin BT. Bateriile pe noi ne tineau 1 zi, 1,5 zile de calatorie pentru comunicatie sau ceva mai putin daca ascultam si muzica. Cat despre viteza, depinde foarte mult de ce casca ai, cum te izoleaza casca la vant, cum iti vajaie motocicleta la vant. In conditii normale, noi nu aveam probleme sa vorbim si sa ascultam muzica pana pe la 130 km/h. Si cum noi mergeam la drum intins cu 100-110 era in regula. Daca batea vantul mai tare... eh, deja alta discutie. Muzica nici nu mai avea rost sa incerci sa asculti, iar de auzit te auzeai pe intercom insa asa, mai greu, nu putea sa porti o conversatie lunga si calma Intr-adevar, lazile laterale sunt de tip "Pelikan" (doar ca sunt facute de concurenta, se numesc SBK, sau SKB sau ceva). Prima data am avut pe SV650, rack-uri H&B pe care insa am pus 2 cutii de plastic marca "SHAD" (ele erau intial top-case-uri dar cand nu ai variante si nici bani, te adaptezi si le faci sa mearga si ca lazi laterale ) Totusi pe SV nu imi placea ca erau totusi prea "bombate" si imi doream ceva care sa nu iasa asa mult in afara. Le-am gasit pe astea pe internet tot de pe la americani. Am vorbit cu omu' care le "facea" pentru motociclete (pe la ei, nu stiu daca si pe la noi, le gasesti prin super-market-urile dar fara prinderi). Si pana la urma am comandat doar lazile laterale si prinderile care sa se potriveasca la rack-ul H&B pe care il aveam deja pe SV. Atunci recunosc ca nici nu ma uitam la cele de aluminiu care erau oricum mai scumpe in general si sa fim seriosi, pe un naked street, parca nu ar merge sa pui aluminiu Lazile astea au 40 l fiecare si totusi au un profil foarte retinut, nu maresc cu mult latimea motocicletei (de fapt sunt ceva mai inguste decat latimea ghidonului chiar) Apoi, cand mi-am cumparat DL-ul (second hand) acesta a venit cu cutiile stock (alea trapezoidale). Erau in regula insa mici pentru ce vroiam eu. Asa ca le-am vandut si cum nu aveam bani pentru cutii de aluminiu sau alt set nou de la Givi sau H&B sau mai stiu eu ce, am zis hai sa vad cum mut cutiile pe care le am deja (Pelikanii) pe DL. M-au ajutat baietii de la Heavy Duties din Cluj care au facut sistemul de prindere custom, sa se potriveasca cu lazile pe care le aveam deja. Fara sa vreau sa fac nici u nfel de reclama si fara sa am nici un interes (am platit pentru rack-urile facute de ei), vreau sa subliniez profesionalismul baietilor de la Cluj. Le-am trimis cutiile prin posta, un prieten cu VStrom a venit cu motociclta lui la ei la atelier ca sa se poata lua masuratori si apoi, cei de la HD mi-au trimis (mai devreme decat termenul dat) cutiile si prinderile inapoi la Bucuresti. si prinderile s-au potrivit PERFECT pe VStrom-ul meu (desi era prima lor iteratie pentru VStrom) si au rezistat fara nici o problema la tot ce a insemnat drumul din Alaska pana in Argentina. Din nou, nu vreau sa le fac nici o reclama, insa sunt foarte incantat sa pot vorbi de bine despre o afacere facuta de romani seriosi. Sau cel putin asa au fost in cazul meu. Ne gaseam in Buenos Aires, impreuna cu o dilema importanta: cum trimitem motocicleta acasa? Noi aveam deja biletele de avion spre Europa, cu plecare din Sao Paolo, peste doua saptamani. Normal ar fi fost sa trimitem si motocicleta tot din Sao Paolo, sau hai, din Rio ca e acolo, aproape. Asta ar fi insemnat o calatorie de inca 3000 si ceva de kilometri, relaxata si apoi gata, punem motorul la cargo in Sao Paolo si ne pregatim de intoarcere. Dar… nu e chiar asa simplu precum pare. Dupa primele email-uril la diferiti agenti de transport (prin care trebuie sa iti organizezi orice transport de cargo) vestile din Brazilia nu au fost chiar imbucuratoare: birocratie foarte mare la vama, proces complex de expediere si multe “nesigurante”. Una dintre conversatiile cu agentii de acolo a decurs cam asa: - aveti nevoie de <lista lunga de documente>! Iar procesul va dura intre 3 si 14 zile! - Pai… eu acum sunt in Buenos Aires, iar in 14 zile avem avion din Sao Paolo spre Munich. Ar fi bine de stiut in ce parte a spectrului ne putem situa, caci diferenta intre 3 si 14 zile este… destul de mare si riscam sa pierdem avionul nostru daca apar intarzieri. - Ne pare rau, dar nu putem sa stim. Totul depinde de oficialitatile de aici. Il contactez si pe Bogdan, ce se ocupase de expedierea motocicletei din Otopeni in Montreal si investigatiile lui duc catre aceleasi rezultate. Nu e bine deloc. Schimbam deci planul: vom trimite motocicleta din Buenos Aires (unde lucrurile se anuntau mult mai simple), apoi vom ajunge cumva in Sao Paolo sa “prindem” avionul de Munich pentru care vom avea bilete. Dar in acest caz, ce facem in urmatoarele 2 saptamani? Nu are rost sa pierdem timpul in Buenos Aires (mai ales ca e si scumpa treaba pe aici). Hai sa mai vizitam ceva. Un “ocol” de 10 zile ce va include Cascada Iguazu, putin din Paraguay, sudul Braziliei si Uruguay nu suna chiar rau, nu? Buun, pe harta, cam asta e ideea in mare. In loc de 3000 de kilometri pana in Sao Paolo, mai bine 3500 pana… ei bine, pana in acelasi loc de unde tocmai plecam. Plecam cu usurinta din Buenos Aires, ajutati de GPS-ul imprumutat de Daniel si ne indreptam spre nord vest, alaturi de picaturi de ploaie. Drumul pe care urma sa rulam, Ruta 14, are o faima destul de proasta, datorita politie corupte ce obisnuieste sa opreasca in special motociclistii straini. Pe forumul HUBB are chiar un topic dedicat, de multe pagini, pline de istorioare nu prea fericite, ce se petreceau mai ales la kilometrul 341, unde exista un post de politie “special”. Eram deci pregatiti pentru ce era mai rau. Ba chiar un prieten motociclist din regiune, s-a oferit sa ne ajute, in caz ca am avea nevoie, lasandu-ne numarul sau de telefon si dandu-ne foarte multe sfaturi utile, despre cum sa reactionam in caz ca am fi opriti de politie. Era deci de inteles ca mergeam oarecum murati si la propriu de ploaie, dar si la figurat de gandurile cu chipiuri albastre. Ajungem la faimosul kilometru si intr-adevar, exact ca in povesti vedem chipiul iesind din postul de politie si indreptandu-se spre marginea drumului, spre noi. Noi eram cu viteza regulamentara si cu morcovul in fund, caci stiam din cele citite, conteaza prea putin daca chiar ai facut ceva ilegal sau nu. Omul nostru se indrepta hotarat spre noi insa la marginea drumului observam ca tine cu o mana telefonul la ureche. Vorbea cu cineva la mobil. Cealalta mana, purtatoare de baston aducator de vesti proaste, ramane lasata. Nu suntem opriti. Ne scurgem pe langa el multumind in gand providentei si faptului ca omul ala si-a gasit lucruri mai bune de facut decat sa ne opreasca pe noi. Andreea trage cu ochiul (lentila aparatului foto) in spre postul de politie unde probabil am fi fost invitati. Nu, multumim frumos. De politie scapam insa de potop nu. Nu ca pana atunci ar fi fost foarte mult soare insa nici pe departe nu banuiam ce avea sa urmeze. In mai putin de 2 minute intram intr-un nor cenusiu. Totul se intuneca desi era abia vreo 2 dupa-amiaza. Oprirea de urgenta pentru a pune costumul de ploaie. Chiar la timp caci abia plecam si nu prea mai vedem nimic. Ne oprim in primul loc acoperit pe care il gasim, o benzinarie la ceva kilometri departare. Eram uzi pana la oase. Asteptam o ora sa se mai potoleasca dusul si plecam apoi, sperand ca “a trecut”. Intr-adevar ploua mai putin, insa urmarile potopului se vedeau peste tot, portiuni mari de pamant fiind inundate de o parte si de alta a drumului. Cat priveste drumul in sine, trecem prin locuri pe unde acesta nu prea se mai distinge foarte bine, sub baltile rosiatice (din cauza pamantului rosu din zona). Ne este clar ca singura varianta sa fie “mai bine” este sa strangem din dinti si sa continuam, sperand sa iesim la un moment dat din nor. Continuam deci spre Iguazu si intr-adevar, dupa ore bune in care parea ca nu mai exista un liman, iata, ploaia se opreste si mai mult, in zare exista o vaga speranta albastra. Si cum se face mai frumos cum apar si… partenerii de trafic. Ca si in Chile, toti aveau casca. Chiar si “extra pasagerul” Desi pana nu demult plouase cu galeata, nu toata lumea isi potolise setea se pare. Unii aveau inca nevoie de… “apa la pet”?!?? Si cum “ala la pet” iti protejeaza clar mintile (capul) casca este mult mai utila la protejarea cotului (anti durere in cot). Mbine… macar toata lumea este joviala! Unii cu sticla, altii cu fotbalul si altii cu… plantatiile de mate. Ne apropiem de Iguazu, chiar inainte de apus, prilej sa ne bucuram de linistea si pacea ce se asterne peste coamele padurii. Sperand sa prindem ceva din apus chiar langa cascada, ne indreptam prima data spre Parcul Iguazu insa descoperim cu tristete ca acesta se inchide la 18 si nu mai puteam intra in aceeasi zi. Ne indreptam deci spre oras, la 18 kilometri departare unde nu ajungem insa inaintea noptii. Inca o data… incepem cautarea unui loc de dormit. Mergem la culcare inconjurati de ganduri, ca atunci cand te afli in preajma unui monument important, pe care nu l-ai vazut insa. Cascada Iguazu, a doua (ca volum) din lume, era doar la o aruncatura de bat. Adormind ni se pare ca putem sa ii auzim stropii chiar de acolo. Hmm, nu este Iguazu, este ploaia pe acoperisul casei. Pe maine!

