Anjin

@redippy: hehe, te inteleg perfect. Da' sa stii ca si laptop-ul si camasa aia isi au rostul lor. Acuma inteleg asta mai bine ca oricand, de cate ori platesc cate ceva din fondurile stranse vreo 5 ani cu laptop, cravata si costum @Koss: uuuu tarie cu deget inghetat? Sper ca e doar ceva de plastic caci altfel, nu as vrea sa stiu de unde isi iau degetele degerate. Sau e acelasi deget "plimbat" pe la mai multi? In orice caz, noi nu prea suntem bautori de fel. Cred ca in aceasta calatorie nu am pus deloc gura pe alcool, nici macar o bere... Stiu... stiu, cam ciudat

Din Whitehorse sunt 2 variante mari de a ajunge in Alaska. Mai departe pe Alaska Highway spre vest, sau un drum ceva mai ocolit, care merge mai intai mult spre nord pana in Dawson City. Noi am ales, desigur, calea mai lunga, prin nord. Dar nu neaparat pentru ca vrem sa ne complicam, ci pentru ca acolo sus e un oras (Dowson City) pe care am aflat de la prietenul Chif ca nu trebuie sa il ratam. Zis si facut. Schimbam numele autostrazii dar nu si particularitatile. Aceleasi privelisti impadurite si acelasi drum sinuos. Ne place. Insa apare ceva nou. Ceva ce se anunta deja de cateva zile insa acum isi face simtita prezenta din plin. E FRIG! Ne oprim pentru a ne imbraca, inclusiv costumul de ploaie si cagulele de iarna, pentru a ne mai incalzi. Nu cu foarte mult succes. Trecem prin “asezari” de acest fel: Nu e de mirare ca oamenii astia sunt asa putini. La frigul de afara ei stateau in tricouri si mancau inghetata. Oh… am uitat, e vara aici. Da da da sigur… Data trecuta cand va vorbeam despre animale, nu v-am spus despre una dintre cele mai raspandite lighioane de aici: tantarul. Este practic o mascota (nedorita) nationala. Intr-un an prielnic pentru ei, oamenii de aici se gandesc de 2 ori daca sa iasa din casa sau nu.Desigur, sunt enervanti, dar daca tot nu poti scapa de ei, macar sa le faci “statuie” Ajungem la intersectia cu Dempster Highway, un drum de 670 kilometri ce duce catre o mica asezare din nordul extrem, Inuvik. Drumul e neasfaltat. Si pentru 370 kilometri nu exista nici un serviciu (benzina, mancare etc). Nimic! Inca de la plecarea din Romania noi ne tot gandeam daca sa mergem sau nu si pe drumul acesta. Era insa o decizie pe care o mai puteam amana pana a doua zi caci seara si ploaia ne prindeau oricum din urma. Asa ca deocamdata trecem mai departe si ajungem in Dawson City, oras ce a cunoscut boom-ul in timpul goanei dupa aur si care, a ramas parca rupt din vremurile acelea. Pentru prima data in aceasta calatorie, cedam si decidem sa luam o camera de hotel. Si daca tot o facem, o facem cu stil. Downtown Hotel, baby! (mm de fapt aveau camere ieftine, da’ hotelul arata foarte bine) Exact, intrarea avea inclusiv usite din acelea care e balanseaza, ca in filmele western. Noi nu descalecam chiar de pe un cal, ci de pe mai multi (cai putere) si il priponim pe Gunnar in fata, alaturi de alti “armasari” Un Vstrom 650 si trei GS1200. Gunnar nu e deloc intimidat insa. Chiar daca doua dintre motocicletele din imagine au calatorit serios in jurul lumii. In timpul noptii vor avea probabil ce povesti sa schimbe, afara in fata hotelului. Si povesti schimbam si noi, cand ii intalnim pe propietari. 2 baieti din Vancouver si un tip din Africa de Sud. A fost reconfortant sa vorbim cu oameni care calatorisera atat de mult. Sud Africanul tocmai venea din America de Sud si avea numai cuvinte de lauda despre acele tari. Deci iata, se poate. Dawson City este un oras foarte izolat. Exista doar 2 drumuri care duc spre el. Drumul numarul 2, dinspre Whitehorse, pe care veniseram noi. Si drumul numarul 9 care duce spre Alaska, denumit Top of the World Highway. Desigur mai este si drumul numarul 5, Dempster Highway care duce la Inuvik. Dar acela este un “Dead end”. Mergi 670 kilometri pana la Inuvik si apoi nu ai decat sa te intorci, pe acelasi drum inapoi in Dawson City. Cum va spuneam mai devreme, Chif fusese destul de amabil incat sa ne trimita multe informatii despre aceasta zona prin care calatorise si el cu un an inainte si ne recomandase Dawson City cu mare caldura. Asa ca a doua zi decidem sa dam o tura prin oras. Intr-adevar, foarte buna recomandarea. Locul este pur si simplu… altfel. Aproape ca iti vine sa spui “ce e cu masinile astea pe aici? Unde sunt caii?” Cai nu gasim, insa gasim si alte motociclete. Hmm close enough… Ei bine si cum ne invarteam noi asa prin oras dam peste motocicleta si motociclistul din imagine. El este Rodney, din Australia, care in ultimul an a calatorit din Argentina pana in Alaska. Adica exact drumul pe care am vrea noi sa il facem. E clar ca e rost de discutii si intrebari. El fusese si pana la Inuvik si avea acelasi sfat ca si Chif: if it is raning, don’t go, it is not fun at all. Hmm eu fac un calcul simplu: 670 dus, 670 intors inseamna 1340 de kilometri de macadam. Si ar fi primul drum neasfaltat mai lung din viata mea (si a lui Gunnar). Avand cauciucuri de asfalt. Iar de maine se anunta vreme inorata si poate ploaie. Si ce ma enerveaza cel mai tare, poate mai tare chiar decat ploaia, este ca trebuie sa ma intorc 670 de kilometri pe acelasi drum. Andreea, stii ceva? Ia sa nu mai mergem noi la Inuvik. Rodney aproba decizia si ciuleste urechile cand aude prognoza. Zici ca de maine se strica vremea? Asta nu e chiar bine caci si drumul care duce spre Alaska este neasfaltat. Ok, e lung doar de vreo 200 si ceva de kilometri dar e la fel de “horror” daca e ud pe jos. Ne uitam noi in jur si luam o decizie scurta. Plecam azi si profitam de vremea buna. Rodney are acelasi drum cu noi asa ca ne propune sa mergem impreuna. Eu ii spun ca sunt cam incepator asa si merg mai incet. Plus ca daca nu o sa fie asfalt o sa fiu probabil ca melcu’. Omu’ isi face pomana cu noi si ramane in spatele nostru. “If this is your first long gravel road, then you should not travel alone on it.” Da mai Rodney, tu ai dreptate asa de felul tau si cu atat mai mult ne bucuram ca te-am intalnit. Hai la drum! Vedem si o placuta care ne aminteste ca avem si o granita de trecut! Si incepe Top of the World Highway. Inainte sa ajung acolo ma gandeam eu (in pur stil carcotas romanesc) de ce se numeste drumul asta top of the world? Ca sunt alte doua (Dempster si Dalton) care merg mult mai pe la nord. Ei bine aveam sa aflu raspunsul simplu: nu e vorba de cat de pe la nord merge drumul ci de cat de sus te simti, fata de orice altceva in jur. Practic, pe o raza de sute de kilometri in jur, tot pamantul este mai jos decat tine iar tu esti foarte foarte aproape de nori. Si privelistile, intr-o zi senina, sunt extraordinare! Drumul uscat este foarte foarte bun. Insa atunci cand este ud, si avem ocazia sa trecem peste portiuni ude, nu mai e deloc distractiv. Pentru a nu se strica permafrost-ul, se arunca o substanta speciala pe drum care atunci cand e uda e practic topogan. Chiar daca drumul e drept, iti joaca spatele de zici ca a luat motocicleta lectii de dans. Si nu a inteles nimic din ele. Pentru prima data cred ca am mers mai incet decat “Follow me” car-ul care era in fata. Hehe sa se duca daca vrea, eu prefer sa raman cu rotile pe asfal.. aa pe namol. Dupa mai bine de 150 de kilometri ne apropiem de granita cu Statele Unite unde apare si ceva asfalt. A fost cea mai usoara si cea mai amuzanta intrare in Statele Unite de pana acum. Punctul de granita (o coliba de lemn) si 2 graniceri. “Where is home?” intreaba unul. “Home is in Romania!” ii raspund eu. Il vad ca e putin derutat si incearca sa localizeze peticul meu de pamant natal. Asa ca il ajut eu cu pasapoartele spunandu-i ca avem si vize. Si cam asta a fost. Fara intrebari inutile. Fara ce cautati pe aici, cati bani aveti cu voi, unde lucrati si alte d-astea. Probabil ca nu prea trec teroristi prin cel mai nordic punct vamal terestru. Atmosfera e atat de relaxata incat avem voie sa facem si poze. Si gata, bine ati venit in Statele Unite, Alaska! SUNTEM IN ALASKA! wow… parca nici nu ne vine sa credem. Acum un an, abia daca visam la asta iar acum, uite se intampla! Si inca ce intrare in Alaska! Veniti pe un drum fara asfalt, suspendat parca intre cer si pamant, intr-o pustietate totala. Si nici nu am calatorit singuri. Multumim Rodney! Pana la un loc de campat mai continuam cateva zeci de mile pe macadam, dar despre asta si cum ne-au fost primele zile in Alaska, data viitoare. Distanta parcursa in timpul acestei relatari: 642 km Ruta acoperita: Scris cu mainile inca mirosind a ulei de motor. Gunnar numai ce a primit ulei nou. E gata de drum pentru inca 6000 kilometri Intreaga poveste aici: www.micadu.ro Actualizari (mai) frecvente pe facebook.

