Anjin

Acolo unde condorii zboara!: 1-3 Ianuarie 2013 2013 a inceput in focurile articiilor peruane si plin de forta. Simteam ca trebuie sa marim putin pasul. Acum 1 an, cand ceea ce facem acum era nici macar o schita vaga in mintea noastra, ma gandeam ca pana in Decembrie 2012 vom fi ajuns in Ushuaia si ca din 2013 va incepe “intoarcerea acasa”. Ei, si iata-ne in realitate in Lima, Peru, pe 1 ianuarie, dand noroc si incurajandu-i pe participantii la Dakar 2013. Bun, ca nu mai prindem biletele de intoarcere pe 4 februarie am acceptat deja Continuarea pe micadu.ro, aici. Mda, am vazut si noi. Din pacate nu am stiut nici exact unde vom aparea nici nu am citit articolul inainte. Am raspus la un chestionar si am trimis niste poze. Cred ca ideea lor a fost buna initial si cei de la redactie au fost foarte draguti, insa intr-un fel este o publicitate de care nu cred ca aveam nevoie. Eu ma gandeam ca o sa ne puna la vreo sectiune de calatorii unde cred ca ne-ar fi locul. Nu asa hai hui. In fine. Eu unul nu mai deschid pagina aia. Sa fie sanatosi, fiecare cu drumul sau. Suntem “la munte” si ar trebui sa ne simtim “ca acasa” avand in vedere ca Andreea s-a nascut in Carpatii Meridionali iar eu am crescut langa cei Orientali. Si totusi suntem intr-un loc ciudat pentru noi. Desi vara si cu cer senin afara, este foarte foarte frig. Totusi, daca te vede soarele pentru cateva minute fara protectie solara esti ars. La propriu. Eu am uitat sa ma dau intr-o dimineata, cand era asa, “putin inorat” si… m-am inrosit urgent dupa modelul “iarna 2013, casaca de motociclist”. continuarea pe micadu.ro, aici.

Excelent! Oriunde v-ati afla, vreau sa aud ca marcati in calendare multe multe iesiri moto in 2013 Iata si continuarea: Adio Columbia, salut Ecuador: 20 decembrie – 21 decembrie De la Popayan mai aveam inca 2 zile pana la granita cu Ecuadorul. Desigur, distanta ar fi putut fi parcursa si intr-o zi mai lunga insa… de ce sa ne grabim? Mai ales ca peisajul devine din nou muntos. Pe drum intalnim multe locuri pustii insa cu o natura minunata. Insa nu e chiar asa de simplu. Prin minte imi trec cuvintele prietenilor din Popayan de cu o seara inainte: “Daca iesi din oras si te indepartezi pret de 50-100 de kilometri in spre munti, poti sa intalnesti gherile. Ramaneti deci pe drumurile principale”. Continuarea pe micadu.ro, aici. O linie, o conserva si munti inalti: 21-23 Decembrie Ecuador! In mod bizar, tin minte aceasta tara de cand eram acasa si ma uitam pe atlasul geografic visand la calatorii indepartate. Il tin minte pentru ca niciodata nu am stiut foarte sigur prin ce alte tari trece linia ecuatorului insa, cu siguranta ma gandeam eu, prin Ecuador trebuie sa treaca. Si o privire pe atlas confirma acest lucru. Stiu, logica de copil, insa uite ca acum, multi ani mai tarziu, eram in aceasta tara si ne indreptam spre… linia ecuatorului, strajuiti de copaci inalti. Cu noi se plimba si nori grei, dar nu prea ne pasa chiar acum, suntem atenti sa nu ratam “semnul” asa cum era sa facem cu Tropicul Racului. Nu ratam semnul si, cand mai aveam doar cativa kilometri pana in capitala Quito, facem stanga spre locul ce marcheaza “mijlocul pamantului” Gasim un loc total parasit si un stalp mare in centru ce ne informa ca e oficiala treaba, chiar suntem pe linia ecuatorului. Continuarea pe micadu.ro, aici. Dupa cateva zile prin "pustietati" am revenit la o "teava de internet". Iata urmatoarea povestire: Este din nou Craciun!: 24-26 Decembrie Chiar asa, este 24 decembrie si noi suntem pe motocicleta. Bradut avem cu noi dar parca ne-ar placea si un loc frumos unde sa ramanem in seara asta si maine toata ziua. Mai mult datorita asezarii geografice (se afla la o distanta convenabila de locul unde ne aflam noi) decidem sa ne indreptam spre Cuenca, un oars din sudul Ecuadorului. Pe drum lucrurile se cam albesc insa… Nu stiu pe la ce inaltime mai eram insa se face frig frig. Scoatem manusile de iarna, imbracam si costumele de ploaie (cam tarziu caci eram in mare parte uzi deja). Continuarea pe micadu.ro, aici. Pana la urmatoarea povestire, o imagine din ultimele zile de calatorie in Anzi. Cald si bine...hmmm, sau poate nu chiar Odata intrati in Peru peisajul se schimba rapid. Totul in jur devine arid. Insa drumul coboara rapid spre ocean si urmeaza linia plajelor. Continuarea pe micadu.ro

Prieteni, am intrat sa vad pozele pentru ca Transalpina este o zona foarte draga mie. Apoi am citit toate raspunsurile si m-am minunat. Eu as vrea sa spun doar atat: cei care ati calatorit prin tari din afara Europei (cu moto sau fara) ati vazut probabil multe feluri de a merge pe moto, care mai de care mai urate. De fapt nici nu trebuie sa mergi in afara Europei, poti sa mergi in sudul Italiei si sa ii vezi pe aia cum se dau pe scuter cate 3-4, fara casca, vorbind la telefon in timp ce conduc si asa mai departe. Problema nu e ce fac altii. Problema e ce face fiecare pentru el. Iar daca dam sfaturi, ar trebui poate sa le dam cu mai multa bunatate. Eu ii urez multa bafta initiatorului topicului in 2013. Si cu multa prietenie il rog sa poarte echipament, cel mai bun pe care si-l poate permite, sa isi verifice motocicleta si sa ii inlocuiasca consumabilele la timp (nu doar cauciucul). Si respectuos, ii urez sa isi schimbe suportul de numar, ca nu cumva sa dea peste vreun politist care chiar isi face treaba (mai sunt si la noi din astia nu?) si sa ramana fara talon. In rest, buna pace!

Gospodare ma bucur mult ca ti-a placut calendarul. A fost facut cam in graba si eu nici macar nu am vazut produsul finit pe hartie (design trimis prim email in tara la o tipografie). Cat despre Columbia, a fost extraordinara si oamenii incredibili de deschisi si prietenosi. Pana acum, este pe primul loc, la egalitate cu Mexicul in privinta asta.

Exact! Ei erau. A doua zi am mai vorbit cate putin cu ei si le-am urat succes. Mi-ar placea sa vad Dakarul la lucru insa nu sunt convins ca o sa ii prindem. Noi am plecat spre Machu Picchu acum iar ei, odata porniti o sa prinda viteza mare. Pana pe 19 sunt deja in Santiago. Sa vedem daca reusim cumva sa ne intersectam cu ei. Eu nu beau cafea. De obicei. Insa de prin America Centrala am incercat, din cand in cand cate una, atunci cand ne aflam in zone specifice. Niciodata prea multa si mai mereu cu lapte – stiu stiu strica savoarea dar ce sa fac, nu sunt bautor de cafea adevarat. Iesind din Medellin spre Sud, intram in zona de cultivare a cafelei columbiene. Luam drumul spre Manizales unde, pentru prima data in America de Sud, aveam sa fim gazduiti de Couch Surferi. Inaintam destul de incet pentru ca suntem mai mult cu ochii pe margini. Coline intregi ni se dezvaluie purtand copacii de cafea si printre marea de verde se intrezaresc ici si colo pete colorate: alb, galben, albastru. Sunt casele fermelor de cafea. Cum se ajunge la ele, acolo agatate pe coline, este greu de spus. Continuarea pe micadu.ro, aici.

In Columbia, spre Medellin: 14 – 17 Decembrie Ma uit pe harta si vad cum sta Cartagena cocotata, aproape de varful Americii de Sud. Iar noi vrem sa ajungem jos de tot. E timpul deci sa rotim cheia in contact si sa facem ceva progres. Iesirea din oras incearca sa ne schimbe putin impresia foarte placuta lasata de partea veche a Cartagenei. Mult trafic haotic, destula mizerie pe jos si oameni traind in conditii destul de grele… Asta ne duce, din nou, cu gandul la o dilema pe care am mai avut-o. Tine de fiecare calator sa aleaga ce vrea sa vada si cu ce vrea sa ramana din calatoria sa. Mai conteaza desigur si modul in care calatoresti. Imi aduc aminte ca anul trecut, calatorind pentru munca, zburand cu avionul si trecand de la aeroport la hotel si de la hotel la birou si inapoi, eram “ocrotit” de multe dintre privelistile mai putin placute. Acum, pe motocicleta, trecem de multe ori prin locuri pe care industria turismului ar prefera sa le ascunda de cei cu aparate de fotografiat si dolari in portofel. Aici copiii nu merg in parcul de distractii, ci se distreaza la taierea porcului de Craciun. Placut si in regula? Nu stiu. Natural si sincer? Cu siguranta da! Continuarea pe micadu.ro, aici. Gospodare sa stii ca o sa vin. Nu stiu acuma cand si cum, dar intr-un weekend o sa imi iau vstromul si vin! S-ar putea sa fie weekend prelungit dar... nu cred ca e bai Si probabil ultimul mesaj pentru 2012. Probabil ca nimic mai potrivit decat o... trecere. Trecerea dintre Panama si Columbia, in cateva imagini filmate: [media]http://youtu.be/JI8b9THDQNM[/media] Baieti La multi ani! Sper ca ati petrecut cum se cuvinte ieri noapte. Trecand ieri pe la motocicleta sa vad ce face iata ce vecini am gasit parcati langa ea: Ce surpriza si ce cadou frumos pentru sfarsitul lui 2012! 4 KTM-uri ce vor participa la Dakar Rally 2013. Noi am fost foarte incantati de ocazia de a le studia indeaprope. Competitia in sine este spectaculoasa si sper sa pot face in asa fel incat sa ma intersectez cumva cu ei pe drum sa ii pot vedea "la lucru" (de pe margine desigur).