Am trecut Chile/Argentina de multe ori. Cred ca in total de vreo 6-7 ori. Iar daca am fi avut timp si motociclete mai usoare si inclinatii pentru off-road, puteam sa petrecem 1 an de zile numai in aceasta zona si sa trecem granita peste Anzi de zeci de ori, fara sa ne plictisim. Cu siguranta ca sunt locuri de vazut si drumuri interesante in ambele parti. De fapt, sincer vorbind, noi am sarit peste multe astfel de locuri din simplul motiv ca nu puteam sa "ne impartim" peste tot. Mai fain... nu stiu ce sa zic, practic toata zona Anzilor este extraordinara. Apoi, spre est in Argentina lucrurile se mai "calmeaza"... pampas ceva stanci, frig, vant... in fine, si locurile alea au frumusetea lor doar ca e mai greu de gasit uneori Si cand iti cauti drumul sa te dai in jos spre Ushuaia, ai destul optiuni si trebuie sa alegi. Prin Chile pe Caretera Austral, pe Ruta 40 prin Artentina, pe Ruta 3 si multe alte combinatii intre ele. Timp sa fie. Si bani desigur Adaugat Acum un minut Lumea Noua V.2 – La revedere, Patagonia De catre: AlexMD On March 29, 2013 in Blog, Etapa V, Lumea Noua La revedere, Patagonia: 21-22 Februarie 2013 E ceva si cu drumul asta. De atata timp, de atatia kilometrii se invart rotile lui Gunnar. Si totusi noi nu ne-am plictisit deloc. Hm, eu nu m-am plictisit deloc. Andreea… mai doarme uneori in spate. Uneori ma gandesc ca poate are dreptate. Ce sa faci acolo in spate cand in jur ai un astfel de peisaj de exemplu? Exista totusi o frumusete aparte a intinderilor nesfarsite din Patagonia. Si aici, cerul pare mai aproape de oameni. Iar pe cer, pe cer se deruleaza un film magnific. Cerul se schimba mereu, chiar si atunci cand te opresti. Trebuie sa ai doar rabdare. O mana nevazuta, deseneaza, uneori cu inocenta unui copil, alteori cu supararea unui om mare ce pare ca nu mai stie decat sa se incrunte. Plecarea noastra din Rio Gallegos s-a produs linistit, fara nici o surpriza, fara nici o complicatie. Ne-am luat la revedere de la Oscar, amintindu-ne sa ii dam inapoi si cheia de rezerva. Ne-am luat la revedere si de la Manolito, un baiat pe care il cunoscusem doar cu 1 zi inainte si care ne-a impresionat (si el) cu optimismul si dorinta lui de a ajuta. Si gata. De ore bune calatoream prin peisajul de mai sus, intre nori si pampas. Este o zi rece dar asta nu ne mai surprinde. Caldura a ajuns sa fie o notiune abstracta atunci cand vine vorba de exterior. “The great outdoors” par sa fie lasate aici de cand lumea asa: reci, aspre si cu vant omniprezent. Si toti cei care calatoresc pe aici, trebuie sa accepte si sa se adapteze. Timpul pare si el sa treaca cu un alt ritm. Asezarile sunt putine si departe una de alta. Nu mai stim nici noi bine cat este ceasul si parca asta nici nu mai are importanta. Ne oprim intamplator langa un loc unde timpul pare sa se fi oprit in loc. Cu motorul oprit se lasa linistea peste imprejurimi. In stanga, dincolo de gard, o balta parea ca este principala atractie a locului, pentru toate animalele. Din cand in cand linistea este intrerupta de chemarea vreunei pasari de peste lac. Iar cand un stol de pasari flamingo decoleaza, se starneste o mica zarva. In acel moment, in acel loc pe care acum nici nu stiu daca l-as mai gasi, am un sentiment ciudat. Toamna pare mai prezenta ca oricand. La fel si sentimentul ca se apropie momentul plecarii. Stiu ca mai avem mult pana acasa insa pentru prima data se impleteste in interior, incet si sigur, gandul ca se termina. Recunosc, ca acolo, in singuratatea aceea, am fost putin trist. Nu stiu daca justificat sau nu, insa pentru o vreme balta aia a fost un “butoi cu melancolie” si noi eram foarte aproape de el. Ne-am luat in liniste la revedere de la flamingo, rate salbatice, egrete si toate celelalte vietuitoare. Desi mai aveam ceva kilometri pana sa iesim din Patagonia, atunci ne luam de fapt la revedere de la aceasta aspra si frumoasa zona! Nu este un loc pe placul oricui. Insa este un loc pe care cu siguranta as vrea sa il revad. Lumea Noua V.3 – Spre capitala! De catre: AlexMD On April 2, 2013 in Blog, Etapa V, Lumea Noua O calatorie ca aceasta, nu poate sa fie doar o trecere prin spatiu, translatarea dintre 2 puncte. Este, de foalte multe ori, o cunoastere, la un nivel mai superficial sau uneori mai complex, a oamenilor. Cei pe care ii intalnesti zi de zi. Mereu altii. Mereu altfel. Franturi de fete, de gesturi si de vorbe raman cu tine, le porti mai departe, le impartasesti cu alti oameni pe care ii intalnesti in cale. Cu multi probabil, nu o sa te mai revezi niciodata. Insa asta conteaza prea putin. Undeva se face “click” si stii ca nu mai e nevoie de nici un alt cuvant, de nici o alta explicatie. Ehee… vedeti, uneori mersul pe motocicleta iti da ragaz, indelung ragaz, pentru tot felul de ganduri. Datorita limitarilor legate de numarul de poze, continuarea pe micadu.ro, aici