Hehe, pai mai Chif, tu ai inside info de aceea ai feelinguri asa bune In 1-2 zile o sa vina si povestea asta....

Ajungem in Watson Lake, un orasel mic dar foarte cochet. Probabil ca el este cel mai cunoscut printre calatori datorita “Padurii de semne” (Sign Post Forest). Un loc cu stalpi in care trecatorii au tot lasat de-a lungul timpului cate o placuta cu “ceva”.Iar cu trecerea anilor… Carnetelul primit in dar in Romania inainte de plecare(fetelor sa stiti ca o sa ramanem fara file cu mult inainte de terminarea calatoriei, ne mai trimiteti unul?), a prins si el cateva cadre Desigur ca nu aveam de gand sa lasam carnetelul oficial al calatoriei acolo asa ca aveam nevoie de altceva. Cum ideea a prins, in zilele noastre chiar daca nu esti pregatit cu ceva de acasa, poti sa iti iei de la Information Center placuta, vopsea si sa iti fauresti pe loc fabulosul semn pentru eternitate. Noi insa nu am facut asta. Hotaram sa lasam un semn ceva mai mic. Mai discret. Rock and Roll! La Centrul de Informatii gasim si o harta frumoasa a Canadei si facem o scurta evaluare a traseului de pana acum. Zi de zi, incet incet, ne dam seama ca am parcurs ceva kilometri. Calatoria spre Vest este trecuta bine de jumatate… Nu ne invartim foarte mult pe acolo caci trebuie a plecam mai departe. Vedem si un semn interesant. Asta cred ca este echivalentul placutei de la noi cu “Alte pericole”. Amuzant este ca aici, suntem atentionati pentru vreo… 200 de kilometri. Haha asta e o distanta serioasa in care sa ramai “in garda”. Da’ nu trebuie sa asteptam 200 de kilometri ca sa vedem cam cum ar putea sa varieze conditiile de drum. Pai era si simplu. Daca atunci cand era semnul aveam asfalt, acum… nu mai avem. Hmmm sa dansam pe pietris. Pe undeva pe acolo trebuie sa fie drumul. Stiu asta pentru ca masina din fata care ridica norul de praf trebuie sa fie si ea, pe drum. Eh si in cel mai rau caz, daca altfel nu se poate, avem si busola, ne putem ghida dupa ea! Chestia asta mica am luat-o constrans tot de particularitatile de aici. De cand am venit in Canada, am tot primit indicatii de tipul “Mergi 2 blocuri spre vest”. Sau “continui pe acest drum si apoi intorci spre nord”. Oamenii care imi dadeau astfel de indicatii nu se fuduleau. E doar un lucru firesc caci aici mai toate strazile sunt drepte si fie sunt de la nord la sud fie de la est la vest. Deci e destul de normal sa primesti astfel de indicatii. Dar mai sa fie oameni buni. Eu de abia am ajuns aici, cerul e mai mult inorat si voi credeti ca eu stiu de unde rasare soarele?Asa ca am facut o investitie colosala de 1 dolar si ceva centi in chestia de mai sus. Prinsa acolo arata ca nuca in perete insa nah, ca acuma ma puteti trimite spre ce punct cardinal vreti voi! Va amintiti cum va spuneam ca noi de cand am plecat in aceasta excursie nu prea am reusit sa ne trezim foarte de dimineata. Fie ca am campat fie ca nu, mai mereu ne-a luat ceva vreme pana sa ne vedem cu rotile invartindu-se pa sosea. Asta poate sa fie si un lucru bun, avand in vedere ca dimineata misuna mai multe animale pe strada decat la pranz. Iata, nici bine nu plecam din Watson Lake (era cam vreo 11) cand drumul este blocat, din ambele sensuri, de niste politisti. Ceva se intamplase in fata. din poza nu se observa bine insa baietii aveau ochelari de soare, vesta antiglont si.. shotgun. Deci echipati cum se cuvinte. Un elicopter tocmai decola din mijlocul soselei. De cand eram pe Alaska Highway, vasuseram elicoptere similare, “parcate” pe langa drum in cateva locuri. Atunci am presupus ca e vorba doar de un business inocent in care daca vrea nea Gigel, marca banu si se da cu helicoperu’ peste frumusete de parc natural. Dar se pare ca de fapt sunt elicopterele de interventii. In cazul nostru, un motociclist tocmai ce lovise un urs ce traversa strada si elicoperul il evacua spre cea mai apropiata clinica. Noi eram destul de in spate insa din ce am vazut, baietii s-au miscat foarte repede. Cand s-a dat drumul la trafic, nu mai era acolo nici urma de accident. La popasul unde noi ne oprim pentru masa de pranz, ne intalnim cu 2 dintre politistii ce fusesera la fata locului. Omanii, joviali, ne-au spus ca motociclistul o sa fie in regula si ne-au sfatuit sa avem grija. Pai… asta ne tot spunem si noi, sa avem grija! Chiar ma gandeam zilele trecute la un amanunt interesant. De cand am intrat in Yukon si pana astazi, cand scriu aceste randuri, nu a fost zi in care sa calatorim si in care sa nu vedem animale, mai mari sau mai mici pe strada sau pe langa strada. De exemplu, priviti cu atentie poza urmatoare si spuneti cat de repde observati ce este de observat in ea. 1 secunda, 2 secunde, suficient timp incat sa franati? Si le-ati vazut pe amandoua, da? OK, cele 2 capre de munte (stone sheep) nu erau pe drum, insa altele au fost chiar in mijlocul drumului. Eu am vazut 3. Andreea a fotografiat doar una si cand am intrebat-o daca le-a vazut si pe celalte m-a intrebat: “Care celelalte? Era doar una!” Cu pozele facute, putem sa ne jucam putin si sa imbunatatim imaginea cu un mic crop si ceva procesare Asa, acum parca e mai bine. Sunt numite din motive evidente “Stone sheep”. Ar putea la fel de bine sa fie numite si “Tarmac sheep”. Am mai vazut si ursi. Doi. Negri amandoi. Din pacate nici o poza cu ei. Fiind pe motocicleta de data asta si nu in masina, Andreea era ocupata sa exclame “waaa uite ursul” iar eu unul nu m-am oprit astfel incat sa avem timp si de poze. Insa ne-am oprit atunci cand l-am vazut pe domnul ce statea singuratic: El nu prea s-a sinchisit de noi. Si-a continuat siesta. Acuma, nu stiu daca el era pus acolo sa tina de sase cand vine vreo masina pe strada (daca da, nu prea isi facea treaba) caci mai incolo am dat peste intreaga turma. Majoritatea pareau destul de pasnici insa cativa aratau pusi pe treaba. Hmm si daca v-ati plictisit deja de animale salbatice, iata ceva mai de la noi de prin Romania: Acuma caii astia nu erau nici priponiti nici nu aveau vreun insemn ceva. Insa parca nu prea as crede ca erau salbatici caci prea erau ingrijiti si aratau bine. Dar ore sa isi lase canadianul caii asa besmetici pe sosea? Si da, in sfarsit, dupa multe luni, am vazut si un elan. De fapt era o elana care, cum ne-a vazut a si fugit timida in padure. De aceea singura poza cu ea e cam… intr-o rana. Langa ea era si un pui care nu prea a mai iesit deloc in poza. Pe langa astea mari, mai in fiecare zi gasim pe strazi veverite sau chipmunks. Astea mici au de obicei un comportament amuzant si total haotic pe asfalt. Cand te vad fug in toate partile total nehotarate pe unde sa scape. Sunt desigur mult prea rapide pentru a fi prinse in actiune din miscare. Insa totusi, intr-unul dintre popasuri, am reusit sa convingem un chipmunk sa pozeze (contra catorva alune) Cam asta e povestea cu animalele. Ideea de baza ramane grija, mare grija si iar grija. Insa sincer nu stiu cat si ce poti sa mai faci daca iti sare vreunul in fata foarte aproape de tine. Doamne ajuta sa nu aflam cum e! Pe langa acestea mai gasim pe sosele aici si mastodonti de acest tip: Este o adevarata experienta sa ii depasesti. Mai ales ca nici ei nu merg chiar incet (sunt o priveliste interesanta cand iau curbele cu 90-100 km/h) Ajungem in Whitehorse, unde suntem primiti de catre Pat, impreuna cu cei 3 copii ai sai. In sfarsit, locul pe care il aveam doar ca un punct pe harta de atata vreme, prinde contur. Asezat pe malurile Yukonului (raul), Whitehorse este un oras frumos, aproape cochet. Vara cel putin, seamana cu o veritabila statiune de munte. Noi insa stam cu Pat si familia sa, “la tara” intr-o casa ce se gaseste la cateva mile de oras. Pat este si el motociclist. Are un KLR si chiar facem un drum scurt impreuna. Gasim timp si pentur o mica excursie pe dealurile impadurite din jur. Suntem atacati promt si fara drept de apel de tantari. Fiecare se apara cum poate! Nu putem ramane insa foarte mult cu ei. Plecam spre Alaska! Insa ne vom intoarce, speram noi, la ei si in drumul nostru spre sud.Multumim pentru gazduire! Data viitoare ajungem intr-un oras din secolul trecut si Gunnar este nevoit pentru prima data sa parcurca un drum neasfaltat mai serios (de lung)! Harta rutei parcurse in timpul acestei povestiri: Scris din aceeasi librarie Gulliver, insa fara ciocolata langa mine. In 30 minute plecam la drum! Intreaga poveste aici: www.micadu.ro Actualizari (mai) frecvente pe facebook.