Baieti, am primit mail-urile voastre si sper sa ajunga in curand calendarele la voi. @Gospodarul: Gospodare, sa stii ca va trebui sa facem cumva sa ne vedem in 2013 pentru dedicatia aia si autograf, ca de aici din Peru e mai greu sa ti le trimit in tara Asa ca... gasim 2 beri cand ma intorc in tara si rezolvam si partea asta. Bun planul asa? Si din pacate trebuie sa anunt ca nu mai am calendare. Sincer nu ma asteptam sa le termin in 3 zile insa ma bucura faptul ca s-au dus catre motociclisti (am vorbit despre ele numai aici si pe pro bike) si sper din inima sa puteti marca in ele numai zile si evenimente frumoase in 2013.

Salutare! Prieteni, este perioada sarbatorilor si se apropie 2013. Asa ca punem "la bataie" cateva calendare 2013, cu imagini din calatoria noastra. Sper sa va placa si sa va fie de folos! Ce trebuie sa faceti ca sa primiti un calendar? E simplu, trimiteti un email la contact [at] micadu.ro (inlocuiti " [at] " cu @) in care spuneti ca vreti un calendar si specificati adresa la care ar trebui sa fie acesta trimis. Asta este tot. Din pacate nu avem prea multe, asa ca o sa functioneze pe principiul "in ordinea numerelor de pe tricou" (in ordinea primirii mail-urilor). Sarbatori fericite! Salut! O parte din calendare au plecat spre destinatari. Au mai ramas cateva deci mai puteti sa trimiteti mail. Am o mica rugaminte pentru cei care imi vor mai trimite email pentru cele ramase: v-as ruga sa imi trimiteti adresa completa (inclusiv Codul Postal, pentru a ajuta putin Posta Romana sa trimita pachetele unde trebuie).

Dragilor, sper ca ati petrecut frumos de Craciun. Noi am avut parte de intamplari neasteptate dar frumoase. Pana atunci... iata primele zile din Columbia Primele zile in Columbia: 12-14 Decembrie Deschid ochii si privesc un tavan ce se misca. Problema e ca nu ai nici un punct fix de care sa te agati. Totul se misca in jur. Si cand esti in cala corabiei leganatul este amplificat. E dimineata insa zgomotoul motorului tot nu se aude. Pe punte, lumea isi cauta un loc cat mai “stabil”. Motorul are probleme cu niste valve care au cedat si s-au rupt. Din fericire exista pe vas un aparat de sudat. Tot din fericire Paul, unul dintre motociclisti este sudor de meserie. Asa ca lucrurile au o rezolvare, insa e mult de munca iar “mediul de lucru” nu e tocmai linistit. Imi imaginez ca e destul de greu sa sudezi ceva in timp ce totul se misca in jurul tau. Dupa cateva ore de munca valvele sunt reparate si putem sa auzim din nou huruitul motorului diesel. Inaintam cu viteza redusa, pentru a nu stresa piesele reparate, dar inaintam. Astfel, cu o zi intarziere, ajungem in Cartagena. Suntem in apele teritoriale columbiene! Primul contact cu orasul este o surpriza. Cartagena… gandindu-ma la ce o sa fie, puteam sa ma astept la multe lucruri, dar nu la zgarie nori! Nu stiu de ce, in mintea mea Cartagena trebuie sa fie un oras “clasic”. Si intr-adevar partea veche a orasului a ramas asa cum era de mult. Insa pana sa vedem aceasta parte a orasului, trebuia sa ne ocupam de lucruri mai “practice”. Sa ajungem la tarm si sa efectuam formalitatile vamale, pentru noi si pentru motociclete. Partea cu ajunsul la tarm e simpla, luam barcuta mica pe care o are Stahlratte. Sa ne primim stampilele de intrare in Columbia este din nou o “afacere” destul de simpla, chiar daca lenta. Asteptam vreo 2 ore intr-un hol (macar era racoare) si gata… Pe de alta parte… importarea motocicletelor in Columbia nu e chiar asa de simpla. Primul pas, aducerea motocicletelor la tarm. Cum? Ei bine aici nu mai exista posibilitatea ca Stahlratte sa se apropie de un ponton si sa folosim macaraua. In schimb… motocicletele sunt lasate una cate una in barca mica. Apoi propietarul o incaleca pentru a o poastra “verticala” pe ape si… asa mergem la tarm! Continuarea pe micadu, aici.

Multumesc Cicloburu. Nu stiu de ce nu am reusit sa atasez cum trebuie youtube-ul. Cu ce ai pus tu ar trebui sa fie OK! Si pentru ca este 24 profit de firul de internet sa va transmit tuturor de foarte departe ganduri calde si sa va urez Sarbatori fericite! Sa petreceti frumos si sa mancati o sarma si pentru noi!

Prieteni! Azi a fost o zi emotionanta pentru noi. Am trecut in emisfera sudica. Intr-o parcare goala, langa un drum pe care zeci de masini treceau fara sa se opreasca (cu soferi obisnuiti probabil sa treaca pe acolo zilnic), noi stateam langa un stalp ce ne anunta ca suntem la Ecuator. Poate ca si din cauza perioadei, niciodata nu ne-am simtit mai departe de casa. Ieri am avut ceva timp sa pun cap la cap filmuletul facut in Cerro Nero, Nicaragua. Iata ce a iesit: [media]http://youtu.be/saLap8HP_Bo[/media]

Hoinareala prin America Centrala s-a terminat frumos, intr-o zi cu soare, pe un ponton, asa cum va povesteam aici. Insa pentru a putea incepe urmatoarea etapa trebuia sa ajungem si noi si Gunnar in America de Sud. Iar ca sa facem asta, trebuia sa ajungem… pe vasul ce avea sa ne poarte spre Cartagena. Hmm cu oamenii este usor. Fetele au laut bagajele si au plecat cu barca… Pentru motociclete insa nu avea sa fie asa de simplu. Pentru a ajunge la bord, Stahlratte s-a apropiat de ponton. Si am inceput incarcarea lor, una cate una. Oricat de mult te-ai increde in nodurile facute de marinari, sa iti vezi motocicleta atarnand in aer deasupra marii, nu este un sentiment prea linistitor. Eu nu stiu ce figura aveam eu insa imi imaginez ca nu eram departe de colegii mei… La urma a fost lasat un cruiser, de departe cea mai grea motocicleta din grup. Sforile au parait putin insa in cele din urma a ajuns toata lumea la bord cu bine. Buun si acum ce facem? Pai acum… ne relaxam. In mod normal o trecere intre Panama si Cartagena nu ar dura mai mult de 30 de ore sau hai 40 daca ai viteza mai mica. Insa trecerea noastra avea sa dureze 4 zile. Explicatia e simpla… in primele 2 zile aveam sa ne relaxam printre insulele San Blas. Trecem pe modul “croaziera” cum s-ar zice. Mie nu imi place expresia asta si nici conceptul de croaziera asa cum e cunoscut in general – cu numai n euro poti petrece 7 nopti de vis pe un vas de lux intr-o croaziera pe marea y- Argh… da, am dat si noi n (multi) dolari, insa barca noastra nu e chiar de lux si cu siguranta nu e mare. Sub punte, ne instalam in “bunk bed”-ul nostru si incercam sa organizam putin “dezordinea”. Apoi mergem catre o prima insula, locuita de nativi Kuna. Insula este foarte mica si in totalitate acoperita de case. Potecile sunt inguste Iar oamenii de aici incearca sa isi pastreze traditiile. Insa, ca si in atatea alte locuri, viata moderna a invadat fiecare coltisor. Avem eneargie electrica, acoperire de mobil, chiar si internet am inteles (noi nu ne-am atins de tehnologie cat am fost acolo). Desigur, nu pledez pentru o viata “arhaica”. As fi impocrit din momente ce chiar eu va scriu aceste randuri pe un laptop iar voi le cititi cu ajutorul internetului. Insa… parca e pacat ca doar lucrurile “de consum” ale vietii moderne patrund usor. Ce se intampla insa cu ceea ce ramane, cu toate ambalajele frumoase? Nimic. Isi ocupa si ele locul in peisaj. Si parca… nu mai e chiar la fel, nu? Si inca o data, vedem cum copiii isi fac treaba (treaba copiilor este sa se joace) oriunde, cu o determinare si o indarjire la care ar trebui poate sa ia aminte si oamenii mari, atunci cand isi vad de lucrul lor. Mie mi-a placut insula asta. Tocmai pentru ca nu ascundea nimic. Totul era “in your face”. Nou si vechi. Traditional si plastic. Mi s-a parut ceva onest. Nu incerca nimeni sa “musamalizeze” lucruri pentru turisti. A doua zi ne reintoarcem pe vas unde gasim motocicletele “impachetate” pentru calatorie. Apa sarata nu este chiar cea mai buna pentru motociclete asa ca ele au fost invelite -unele mai bine, altele mai putin bine- in plastic. Noi insa pe de alta parte avem grija sa avem pe noi doar costumele de baie si ceva lotiune de soare.Este timpul sa ne relaxam. Si sa descoperim lumea subacvatica. Din pacate pozele facute cu un GoPro nu infatiseaza asa cum ar trebui lumea gasita sub ape. Corali, pesti viu colorati ce nu se tem de tine, o epava veche si multe multe alte minunatii. Pentru mine a fost prima oara cand faceam snorkeling deci poate era si entuziasmul “inceputului” insa am ramas mult timp cu capul “sub ape”. Ziua trece lent iar apusul de soare ne gaseste fara nici o grija. Stau si ma gandesc cand a fost ultima data cand nu am avut nici un gand nici o planificare nici un “la ce ora ne trezim maine, unde mergem, pe ce drum o luam?” E bine, nu ma plang! A doua zi ridicam ancora (la propriu, hehe) si plecam spre Columbia. O parte din drum suntem insotiti de prieteni jucausi. Amuzant este ca delfinii s-au plictisit repede sa se joace cu noi pentru ca… eram prea lenti. Stahlratte este un vas construit in 1903. Deci are mai mult de 100 de ani. Initial vas pescaresc acum este ingrijit de niste entuziasti germani voluntari ce au format o asociatie. Este un vas solid, construit asa cum se construiau lucrurile odinioara. Insa isi arata varsta pe ici pe colo. Iar motorul vechi face ca viteza sa nu fie un aspect forte. Iar cum vant bun nu prea aveam, alunecam lin printre insulele arhipelagului San Blas. Lin am spus? Hmm asta poate era dorinta noastra. Insa de cum am iesit in larg, marea a inceput sa isi arate fata mai agitata. Si cum romanii nu sunt tocmai cunoscuti pentru abilitatile lor maritime, nici noi nu ne-am simtit ca “pestele in apa”. Singura performanta notabila a fost ca nu am dat la boboci. Ceea ce, avand in vedere cat de mult si variat se misca corabia, este totusi un lucru foarte bun. Din pacate am reusit sa ratacesc cele cateva poze facute pe puntea asaltata de valuri insa nu am pierdut filmuletele facute din acelasi loc. Asa ca in curand… Adormim leganati serios in zgomotul monoton al motorului diesel. Macar maine o sa fim in Cartagena. Ma trezesc si uitandu-ma pe hublou imi dau seama ca e noapte. Nu stiu exact cat e ceasul insa stiu ca nu mai aud motorul. Hmm, sa fi ajuns deja? Nu prea cred… ar fi mult prea devreme si in plus barca se clatina in toate partile foarte serios. Nu avem cum sa fim intr-un port cu astfel de ape. Intr-un final ma ridic sa vad ce se intampla. Suntem in largul marii, la 100 de kilometri de destinatie. Motorul s-a stricat. Iar vantul nu bate cum trebuie. Suntem, la propriu, fara metoda de propulsie pe o mare destul de suparata (asa imi parea mie, om de uscat). Se incearca repararea motorului. Intre timp, sa privim partea buna: e bine ca nu suntem in aer. Daca eram intr-un avion in aceeasi situatie, aveam mult mai putin timp sa reparam ceva. Asa… mancare si apa avem pentru zile bune. Deci avem timp. Nu imi ramane decat sa ma intorc in pat. Incerc sa ma culc la loc insa somnul vine greu. Viata pe mare… Data viitoare aflam cum reusim sa iesim din impas si vedem cum ni se descopera Cartagena. Ramaneti pe frecventa!