Eheee si cum acasa ne-am intors, iar afara iarna pare sa revina in forta... e vremea sa ne continuam povestile si sa plecam din Tierra del Fuego (un loc cam la fel de friguros cand am fost noi pe acolo, desi era vara). Lumea Noua V.1 – Plecarea din Tierra del Fuego De catre: AlexMD On March 26, 2013 in Blog, Etapa V, Lumea Noua Plecarea din Tierra del Fuego: 17 – 21 Februarie 2013 Intorsi in Ushuaia dupa pauza de 11 zile, era momentul sa ne pregatim iesirea din Tierra del Fuego. Asta nu inainte insa de a mai avea parte de o experienta interesanta in Ushuaia: Calatoria cu trenul “Fin del Mundo”. Construit in secolul trecut, de catre detinuti (initial Ushuaia fusese o colonie pentru detinuti), sina de tren cu ecartament ingust a reprezentat o artera importanta in zona. Multi ani mai tarziu, aceasta a fost redeschisa ca atractie turistica. Si iata-ne deci avand oportunitatea sa calatorim cu acest trenulet. Vremea a fost destul de mohorata iar noi ne-am incalzit cum am putut in vagoanele de lemn care erau cel putin acoperite. Nici nu vreau sa stiu cum era pentru detinuti, in timpul iernii, o calatorie cu acest tren, folosind vagoane deschise. Mie de cand eram mic mi-au placut trenurile. Si aceasta atractie nu s-a diminuat odata cu adunarea anilor. Acum eram din nou copil, calatorind intr-un tren tras de o locomotiva cu aburi, trecand printr-un peisaj de poveste. Si ca intr-un basm, ni s-au alaturat cai liberi, galopand pe langa tren. Sunt unele intamplari carora nu ai cum sa nu le zambesti. Intorsi in statia principala, ii multumim Gabrielei, gazda noastra de la Tren del Fin del Mundo si ne pregatim de o alta calatorie, de data aceasta cu motocicleta. La revedere Ushuaia! Daca la venire am avut parte de o vreme calduta si asfalt uscat, la plecare suntem inconjurati de munti albi, asfalt ud (speram noi doar ud, nu si inghetat) si un frig… de iarna (desi calendaristic, era inca vara) Ajungem in Rio Grande, micul orasel unde inoptasem pe 3 februarie de ziua mea. Acum, pensiunea la care poposisem atunci nu mai avea nici o camera libera insa partea buna este ca ne intalnim (pur intamplator) cu Dylan, unul dintre motociclistii cu care trecuseram pe aceeasi barca, din Panama in Columbia. Ne gasim cazare la o alta pensiune si ne petrecem seara stand la povesti. Dylan se indrepta spre Ushuaia de abia. Insa fusese si prin Venezuela. In timp ce povesteam eu ma ocup si cu alta indelednicire: salvarea incarcatorului de laptop. Cea mai recenta componenta electronica (din pacate nu si ultima) ce cazuze victima conditiilor de drum, incarcatorul laptop-ului nu mai functiona. In Ushuaia gasisem intr-un magazin unul nou insa pretul cerut (200 de dolari) m-a linistit imediat. Lasa, o rola de banda adeziva costa mult mai putin desi e mai inestetica. Asa ca, iata-ma jucanduma cu firele. Cu operatia reusita, e timpul sa ne bucuram. (e clar, sunt un computer junky) A doua zi, traseul era unul clar: 70 kilometri de asfalt, 150 kilometri de of-road si apoi inca vreo 40 pana la un feribot ce avea sa ne duca peste Stramptoarea Magelan, inapoi pe continent. Soarele se grabeste sa ne ajunga din urma, colorand auriu patura de nori. De abia iesim din oars si vantul isi face simtita prezenta insistent. Inaintam cu destula greutate chiar si pe asfalt. La un moment dat o piatra loveste cu putere parbrizul Kappa, crapandu-l. Inca ceva ce se “strica”. Macar nu e “gadget electronic”. Ma gandesc ca tot mai bine e asa, daca nu era parbrizul acolo, poate ca piatra lovea altceva. Dupa inca putini kilometri, luam o decizie: ne intoarcem. Problema nu era cu asfaltul, problema era cu cei 150 de kilometri de drum neasfaltat ce aveau sa urmeze. Nu imi placea deloc cat de tare batea vantul. Si nu vroiam sa trebuiasca sa astept pe la granita sau pe la feribot sa se potoleasca pentru a putea inainta. Deci, cu coada intre picioare, revenim in Rio Grande pentru inca o zi. Numai bine, la televizor vedem avertizarea de vanturi puternice (haha, argentinienii sunt in urma, nu au auzit de coduri galbene, portocalii si alte alea). Feribotul ce facea legatura dintre insula si continent nu functiona. Abia peste inca o zi putem pleca si reusim sa ajungem in regula la trecere. De data asta chiar plecam. Peste noapte aveam sa ne oprim in Rio Gallegos, la Oscar. Nu a fost nevoie sa folosim cheile pe care ne-a lasat-o. Era acasa.

Baieti, multumim frumos. Intr-adevar, e tare bine sa fii acasa! Fie si asa cu vremea asta mohorata. Acuma, eu recunosc ca sunt putin stresat pentru ca mai avem ceva kilometri de facut si timpul este putin... ciudat. Insa atata vreme cat nu e zapada sau polei pe drum... cu restul ne descurcam. Insa e drept ca in ultimele zile ne-am facut programul in functie de vreme... Salut! Datorita vremii suntem nevoiti sa schimbam planurile. Vroiam sa ramanem azi in Timisoara si sa mergem maine spre Sibiu insa la cum se arata prognoza cred ca este mai bine sa incercam azi pe la amiaza sa facem drumul spre Sibiu. Deci cu parere de rau ne vedem nevoiti sa plecam putin mai repede din Timisoara decat anticipam . Ti-am dat un PM cu numarul de telefon. Ne putem auzi daca vrei la telefon. Da-mi un SMS si putem vorbi la telefon. De saptamana viitoare o sa reiau povestile. Insa... ieri: Ieri seara, jumatate inghetati dar cu zambetul pe buze am ajuns in fata unei placute vechi pe care scria "Cenad" (numele localitatii de frontiera) si se putea vedea un tricolor scorojit de intemperii. Am ajuns acasa. Am ajuns in Romania. Soarele apune peste Ungaria, insa noua, macar pentru o vreme, nu ne mai este frig...