Hei, am revenit pe radar. Ultimele zile au fost foarte intense si am ramas cam in urma cu scrisul. Dar gata, azi este zi de pauza asa ca iata-ne cu episodul urmator din poveste. Sper ca in curand sa ajungem la zi! Lumea Noua I.13 – Alaska Highway Alaska Highway suna atat de”pompos”. Mai ales daca te gasesti inca la mai mult de 1500 kilometri de… Alaska iar drumul din fata ta nu este deloc o… “highway” in sensul inteles in Europa. Insa drumul isi merita pe deplin numele. Alaska Highway a fost construita de americani in timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial si a avut ca scop crearea unei legaturi terestre intre cele 48 de state americane din Sud si Alaska. De ce ar construi americanii o sosea ce se gaseste, in mare parte, pe teritoriu canadian? Simplu, se temeau de o invazie in Alaska din partea japonezilor. Astfel, in februarie 1942 a inceput constructia la drumul ce avea mai bine de 2500 de kilometri lungime. Guvernul Canadian nu a participat cu nici un utilaj sau fonduri, insa si-a dat acordul pentru aceasta constructie atata timp cat dupa terminare, administrarea si toate drepturile de folosire urmau sa fie retrocedate Canadei. Cata marinimie Americanii insa au trecut la treaba pornind de la ambele capete si folosind resurse impresionante. Aveau la dispozitie 1 an sa termine 2500 kilometri de drum. 10 000 de muncitori l-au terminat in 8 luni de zile, din februarie pana in octombrie 1942. OK, nu era asfaltat. Insa terenul este unul extraordinar de greu. Munti, mlastini, rauri si salabaticie crunta. Nu vreau sa fac comparatii cu felul in care decurc lucrurile astazi insa totusi, afland astfel de lucruri, nu poti decat sa te gandesti ca iata, se poate si altfel! Pana in anii 60, partea americana din Alaska era deja total asfaltata. Dupa razboi, partea canadiana a fost retrocedata, conform intelegerii, guvernului canadian si a fost si ea, asfaltata pana in 1992. Acum, drumul este unul dintre cele mai spectaculoase din America, datorita zonelor pe care le strabate. Natura in sensul salbatic si vast al cuvantului. Multe locuri nu au acoperire de mobil sau internet. Noua insa nu ne pasa foarte tare de lipsa semnalului la mobil. Le inchidem si asta e. Ne bucuram de fiecare noua priveliste ce ne apare in cale. Iar sentimentul pregnant, ce revine iar si iar este cel de… pustietate. In nici o alta zona nu ne-am simtit ca aici. Cat vezi cu ochii numai paduri. Prin multe, sunt sigur, nici nu a calcat inca picior de om. Vremea parea ca ne zambeste. Ne bucuram de cer albastru si nori aruncati in joaca ici si colo “Be careful, things change fast in the great North-West” ne-a spus un prieten, cand inca eram la campie. Si aveam sa aflam asta cat de curand, caci de la imaginea de mai sus, situatia devine ceva mai… umeda. Si daca va intrebati cum se schimba vremea cand esti pe motocicleta, iata mai jos “filmul”: Undeva, intr-un colt, apare o “mica” problema. Hmm, poate trece pe langa noi. Sau poate schimbam noi directia? Ah, e clar, nu se schimba nimic, mergem drept spre ploaie!!! Opriiireee de urgenta! Imbracarea in costumele de ploaie Sunt pasnic. Pe cuvant! Si gata, putem merge mai departe! Fie soare fie ploaie, Gunnar e gata de drum! Vizibilitatea este ceva mai redusa, la fel si aderenta. Asa ca inaintam cu grija Ultima poza in ploaie, inainte de a pune aparatul la loc ferit de apa Nu suntem singurii care “suferim”. Urmatoarea poza este facuta cu gandul la prietenul nostru Septi, ce nu de mult a fost cu bicicleta in Spania, pe Camino de Santiago. Ploaie+urcat dealul. Uhhh… Si indiferent cat de tare toarna, secretul este sa ramai mereu cu ochii in patru. Si sa speri, sa speri ca in curand o sa se lumineze. Si iata, cerul se coloreaza, drept in fata! Iuhuuu! Nu dupa mult timp, ploaie este deja o amintire. Drumul uscat, cerul luminos si nu imi ramane decat sa rasucesc acceleratia, ascultand cum Gunnar se incordeaza si isi creste turatia. Sunetul de motor in V… una dintre micile placeri ale vietii pe motocicleta. Dar ma las dus de val. Revenind la drum, si acesta se schimba la fel de repede ca si vremea. De la cel drept de sus la ceva mult mai interesant: Andreea chicoteste in casca: “Ce or fi patit astia de nu au facut drumul drept? Cred ca americanii au concesionat constructia europenilor!” Aveam sa aflam ca Alaska Highway a fost facuta initial in mod intentionat cu multe curbe pentru a face mai grea bombardarea si distrugerea ei. Eu totusi raman idealist si ma gandesc ca drumul este asa unduit pentru a imbratisa mai bine terenul pe care este asternut. Facem cunostinta si cu Stancosii de Nord (Northern Rockies). Ce dor ne-a fost de munti! Si de lacuri cu apa albastra… Atat de dor incat unii dintre noi sunt dispusi sa faca si o baie: Hmm dupa testarea apei totusi cred ca mai bine amanam baia pentru plajele alea insorite promise. (Alaska, here we come!) Cu slipii si costumele de baie ramase inca nefolosite, plecam mai departe. Drumul ramane interesant. Sa vedem, ce avem aici? In plan indepartat semnul cu “Atentie, drum unduit”. Aleluia, ne place asta! Apoi avem semn cu inaltimea maxima 5,2 metri. E OK, Gunnar e mult mai scund. Dar ce e primul semn? Ah stiu, desigur ca inseamna “Atentie, motociclisti care danseaza samba” Si intr-adevar, cam samba a dansat saracul Gunnar in stanga si in dreapta, pe suprfata de metal a podului. Ufa, macar nu era ud! Ehei, dar bag de seama ca ma cam lungesc la vorba. Nu se prea poate sa acoperim acesta minunata cale spre Alaska dintr-o singura scriere. Asa ca, pornim mp3-player-ul cu una dintre melodiile sugerate de voi in “Cutia Muzicala” , incalecam pe o sa si va vom continua povestea mai tarziu! Scris din Cafeneaua lui Gulliver, inconjurat de carti si ciocolata. La cererea publicului, iata harta drumului parcurs in timpul acestei povestiri: Data viitoare poposim in Padurea Semnelor, ne intalnim cu tot felul de vietuitoare si ajungem in CalulAlb! Ramaneti pe frecventa. Intreaga poveste aici: www.micadu.ro Update-uri (mai) frecvente pe facebook.