Honduras: 16 – 18 Noiembrie Recunosc, cand planificam aceasta calatorie nu prea imi suradea Honduras. Nici nu stiam multe despre aceasta tara. Insa cred ca majoritatea care sunt intr-o calatorie similara, incearca sa treaca prin Honduras intr-o singura zi. Daca ramai pe drumul principal, Pan Americana, sunt doar 140 de kilometri intre granita dintre El Salvador si Honduras si granita intre Honduras si Nicaragua. Poti deci sa speri la o trecere matinala la prima granita si apoi, 140 de km de Honduras mai tarziu, sa te gasesti deja in Nicaragua. Dar noi nu vrem sa folosim trecerile de frontiera de pe Pan AMericana. Si apoi, sa nu stam macar o zi in Honduras? Ne facem planul deci sa urcam din El Salvador spre nord, trecand in Honduras pe la un punct de frontiera mai putin utilizat (deja un obicei). Sa iesim din El Salvador (un proces despre care am auzit ca poate sa fie complicat la frontiera principala) este foarte simplu. Nimic complicat, nici macar un singur “ghid” care sa isi ofere serviciile, liniste si pace. O bariera galbena mai tarziu, suntem fata in fata cu granita hondureana. Initial era sa trecem de cladire cu totul. Asta e tot! O incapere micuta cu un ghiseu micut unde iti dai pasaportul, platesti o taxa de 2 dolari si primesti stampila in pasaport. Simplu si rapid. Stai, ca nu e chiar asa. Noi am intrat dar ma itrebuie sa intre si Gunnar. Buuun, unde este “Aduana” ? Ceva sude de metri mai incolo pe drum… o cladire noua si frumoasa. Ajungem, parcam moto si… incepe distractia. Desi sunt multe ghisee libere (cladirea este noua si moderna), se pare ca nu oricine de acolo se poate ocupa de un lucru asa “important” precum introducerea temporara unei motociclete in Honduras. Mi se spune ca trebuie sa vina un anumit nene care sa se ocupe de mine. Asa ca, pentru vreo 20 de minute stam si asteptam sa vina sefu’. Eu ma uit la domnul de la ghiseu (cel care nu ma poate ajuta) si el se uita la mine. Ne zambim din cand in cand. Diferenta este ca zambetul meu este unul mai… transpirat (este aproape pranz si afara e o caldura de august) iar el zambeste ceva mai… rece (el are aer conditionat). Intre timp, Andreea isi cauta umbra sprijinita de peretele vamii. Din pacate nici acela nu e prea rece. In jur e o toropeala de nedescris. Ma simt ca intr-un mic orasel de provincie, undeva intr-un Baragan prafuit, intr-o zi lunga de Cuptor, cand nimeni nu are chef de nimic. In parcarea de alaturi, rafale de vant ridica mici vartejuri de praf printre tirurile atipite si ele. Apare si domnul care ne poate ajuta. Brusc revigorat, ma indrept plin de veselie spre el si ii spun ce si cum. Omul e de treaba si vrea sa ne ajute. Se uita la moto, verifica VIN-ul zice “Bueno” si apoi se indreapta inapoi spre ghiseul lui. “Ah ce bine, o sa mearga super bine treaba” ma gandesc eu. Ma tin dupa el si deja ma gandesc unde o sa mancam de pranz in Honduras. Ajunsi la ghiseu, el de partea cu aer conditionat, eu de partea cu soarele amiezii, omul spune ca totul e in regula, mai trebuie doar merg sa fac ceva copii la anumite documente si I am good to go. “Ah, zic eu triumfator, dar am deja copii pentru documente” – si in gandul meu, ce crezi nene, ca asta e prima granita pe care o trecem, phuai, suntem pregatiti! Vamesul se uita la mine cu niste ochi compatimitori (parca spunandu-mi: da, am mai vazut eu viteji) si incepe… Trei copii ale pasaportului, trei ale talonului, 4 ale permisului de conducere, inca 3 la fila din pasaport unde am stampila de intrare in Honduras. Apoi alte cateva de la hartiile pe care tocmai le-a pregatit el in original (si mi le da prin fereastra mica a ghiseului. Omul imi spune toate astea repede in spaniola in timp ce eu ma uit la el, cu o fata de tamp si incercand din rasputeri sa tin minte suvoiul de documente. Invins, plec capul si recunsoc ca nu, nu am atat de multe exemplare. 1-0 pentru Honduras. Intreb unde e un copiator. Imi arata o cladire mica, tocmai in partea cealalta a drumului. Ah si soarele asta… si nici un copac prin jur. Ma duc, si ii spun domnisoarei de acolo ce am nevoie si de cate exemplare am nevoie rugandu-ma sa nu fi uitat ceva. 10 minute mai tarziu sunt inapoi la ghiseu cu un teanc de coli. Gata, asta e tot? Nu, acum trebuie sa platiti o taxa auto ca sa circualti in Honduras. OK, o platesc numai sa pot ajunge la un loc cu umbra mai repede. A, nu o platesti aici la mine, o platesti la banca. Si unde e banca? E departe, tocmai la intrare, langa casuta mica de Imigrari. Dar e OK poti sa iei moto sa megi mai repede. Hmmm, bineee… numai nu pleca de aici ca revin repede. Ajung la banca si… surpriza: Pauza de masa 1 ora. Argh…. super, e 12 ceasul si singurul angajat al bancii are si el nevoie sa manance. Bine. 2-0 pentru Honduras. Ma intorc la cladirea Aduanei, ii spun vamesului meu cum sta treaba si apoi ma prabusesc si eu langa Andreea (care in tot acest timp si-a vazut de siesta sprijinind peretele vamii). Ma alatur si eu aceste activitati intense. Trece si pauza de masa la banca, ma duc, platesc si ma intorc la ghiseu. Asta e tot? Nu, nu chiar. Mai este nevoie de… ai ghicit, 3 copii ale chitantei tocmai primite de la banca. Inca un drum la copiator si apoi, in sfarist, suntem liberi in Honduras. A durat putin mai mult. Insa ca sa fiu drept, procesul in sine nu ar fi durat atat de mult daca nu am fi ajuns noi acolo la pranz si daca nu a fi fost asa de cald. Oricum, macar nu a fost aglomeratie si oamenii au fost foarte de treaba. Dar purcedem. Ne asteapta peste 500 de kilometri in care urmeaza sa descoperim Honduras. Toata lumea ne avertizase ca pe aici drumurile nu sunt chiar excelente. Si intr-adevar, abia plecati de la granita, vedem ca ici si colo este nevoie de ceva reparatii… Partea buna este ca doar cu 2 roti este de multe ori mai usor sa te strecori printre gropi. Partea mai putin buna e ca daca cumva nu esti atent si dai intr-o groapa… probabil ca ti-ai dori sa ai 4 roti, pentru stabilitate. Noi navigam cu atentie (cred ca din spate aratam ca niste betivi conducand in zig-zag) si avansam fara prea multe probleme. Vedem si o chestie noua pentru noi: unii dintre localnici nu mai asteapta sa faca statul ceva si se apuca singuri sa astupe gropile. O fac la disperare, cu pamant sau in cel mai bun caz pietris. Se duce probabil la prima ploaie. Sa nu va inchipuiti totusi ca ei fac acest serviciu asa, din pura bunatate. De fapt poate ca unii o fac doar asa, ca sa ajute insa multi pur si simplu cer bani de la soferi pentru “ajutorul” dat cu astupatul gropilor. Am mai auzit si de altii care toata ziua nu fac decat sa astupe si sa dezgroape aceeasi groapa, cu acelasi pamant (doar se fac ca muncesc) cerand pentru asta bani. Noi insa nu vrem sa credem asa povesti si preferam sa ne vedem de drum. Trecem prin Santa Rosa de Copan, localitate despre care citisem in Lonley Planet ca ar fi interesanta si frumoasa. Poate si pentru ca am prins-o pe o vreme caineasca, noua nu ni s-a parut chiar un loc unde sa merite sa ne oprim. Asa ca ne uitam pe harta si descoerim ceva mai departe o localitate care se numeste Gracias (a Dios). Acum multa vreme Gracias fusese capitala Americii Centrale. Ne oprim deci acolo (chiar si numai pentru numele localitatii si tot merita sa nu mergem mai departe) si gasim un hotel curat, cu apa calda (mare lucru!!!) si parcare sigura pentru motocicleta. Sigura… daca nu bagi moto in balta. Pardon, piscina. Pe strazi sunt multe masini cu steaguri