Salutare! Hei, placerea ar fi de partea noastra sa ne putem vede. Si departe sunt de noi orice aere de vedete sau mai stiu eu ce. Asa ca strangerea calda de mana e suficienta iar pozele se fac cand se doreste si fara nici un copy right sau alte bazaconii. Nu exista asa ceva intre prieteni... Cel mai probabil joi o sa fim toata ziua in Timisoara deci timp pentru o bere ar fi (sau un vin fiert la cum se anunta vremea )

Planul este sa intram pe 21 martie in tara si sa dormim in Timisoara. Apoi pe 22 mergem la Sibiu. Pe 23 ne intalnim cu familia in zona. Iar pe 24 martie sa facem drumul Sibiu - Bucuresti. Ne cam temem de vreme insa... Doamne ajuta, sa fie uscat. Si de abia asteptam si noi sa va cunoastem, pe drum sau direct acasa

Da, suntem pietoni pana ne reintalnim in Munich. De acolo ne intoarcem pe moto pana acasa!

baieti, va multumesc. datele intoarcerii sunt inca putin neclare insa in urmatoarele zile sper sa le clarific. Asa cum stau lucrurile planul este urmatorul: - trimis motocicleta pana in Munich. - luat motocicleta din vama acolo pe 19 martie. - incet incet spre casa, cate "putin" in cate o zi: Munich - Viena, Viena - Timisoara, Timisoara - Sibiu, Sibiu - Bucuresti, unde ar trebui sa ajung pe 24 martie. Doamne ajuta! Pana atunci, iata continuarea din... hmm Patagonia Lumea Noua IV.19 – Flori de gheata De catre: AlexMD On March 12, 2013 in Blog, Etapa IV, Lumea Noua Alaska si British Columbia par taramuri atat de indepartate. Era august. Vorbeam engleza iar singurele fraze pe care le stiam in spaniola erau “por favor no me mates” si “¿Dónde está el baño?” (probabil necesara imediat dupa, daca am fi avut nevoie de prima fraza). Andreea avea parul lung si rosu. Eram inca, la inceput. Mexicul era doar o strangere de inima iar Argentina un desen pe o harta. Iata-ne insa acum, luandu-ne la revedere de la Daniel intr-o spaniola schioapa (insa cu siguranta continand si cuvinte mai utile decat ceea ce stiam atunci), invatata pe drum din Mexic si pana aici. Dar ne intelege. Il intelegem si noi pe el. Ne ureaza drum bun si sa avem grija cu vantul, de aici in jos se inteteste. Hmm… serios? Mai rau decat a fost pana acum? Hai poate nu o sa fie asa. Continuarea pe micadu.ro, aici. Lumea Noua IV.20 – Rio Gallegos De catre: AlexMD On March 15, 2013 in Blog, Etapa IV, Lumea Noua Revizie: 31 ianuarie – 2 februarie 2013 Privim in oglinzile retrovizoare spre motocicleta lui Phill ce devine in curand doar un punct galben. El se indreapta spre Chile, noi ne intoarceam huruind (lantul…) spre Rio Gallegos cu sperante mari. Era o zi de joi, era inainte de pranz si eram optimisti, poate chiar azi o sa gasim ceea ce ne trebuie. Ajungem in oras. Aveam numele magazinului si ne gandim sa intrebam ce si cum. Oprim la o benzinarie si ne lamurim rapid: azi (da’ fix azi) e zi libera in regiune, asa ca totul e inchis. Aha, ce bucurie… Trecem prin fata magazinului (poate poate) insa ne salutam doar cu gratiile de la usile ferecate. Bun, maine. Atunci sa ne cautam cazare. Sa campam in afara orasului nu prea ne venea. Batea si vantul foarte tare si nu aveai adapost si in plus parca am fi vrut putin net, sa fim la curent cu email-urile pentru piese. Atunci cautam ceva in oras. Toate hotelurile super scumpe. Si nu intelegeam de ce. Rio Gallegos nu e nici chiar asa oras turistic, nu e nici intr-o locatie centrala… de ce sunt preturile duble? Ne tot invartim si cat o astept langa moto pe Andreea sa se intoarca de la un (al catelea?) hotel, opreste langa mine o masina. Un nene ne intreaba ce facem si daca totul e in regula. Ii spun ca suntem in regula, cautam un loc unde sa punem capul pe perna si sa dormim, ca doar altceva mai bun intr-o zi de sarbatoare nu e de facut. Omul zice ca el isi savura cafeaua la o statie Esso si ne-a vazut cum treceam incolo si incoace cu motocicleta (de la hotel la hotel) si s-a gandit sa vada daca ne poate ajuta cu ceva. Si ca exact langa casa lui e un hotel care este mai ieftin. Daca vrem ne duce acolo. Hmm, bine, vrem. Si ajungem. E hotel intr-adevar. O dovedeste firma de deasupra usii pe care scrie H-O-T-E-L. Dar nu ne raspunde nimeni. Sunam, batem in geam. Nimic. Ne uitam si la noul nostru prieten (se numeste Oscar) care incearca si el sa bata un usa (noi se pare ca batusem prea timid…). Dar nici abordarea lui mai energica nu da roade. Ii multumim si ne pregatim sa ne continuam cautarea, gandindu-ne ca revenim mai tarziu si la hotelul asta daca nu gasim altceva. Oscar ne zice… mai prieteni, da’ de ce sa mai umblati voi hai hui? Ne intreaba direct: cautati super confort si lux? Ca daca nu, eu am o mansarda goala. Nu are nimic, nici o mobila dar e cald si e o mocheta pe care va puteti pune sacii de dormit. Noi ne uitam unii la altii si nu ne venea sa credem. Din nou. Oameni care nu numai ca isi lasa cafeaua ca sa ne ajute dar sfarsesc si prin a ne invita in mica lor casa. Bine, Oscar, daca nu te deranjeaza, pentru noi mocheta din mansarda o sa fie lux. Si moto… vedem unde o parcam. Oscar zice… pai o parcam in casa. Acuma… sa va explic. In casa lui Oscar se intra direct de pe trotuarul de afara, intr-o mica incapere, ce serveste ca sufragerie-bucatarie, un hol care da in fund spre dormitorul sau si spre baie si o scara de lemn ce urca spre mansarda. Asta e tot. Si cu toate asta, pentru omul asta era absolut firesc sa ne primeasca pe noi in mansarda si pe Gunnar… in sufragerie (a trebuit sa mutam lucruri ca sa ii facem loc). Si uite asa, am aflat ca daca ma straduiesc putin, intra Gunnar si pe o usa normala de apartament. Oscar ne arata orasul si ne dam seama rapid ca este un om destul de cunoscut. Multa lume il saluta si il intreaba cine suntem. El le raspunde simplu “Sunt din Europa si au calatorit cu motocicleta din Alaska pana aici” . Apoi adauga, putin mai incet insa cu vadita mandrie in glas: “Vor sta la mine. Suntem argentinieni si trebuie sa cunoasca ospitalitatea argentiniana”. A doua zi mergem la magazin. Da, avem lant, chiar DID (super) dar… non o-ring (hmm). Este si pinion fata. Pentru spate nu. OK, cumpar ce gasesc caci oricum alta optiune nu aveam. Preturile nu le mai discut. Sunt cele sunt si ma gandesc ca cine are magazin intr-o zona atat de izolata poate sa ceara cat vrea el. Insa schimbarea transmisiei nu era ceva ce puteam sa fac singur. Nu aveam unealta speciala cu care sa tai lantul vechi, sa il ajustez pe cel nou si nici cheia de marimea potrivita pentru a schimba pinionul. Deci aveam nevoie de ajutorul lor. Ii intreb si… sigur se poate face o programare la service (din nou, la preturi “speciale”) si vine si surpriza: programarea abia dupa 3 seara. Si era ora 10 dimineata… Le explic ca uite, sunt pe drum, ca nu ar dura mult, ca mi-ar prinde tare bine daca s-ar putea mai repede ca sa nu raman blocat aici. Nu, nu se poate. Trec pe la service si ma uit inauntru: 3 mecanici erau acolo dar nici o motocicleta pe stand. Nu era nimic de lucru. Ridic din umeri si ce pot sa fac, plec urmand sa ma intorc la 3. Oameni si oameni… Ma intorc la 2:30. Nu ma baga nimeni in seama. Trece de 3 si tot nimic. Ma duc la mecanic si il intreb daca ne putem apuca de munca si pentru programarea asta amarata. Ce programare? Mie nu mi-a zis nimic sefu’ de schimbat un lant. Ii arat hartia cu munca deja platita (normal) de la 10. Zice pai si de ce nu ai venit la 10? Ca am fost liber azi. Ah… asta ma intreb si eu, dar hai sa zicem ca a fost vorba doar de o lipsa de comunicare… In timp ce asteptam pentru schimbarea lantului se opresc si doi brazilieni la magazin. Unul pe un BMW altul pe un VStrom. Vor sa isi schimbe uleiul. Surpriza… le trebuie si lor programare (din nou, in service nu era nici o aglomeratie, singurul client “extern” eram eu si erau 3-4 mecanici ) si – surpriza oare?- ii programeaza “maine dimineata”. Mi se parea incredibila situatia. Acuma eu nu zic, fiecare isi conduce afacerea dupa cum crede de cuviinta si probabil ca la magazine mari, cu aere elevate, trebuie musai sa ai o abordare din asta “profesionista” si cu taxare de n ore pentru un schimb de ulei, desi in spatele gardului sufla vantul. Dar mi se pare asa rupta de realitate abordarea asta… Oamenii aia doi sunt din alta tara, era clar ca veneau de departe si erau batuti tare de vant si de drumuri. Ajunsesera intr-un loc “pentru moticiclisti” avand si ei nevoie de un amarat de schimb de ulei, ca sa poata continua. Era asa greu sa ii ajute un nene de acolo intr-un colt? Nu stiu cat de greu se schimba uleiul la un BMW 12000 GS dar la VStrom e treaba de jumatate de ora. Eu eram dispus sa astept mai mult caci oricum ziua mea era compromisa. Dar nu, programare maine dimineata altfel nu se poate. Oamenii pleaca incet capul, ridica din umeri si se intorc la motociclete. Nu stiu daca a doua zi, o zi frumoasa frumoasa de vara, au revenit. Noi am plecat dimineata din Rio Gallegos tragand dupa noi toate gandurile astea. Am fi putut ramane cu amintirile de la magazinul moto. Insa ar fi fost pacat. Singura parte buna din interactiunea cu ei a fost ca au avut, macar partial, ceea ce ne trebuia noua. Si asta era cel mai important.Restul conteaza mai putin. In schimb zambeam fiind din nou lasati fara cuvinte de catre gazda noastra. Oascar, inainte sa plecam dimineata, a stabilit scurt: “Cand va intoarceti o sa treceti pe aici, nu aveti cum pe alt drum.” Am recunoscut ca asa e, o sa trecem. “In acest caz e musai sa va opriti tot la mine. Nu stiu daca o sa fiu acasa sau la munca iar voi nu stiti in ce zi sau la ce ora o sa fiti inapoi. De aceea, uite, asta e cheia de rezerva de la casa. Daca atunci cand veniti nu sunt acasa, intrati si va faceti comozi, ca la voi acasa. Drum bun”. Perioada petrecuta aici ne-a fost foarte utila. Am luat aminte inca o data cum sa fim si cum sa nu fim daca vom avea vreo-data un magazin sau o afacere intr-un colt indepartat de lume. Iata-ne indreptandu-ne spre Punta Arenas, intrand pentru inca o data in Chile. De data aceasta coada mare la granita, pana hat afara. Si frig. Si vant. Dar hei, macar nu ploua. In Punta Arenas schimbam cauciucul spate si ne invartim prin oras putin. Ne place. Radem, ne plimbam in sandale (felul in care poti recunoaste se pare un turist european in America de Sud) glumim despre tot felul de lucruri. Suntem doar noi si ne este foarte bine. Interesant este ca nici aici, atat de aproape de “capatul pamantului”, scena politica este in lumina reflectoarelor. Se pare ca Punta Arenas isi are artistii sai, cu vederi destul de clare… Intorsi la hostel descoperim ca avem parte de o inspectie inopinata. A doua zi avea s fie 3 februarie. Si 30 de ani pentru mine, intr-o poveste pe care o stiti deja. Lumea Noua IV.21 – Per aspera ad astra De catre: AlexMD On March 17, 2013 in Blog, Etapa IV, Lumea Noua Ma trezesc devreme. Este 4 februarie, ziua mea a trecut asa ca nu mai avem nici un motiv sa fim lenesi. Dupa distractia cu vantul de ieri suntem hotarati sa plecam cat mai de dimineata pentru ultimii 200 de kilometri pana in Ushuaia. Devreme pentru ca, teoretic, daca ai vreo perioada in care vantul e mai domolit atunci aceasta este dimineata. Intr-adevar cu o vreme linistita si insorita, lucrurile merg repejor si nu dupa mult timp incepem sa dam de… copaci. Ce copaci, chiar padure in toata regula. Odata cu aceasta schimbare vantul se potoleste definitiv, pierzandu-se printre crengile arborilor. Ah.. ce bine este. Continuarea pe micadu.ro, aici!