Plecam de la familia lui Lucian destul de tarziu. Apropo, pe aici fiecare orasel are in centru cate o statuie cu un obiect sau lucru sau animal simbol. Iata mai jos simbolul din Vegreville. De acasa, nu e asa? Ne gandeam deja la drumul de dupa Edmonton, insa am uitat ca totusi mai erau 100 de km pana acolo. Asa ca ne-a luat ceva sa ajungem. Am auzit ca Edmonton-ul e un oras frumos, insa hotaram sa evitam centrul de teama aglomeratiei. Insa reusim sa pierdem ce castigam evitand o trecere prin centru, cautand la iesirea din oras o benzinarie. Frustrant insa reusim in cele din urma sa gasim una si… iata cea mai ieftina benzina de pana acum. 1,089 dolari canadieni pe litru. Adica 3 si ceva lei. Frumos, nu e asa? Ah si cei mai atenti dintre voi ati observat deja si ca disel-ul e mai ieftin ca benzina. 1,029 dolari canadieni pe litru. Si mai frumos, nu? Bucuria asta insa avea sa se mai risipeasca ceva mai tarziu a doua zi. Practic tinta noastra acum era orasul Dawson Creek care este si inceputul drumului numit “Alaska Highway”. O sa va povestesc data viitoare cum si de ce a fost construit. Deocamdata si noi si povestea trebuie sa jaungem la el, adica la kilometru 0. Continuam deci spre vest si apoi spre nord. Si nu o sa va mai arat poze cu preieriile galbene. Ok, hai, poate inca una caci eu nu ma satur deloc de ele. Casa cu vedere spre apus. Asa sa fie! Desi drumul ramane in continuare larg si drept, cumva se intampla mereu cate ceva si nu prea ai timp sa te plictisesti. Daca nu altceva, cel putin mereu gasesti cate un semn, panou ceva de citit. De exemplu, o alta chestie “inginereasca” descoperita pe marginea strazii: tester de odometru. Pofiti de va verificati masinile. Am mai vazut panouri similare cu cel de mai jos si in Norvegia: In Norvegia nu am avut ocazia sa vedem unul in realitate. Nici pana acum, in aceasta calatorie nu am vazut nici unul. Am inteles ca pentru a-i vedea trebuie fie sa te trezesti foarte de dimineata fie sa conduci seara. Noi seara chiar incercam sa nu conducem iar dimineata… ei bine, dimineata unii dintre noi nu prea se trezesc… Si ca tot veni vorba de somn, in perioada calatoriei despre care va povestim acum, Andreea a avut ceva “inclinatii” spre somn. Fiind drumurile asa drepte am zis sa o si las sa faca asta. Insa, drept urmare, pozele au fost mai… rare. Cum sa nu iti vina sa adormi dupa ce tocmai ai luat pranzul si calatoresti pe asa ceva? Arunci o privire din varful dealului, vezi pana unde merge drumul drept hat departe in zare. Apoi poti sa dormi linistit pana urci dealul urmator. Ca pasager vorbesc, desigur! Mai amuzant a fost cand Andreea s-a trezit si a vazut ca drumul care arata ca mai sus cand atipise ea se transformase cam asa: Prima intrebare a fost “Ne-am ratacit?”. Nu, nu ne-am ratacit. Doar ca asa e drumul acum. Din ceva cu 2 benzi si zona verde despartitoare a ajuns la ceva de o banda jumate, neasfaltat. Ce se intamplase de fapt era ca ajunsesem pe centura unui mic orasel, care centura nu fusese inca terminata (mormanele din dreapta erau de la constructia drumului). Ei uite, ca se intampla si la ei sa nu aiba centuri functionale la orase. Cine spune ca “numai in Bucuresti”? In consecinta drumul cel larg devenea doar o chestie de pamant si pietris. Deocamdata.Nu e nimic, cautam o ruta ocolitoare, insa asfaltata, prin oras. Incepem sa simtim ca ne apropiem de zone turistice. Cum simtim asta? Simplu, prin cresterea considerabila si nejustificata a preturilor. Campingul boem din Miami cu 5$/noapte (dusuri cu apa calda, curent si apa potabila, incluse) este acum doar o amintire frumoasa. Aici dam peste campinguri care costa si 26$, curentul e doar la bar, daca vrei sa bei apa iti iei de la baie nefiltrata, iar daca mai ai si pretentia unui dus, platesti nenica in plus. Traiasca spalatul la ghiuveta! Undeva pe drum, “reusim” chiar sa gasim benzina care sa coste 1,87 dolari canadieni pe litru. Da, aproape dublu fata de cat costa in Edmonton. Si totusi suntem in aceeasi tara. Si nu orice tara, ci Canada. Motivul? Hmmm pai simplu, daca nu pui benzina cu 1,87 urmatoarea benzinarie e la cateva sute de kilometri. Si se prea poate ca aia sa fie si mai scumpa. Eh, facem plinul si ne rugam ca data viitoare s fie mai bine. Ne mai inveselim cu un avion care zboara o vreme in zona noastra. La sfarsitul celei de-a doua zi, ajungem in Dawson Creek, locul de unde a inceput constructia drumului spre Alaska, acum 70 de ani. Odata cu acest pas, zilele de preierii aveau sa ia sfarsit. Muntii erau aproape. Iar din ziua urmatoare aveam sa ii regasim. Si ce dor ne-a fost de ei. Data viitoare vedem daca Gunnar mai stie sa ia curbe sau e invatat doar cu drumurile drepte. Pana atunci insa, va dorim o zi excelenta! Scris din Whitehorse, cu placinta de branza langa mine! Fericire!

Apropo de piesele pentru playlist, sa stiti ca melodiile de la voi au fost excelente. Cand eram prin preieriile canadiene nu prea am putut asculta ca urla vantul mult prea tare. Insa de 2 zile am intrat pe Alaskan Highway (highway e un cuvant exagerat, e un dum cu 1 banda pe sens, uneori si neasfaltat). Si aici, printre munti si intinderile impadurite, melodiile de la voi sunt EXCELENTE. Multumesc! Nu imi mai venea ieri sa ma opresc. Sper sa ajung cat mai curand cu povestea la zi