uriase. Peste 2 zile urmeaza sa fie alegeri in Honduras. Aflam ca nu foarte de mult, in 2009, au trecut printr-o criza politica acuta, implicand lovituri de stat, deportari de presedinti si alte rasturnari de situatie. Amanuntele astea ne lasa un gust amar pentru ca au ecou in inconstienta altor politicieni de prin alte colturi de…Europa. Noi speram doar ca apele tulburi au ramas in trecut si ca in 2012 alegerile vor ramane linistite. Nu stiu prea multe despre campania lor electorala, insa cu siguranta ca apreciaza foarte mult steagurile. Cat mai multe si cat mai… mari. Ne-a fost f. greu sa gsaim un steag national insa la tot pasul intalneam steaguri ale partidelor politice. Nebunie curata… Insa asta e o alta poveste. Fiecare se poate docmuneta si poate intelege cat mai bine aceste aspecte. In cele din urma, dincolo de pasiuni si lupte politice, raman performantele reusite de cei aflati la conducerea statului, indiferent de culori politice sau nuante. Legat de asta se pare ca prin 2006 un ministru a recunoscut public ca 94% fondurile alocate ministerului sau se duc pe birocratie si ca doar cu 6% din fonduri se face ceva util. Interesant… Pe de alta parte, oamenii cu care vorbim si natura vor parca sa compenseze din plin lucrurile pe care le citim despre tara. Paduri de un verzi cat vezi cu ochii, strajuite de munti inalti. Ne ajuta si vremea care astazi este foarte senina. Surprinzator as putea spune, calea pe care trebuie sa o urmam se dovedeste a avea un asflat excelent! Placut surprinsi ne relaxam, bucurandu-ne de drum. Urcand un deal abrupt mi se pare ceva ciudat cu drumul. Franez, pentru ca nu vedeam bine dincolo de coama dealului. Si bine facem ca incetinim. Caci asfaltul perfect, ca in palma din ultimii kilometri se transforma brusc (si fara nici un semn de avertizare, fara nici o placuta, nimic) in… drum de pamant!!! Incredibil! Acelasi drum (si inca unul principal) s-a transforamat atat de radical. Si nu, nu era nici un utilaz sau vreun alt semn care sa indice ca s-ar lucra la asfaltare. Pur si simplu pentru urmatorii kilometri, asta era situatia. Si ca sa fie tabloul si mai credibil, traficul de pe contra sens s-a schimbat si el. Spre noi veneau in galop niste boi. Continuam, cu viteza redusa si atentie sporita. Dar incepem sa ne intrebam serios daca asta e drumul corect sau am gresit noi ceva undeva. Cand la o intersectie cu un alt drum prafuit… politia. Ei asta da surpriza. Ne opresc si vor sa vada toate actele. Noi ii intrebam in schim daca eram pe calea cea buna (eram) si cat mai este pana in Esperanza (nume profetic pentru urmatorul oras). Si… inainte sa plecam, cum tot eram opriti si politistii pareau pusi pe treaba, ii rugam sa participe si ei la “filmarile” pentru 1 Decembrie. Ce a iesit, ati vazut probabil deja aici. Datorita numarului de poze, continuarea se gaseste pe micadu, aici. Nicaragua: 18-23 Noiembrie Traversam in Nicaragua usor. Aproape prea usor. La iesirea din Honduras nu mai e nevoie de absolut nici o copie in plus. In 10 minute suntem in partea cealalta unde lucrurile curg frumos. Bonus fata de celelalte tari, aici se “curata” rotile motocicletei cu solutie speciala. Asteptand noi sa se termine formalitatile pentru importul motocicletei observam un afis mare si… roz, chiar la intrarea in tara. Afisul este urias si suntem curiosi sa aflam cine este domnul din imagine. Ei bine este domnul presedinte, Daniel Ortega. Socialist convins, membru al partidului Sandinist, este deja la al doilea mandat si spera la un al treila (pentru care insa trebuie a modifice “putin” constitutia). Insa lucrurile nu sunt niciodata simple. LonleyPlanet spune ca Nicaragua a fost o zona adanc afectata de conflicte si de opresiuni iar istoria sa a fost influentata de foarte multi factori externi. Si acest lucru pare sa fie adevarat, plecand de la influenta spaniola (incontestabila in toata America Latina) si pana la cea americana (sportul national in Nicaragua – la fel ca si in Panama- este baseball-ul, adus de soldatii americani in perioada ocupatiei). Dincolo de istorie si politica, noi insa facem cunostinta cu Nicaragua din 2012 si primele impresii sunt foarte bune. De la drumul pavat excelent (nu imi venea sa cred ca este atat de bun, desi e doar un drum spre un punct de trecere secundar) si pana la satucele ce par mai arajate si mai… curate. Este o zi frumoasa, una dintre acele zile cand totul este asa cum ar trebui sa fie. Motocicleta merge bine, in spate, mainile fetei te tin strans si te simti pur si simplu bine cand pornesti la drum. In casti se aud melodiile sugerate si de voi la “Cutia Muzicala“ Continuarea pe micadu, aici. Ei bine… am reusit. Am trecut Darien Gap si am ajuns (in realitate) in Columbia. Cu povestea insa suntem inca in America Centrala. Sa vedem, poate pana vom scoate motocicleta din vama aici in Columbia, ne mai apropiem putin…. Asa ca… iata cum a fost in Costa Rica: Costa Rica: 24 noiembrie – 2 decembrie Iata-ne indreptandu-ne, din nou, spre o granita despre care nu stiam prea multe. Stiam ca e un punct de frontiera foarte mic, iar trecerea implica o traversare cu barca pe apele unui rau, intre San Carlos, Nicaragua si Los Chiles, Costa Rica. Nimic deosebit pana acum insa problema era ce fel de barci sunt disponibile pentru trecere si daca odata ajunsi in Costa Rica vom avea de unde sa cumparam asigurarea obligatorie pentru motocicleta. Cam cu astfel de ganduri ne ocupam noi timpul spre San Carlos… un loc atat de izolat incat parea la capatul lumii. Ajungem intr-un final si ne pregatim sa gasim vama portuara, nu inainte de a ne mai saluta o data cu… domnul presedinte! Intrebam despre barci si despre asigurarea necesara in Costa Rica si ni se spune ca se poate face. Odata ajunsi sa intrebam unde anume. Buuun, cat despre barca, sigur, chiar acum la pranz o sa vina una suficient de mare pentru a duce si motocicleta noastra. Deci suntem invitati sa ne facem actele. Omanii de la frontiera foarte draguti, totul parea sa mearga bine. Mai intrebam inca o data despre actele pe partea cealata si suntem asigurati ca e in regula. Hmmm bine atunci, sa iesim din Nicaragua. Parcam motocicleta pe chei si… vad pentru prima data cum arata barca “suficient de mare” ca sa duc si motocicleta. O barcuta ingusta de pasageri ce avea in partea din fata o zona cat de cat plata. Asta era tot. Pe langa ce vedeam acum, “bacul” care ne dusese in Guatemala pe rau parea un veritabil feribot! Aveam deja actele facute deci dansul incepuse. Oricum nu vroiam sa ne intoarcem pentru ca insemna un detur de cateva sute de kilometri. Sa punem deci motocicleta pe barca. Continuarea pe micadu.ro, aici. Panama: 3-7 Decembrie Suntem in Panama insa nu avem nici un plan clar, in afara faptului ca pe 7 decembrie trebuie sa ducem motocicleta la ponton pentru imbarcare. Ne indreptam deci incet spre Panama City. Trecem printre multe plantatii de banane si ni se cam face pofta. Teoretic te-ai putea opri oriunde pe marginea drumului sa iti iei 2-3 banane, cum ai lua la noi niste prune. Insa nu ar fi frumos sa facem asta. Asa ca ne continuam drumul, fiind rasfatati cu vreme calda si ne bucuram de ceea ce vedem. La ora pranzului ne oprim sa mancam pe marginea drumului. Nu doar pentru noi e vremea odihnei. Privind la omul acesta cumva pare putin nenatural sa vad un telefon mobil in mainile sale. Mai potrivita cred ca ar fi fost o maceta sau un trabuc. Stiu… doar un stereotip. Continuarea aici.