Dap, in Brazilia si tot cu motocicleta. O vom trimite in curand insa in Germania iar noi o vom urma la cateva zile. De acolo, ne intoarcem pe moto spre Romania, pe la sfarsitul lui martie. Sper ca pe 22 martie sa fim in Bucuresti.

Salut, intr-adevar, am reusit sa vedem o mica parte. Si asta dupa ce ne pierdusem sperantele caci noi ne gandeam sa ii prindem in ziua libera in Argentina insa am ajuns in zona Tucuman cu doua zile in urma lor. Dar nah, uneori nu e cum se planuieste ci iese mai bine cand e pe nepregatite. Lumea Noua IV.18 – Din nou in Argentina De catre: AlexMD On March 7, 2013 in Blog, Etapa IV, Lumea Noua Ne-am petrecut ultimele zile in Chile in Valdivia, un orasel foarte cochet si aparent foarte turistic. Peste tot, influenta germana era evidenta. De la arhitectura caselor si pana la felul cum se imbracau oamenii. E adevarat, impresia noastra a fost accentuata si de faptul ca am nimerit exact la inceputului unui festival de bere. Ce intamplare! A fost intamplare, parol! De acolo si pana la granita cu Argentina nu mai este decat o aruncatura de bat. Si daca chiar ai arunca un bat, acesta ar trece prin locuri foarte pitoresti! Tot absolut intamplator, la granita dam nas in nas cu Phill. Stiam ca si el este prin zona insa cred ca nici daca ne propuneam nu ne-am fi sincronizat atat de bine. Ne bucuram sa ne revedem dupa ceva vreme in care calatoriile noastre au avut carari diferite. Cum este bine sa iei aminte la intamplarile bune, ne hotaram sa nu ne grabim ci sa il asteptam si pe el pana isi face hartiile de intrare in Argentina (pentru el era prima data cand intra in Argentina). Lucrurile dureaza putin mai mult dar nu alarmant si cu siguranta nici pe departe la nivelul procedurilor cu care eram obisnuiti prin America Centrala. Nici macar o copie de facut, nici o taxa de platit la o banca inchisa sau cu pauza de masa de 2-3 ore? Ha! Ce joaca! Chile, e revedem mai la vale in Tierra del Fuego, Argentina bine te-am regasit! Continuarea pe micadu.ro, aici.