+1 la ce a spus Chif. Campam in principal in locuri amenajate. Cel mai ieftin a fost 5$. Cel mai scump...26$ ----------------- Le multumim frumos pentru gazduire lui Brenda si Bill si ne pregatim de drum. Bill, care are si el tot un Vstrom, ne insoteste cu motocicleta pana iesim la drumul asfaltat. “That way, we can say we rode together!” . Eu chiar sper sa ne mai vedem undeva, candva. Ne despartim de Bill si ne indreptam motocicleta spre o alta provincie Canadiana. De acum inainte urma sa avansam mai vertiginos spre Vest. Sau cel putin asa credeam noi… Chiar inainte de plecare, primim un mesaj pe CouchSurfing de la Iulian, un roman ce este la un internship in Saskatoon. A citit despre noi si ne invita sa stam la ei pentru o noapte. Buun sa mergem deci. Drumul este deja tipic. Putine curbe, campii cat vezi cu ochii, holdele intrerupte de cate un iaz sau de cate o padure. Din cand in cand, zarim si cate o biserica ortodoxa. In aceasta zona sunt foarte multi ucrainieni. Drumuri drepte si putine asezari. Incepem sa intalnim din ce in ce mai des camioane lungi, cu remorca. In oras nu ar fi chiar asa de practice insa aici, pe drumurile intinse, se pot desfasura in voie. Imi place totusi ceea ce vad in jur. Decid ca sunt OK preieriile. Cel putin vara. Era deja seara cand ne apropiem de Saskatoon, in provincia Saskatchewan. “Shines” si nu prea, pe noi urmarindu-ne cativa nori pusi pe treaba de cum intram in oras. Gasim totusi casa gazdelor inainte sa inceapa ploaia. Iulian din Romania, Chris din Irlanda, Melisa din Australia si Mark din Filipine, lucreaza impreuna la aceeasi companie si locuiesc sub acelasi acoperis. Casa lor este destul de aproape de Broadway si de centrul orasului. Broadway este o strada chic cu magazine si cafenele, “cea mai frumoasa strada din Canada” dupa parerea “landlord”-ului celor patru (un domn activ si prietenos care ne invata sa jucam tenis de masa). Detalii de pe Broadway De cum ajungem la ei acasa ne simtim foarte bine in comania lor si nu ne ia mult sa hotaram ca vom mai sta inca o zi in Saskatoon. Dormim pana tarziu, pregatim bagajele si spre seara iesim la o plimbare. Ne intalnim si cu doi motociclisti care in urma cu o jumatate de an au facut aceeasi calatorie ca cea pe care o planuim noi: sa “coboare” pana in Ushuaia, Argentina. Intalnirea cu ei ne-a ajutat sa clarificam unele aspecte inca neclare din planul nostru. Ne continuam plimbarea si ne alaturam gazdelor noastre pe malul raului pentru o lectie gratis de swing in aer liber. Cine s-ar fi gandit la asta? Sa putem invata Swing, chiar aici, in mijlocul Canadei. Dar de ce nu? La dans! Niste spectatori ne cerceteaza cu atentie. Noi ne vedem de treaba noastra. De dans, mai bine spus. Intorsi acasa, ne incheiem seara cu cina si melodii spaniole cantate de Chris. Dis de dimineata, mai exact la 5 AM, Iulian se trezeste pentru a ne pregati poale-n brau. “Sa aveti pe drum”. Nu mai avem cuvinte. Sunteti grozavi, oameni buni! La 7:30 AM gazdele noastre au plecat la munca iar noi ne-am grabit sa plecam in acelasi timp. Eram hotarati sa parcurgem multi kilometri si poate chiar sa trecem de Edmonton. Ce nu stiam noi atunci era ca nu aveam sa ajungem foarte departe. Cineva ne face semn sa tragem pe dreapta, asa ca ne oprim la 100 de kilometri de Edmonton. Urma sa ne petrecem noaptea intr-un loc cu totul diferit de ceea ce aveam noi in minte. Va vom povesti despre asta data viitoare. Ramaneti pe frecventa! Scris din Grande Prairie la rascruce de drumuri de tara. Cum va spuneam data trecuta, plecaseram dimineata din Saskatoon hotarati sa parcurgem foarte multi kilometri in acea zi, ca sa recuperam putin din timp. Insa dimineata a inceput destul de greoi pentru ca ne-am invartit ceva prin oras. Dupa off-road-ul din Manitoba, motocicleta si mai ales lantul aveau nevoie de ceva curatare. Asa ca mai intai am gasit o spalatorie. Multe de pe aici sunt “self-service”. Bagi un ban si te apuci de treaba. Apoi am cautat pe la 2 magazine de motociclete spray pentru curatat lantul. La unul nu aveau iar la celalat habar nu aveau ca… aveau. Am luat 2. Era deci deja vreo 10 cand reusim sa iesim cu adevarat din oras. Super, aproape pranz si noi suntem “abia la inceput”. Abia intrati pe soseaua spre Edmonton, ne aducem rapid aminte ce am lasat in urma cu doar 2 zile: campii, holde, rapita si cer albastru. Undeva saptamana trecuta Andreea a facut si o mica imbunatatire costumelor moto. In cazul meu, aceasta se vede foarte frumos in oglinda. Povestea costumelor este una destul de amuzanta (acum). Aveam nevoie de costume noi pentru caltorie (al meu vechi, Andreea nu avea deloc) asa ca am vorbit cu un tip din SUA care produce unele la un pret (mai) rezonabil. Am dat deci cmanda in SUA, costumele au fost facute in Pakistan, pentru ca nu au ajuns la timp in Romania au fost trimise directin Canada si le-am ridicat din Montreal si… au fost facute cu adevarat ale noastre de mana Andreei, odata ce am pornit in calatorie. Globalizare! Pranzul l-am luat intr-o bodega de la intrarea in provincia Alberta. Afara era frig si umezeala. Am intrat in localul acela sperand ca o sa gasim cald si uscat. Am gasit aer conditionat si intuneric. Am stat totusi sa mancam ceva (cald). Dar poze nu am ca eram prea ocupati cu dezmortitul. Cand am plecat de la restaurant am decis sa imi pun manusile de iarna (da, era frig!). Zis si facut insa abia demarez de pe marginea drumului ca tank-bacg-ul incepe sa falfaie (plecasem cu el deschis) si din el zboara manusile de vara. Soseaua era in regim de autostrada (spatiu verde la mijloc) deci nu puteam sa intorc. Asa ca Andreea face alergarea de dimineata/pranz inapi dupa manusi. Si plecam mai departe. Acum, cand scriu aceste randuri, ma gandesc ca toate intarzierile din ziua aia au avut totusi un rost, un rost fain. Bajbaiala de dimineata din Saskatoon, bomba unde am mancat, manusa pierduta pe autostrada… toate au facut ca la o anumita ora sa ajungem din urma o autocisterna. O depasesc asa cum am facut cu atatea altele (hehe, duse sunt vremurile ezitante din prima zi cand pe Montreal-Toronto ne mancaut tiurile). Abia depasit, camionul imi da flash-uri. Ma gandesc ca se ne saluta, bucurnadu-se ca vede steagul Canadei. Asa ca il salut si eu, ridicand o mana (astia aici nu stiu de salutul cu avariile, pe alea chiar le folosesc cand vor sa atraga atentia). Camionul imi da flash-uri din nou si apoi se angajeaza in depasire. “Hmm, asta e ciudat, abia l-am depasi si acuma ma depaseste el? Oare ce vrea? Eu cu el nu vreau sa fac liniute, daca vrea sa se duca, sa se duca” ma gandesc. Numai ca in timp ce era in dreptul meu, il vad pe sofer ca imi face semene cu mana aratand spre motocicleta mea. Ma uit in fata, ma uit in spate, nu vad nimic iesit din comun. Ce are domnule, arde ceva? Miros de fum nu simt (Doamne fereste). Intre timp, autocisterna termina depasirea si este exact in fata mea. Hmm sa vezi, poate imi facea semn sa trag pe dreapta? Super, de ce mi-ar face un tirist semn sa trag pe dreapta? Ia sa pun semnal, vad ce se intampla. Pun semnal si ma trag spre dreapta. Imediat pune si el semnal. Ooo perfect, deci asta era. Vrea sa vorbim. OK, sa vorbim. Ne opriom pe marginea drumului si pana imi dau eu jos casca, din cabina tirului-cisterna coboara… Lucian. Un roman stabilit in Canada de 6 ani, originar din Oradea. “Salut! Cand te-am vazut ca ma depasesti am vazut steagul Romaniei si am zis ca esti si tu un roman de aici iesit la plimbare. Apoi cand am vazut numarul de Romania si nu imi venea sa cred, ma frecam la ochi si parca nu imi venea sa cred. Vazandu-te si cu bagaje si incarcat asa, am zis ca trebuie sa te opresc sa vad ce e cu tine” Eu il salut, ii spun cine sunt si ce cautam prin partile acelea. Omul este super incantat ca ne cunoastem. Si noi la fel. Facem si o poza. Ma intreaba unde mergem. Ii spun ca azi as vrea sa gasim un sat numit Boian, locul unde au venit prima data in aceste parti colonisti din Bucovina. Imi spune “stiu unde este. Stii cum facem? Eu am terminat pentru azi cu munca. Ma urmezi pana la mine acasa, imi las camionul si te duc eu pana la Boian”. Acuma, cand cititi aceste randuri stiu ca poate nu vi se pare o idee asa buna sa urmezi un tir condus de un necunoscut pana intr-o localitate pe care nu o cunosti asa, pe nepusa masa. Insa noi in acele momente, vedeam bucuria sincera a omului. Era la sfarsitul programului, se intorcea dupa 3 zile de munca departe de familie. Poatea foarte bine sa dormiteze la volan, sau hai, daca ne zarea sa ne salute, ca pe niste conationali. In schimb, el ne-a oprit, ne-a invitat la el acasa si s-a oferit sa ne conduca pana in locul unde vroiam sa ajungem. Am considerat ca merita sa avem incredere in el. La urma urmei calatoria aceasta trebuie sa se bazeze si pe incredere. Asa am ajuns sa urmam cisterna de petrol, pana intr-un sat 50 kilometri mai “la vale”, unde locuia Lucian. O cunoastem si pe sotia lui Mirela si pe fiica sa Patricia. Sunt de 6 ani in Alberta si Lucian lucreaza ca sofer. La inceput pe masinile companiei petroliere. Acum insa si-a cumparat camionul propriu. “Este masina mea.” spune el cu mandrie si poti sa iti dai seama de asta cand il vezi ca se descalta inainte de a intra in cabina tir-ului. Inauntru este curatenie luna. Face curse pentru o companie petroliera. Care titei de la sonde spre anumite puncte de colectare. Lipseste de acasa cu zilele, in functie de cat de departe trebuie sa isi duca incarcatura. Acum numai ce se intorcea dintr-o tura de 3 zile, cand ne-a zarit pe noi. Ne invita sa ramanem la ei in acea zi si sa mergem la Boian doar cu masina lor, sa lasam motocicleta. Eu stau si ma gandesc putin la traseu. Azi ne propuseseram sa facem macar 500 de kilometri, sa trecem de Edmonton. Si noi mai avem 100 de kilometri pana sa ajungem la Edmonton. Dar pe de alta parte, chiar merita sa ne grabim? Nu putem recupera in alta zi? Hai sa ramanem. Ne-a suflat vantul toata ziua pana acum, suntem obositi si este si frig. Trebuie ca Lucian nu a aparut din intamplare in calea noastra. Azi nu ne mai grabim nicaieri. Ramanem. Ne indreptam impreuna spre Boian. Stiam de aceasta asezare dintr-un email primit de la comunitatea de romani din Calgary. Ei ne invitau sa vizitam cea mai veche asezare din zona Edmontonului, o asezare de romani, veniti primii aici in 1898. Iata pe scurt povestea: Au primit de la statul Canadian, pamant (cate 10$ pentru 80 hectare de familie) si ei s-au angajat sa faca asezare omeneasca in mijlocul pustietatii. Au asanat mlastinile, au inceput sa are si sa cultie pamantul. Au construit sat si scoala. Iar in varful dealului au inaltat biserica, cu hramul Sfintei Marii. Asa cum aveau la ei in Bucovina. Au pus si numele satului din Canada tot Boian, la fel ca acasa. Ne intalnim in fata bisericii cu domnul Suprovici. Este unul dintre putinii oameni ramasi inca in zona. Restul s-au imprastiat pe la oras. La inceput ii este rusine sa vorbeasca romaneste. Spune ca se teme ca nu mai stie a grai foarte bine romaneste. Il asiguram ca il intelegem. Si auzim un autentic grai moldovenesc. Domnul Suprovici s-a nascut in Canada. A fost doar o singura data in Romania, sa isi vada satul de origine din Bucovina (a calatorit in Ucraina pentru asta). Bunicul sau a fost unul dintre pionierii sositi aici la sfarsitul secolului XIX. Desi nu a fost in Romania decat o data, a invatat romana de la parintii sai. La randul sau, a tinut ca si copiii sai sa stie romaneste. Iar acum si nepotul sau o vorbeste. La fel Lucian isi dojeneste fata daca o aude ca mai greseste cate un cuvant in romaneste. “Sa nu iti uiti niciodata limba, cum ai sa te mai intelegi cu bunica ta?” ii spune. A fost un bun moment sa scoatem si noi iile din Voronet la iveala. A fost un sentiment ciudat sa ne aflam acolo. Asezarea nu mai este de ceva vreme o entitate administrativa in sine. Oamenii s-au raspandit si acum acolo au ramas doar o serie de ferme. Insa locul este o mica Romanie de la tara. Totul strans intr-un spatiu limitat, insa totusi autentic. Crucile din “tintirim” cu epitafuri romanesti, biserica impodobita cu lucrurile aduse de strabunicii sositi aici in secolul XIX, casele ramase (si transformate acum in muzeu), scoala veche, loc pentru evenimente speciale acum. Totul pastrat cu grija. Le multumim din suflet oamenilor de acolo. Ne simtim iarasi (pentru a cata oara in calatoria aceasta?) atat de aproape de casa. Lucian este un om extraordiar Imi spune ca si maine s-ar intoarce acasa. Daca… ehei dar asta este o discutie mult prea lunga pentru acum. (poate ar trebui sa scriu cu alta ocazie mai multe din lucrurile vorbite cu el). Mai bine va las cu versurile lui Grigore Lese. Una dintre melodiile pe care Lucian le asculta in cursele sale. Bucovina,plai cu flori Unde-ti sunt ai tai feciori? Au fosti dusi in alta tara Dar se-ntorc la primavara Inapoi cand or veni Tot pe tine te-or iubi Muntilor cu creasta rara Nu lasati straja sa piara Daca piere straja noastra A pierit si tara noastra Buna dimineata Romania! Scris dintre tantari, intr-un camping din Watson Lake.