Hei multumesc, multuemsc frumos! Facem o mica pauza de la povestile obisnuite si vreau sa va urez un La multi ani sincer pentru 1 Decembrie. Sa avem mereu fruntea sus si sa ne ajute Dumnezeu sa facem ceea ce trebuie.Fiind departe de casa, noi ridicam tricolorul sus, aici unde ne aflam. Am vorbit oamenilor intalniti pe drum despre Romania si 1 Decembrie si i-am rugat sa transmita un mesaj pentru acasa! Iata ce a iesit: http://youtu.be/EiOtGmmgn7Y

Noul episod este...tot vechi: Tikal, Guatemala Tikal: 24 Octombrie Cu obrazul lipit de geamul rece, incerc sa dorm. Nu prea pot caci microbuzului salta gemand peste denivelarile drumului, zgomotul lui inregistrandu-se dureros aproape in aerul rece al diminetii. E ora 5 AM si ne aflam in microbuzul ce ne duce spre Tikal. Toti care sunt in Flores o fac. Zeci de hoteluri, in zezon toate pline. Si mai toti turistii sunt acolo pentru un singur motiv: sa vada Tikal-ul. Noi nu eram inca in sezon asa ca indraznim sa ne aventuram si noi cu unul dintre tururi. Astazi “we will play tourists”. Am ales totusi sa plecam cu prima cursa spre parc, caci in felul asta aveam sa fim acolo inaintea autocarelor mari si pline. Locul avea sa fie aproape pustiu. Cel putin pentru o vreme vom ramane singuri printre ruinele unei civilizatii apuse. Tikal este acum un parc national in Guatemala. Insa a fost candva un oras infloritor a civilizatiei maiase. Unul dintre cele mai mari. La apogeu, se estimeaza orasul si “cariterele” marginase aveau impreuna pana la 120 000 de oameni. Acum locul este re-descoperit, piatra cu piatra de o echipa internationala de arheologi si cercetatori. Din fericire, ei nu se trezesc asa devreme, un motiv in plus sa ne bucuram de singuratate pe cararile ce serpuiesc prin jungla Eu nu am vazut piramidele din Egipt. Piramidele maiase insa sunt in general mai mici decat cele africane si lipsite de camere interioare. Daca cele din Egipt erau in esenta morminte pentru faraoni, cele de aici aveau de obicei cu totul alte scopuri, fiind menite sa ii ajute pe oameni sa se apropie de divinitate, in timpul vietii. O alta diferenta este ca egiptenii cunosteau conceptul de roata. Insa maiasii nu foloseau roata. Ceea ce ridica multe intrebari legate de modul in care au reusit sa transporte si sa ridice blocuri de piatra atat de mari. Teorii sunt mai multe insa desigur, raspunsul mai putin “poetic” insa probabil mai aproape de adevar este unul mai intunecat: sclavi. Mii de sclavi. De la ghidul nostru, Gonzales, aflam multe detalii interesante despre viata oamenilor de atunci. Gonzales vorbeste binisor in engleza si nu ocoloseste subiectele mai sensibile. Poate ca acum ne este mai usor sa admiram stiinta de a construi si ceea ce au realizat cu atat de putina tehnologie. Insa in cele din urma scopul multora dintre constructii, a templelor includea sacrificiul uman. Au fost descoperite foarte multe pietre-altar. Cerurl inorat si jungla tacuta, contrinuie parca la atmosfera creata de povestile sumbre, cu inimi smulse din oameni vii si ofrande sangeroase aduse unor zei temuti si de multe ori neintelesi. Dar cine sunt de fapt oamenii care au construit aceasta societate atat de sofisticata si avansata? Teoriile cercetatorilor spun ca maiasii ar fi venit din Asia, trecand peste Stramptoarea Bering, acum in jur de 10 000 de ani, cand aceasta era inghetata, urmand un lung drum spre America Centrala. Continuam plimbarea printre ruine si ajungem in piata centrala. Observam un teren unde se juca ceva ce se presupune ca era un fel joc cu un minge. Scopul varia (exista mai multe terenuri si configuratii de joc) insa partea interesanta era ca cei care castigau… primeau onoarea de a fi sacrificati. Practic, ei se luptau acolo pentru a putea muri. Iata un joc unde poate ca era mai bine sa pierzi… Este dificil sa intelegem ceea ce exista atunci, in perioada maiasilor. Mie mi s-a parut o combinatie bizara. O societate atat de avansata (limbaj scris, matematica, astronomie, cultura, arta, constructii) si totusi o societate atat de influentata de credinte mistice si in acelasi timp violente. Mult mai tarziu, Europa, sau mai bine zis biserica, isi ardea multi dintre oamenii luminati (gaditori, matematicieni, fizicieni) pe motiv de erezie si vrajitorie, distrugand in acelasi timp multe din lucrarile si ideile avute de acestia. Acest lucru avea sa se repete, odata cu venirea spaniolilor si a bisericii catolice pe intreg cuprinsul americilor. Sute si mii de scrieri arse, multe obiecte si cladiri distruse si ceea ce mi se pare cel mai ironic, oameni arsi pe rug, omorati pentru ca sunt “vrajitori”, totul in numele credintei. Motivul pentru care au disaprut maiasii ramane la fel de neclar. Atunci cand au ajuns spaniolii in America, ciilizatia maiasa era deja in declin. Multe dintre orase, inclusiv Tikal, fusesera parasite brusc si in masa. Se crede ca unul dintre motive ar fi fost… despadurirea masiva. Nevoia de a hrani o populatie tot mai mare si dorinta de a construi cladiri tot mai impunatoare (cimentul folosit era produs, prntr-un proces termic ce necesita arderea unor cantitati uriase de lemn) au dus la taierea masiva a junglei. Aceasta a dus la rariea precipiatiilor pe care maiasii se bazau, nu numai pentru agricultura dar si pentru apa potabila. Ironic poate, insa dupa plecarea lor si parasirea Tikal-ului, orasul a fost inghitit de jungla regenerata in doar cativa ani. Astfel ca, omul, timpul si natura au distrus o mare parte din ceea ce ar fi putut sa lase in urma civilizatia maiasa. Si cu toate acestea, putinul gasit, ramane fascinant! Urcam pe unul dintre templele inalte, ce se ridica deasupra junglei. Totul e linistit acum, insa oare cum arata acest loc cu 1100 de ani in urma? Nu putem decat sa ne imaginam. Jungla pare sa isi aduca aminte insa nu vrea sa dezvaluie nimic. Cealalta Guatemala: 26-28 Octombrie Flores ne-a lasat o impresie neclara. Un loc frumos prin ceea ce oferea natura si prin apropierea de extraordinarele ruine maiase si totusi un loc in care iti este greu sa te relaxezi datorita abordarii pur turistice cu care esti intampinat. Exemplele ar putea sa fie, din pacate, multe insa nu are rost sa le insir aici. E suficient sa spun ca iti trebuie ceva timp sa te obisnuiesti cu faptul ca esti in ochii multora doar un dolar umblator. Iar odata ce realizezi asta poti fie sa te enervezi si sa cauti o “dreptate” pe care sunt putine sanse sa o gasesti oricum, fie sa te distrezi atat cat poti in situatia data. Eu recunosc ca m-am amuzat “amar” dar copios de cate ori, la acelasi magazin de cartier, cu acelasi vanzator, aceleasi produse costau radical diferit ori de cate ori ma opream acolo. Pacat ca nu am putut sa filmez dialogurile rezultate de fiecare data. Partea buna este ca daca tu nu te inversunezi ci doar abordezi situatia relaxat de multe ori ii cam blochezi pe “smecherii” localnici. Cum spuneam, pacat de locatie, o insula cocheta in mijlocul unui lac stravechi in apele caruia se oglindesc jungla si apusurile de soare… Si totusi, Guatemala nu poate sa fie doar atat. Sigur exista si altceva, dincolo de “locurile pentru turisti”. Simtim ca trebuie a plecam pentru ca vrem a cunoastem Cealalta Guatemala, una in care sa ne recapatam un nume si o identite, alta decat cea a lui Benjamin Franklin. Planuim deci un drum care sa ne duca spre sudul tarii, spre Ciudad de Guatemala, Antigua si Lacul Atitlan. De abia se invart rotile lui Gunnar si simt cum ne inseninam. Dupa 3 zile de stat pe loc, ne era dor sa fim in sa. Pe marginea drumului lumea a iesit la treaba. Fie la taiat iarba cu maceta… … fie la spalat rufe. Ajungem si la Sayakche, unde trebuie sa trecem raul cu bac-ul. Cred ca prima noastra trecere cu bac-ul din aceasta calatorie, dupa mai bine de 30000 kilometri parcursi. Este putin altfel fata de anul trecut in calatoria din Norvegia unde am avut parte de nenumarate treceri cu feribotul. Langa rau, coada de asteptare este destul de mare pentru mictul bac. Insa din fericire ne gasim loc in prima cursa alaturi de alte motociclete locale. Cateva clipe de ragaz pentru a observa viata de pe malurile raului. Intreaga poveste sa gaseste pe micadu Vesti (ceva mai) recente despre calatorie pe Facebook La revedere Guatemala: 28 Octombrie – 13 Noimebrie San Pedro la Laguna este unul dintre multe sate, mai mari sau mai mici, asezate pe malul Lacului Atitlan. Noi ne-am oprit acolo pentru o saptamana, gandindu-ne ca e mai bine sa asteptam acolo, intr-un decor frumos, un nou lant pentru motocicleta ce urma sa vina din State prin curier. Si intr-adevar, ce decor! Lacul, cel mai adanc din America Centrala, este practic strajuit de vulcani! Cu un bungalou in afara centrului, intr-o zona linistita, cu vedere spre muntele de mai sus si cu lacul aproape, viata schimba vitezele si incetineste in caldura inceputului de sezon uscat. Zilele trec lent si lenes. Ne ocupam cu plimbatul pe stradutele inguste, mersul la piata si invatat ceva spaniola (ocazie foarte buna de a afla multe lucruri interesante despre Guatemala de la profesoara maiasa. ... continuarea pe micadu, aici. El Salvador: 13-16 noiembrie Ne trezim foarte de dimineata. Altfel, daca lasam caldura zilei sa ne prinda din urma… iar amanam plecarea cu “doar inca o zi” si ne aruncam in hamace. Avem chiar si o teorie despre asta. Sigur multi dintre strainii care au acum mici afaceri pe aici pe plaja au venit si ei, ca turisti, in vizita. Si apoi… au mai stat “doar inca o zi” pana cand…. au devenit de-ai locului. Insa noi… noi mai avem cale lunga pana in Argentina asa ca nu ne lasam! La 7 dimineata iesim pe usa camerai cu bagajele in mana. E deja cald!! Pe hol, vecinul nostru de camera ne priveste nemiscat, compatimindu-ne parca pentru faptul ca in curand vom iesi in soare. Hmmm s-au cam adunat poze in postul asta si nu prea ma mai lasa sa pun. Continuarea ca de obicei pe micadu, aici.