Salut Robert, da, in ultimele 2 saptamani am avansat destul de mult in nord. Mai avem 12 zile pana sa trebuiasca sa transportam motocicleta, lucru ce se va intampla cel mai probabil din Buenos Aires (inca nimic semnat dar saptamana viitoare sper sa rezolvam si asta). Timpul asta ar fi trebuit sa fie ca sa ajungem pana in Sao Paulo, insa cum nu o sa putem transporta motocicelta de acolo, am zis sa nu stam in pe loc ci sa mai dam o tura "de final" prin nordul Argentinei, sudul Braziliei si Uruguai. Apoi din BA o sa luam un avion pana in Sao Paulo. Da, cum vad lucrurile acum mai sunt cam 4 postari pana in Ushuaia. Apoi o sa fie inca ceva despre drumul spre nord, mai ales pentru ca am avut parte de intalniri foarte interesante. Si apoi.... gata, ne vedem acasa

In mod normal autonomia noastra e de cam 400 km doar cu rezervorul. Insa in zonele cu vant puternic aceasta scade considerabil. Am avut cazuri cand nu eram nici la 300 si se aprindea martorul in bord. Destul de stresant intr-adevar asta. Am avut cu noi un bidon de rezerva de 3 litri. Si cu toate astea o sa vedeti data viitoare ca am ramas fara benzina prin desert cu tot cu rezerva noastra. Din pura intamplare s-a rezolvat relativ usor... Sper ca in 2-3 zile sa selectez pozele si povestesc In ziua in care vizitasem Mana Desertului din Atacama, o piatra luata de vant izbeste camera noastra foto Nikon D3000, fix in afisaj, lucru pe care l-am remarcat abia tarziu, la urmatoarea oprire. Evenimentul ne-a cam posomorat pentru ca asa veche cum era, camera asta ne insotise in multe excursii si ne era draga. Hmm sa nu mai vorbim ca era si singura noastra camera si buget pentru alta noua… nu prea aveam. Ei bine, nu e nimic. Partea foarte buna este ca inca mai face poze. O sa ne descurcam si fara ecran. Ceea ce nu stiam noi la vremea respectiva era ca ecranul aparatului foto avea sa fie doar primul dintr-o serie destul de lunga de “victime” electonice in urmatoarea luna. Dar deocamdata grijile pareau ca se indeparteaza de noi, lasand loc aerului rece al diminetii. Soseaua se strecoara intre desert si ocean iar singura noastra companie este multimea de barci pescaresti ancorate in golfuri pustii. Continuarea o gasiti pe micadu.ro, aici.

Iti multumesc!

Din pacate nu a fost un timp prea productiv cu pozele in perioada aceea. Imi pare rau pentru intarziere. Iata si IV.16 Eram in Argentina de doar o zi insa iata-ne deja indreptandu-ne spre granita cu Chile din pasul Hama. Eu eram putin curios cum o sa fie pentru ca citisem ca in Desertul Atacama, unde urma sa intram dupa traversarea Anzilor, precipitatiile anuale sunt de 1 milimetru. Si pentru ca cerul este aproape mereu senin, zona este foarte buna pentru… privit stelele. Si nu neaparat in felul romantic ci folosind telescoape serioase. Noi insa eram inca departe. Pe partea aceasta a muntilor, norii sunt din belsug. Continuarea se gaseste pe micadu.ro, aici.

Salutare. Intr-adevar ieri a fost prima zi de intoarcere. Azi ar fi trebuit sa mai avansam insa datorita vantului de nush cati kilometri pe ora de pe aici si probabilitatii de a ramane pe la checkpointurile de politie pana se potoleste (daca e prea puternic nu lasa sa treaca motocicletele), am decis ca ramanem pe loc azi. Deci... nu avem inca prea mult spor la intoarcere. Noi avem bilet de intoarcere din Sao Paolo pe 18 martie. Deci cam intr-o luna. Si problema mai mare este ca inca nu stim exact cum trimitem motocicleta inapoi. Am contactat inca de acum 2 saptamani ceva agenti din Montevideo si Buenos Aires insa din pacate lucrurile se misca greu. Eu insa as vrea sa duc motocicleta acasa... nu vreau sa o las pe aici (plus ca nu e legal sa o lasi/vinzi). Cam asta e stresul nostru cel mai mare acuma... sa aranjam intoarcerea motocicletei cat mai repede. Si pentru ca e vant afara, avem timp pentru o noua povestire: O zi in Argentina: 15-16 Ianuarie 2013 Parasim Uyuni strecurandu-ne printre cei ce stateau la coada la unica benzinarie din zona. Nu am inteles daca coada era asa mare pentru ca nu era benzina la pompe sau pur si simplu tot satul vroia sa alimenteze la aceeasi ora de dimineata. Ne-am bucurat insa ca avem o rezerva in bidonul de plastic ce ar trebui sa ne permita sa iesim de aici fara sa asteptam si noi. Regasim traseul de la venire, la fel de frumos insa de aceasta data, parca plin de o toropeala varatica. Trecem printr-un mic satuc unde in teorie se vindea benzina. Hmm… Poate, intr-o alta era. Acum se dorame pe saturate… Bidonul de rezerva e deja folosit si suntem cam la limita. Ajungem intr-un final in Potosi pe care il gasim incununat de nori Continuarea pe micadu.ro, aici. Starea zilei: - conditii meteo nefavorabile pentru motocicleta - Andreea racita - dintre toti agentii de transport contactati in vederea trasportarii lui Gunnar inapoi in Europa, doar unul singur a raspuns iar pretul este prohibitiv. Speram ca maine o sa fie o zi mai buna

Incercam sa iesim din Bolivia, insa nu reusim nici in aceasta povestire. Insa zabava este "motivata": Salar de Uyuni! Salar de Uyuni: 12-13 Ianuarie Din La Paz avem planuri sa facem o incursiune in Amazon pe faimosul Death Road. Cum insa nu ne-am mai oprit in La Paz, trebuie sa anulam aceste planuri si sa ne indreptam atentia spre Salar De Uyuni. Pentru a ajunge acolo, trecem prin Potosi si apoi, folosind o sosea abia asfaltata in decemrie 2012, mai avem cam 200 de kilometri pana la intinderile de sare. Este din nou una din zilele acelea cand totul este perfect pentru a calatori cu motocicleta. Nu este nici prea cald, nici frig, nu bate vant puternic nu ai trafic, drumul este plin de surprize frumoase dupa fiecare noua curba. Ne buram deci din plin de vremea ce pare sa se mentina buna, desi suntem in sezonul ploios. continuarea pe micadu.ro, aici.

Salutare prieteni. Ne-am intors online si in curand sper sa continuam cu povestile. Azi sau maine incepem calatoria spre casa. Partea mai nasoala este ca nu am gasit inca o cale cat de cat OK pentru a trimite motocicleta in Romania. Deci nu stim inca exact spre ce oras o sa ne indreptam la intoarcere. @Contabil: sa stii ca nici noi nu am avut niciodata o vacanta mai mare de 3 saptamani (si pe aia am avut-o doar o singura data, cand ne-am casatorit si ne-a mai dat "statul" 5 zile in plus). In rest, 2 saptamani maxim. Sa calatoresti mai mult timp este intr-adevar un lucru frumos insa are si dezavantajele. Eu nu vreau sa incerc sa te conving de nimic, iar "vacanta de la vacanta" era (speram ca s-a inteles) o autoironie pentru faptul ca desi suntem plecati de atata vreme am ramas "legati" de internet si de "tehnologie". Si am vrut sa luam o pauza si de la asta. Si ne-a placut. Imi pare rau daca s-a inteles altceva.insa imi pare rau daca te-ai amarat din cauza noastra. Singura noastra intentie ce ne-a facut sa scriem si aici pe forum este exact cea mentionata si de tine: poate mai multa lume o sa calatoreasca cu o motocicleta. Nu conteaza unde. Nu conteaza cat timp. Nu conteaza cu ce fel de motocicleta. Pe data viitoare!