Doamne ajuta, asa sa fie! ------------------------- Primul om pe care il intalnim cand plecam din Miami este Ira. Motociclisti si el, trecuse pe langa noi cand noi inca ne aranjam langa Camping, ne observase lazile laterale ciudate si cativa kilometri mai incolo ne astepta pe marginea drumului. Cand l-am vazut m-am oprit sa il intreb daca e in regula si mi-a spus “Yes, I’m just waiting for you”. Am stat cateva minute bune la discutii, despre motociclete, despre viata din acele parti din lume despre calatori si calatorii. El are un cruiser japonez si imi spune ca cei cu Harley Davidson cam fac grup aparte si nu vor sa salute sau sa ajute pe ceilalti motociclisti. Eu nu pot sa cred asta… sunt sigur ca un om, daca e de treaba, e de treaba indiferent ce motocicleta are sub el. Cel putin, asa speram! Ira ne face si o poza pe care ne-o si trimite pe email. Nu prea avem noi poze impreuna pe moto asa ca iata-ne gata de drum. Dupa cum observati, Andreea insista sa isi etaleze bronzul obtinut numai cu o zi in urma pe plajele din Miami… Plecam mai departe si cum astazi aveam putini kilometri de facut pentru ca nu era foarte mult pana la Bill. Pe drum ne permitem chiar sa ne si oprim din cnad in cand. Bill este motociclist. Acum 6 luni, punand niste intrebari despre drumurile din America, mi-a scris si asa a inceput o foarte interesanta conversatie pe email. Cand data plecarii s-a apropiat, ne-a invitat sa trecem pe la ferma lui din Provincia Manitoba. Desigur ca am facut cu mare interes traseul in asa fel incat a trecem pe la el. In urmatoarele 3 zile aveam sa fim oaspetii acestei minunate familii de canadieni.Am lasat motocicleta pentru un timp (deja devine un obicei se pare dar unul recunoastem foarte placut!) si am vazut cum este viata la o ferma de vaci in Manitoba. Eu am avut ocazia sa ma plimb si cu tractorul, mergand cu Bill sa facem baloti de fan Am vizitat parcul national Riding Mountain, acuma “munte” insemnand in locurile acelea cam orice este ceva mai inalt decat campia. Nu cred ca am trecut de 900m altitudine totusi, de “sus” puteai sa vezi cam asa: Alte detalii din parcul national: De cand am ajuns in Canada sa vedem animale salbatice, aproape de oameni, a devenit o obisnuinta. E adevarat, primele dintre ele au fost ceva ratoni morti pe marginea autostrazii Toronto – Montreal (clar nu va arat nici o poza cu asa ceva) insa altele, multe altele, au fost animale vii si in libertate. Se pare ca aici in Canada toata lumea e obisnuita cu asta si asta e un locru… normal. Unele au fost cam prea rapide sa le prindem in poza (pana acum). De exemplu chipmunk-sii sau pasarile colibri. Altele insa nu s-au ascuns suficient de repede. De exemplu daca va uitati cu atentie puteti vedea un castor, inotand spre castelul sau din ramurele: Iar in urmatoarea fotografie nu trebuie sa va uitati cu prea multa atentie ca sa observati un… urs. Primul urs pe care il vad in realitate, la cativa metri de mine. Cei care ma cunosc mai bine stiu ca eu am o “afinitate” speciala pentru ursi. Din fericire acum eram in masina, nu pe motocicleta. Iar oricum, micutul era mai interesat de furnicile pe care tocmai le gasise decat de noi. Bill Brenda si fata lor Lisa, ne-au aratat ce inseamna ospitalitatea canadiana si ne-au facutut sa ne dorim sa mai stam. Au o ferma foarte ingrijita, de care se ocupa ei singuri. Cateva sute de vaci, cateva hectare de fan, toate acareturile de la ferma, casa, totul intretinut de 3 oameni. E adevarat au si mecanizarile necesare pentru asta. Timpul petrecut acolo m-a facut sa ma gandesc serios despre ce s-ar putea face similar si in Romania. In ultima seara inainte de plecare, il rog pe Bill sa imi imprumute quad-ul (quad-ul este inlocuitorul moder al calului la ferme se pare ) si ies sa fac cateva poze. norii auriti de apus rezultaul unei zile de munca, “la birou” soarele apune peste ferma din Manitoba E adevarat ca nu este mereu asa. Probabil cand ploua mult sau cand e iarna si foarte frig e mai putin idilic. Dar totusi… Scris in Saskatoon, in timp ce mananc niste Poale in Brau! In episodul viitor ne propunem sa parcurgem multi kilometri insa sfarsim prin a dansa swing in Saskatoon! Ramaneti pe frecventa! Toata povestea aici: Micadu.ro Update-uri (mai) frecvente pe FB