ha ha, sa stii ca nici la noi nu e mereu cald! Aici temepratura variaza incredibil de mult cu inaltimea. Ieri am intrat in munti si a fost frig si a plouat serios. Deci... si noi inapoi la hainele groase... pentru o vreme... Aveti grija de voi acolo!

Gata, asa cum am primis, revin cu un nou episod. Este momentul sa experimentam prima trecere de granita in America Centrala... spre Guatemala! In Guatemala: 22-23 Octombrie Gata! dupa mai mult de 3 saptamani in Mexic si cu asigurarea moto expirata de vreo 3 zile, ne trezim dimineata in Palenque, hotarati sa trecem granita in Guatemala. Este timpul! De la Palenque pana in Guatemala nu e foarte mare distanta. Treci mai intai prin Tenosique, un mic oras de granita si apoi te indrepti spre El Ceibo, un punct vamal nou, descis abia de 2 ani, de care multa lume inca nici nu stie. Noi am aflat de aceasta trecere vamala de la Alex si Dagmar, prietenii nostri din Mexico City. Insa amuzant era ca in ultimele zile cand intrebam despre ea nu numai ca nu primeam confirmarea ca exista ci auzeam povesti dintre cele mai variate, de la “nu exista nici un drum de frontiera asfaltat ci doar o trecere cu barca folosita mai mult de imigranti” pana la ” e un drum dar e in stare foarte proasta si nu mergeti pe acolo ca e plin de banditi”. Trecand peste existenta punctului de frontiera in sine, noi mai aveam si o alta problema: la intrarea in Mexic cu un vehicul strain, trebuie sa lasi un depozit bancar (in cazul nostru 400 dolari) pe care il recuperezi atunci cand iti scoti vehiculul din Mexic. De aceste operatiuni se ocupa o entitate separata numita Banjercito. Si problema era ca nu toate punctele de frontiera au un birou Banjercito asa ca nu poti sa iesi chiar pe oriunde. Sau poti sa iesi insa faci o donatie de 400 de dolari guvernului Mexican. De pe AdvRider aflam ca ar exista un birou Banjercito insa e inchis luni. Iar azi este… exact, luni Informatia insa era din 2010 asa ca poate pana acum lucrurile s-au mai schimbat. In consecinta noi ne indreptam spre granita insa nu stiam sigur daca vom putea sa iesim. Pe drum cateva checkpoint-uri ale politiei si ale armatei. Ii intrebam de Banjercito si toti ne spun ca da, exista si e deschis. Sa mergem atunci, poate reusim sa trecem. Simtim Guatemala atat de aproape! La unul dintre punctele de control vedem din nou scandura plina de cuie ce ne trezeste amintiri mai putin placute. Deci aceasta “unealta” este folosita si de catre armata, in caz de urgenta. Din fericire, acuma statea parasita pe marginea drumului. Punctul vamal, unul izolat si putin cunoscut, este aproape pustiu. Parcam in fata cladirii granicerilor si suntem singurii de acolo. Se apropie de noi un nene si ne spune unde sa mergem. Ah bun, inseamna ca putem sa iesim astazi. Ne dam jos si incepem sa ne strangem documentele cand vine un alt domn si ii spune primului “Hombre, nu pot sa iasa azi, ca e inchis Banjercito”. Ah, eram atat de aproape! Aruncam o privire spre Guatemala si ii promitem ca ne intoarcem maine. Dar deocamdata, Mexico, here we come! Again! Ne intoarcem deci 50 de kilometri spre Tenosique. Macar drumul e frumos. Foarte frumos. Continuarea sa gaseste pe micadu.ro, aici.

Salut baieti (si fete? ) Imi pare rau pentru intarziere. Este insa una motivata! In ultima saptamana am tot sarit din plaja in plaja... in locuri cu ceva mai putin internet (sau deloc). Asa ca... e una dintre perioadele acelea cand scrisul a "decazut" in lista de prioritati (si din motive practice -lipsa de net- dar si din motive hmmm mai putin "serioase" cum ar fi lancezit in hamac la blaja toata ziua ) Promit sa revin curand!

Da, poate ar fi trebuit, insa nu stiu ce efect ar fi avut. Sincer atunci eram mai mult usurati ca a fost OK si nu prea ne-am gandit sa dam nici un telefon. Nici nu stiu daca era semnal.

Printre urmasii maiasilor: 19-22 Octombrie Desi suntem inca destul de departe de granita, simtim ca ne apropiem de iesirea din Mexic. Varianta cea mai simpla (rapida) ar fi fost sa continuam pe coasta Pacificului spre Guatemala. Cum noi nu prea ne grabeam niciunde, decidem sa ne indreptam mai intai spre nord, intrand in teritoriul fostului imeperiu maias. Insa pana sa ajungem acolo mai aveam ceva cale. Si astfaltata… … si mai putin asfaltata Iar singura constanta ramane caldura… parca din ce in ce mai mare. Nu e de mirare deci ca fiecare se relaxeaza cum poate mai bine pe o asa vreme. La ora pranzului de exemplu este timpul odihnei. Fiecare pe unde poate. Rezistam cu greu tentatiei sa facem dreapta pe unul dintre multele drumuri micute ce banuiam ca duc catre plaje pustii. Poate ar fi trebuit sa o facem totusi, nu ne grabea nimeni. Iar cand ajungem pe un deal ceva mai departe vedem intr-adevar plaje fara sfarsit, inghesuite intre vegetatia deasa si albastrul oceanului. Aruncam o ultima privire oceanului (in Mexic nu aveam sa il mai vedem) si apoi ne indpretam spre muntii verzi. Incet incet invatam sa calatorim intr-un alt ritm. Dar mai avem de invatat pana sa ne relaxam asa cum trebuie. De exemplu acuma am evitat plajele pentru ca nu aveam nici un ban la noi si ne gandeam sa cautam un ATM mai intai. Ah… ce motiv “pragmatic”. Nu avem insa prea mult timp sa ne para rau pentru plajele lasate in urma caci avem lucruri frumoase si in fata. Mai departe, ne mutam pe micadu.ro

Ah! ce toamna si frumos e acasa! Frumoase poze Ianachim.

@cry_SS: iti multumesc, este exact ceea ce ne dorim si noi: sa va luam pe toti cu noi in calatorie, macar virtual Micadu la munte si la mare: 18 Octombrie Stiu ca am promis ca va povestesc despre jungla si maimute insa mai amanam putin partea aceasta caci pana acolo drumul ne duce din nou spre ocean. Plecam deci din Oaxaca cu gandul la plaje, in timp ce altii se indreapta spre scoala cu gandul la… vacanta. Aici scoala este pe sfarsite, urmeaza in curand vacanta de vara. De cand am intrat in Mexic am trecut prin destul de multe puncte militare de control. De cele mai multe ori nu am fost opriti deloc iar o data soldatii ne-au oprit insa erau mai interesati de moto si de cat prinde la ora decat de hartiile noastre si de ce caram cu noi. Ei bine acum ne-am aporopiat de un alt punct militar si de data asta simtim ca suntem intr-o zona frecventata mai des de straini. Exista si un panou pe care se explica, in limba engleza, cum sta treaba cu aceste controale. Pana sa admiram noi grija pentru turistii straini, suntem trasi pe dreapta fara nici o ceremonie. Si intamplarea face ca locul unde ni se indica sa parcam sa fie chiar langa o masina ce transporta vaci, oprita si ea pentru control. Aia e, bafta noastra! E cald, noi ne cam coacem in costumele moto si miroase ca la, ma scuzati, “fundul vacii” dar hai ca poate scapam repede. Scot eu documentele si militarul imi zice ca e momentul sa ma dau jos caci s-ar putea sa dureze, trebuie sa ne controleze prin bagaje. Super! Ii raspund cat mai amabil la intrebari, de unde sunt, ce cautam pe aici, ce e cu motocicleta. Si cu un ochi ma uit la colegul sau care incepe sa caute prin bagaje. Desface tank-bag-ul, desagii laterali, sidecase-urile… Nene, hai te rog, nu ma pune sa desfac si gentile astea albe ca le strang greu la loc. Dimineata am un proces intreg cand le pun si imi ia mult timp. Se uita omu’ la mine si cred ca decide ca nu suntem nici traficanti si nici carausi. Imi da documentele inapoi si imi ureaza calatorie placuta. Eu ma sui repede pe moto si ii urez (in gand) bafta la controlatul vacilor. Continuam si calea aduna rapid serpentine caci, pentru a ajunge la ocean, dupa cum ne-am obisnuit, trebuie sa terecem muntii. De data asta traficul e mult mai lejer. Drumul, unul foarte putin uzitat, serpuieste printre crestele inverzite intesete cu sate agatate pur si simplu de marginea haului. Mexicanii sunt latini. Iar latinii au muzica in sange. Cred ca nu exista asezare care sa nu aiba si muzicanti. Iar asta… se invata de mic copil. Vedem pustii care se intorc de la scoala, carand dupa ei si diferite instrumente muzicale. Viitoarii mariachi. Si unde exista muzicanti, exista si muzica live. Nu conteaza prea tare locatia… voie buna sa fie! Ah da, voie buna si… pasiune! Urcam din ce in ce mai sus iar conditiile in care traiesc oamenii par din ce in ce mai grele. Natura insa vrea parca sa compenseze saracia prin vegetatia luxurianta si peisajele frumoase. Suntem la acelasi nivel cu norii albi. Ne oprim pentru a putea admira imprejurimile in voie. Cand trecem pe partea vestica, apropierea de ocean isi face simtita prezenta. Intram in padurea tropicala insa si in nori desi. Vizibilitatea scade dramatic. Specii de copaci si plante necunoscute noua, se contureaza prin aerul albicios si rece. Tot ce este la mai mult de cativa metri distanata are o culoare nedefinita, ca intr-un film vechi, vizionat intr-un cinematograf de cartier. "Sorry you tried posting too many pictures" Continuarea aici.