In dimineata aceasta ne-am trezit cu zapada pe muntii din jurul orasului, desi aici este vara. In alta ordine de idei, in urmatoarele 10 zile luam o vacanta de la vacanta. Fara internet, e-mail sau telefon pana pe 17 februarie. Pe curand!

Cartea aia este un fel de "fata morgana" pentru mine. De vreo 2 ani incerc sa incep sa o citesc dar pana acum mi-a scapat. Am auzit ca este foarte faina. Si ca are si o continuare, scrisa dupa ce a mai calatorit o data prin aceleasi zone, multi ani mai tarziu.

Multumim.

Dupa micul salt in fata de pe 3 februarie, este timpul sa revenim in “prezent”, iar “prezent-ul povestii a ramas undeva la granita dintre Peru si Bolivia. Apropiindu-ne de granita cu Bolivia, ma gandeam la un detaliu povestit de ghidul din Machu Picchu: ne-a spus ca incasii aveau 3 legi de baza: -sa nu minti -sa nu furi -sa nu fii lenes Mai ales de ultima lege aveau grija conducatorii lor, dandu-le mereu de munca quechuanilor. De ce? Motivul era simplu: incasii credeau ca cine munceste nu are timp sa se razvrateasca. Ironic, cum lectiile din trecut se pierd uneori. Multi ani mai tarziu, dupa castigarea independentei in fata spaniolilor putini au fost anii in care in Peru sau in Bolivia (vechi teritorii incase) a fost liniste si pace. Citeam undeva ca in Bolivia, in cei aproape 200 de ani scursi de la independenta, au fost mai mult de 200 de loituri de stat, rasturnari de guvern, insurgente militare si alte forme de actiuni armate. Peru sta ceva mai bine, insa nu cu mult… Dar sa intram in Bolivia. La granita totul decurge foarte rapid. Trecem printr-un punct mai putin folosit, aveau lantul peste drum in majoritatea timpului… Gardienii bolivieni sunt foarte de treaba si ne dau tot felul de sfaturi. Aproape ca ne miram ca in toata discutia noastra de peste 20 minute nu apare o intrebare, o intrebare pe care din Peru ne-am obisnuit sa o auzim aproape in primele 2-3 fraze ale unei conversatii: “Cat costa motocicleta?”. E un fel de “cat baga pe ora?” de la noi, insa in aceste parti de lume se pare ca sunt mai interesati de valoarea motocicletei. Eu mereu am o strangere de inima cand sunt intrebat asa ceva. Nu pot intelege cu ce il ajuta pe omul ala daca stie cat am dat eu pe Gunnar, intr-o alta tara, de pe un alt continent. Aproape ca plecasem din granita cand… gardianul nu mai rezista si ne intreaba si el: “Da’ cat costa motocicleta asta?” Uh, deci o sa continue si in Bolivia. Noi sa fim sanatosi… O prima noapte ne oprim in Copacabana. Nu cea de la ocean, unde se vorbeste portugheza ci Copacana de pe malul lacului Titicaca, unde se vorbeste spaniola. Atmosfera este una de vacanta. Multi turisti straini, Dar si multi localnici. Noi ne pastram mai intr-o parte, privind multimile ce se arunca asupra barcutelor si celorlalte “distractii” de pe malul lacului. Preferam o plimbare prin piata, unde se gasesc de toate… A doua zi ne luam la revedere de la Copacabana si ne indreptam spre La Paz. Si nu suntem singurii care s-au trezit de dimineata Cum ne aflam inca pe o insula, drumul ne duce la un feribot, prilej pentru o alta intamplare interesanta. Inainte de a ne urca intr-una dintre barci, Andreea se duce sa il intrebe pe nene cat costa trecerea pentru o motocicleta si 2 pasageri. I se raspunde ca 10 bolivieni. Bine. hai sa trecem. In timpul trecerii, privesc rabdator cum cei doi localnici scuipau seminte si aruncau mizerie direct in lac. Nici nu ma gandeam sa le fac morala sau altceva, insa nu puteam sa nu ma gandesc cat de lipsit de logica este gestul lor. Gest vazut dealtfel si la noi in Delta, cand un localnic, ghid pentru noi intr-o barca, a aruncat o sticla de bere direct in apele Dunarii. Trecand peste etica si alte considerente… o mare parte din venitul acestor localnici (in Romania in Bolivia ca si in atatea alte locuri) este adusa de catre turisiti. Iar turistii nu vin in acele locuri datorita Deltei sau a lacului sau a muntelui si tot asa. Un rationament simplu si foarte egoist chiar, ar trebui sa le dicteze ca ar trebui sa aiba foarte mare grija, cat mai mare grija de acele “landmark-uri” pentru care vin turisti (adica bani) in zona lor. Am trecut prin multe locuri lucrul acesta este foarte bine inteles. Sunt insa si alti icare continua sa arunce mizerie cu nepasare si poate intr-o zi o sa se intrebe de ce nu mai sunt asa multi turisti care vor sa viziteze locurile naturale minunate. Hmmm… incerc sa ma rup de imagine asta. Titicaca este totusi un loc extraordinar de frumos. Inca. Ei si ajunsi pe partea celalta, acelsi domn care inainte a scuipat seminte tot timpul in lac, vine la mine si imi cere 20 de boliviani. Pai cum nene, pe malul celalalt erau 10, iar acum s-au facut 20? A naibii inflatie…. Poftim 10 asa cum ne-am inteles si in plus iti urez si sanatate. Hai salut. Ma indrept spre motocicleta care era deja pe mal iar omul se tine disperat dupa mine, ca el vrea 20. Ii mai explic inca o data, in limba lui, ca dincolo el cu gura lui i-a spus Andreei 10 si ca nu are nici un motiv sa dubleze acum pretul. Argumentul asta il blocheaza pentru moment, insa isi revine rapid: OK, atunci da-mi 15! Raman si eu putin blocat nereusind sa inteleg cum functioneaza rationamentul lui. Ridic din umeri si ii mai urez o data sanatate inainte sa plec. Partea interesanta este ca nici macar nu stiu daca se platea acea trecere. Mi s-ar parea normal sa se plateasca insa eu pe soferul (local) masinii care a trecut in aceeasi barca nu l-am vazut platind nimic. Andreea se cam intristeaza de intamplarea asta. Lacul Titicaca pare sa fie si el mohorat aducand ploaie. Pana acum mersesem inca pe benzina din Peru (de 90). Insa rezerorul incepea sa se goleasca si se apropia timpul sa facem primul plin in Bolovia. Recunosc ca eu nu prea ma documentasem despre acedt aspect. Stiam numai ca benzina pentru straini are alt pret, mai mare, decat cea pentru localnici. Ei si ajungem la prima benzinarie. Am naivitatea sa ii intreb daca au benzina premium. Tanti se uita la mine cu ochi compatiminitori. Nu, avem decat de un singur tip. Bun si de cat este benzina asta de un singur tip? Ridica nedumerita din umeri, parca spunandu-mi: e singura pe care o avem, ce mai intrebi de cat e? Oricum din asta o sa pui ca alta nu e”. Recunosc si eu validitatea acestui rationament nerostit de catre vanzatoare asa ca o rog sa faca plinul cu benzina aia de care are (rugandu-ma sa fie macar de 87). Si cand credeam ca asta o sa fie grija mea ce mai mare, iata ca ma insel din nou. Nu. Grija mea cea mai mare o sa fie ca nu sunt bolivian. Pai da, nu sunt, sunt de prin alte locuri. Ei, atunci nu iti pot da benzina. Pai cum nu? Pai pentru tine cost amai mult si trebuie sa scriu o chitanta separata. Aaa OK… si? Si nu am chitantier pentru straini. Seriooos… si ce fac daca nu mai am benzina? Din nou rostesc intrebari fara raspuns. Ma uit lung la afisul care anunta pretul international si ma intreb daca mai degraba nu lipsa de chitantier ci lipsa de chef pentru o munca in plus ma impiedica pe mine sa pun benzina. Si ma simt prost, de parca cer un favor sau o pomana si asta nu e in regula. Din fericire mai avem suficienta benzina sa ne apropiem de La Paz unde intalnim o alta benzinarie unde, cu priviri nu foarte prietenoase ni se da benzina, la un pret de 3 ori mai mare decat cel normal. Primesc si 2 chitante. Una pentru banii dati la benzinarie si una pentru banii dati la stat. Dar regulile sunt reguli. Treaba noastra nu este sa le judecam, treaba noastra este sa ne bucuram de locurile si oamenii intalniti aici. Cu rezervorul plin ne simtim pregatiti pentru ultima parte din drum pana in capitala Boliviei. Am zis ca eram pregatiti? De fapt nu eram. Poate ca si din cauza ploii poate ca si din cauza noroiului, ni se pare ca intram intr-o lume haotica, cu trafic fara nici o regula aparenta. Masini intra si ies de pe strada fara semnalizare, fara sa se asigure si aparent noi suntem mereu cei care nu au prioritate, caci nimeni nu ne-o acorda Luciul fatadelor cladirilor neterminate, se oglindeste foarte bine in baltile de noroi. Case ce vor sa para extravagante, alaturi de cladiri modeste ce abia se ridica dintre molozuri si gunoaie. Stim ca gresim, stim ca exista locuri foarte frumoase in La Paz. Insa decidem sa nu ne oprim in acest oras, inca inainte de a ajunge in centrul sau. Vrem sa luam o pauza de la “civilizatie” si “urbanizare”. Urmam semnele spre Oruro si iesim cat mai repede din capitala. Ne pare rau ca nu am zabovit macar o zi acolo. Insa nu aveam nimic pregatit, nu stiam nici despre cazari nici despre alte amanunte (zone/cartiere unde e OK sa mergi si unde nu e chiar OK) si pur si simplu marimea orasului si dezordinea traficului ne-au “molesit”. Bolivia este o tara cu intindere apreciabila. Insa locatia geografica dificila precum si lipsa de fonduri fac ca numarul drumurilor asfaltate din toata tara sa fie destul de mic. De fapt, pe internet se poate gasi o lista. Si poti numara pe degete drumurile listate acolo. Acesta poate sa fie un lucru bun. Caci multe din locurile extraordinare din Bolivia isi pastreaza farmecul si datorita drumurilor neasfaltate care te duc intr-acolo. Noi ramanem insa pe unele dintre putinele drumuri asfaltate. Ceea ce nu reduce deloc frumusete alocurilor prin care trecem. Ne place Bolivia. Vrem sa ne placa Bolivia. Insa pentru a ne bucura din plin de timpul petrecut aici, va trebui sa ne adaptam rapid unor conditii putin diferite. Sa vedem daca vom reusi. View Larger Map