Facem un detour si pe la Chif! Dar nu stiu daca reusim sa il aducem in tara, da' poate il convingem sa vina cu noi pana in Argentina? )

@Timberland: la intrebarea asta m-am invatat sa raspund cu "priceless" Sincer, nu stim cat o sa fie. Probabil ca mult, poate reusim sa nu fie chiar asa mult. De exemplu daca dormim o noapte la motel pe aici din start se duc 60-70-100 dolari. Daca nu stam la hotel, de banii aia mancam 4 zile. Oricum, noi nu stim daca o sa ne ajunga banii sau nu. Daca nu, o sa ne intoarcem mai repede acasa si aia e. Oricum, si o parte din drum daca facem, tot este un castig si o sa ne intoarcem fericiti.

Hei, multumim pentru aprecieri draga corporatistule. Sa stii ca eu unul cred ca si excursia la Bicaz merita povestita. Absolut orice iesire este importanta si poate inspira pe altii sa faca la fel. Asa ca nu ezita!

Lumea Noua I.7 – E timpul sa petrecem Craciunul in Statele Unite Campingul unde ne-am petrecut noaptea nu avea internet. Avea insa lac, iarba verde, copaci mari si… curent electric “din” unii dintre copaci. Desi nu ma incadrez in curent, iata hipstereala dusa la un nou nivel: laptop conectat la copac. Alaturi, Gunnar se odihneste langa cort! Fiind prima noapte petrecuta la cort, a doua zi avem sa descoperim un alt aspect al calatoriei: cam cat ne ia sa stragem “tabara”. Raspunsul este: cam mult, spre 2 ore. Hmm asta este ceva ce va trebui sa imbunatatim. Sunt sigur ca pana la finalul calatoriei vom scoate sub 30 minute. Bun, dar sa plecam la drum. Nu iesim bine din Camping si, la drumul mare, gasim din nou tot felul de semne pe marginea carosabilului. Reclame, semne de circulatie, semne care iti spun sa nu hranesti ursi, limita de viteza, unde se gaseste benzina…. Ceee??? lasa indicatoarele, ce era inainte?Inapoi nu dam ca vine si varianta in franceza (traiasca cele 2 limbi oficiale din Canada). Suna mai melodios, dar mesajul e acelasi: Mda, sigur, noi nu hranim ursii da’ daca vine unul dupa mancare eu unul nu am de gand sa ii dau cu regulamentul in cap. Si ca tot veni vorba de benzina. Dupa experienta cu benzinaria din ziua precedenta am inceput sa fim mult mai atenti la acest aspect. Si iata, cu cat ne ducem mai spre nord, localitati mai putine si mai mici, functiile importante se comaseze si sa se simplifice. La oprirea urmatoare de exemplu e clar ce poti cumpara. Benzina si carne. Proaspta chiar. Strictul necesar pentru ca tu si masina sa va puteti continua drumul. Azi vom incerca sa trecem granita in Statele Unite. Un lucru care ar trebui sa fie destul de simplu pentru 2 oameni onesti si seriosi care au si vize. Dar ar putea sa fie si complicat, daca intalnesti agentul gresit. Intr-o vreme, intre Canada si SUA se putea trecea cu buletinul. Acuma nici pentru ei nu mai e asa simplu. Mai multe gherete, fiecare cu un agent care verifica macar pasaportul. Asa ca se pot forma cozi. Noi nimerim desigur la coada ce se misca cel mai greu. Asteptand, Andreea face poza de mai sus cu vama. Un tip dintr-un pick-up cu numere de Ontario, observa si ne zice “you might want to put the camera away. They don’t like them too much”. OK… adio poze brat la brat cu agentii de vama. La cat de greu se misca coada noastra, deja ne gandeam ca agentul asta e cel mai meticulos si o sa ne programeze pentru vreun “cavity check”. Ajungem in fata si o domnisoara draguta ne ia pasapoartele si ne intreaba de toate cele. De unde venim, unde ne ducem, cati bani avem, cam ce intentii avem in “the promise(d) land” si alte d-astea. Vine si inevitabila intrebare, unde lucrati. De data asta Andreea e mult mai sigura pe raspuns. Cred ca pana in Argentina o sa stim poeziile astea foarte bine. Deocamdata, trecem testul insa aflam ca fiind noi romani si nu canadieni si avand noi vize, trebuie sa parcam frumusel pe dreapta si sa mergem in vama. Urmeaza runda 2. Alti agenti de vama, alte fete zambitoare, dar poti sa iti dai seama din intrebarile pe care ti le pun ca lucrurile sunt serioase. Trecem si peste asta. Chiar foarte bine. Stampile in pasaport, hartii care ne permit sa haladuim prin SUA pana in 14 ianuarie 2013, si drum bun. Drum bun si bine ati venit in Minnesota. Unde apucam directia Vest pe un drum regional. Am zis sa evitam autostrazile si sa fie lucrurile mai interesante. Ei bine, primul lucru interesant a fost cat de drept poate sa fie drumul asta. Al doilea lucru interesant a fost cati kilometri poate sa o tina tooot asa, la fel de drept. Privirea Andreei cred ca spune totul: Dar in caz ca mai aveti nevoie de o explicatie… va mai arat una: Dar si drumul acesta, ca oricare altul, a avut farmecul sau. Te poti relaxa, ai timp sa iti lasi gandurile sa zboare, in sunetul motorului din fundal. Nu mai exista accelerari, nu mai exista franari, nu mai exista schimbari de viteza. Drumul e drept, vremea e buna si motorul toarce linistit si constant sub tine. Da! Chiar si pe astfel de drumuri, tot e mai bine pe o motocicleta! Doar ca poate aici, mai mult decat in alte parti, iti doresti poate un cruiser. Cand ajungem pe tarmurile sudice ale Lacului Superior, cel mai mare din lume ca intinere de apa dulce apar si schimbarile de peisaj si curbele si noi ne simtim de parca a venit Craciunul. Si ei bine, ca sa vezi… Voi daca ati intra intr-o astfel de localitate, aflata langa un lac frumos, ati continua drumul? Desigur ca nici noi! Ne oprim aici. Si in seara aceasta dormim la cort! Scris intr-o ferma din Manitoba, avand o harta cu Alaska langa mine. Suntem inca departe… Distanta de la ultima relatare: 466 kilometri Distanta totala parcusa : 1674 kilometri Toata povestea aici: Micadu.ro Update-uri (mai) frecvente pe FB

Hei, multumim frumos pentru urari. Va dorim si voua sa plecati in calatoria pe care o visati!