Haha, bai Radu, acuma sa stii ca nici noi nu suntem chiar asa "cu toate rotile la cap" insa pana la alte aventuri sa stii ca traficul din Mexico City e o aventura in sine Hehe, una mai urbana dar este Dar gata, dupa Mexico City nu am mai fost in nici un oras mare... si urmatorul o sa fie probabil Guatemala City ca sa schimbam niste chestii la moto.

Multumesc Radu! iata ca dupa ceva intarizere am gasit internet stabil si ceva liniste asa ca vine si urmatorul episod: Mexico City si mai departe: 12 – 17 Octombrie Cand esti intr-o astfel de calatorie ajungi sa apreciezi lucruri simple: sa ai asternuturi curate unde dormi, sa ai apa calda atunci cand vrei sa faci un dus. Hotelul unde stateam in Mazatlan depasea cu mult aceste lucruri simple fiind destinat un vacante mult mai… luxuriante. Avea de exemplu un jacuzzi instalat langa fereastra, cu vedere la ocean. Noi… desigur ca am folosit acel loc la potentialul sau maxim: Stiu, probabil ca cei care au facut design-ul camerei aveau in minte cupluri romantice ce isi petrec seara admirand apusul soarelui din cada plina cu apa cu bule, sorbind dintr-un pahar de sampanie. Noi insa a trebuit sa ne adaptam cerintelor mai urgente, de exemplu sa rezolva problema lipsei de tricouri curate. Insa dupa doua zile petrecute acolo, simtim nevoia sa continuam. Din Mazatlan majoritatea celor care merg pe un traseu ca al nostru continua de-a lungul coastei. Noi vroiam sa ocolim zona Acapulco (nu auzisem lucruri prea placute despre aceata) si in plus aveam o invitatie sa vizitam Mexico City. Intoarcem deci ghidonul spre interiorul tarii. si ne indreptam spre Guadalajara. Pe marginea drumului multe locuri de unde poti cumpara creveti la preturi foarte bune Ceva mai departe vedem si cum sunt uscati si pregatiti de vanzare: Sunt pur si simplu descarcati din camioane pe niste plase uriase, chiar pe marginea drumului. Fara prea multa ceremonie si fara prea multe reguli de igiena… Insa ne apropiem de Guadalajara, un oras mare si asta se vede. Pe langa panourile rutiere, iata, vedem cum troneaza si unul dintre simbolurile capitaliste americane. Panoul arata exact ca unul de circulatie ce indica localitati. Hmmm… Decidem sa ocolim orasul in sine (e al doilea ca marime din Mexic) dorind sa evitam traficul de ora 5PM. De cand suntem intrati in Mexic avem o politica destul de stricta in a nu calatori pe intuneric asa ca incercam sa ne gasim cat mai devreme un loc de dormit. Inca din America auzisem ca “in sud” exista “love hoteluri”. Camere cu intrari separate, fiecare cu garaj propriu in care intri, parchezi, tragi usa la garaj si faci… ce vrei tu. In cazul nostru sa dormim peste noapte. Gasim un astfel de hotel si aruncam o privire. Totul pare curat si foarte… discret. Abia gasim pe cineva sa ne spuna cat costa o astfel de camera. Suntem intrebati daca vrem cu jacuzzi sau nu. Hmm fara multumim, ne-am spalat deja rufele, avem toate tricourile curate… Aflam pretul si ni se pare prea mult. Sunt aproape sa descalec de pe Gunnar cand imi mai vine o idee… si intreb ca sa fiu sigur, ca pretul e pentru toata noaptea. “Oooo senior toda la noche? entonces el precio es el doble”. Mda, super, se pare ca in astfel de locatii pretul uzual este pentru 6 ore numai. Eu tot nu inteleg de ce… pentru ca un om trebuie sa doarma macar 7 ore pe zi… Plecam sa ne gasim un alt loc si decidem sa incercam intr-una dintre localitatile de pe malul lacului Chapala. Sunt numai 50 de kilometri pana acolo insa ne simtim putin presati de lumina soarelui ce dispare incet incet. Reusim totusi sa gasim un hotel, negociem un pret si imi parchez motocicleta in holul din curtea interioara. Prima parcare de acest fel… Cu loc sigur pentru motocicleta si pentru noi, ne relaxam iesind la o plimbare pe malul lacului. Promenada este intesata de turisti, majoritatea straini. Se aude muzica tare, se mananca tot felul de chestii, se aude zarva de peste tot. Ne dam seama ca este inceput de wekend si lumea petrece. Noi ne simtim cumva putin in afara acestui tambalau. Pentru noi nu e weekend. E doar o alta zi din calatorie cu surprize cu lucruri noi vazute, cu oboseala, cu grija gasirii unui loc sigur de dormit. Ne bucuram acum in liniste de venirea noptii peste lac. Sunt destul de multe motociclete in Mexic (cu mult mai putine decat in Guatemala aveam sa aflam mai tarziu). Si majoritatea sunt de capacitate mica. 125, 150, 180 hai uneori si 250. Pe ele, pot merge 1 2 3 sau chiar mai multi oameni. De regula mai toti fara echipament. Aici motocicletele mici sunt, ca si in Asia, doar un mijloc la indemana de a merge din punctul A in punctul B. Iar daca ai o familie de 3, ii urci pe toti pe moto si mergi unde ai de mers. De aceea, nu mica ne-a fost mirarea a doua zi cand vedem pe marginea drumului un BMW GS1200. Iar pe el 2 oameni (numai doi???) care poarta si echipament. Hmm asta e ciudat. Ne gasim prin trafic si ne intrebam, din mers, cine suntem si ce e cu noi pe aici. Cum toata discutia avea potential, ii propun lui Uli sa traga pe dreapta si sa vorbim in voie. Si uite asa ii cunoastem pe Uli, un german stabilit in Mexic de ani buni si pe Alejandra, prietena sa. Ei iesisera numai la o plimbare de weekend, sa testeze noul GS1200 pe care tocmai il cumparasera. Frumoasa motocicleta. Ne strangem mainile bucurosi de intalnire si povestim de una si de alta. Ma gandesc ca in Europa proabil ca nici nu ne-am fi oprit. La fel poate si in State. Aici insa lucrurile acestea sunt posibile. Photo credit to Alejandra and Uli Facem schimb de email-uri si ne uram multa bafta cu planurile noastre actuale si viitoare. Astfel cu ajutorul lor am stim si noi cum arata 2 romani calatorind prin Mexic pe un VStrom, vazuti de la bordul unui GS1200. Photo credit to Alejandra and Uli Photo courtesy of Alejandra and Uli Ziua asta este amestecata. Avem parte de intalniri frumoase precum cea de mai sus apoi ratam cat se poate de clar cazarea din Morelia si in loc sa avem parte de centrul istoric, patrimoniu UNESCO, de o periferie anosta. Little boxes, little boxes… O priveliste pe care aveam sa o reintalnim in Mexico City, insa la o scara mult mai larga. Ne intreptam spre capitala unde aveam sa stam impreuna cu Alex si Dagmar doi germani ce locuiesc (si ei) in Mexic din 1995. Din fericire acestia ne asteapta la 100 de kilometri in afara orasului si ne ajuta apoi sa navigam in nebunia de pe strazile din Mexico City. Imi aduc aminte cu nostalgie de lane splitting-ul facut in California cu Doug! Aici e un alt nivel. Nici nu prea exista “lane”-uri pe care sa le “slit”-uiesti. Fiecare merge pe unde stie si pe unde poate. Dagmar si Alex au multa rabdare cu niste incepatori ca noi si ajungem astfel cu totii in siguranta acasa. Urmeaza 3 zile de relaxare totala, in care Dagmar si Alex ne fac sa ne simtim excelent la ei acasa iar noi avem ocazia sa devenim turisti din aceia clasici, vizitand Mexico City. Facem chiar extravaganta sa ne luam bilete de city tour bus, dar asta mai ales pentru ca e cea mai ieftina metoda sa te plimbi prin oras, putand sa te urci si sa cobori din tour-bus-uri de cate ori vrei. Avem deci ocazia sa vedem fragmente, mici fragmente din uriasul puzzle reprezentat de capitala Mexciului. O imbinare de cladiri moderne si aerisite si case inghesuite si cu facilitati limitate Am vazut oameni eleganti,la costum si cravata (chiar daca unii dintre ei vorbind la telefon iesiti cu totul pe fereastra) si oameni dansand in costume aztece in piata centrala. Cand am plecat din tara am urmat sfatul gasit pe website-ul Ministerul Afacerilor Externe si am trimis cate un email ambasadelor Romaniei din tarile prin care urma sa intram. In Canada am primit sfaturi si am fost pusi in contact cu diferite comunitati de romani. Iar acum, in Mexic nu mica ne-a fost surpiza sa fim invitati la o intalnire cu doamna ambasador Ana Voicu. Am ajuns la ambasada fara sa stim la ce sa ne asteptam si recunosc ca ne-am emotionat tare cand am auzit vorbindu-se roamneste de partea cealalta a portii. Intalnirea s-a dovedit una foarte relaxata si placuta. Am discutat putin despre romanii ce traiesc in Mexic (se pare ca sunt in jur de 400 in toata tara) despre viata in Mexic dar si despre calatoria noastra. Doamna ambasador a trecut peste abordarea tipic-oficiala si ne-a dat sfaturi pertinente despre continuarea calatoriei in Mexic. Recunosc ca a fost mai bine decat ma asteptam sa fie si probabil ca este primul politician ce mi-a lasat o impresie placuta. Dar calatorului ii sade bine cu drumul asa ca a doua zi ne pregatim de plecare. Ne luam la revedere de la Alex si Dagmar si le uram numai bine in aventura lor mexicana. O dimineata ce se anunta usoara se transforma intr-o veritabila incercare de a scapa din Mexico City. Aveam de la Alex indicatii foarte clare despre cum si pe unde sa o luam ca sa iesim. Aveam si un GPS cu o harta a orasului functionala. Navigarea deci prin hatisul de strazi si masini ar fi trebuit deci sa fie facila. Si totusi, cumva ratam amandoi o iesire pe care trebuia sa o luam si cam aia a fost… ajungem sa facem manevre hmmm aproape ilegale pe spatiul verde in incercarea de a ne redresa… … si sfarsim prin a iesi din oras prin cu totul alta parte, 2 ore mai tarziu. Ei bine, nu conteaza asa tare. Avem ocazia sa vedem cartiere ce probabil sunt mai putin vizitate de turisti si care, pentru a folosi o exprimare diplomata, sunt foarte departe de cum arata cartierele centrale… No ce bine… imbulzeala ca in Obor, gropi si lume care circula care cum pofteste. In fata noastra, un domn pare ca e hotarat sa care tot pamantul in camioneta sa. Vazand cum se inclina masina la fiecare schimbare de banda decidem ca e mai intelept sa incetinim. Andreea reuseste sa il surpdinda in momentul cand acesta se avanta pe autostrada. Roata din stanga spate era ridicata de pe sosea… Si intr-un final ne avantam pe drumul spre Oaxaca bucurosi ca am scapat de trafic. E tarziu si avem multi kilometri inaintea noastra. Asa ca salutam doar de la distanta Vulcanul Popocateptl. Poate ca e mai bine asa caci acesta pufaia mofturos. Chiar si cu ajutorul lui Tija se pare ca tot am depasit numarul maxim de poze permis asa ca puteti gasi continuarea in locul stiut, aici.