Multumesc …30! 3 februarie 2013 Stiu ca urmatorul episod ar fi trebuit sa fie Lumea Noua IV.13 si sa fie despre Bolivia. Insa… facem un salt in fata, pentru ca as vrea sa va povestesc despre… ziua ce tocmai s-a incheiat. O zi speciala? In mod normal as fi spus nu. Nu mi se intampla sa fac mare caz de 3 februarie in general. Insa de data asta, a fost o zi speciala. Una dintre cele mai frumoase, mai ciudate dar si mai grele zile de pana acum. Dimineata m-am trezit intr-o camera friguroasa, auzind stropii de ploaie afara. Insa pana am mancat micul dejun lucrurile se imbunatatisera. O zi ce ar fi fost normal una lenesa, pentru ca nu e asa, ai voie, a fost de aceasta data cu ceas desteptator si o graba foarte mare sa prindem (unicul) feribot ce pleca in acea zi din Punta Arenas. Si totusi…la multi ani, azi vom pune piciorul in Tierra del Fuego! Continuarea pe micadu.ro, aici. Final de drum Dar calatoria continua!

Gospodare sa stii ca eu recunosc cinstit: gafaie! Poate doar el singurel si cu motociclist s-ar descurca inca bine. Insa cu bagaje si pasager, cam de pe la 3500 metri asa in sus, poti sa uiti de a 6 a si chia de a 5 a daca ai si panta de 4%-5%. E nasoala senzatia sa vezi cum nu mai trage moto, eu nu eram obisnuit cu asa ceva (nu am avut decat DL650 si SV650). Pe de alta parte, si asa lipsit de putere, un 650cc este un motor URIAS pentru o motocicleta acolo. Eu sunt un tip foarte potolit, nu am "talente de racer" in mine. Insa in Peru si Bolivia, fara sa vreau si conducant prudent, eram totusi cam cel mai rapid de pe sosea, mai putin soferii de microbus (care sunt absolut dementi!). Deci da, moto este clar mai "fara aer" insa chiar si asa, e mai mult decat suficienta sa te misti in voie si sa depasesti ce e de depasit pe acolo.

Ultimele ecouri din Peru: 7 – 10 ianuarie 2013 Am plecat de la Machu Picchu si nu prea. Mai intai trebuia sa ajungem inapoi la motocicleta. Si daca la dus am luat trenul… la intoarcere am facut… “o plimbare” pe langa sinele de tren. Luminita de la capatul tunelului? Doar la propriu caci plimbarea de 18 kilometri era de abia la inceput. Continuarea pe micadu.ro, aici.

@Tija: avem cagule cu noi, chiar de iarna, da' nu-s din alea cu ochi deci nu au ajutat la "modelul de bronz". Insa... nu-i bai, pana ne intoarcem in tara cred ca mai trec vreo 2-3 randuri de bronz ) Cusco este intesat de ele. Afise, firme luminoase si postere in vitrinele agentiilor de turism, oferindu-ti o excursie la Machu Picchu. Sunt oameni pe strazi care te opresc si te invita in acelasi loc, cu un tur organizat desigur. Insa odata ce incepi sa investighezi problema, vezi ca de fapt nu ai chiar asa de multe variante sa ajungi acolo. De fapt sunt multe, insa daca bugetul nu este prea mare incepi sa tai rapid din ele. Tot universul Machu Piichu este acum un veritabil motor al turismului si inca unul foarte bine pus la punct. De la intrarea in parc (un modic 50 dolari de persoana, bilet valabil o singura zi) continuand cu variantele de cazare si de transport din zona si pana la cum poti ajunge macar in zona parcului, totul este facut in asa fel incat sa contribui cat mai usor la industria turismului peruan. Si pentru ca pomeneam de cum ajungi la intrarea in parc… Ideea este urmatoarea: Machu Picchu se afla pe un munte. Ca sa urci pe acel munte trebuie sa ajungi la poalele muntelui. La poalele muntelui exista o singura asezare, numita Aguas Calientes. Iar in Aguas Calientes se poate ajunge doar cu… trenul sau pe jos. Nu exista drum. Suntem in Cusco deci si trebuie sa decidem, mergem sau nu mergem la Machu Piichu. Cafeaua calda ajuta la luarea unei decizii. Continuarea pe micadu.ro, aici.