@bendix: multumesc! iata si continuarea: 80 de kilometri. Atat mai aveam cu o zi in urma pana in Creel, atunci cand s-a intamplat pana. 50 ii facuseram cu chiu cu vai cu roata petiticta. Acum, cu un cauciuc tot peticit, insa “profesinist” pe interior, stateam la o rascruce de drumuri si ne intrebam ce sa facem. 1. Ne indreptam spre Chihuahua, la 200 kilometri in nord-est unde din telefoanele date nu reusisem sa gasim un cauciuc pe masura noastra. 2. Ne continuam drumul conform planului initial cu anvelopa asa cum este, urmand sa ajungem la un moment dat in Durango, tot un oras marisor dar aflat la mai mult de 500 de kilometri spre sud. Alegem varianta a doua caci socoteala noastra era ca daca peticul urma sa tina 200 de kilometri acesta ar fi fost bun si pentru 500 si mergand spre sud, aveam mai multe sanse sa gasim un cauciuc nou. Iar pe langa aceasta puteam include in traseu ceea ce aveam initial in plan: Barranca del Cobre. Mai privim o data in sus spre cerul cu putini nori. Adidasii ne priveau tacuti. Aveam sa aflam daca am facut alegera buna…. Zis si facut! Plecam din San Juanito si… 30 de kilometri mai incolo intram in Creel, destinatia pe care o aveam in plan inainte sa avem “patania” cu pana. Creel este un “Pueblo Magico” adica unul dintre satele selectate de guvernul mexican pentru promovarea turismului si a valorilor traditionale mexicane. Satul este intesat cu indieni (asemanarea cu personaje de prin locurile noastre este, pur intamplatoare) Iar magazinele sunt pregatite pentru turistii interesati de ultimele lucruri la moda Insa dincolo de cele 2-3 strazi “principale” locurile sunt pline de colb, gunoaie si… voie buna dusa pana la o culcare fortata in iarba Amestecul acesta de nou si vechi de mexicani si indieni de “aproape curat” si “nu chiar asa de curat”, strazile inguste, magazinele pline ochi cu tot ce iti inchipui, aparent fara nici o ordine, totul este plin de culoare. Ne croim drum prin acest amalgam incercand sa ne gasim un loc de cazare. Gasim insa mai inainte de asta un… canadian, pe nume Blake. Si el tot spre Argentina se indrepta. Si el, tot cu o motocicleta, un Kawasaki KLR650. Iar acum, in Creel si el era proaspat ajuns si in cautare de cazare. Ne unim fortele pentru a gasi cea mai ieftina cazare. Observam ca Blake vorbeste foarte bine spaniola cand trateaza cu propietarul unei “vile” pentru a vedea unde ne putem lasa motocicletele. Ne pregateam sa il felicitam pentru priceperea in graiul lui Cervantes cand ne marturiseste ca el este nascut in Guatemala si ca spaniola este limba lui nativa! Ah, se explica atunci. Ne parcam motocicletele sub niste arcade si plecam sa luam satul la picior impreuna. Ne indreptam spre varul unui deal din apropiere de unde Hristos, alb si tacut, ocroteste comunitatea Privim si noi tacuti spre El. Acum un an nici macar nu ne gandeam la toate aceste lucruri. Acum suntem aici si privim cum norii albi se scurg lin. Uneori cred ca este o minune ca am ajuns aici. Si oare ce va urma? Blake isi atinteste privirile spre sat. Baiatului astuia ii place sa se catare. Si a facut-o in trecut pe foarte multe structuri inalte. E un tip de treaba si ne intelegem bine. Decidem ca a doua zi sa vizitam impreuna canionul. Fara bagaje, calatoria scurta pana la intrarea in parcul national este o placere. In fata noastra, Blake se distreaza deasemeni. Ajunsi la intrare, descoperim ca… nu este nici o ingramadeala, de fapt nu este mai nimeni acolo. O ghereta modesta si un paznic ce ne da biletul de intrare, ce costa aproximativ 2 dolari. Ironic, ni se pare mult. Daca ne gandim insa cat era intrarea la Marele Canion… gandurile noastre sunt total nedrepte. Alta diferenta frapanta fata de Statele Unite (unde punctele de atractie sunt marcate foarte bine), aici semnele indicatoare sunt putine si rare.Iar harta locului se gaseste pe un perete. Atat. Reusim deci cu brio sa trecem veseli pe langa drumul ce duce la marginea canionului. Nu-i suparare caci oricum avem ce vedea in jur. Facem cale intoarsa si cand ajungem, ramanem fara cuvinte. Marele Canion este mic! Grand Canyon-ul este uscat si rosu, de aceea poate parea mai impunator. Insa odata ce ajungi pe marginea canionului din Mexic… senzatia este incredibila. Amuzant este ca in Statele Unite, ar fi fost probabil multe balustrade si un gard, care sa te impiedice sa ajungi pe acea stanca iesita in afara. Aici era doar un semn… Continuarea pe micadu.ro Masini, oameni si orase: 8-10 Octombrie Dupa 2 zile petrecute langa Barranca del Cobre ne luam ramas bun de la Blake. El avea sa coboare intr-unul dintre satele de indieni tarahumari din canion, iar pentru noi venise timpul sa plecam mai departe. Planul general era sa ajungem la ocean. Oceanul Pacific. Cum noi ne aflam insa in mijlocul muntiilor mai aveam ceva cale pana acolo. Deocamdata ne delectam cu imagini montane, vazute de pe unul dintre drumurile recomandate de Cesar. Peisajele ne aduc aminte de cele vazute in Statele Unite, in Utah si Arizona. Insa totusi nu sunt chiar toate lucrurile la fel. Aici lumea mai merge si pe jos… Iar daca merg cu masina, nu respecta chiar mereu numarul maxim de pasageri prevazut in design-ul masinii… Duse sunt imaginile din Phoenix de exemplu unde banda dedicata masinilor cu cel putin doi ocupanti era pur si simplu goala in timp ce pe celelalte 3-4 benzi ale autostrazii ambuteiajul era maxim. Glumind, am putea spune ca mexicanii sunt mult mai grijulii cu mediul inconjurator pentru ca incearca sa foloseasca masinile la potential maxim. Trist este insa ca nu responsabilitatea ii face sa fie asa, ci nevoia. Dar ar putea, ar merge si ei fiecare cu masina lui. Toti am face-o. In destul de multe locuri vedem ca oamenii sunt mandri aici. Mandri ca sunt… chihuahuani. Si apropo de “media”, am vazut foarte multe anunturi si reclame pictate de mana pe diferiti pereti (in loc sa fie afise mari printate). Ceva mai incolo aveam sa surprindem o astfel de actiune. Mai departe scrie-n... blog aici Spre oceanul cel albastru: 11 octombrie Din pacate nu mai pot adauga poze in acest post. Noul episod este aici