@lostinsnow (sugestiv nume ) intr-adevar, ai dreptate. Am vazut ca lumea merge cam cu 110-120 pe autostrada. Totusi eu nu prea vreau sa ma risc. Oricum, "gansacul" meu incarcat, se simte mai bine pe la 110 maxim. Si ne mai ramane si ceva putere pentru depasiri. Daca e nevoie. Cat despre ruta, am fost gand la gand si am facut intr-adevar stanga trecand in state in Michigan. Asta nu datorita drumului neaparat dar o sa va povestesc eu de ce. Pana atunci, incerc sa recuperez cu zilele trecute. Iata urmatorul episod: Dragilor relatarea de astazi este una scurta. Am fost si noi, ca “tot turistul”, la Niagara. Cand eram inca in tara, nu eram convinsi daca merita sa facem acest “mic” ocol de vreo 300km (dus intors) spre sud. Insa ajunsi in Canada, toti cu care am vorbit ne-au sfatuit sa mergem. “Ati ajuns din Romania pana aici si acum sa nu mergeti? Nu se poate…” Si cum George si Luiza chiar planuiau a doua zi o excursie la Niagara, am spus ca asta e un semn clar sa mergem si noi. Si am mers. Tot pe Gunnar, dar fara bagaje. De plecat am plecat impreuna, insa din pacate ne-am pierdut pe parcurs prin ambuteiajele de pe autostrada. Si ca tot am vorbit in episodul trecut despre autostrazi, mai spun acum doar ca desi ele pot avea de la 2 benzi, cum avem si noi, pana la 5-6 benzi din pacate tot se exista ambuteiaje. Luiza chiar ne povestea ca o portiune de autostrada este poreclita “parking way” pentru ca acolo stau masinile bara la bara de parca ar fi parcate. Dar sa nu divagam inutil… Ajungem la Niagara si e “ca in filme”. Cautam parcare. Prima de care ne apropiem, 15$ pe ora. Pas. La a doua, care era si ceva mai departe, surpriza, 20$ pe ora. Super. Hai sa vedem daca o gasim si pe aia de 25$. Mai cautam putin si gasim un incredibil 5$ pe ora, care acum ni se parea un chilipir. Bun hai, popas pentru Gunnar si la picior inapoi spre cascada, ce se intrezareste deja. Acum trebuie sa fiu sincer si sa recunosc ca, trecand peste marea de turisti care se buluceau pe promenada de nu aveai loc sa faci un pas, trecand peste ghioscurile, gheretele, dar si cazinourile, magazinele, hotelurile si toate celelalte contraptii proiectate special sa te faca sa iti lasi banii acolo, trecand peste tot “business”-ul din jur, cascada este extraordinara. Din marea aceasta de straini, va saluta cu drag, doi romani! Data viitoare scapam de potop si purcedem spre Nordul “salbatic”. Ramaneti pe frecventa Scris din localitatea Christmas ce pentru noi are wifi-ul drept cadou Toata povestea aici: Micadu.ro Update-uri (mai) frecvente pe FB La intoarcerea din Niagara ne-am oprit pe la prietenii de la Campul Romanesc. Saptamana Culturala Romaneasca tocmai se termina si noi am ajuns in toiul petrecerii. Mancare romaneasca, muzica romaneasca, picturi si poezii, zambete si incurajari, toate romanesti. A fost o surpriza foarte placuta sa ii cunoastem pe acesti oameni. Plecand de la Campul Romanesc, avem o minunata surpriza: GPS-ul nu se alimenteaza de la priza. Si cum il cam folosisem toata ziua, se inchide exact cand iesim de pe aleea Campului Romanesc. Adica… dupa singura parte din drumul de intoarcere pe care o stiam Dar ce poti face cand esti intr-o tara straina, esti intr-un camp pe un drum pustiu, e opt seara, afara se intuneca deja si tu vrei sa ajungi la o adresa dintr-un oras total necunoscut? Pai simplu… pornesti in directia in care CREZI ca e orasul. Apoi cand drumul pe care ai decis sa mergi se termina brusc gasesti un canadian care isi uda linistit peluza si il intrebi “orasul, unde e orasul?”. Omu’ ne da ceva indicatii, cam pe unde s-ar gasi autostrada. Ne indreptam spre ea dar nu dupa multe vreme ne oprim pe marginea drumului. Oprim motorul si mai ales luminile. Tufisurile din jur erau pline de licurici. Andreea e fericita. Eu mai putin caci nu tot nu stiu sigur unde e autostrada. Totusi nu suntem prea ingrijorati. Desi in jur sunt numai campuri si intuneric bezna, in zare, cerul este luminat. Nu pot sa fie decat luminile din Tornto. Traiasca poluarea luminoasa. Am mai continuat distractia pentru ceva timp insa in final am reusit sa ajungem acasa in Toronto, intreband inclusiv un echipaj de politie pe unde sa o luam. A fost o experienta interesanta, una pe care nu vrem neaparat sa o repetam totusi. In ziua urmatoare ne trezim tarziu, decisi sa facem putini kilometri, doar cat sa iesim binisor din Tornto si sa ne indreptam spre nord. Numai ca, pana ne mosmondim noi si pregatim bagajele, pana le aducem langa motocicleta, vremea se schimba. Si dintr-o dimineata insorita ajunge cam asa: Gerge ne spune sa nu plecam pe asa o urgie. “Mai stati cu noi, daca nu se opreste repede ramaneti pana maine, mai vorbim, in casa e cald si bine” In fata unei astfel de invitatii cedam cu gratie, ii multumesc lui George si ne ducem inapoi bagajele in casa. Nu pot sa nu ma gandesc ca poate in curand, in Alaska nu se stie daca o sa mai avem optiunea “mai stai o zi”. Sa ne bucuram deci azi ca privim ploaia dintr-un loc cald si uscat. Deja e luni si chiar e timpul sa plecam la drum. Soarele e sus pe cer, bagajele sunt sus pe motocicleta, GPS-ul e incarcat (de la priza) si deci avem 4 ore de ghidaj. Suficiente. Iesim din Toronto repejor si ne indreptam spre nordul Provinciei Ontario. Peisajul se schimbar rapid si lasam in urma asezarile urbane mari. Viata rurala isi face din ce in ce mai mult simtita prezenta. Obisnuiti cu frecventa benzinariilor de pe autostrada Montreal-Toronto, era sa facem o prostie si sa ramanem fara benzina pentru ca unde ne aflam acum, benzinariile erau mult mai rare. De fapt, la “drumul mare” nu prea am mai vazut nici una. Asa ca am iesit in cele din urma pe un drum secundar si, trecand peste prima benzinarie care era inchisa am reusit sa dam peste alta deschisa. La benzinarie am dat nas in nas cu un pick-up tipic. Prin comparatie, inaltimea lui Gunnar este de 1,3 metri. Si de abia trecea de capota Ford-ului. Nice! Cu plinul facut, ne continuam drumul si din pacate dam din nou de nori cu ploaie. Asa ca ne schimbam putin planurile si decidem sa o luam spre vest mai repede. Maine vom trece in Statele Unite! Pana atunci insa campam pe marginea unuia dintre multele lacuri din zona. Avea sa fie prima noapte petrecuta in cort din aceasta calatorie. Somn usor! Distanta de la ultima relatare: 423 kilometri Distanta totala parcusa : 1208 kilometri Scris din localitatea Miami, cu vedere la gara.

Chif good info! Deci pot sa bag linistit de 89!

Chif, sa traiesti! Sa stii ca foarte probabil o sa trecem prin Vancouver si ne-ar face placere sa ne vedem! Pastram legatura! Lumea Noua I.4 - Din Montreal spre Toronto Ne vine greu sa ne despartim de prietenii din Montreal. Dar calatorului ii sade bine cu drumul iar noua ne este dor sa calatorim pe Gunnar. Incarcam bagajele. Cum in tara nu avuseseram timp sa facem un test cu toate bagajele puse pe motocicleta, nici macar nu eram sigur ca o sa incapa. Dar de incaput, au incaput (multumesc nea’ Vasile pentru grilajul de bagaje de exceptie), insa acuma cu ea incarcata asa parca nu prea inteleg eu cum o sa fac sa ma descurc si sa merg cu ea asa grea. “Iar am luat prea multe cu noi”. Tin minte exact gandul asta pe care il am inainte de fiecare plecare lunga si de care nu scap nici acum. Si asa, demaram incet si… nesigur. Eu, mai mult concentrat la felul cum raspunde motocicleta acum. Andreea concentrata sa ma scoata pe drumul spre Toronto (ea fiind navigatorul). “Dreapta pe aici!” … pe aici se lucreaza (chiar asa, canadienii astia parca au o pasiune sa repare drumurile). Mai bajbaim putin prin Montreal dar in cele din urma iesim din oras. Intre Montreal si Toronto sunt cam 500 si ceva de kilometri. Noi, propunandu-ne sa ii facem intr-o singura zi, nu prea avem de ales si ramanem pe autostrada. Ceea ce nu e chiar asa de rau, caci de abia avem timp sa ne reacomodam. Eu am timp sa ma obisnuiesc cu felul in care se manevreaza un gansac incarcat, Andreea isi gaseste locul pe scaun (configuratia bagajelor din spate este alta decat a fost anul trecut). Si amandoi ne regasim, din nou, la drum lung pe motocicleta. Bun. We rock! Da, sigur ca “we rock” dar altii o fac mai tare ca noi. Pentru ca nu sunt inca obisnuit cu viteza “de autostrada” si am doar un “ezitant” 90 km/h, suntem luati imediat in “primire” de tiruri care, ne depasesc civilizat dar promt, fara discutii. Nu e chiar un 18 wheeler american insa senzatia cand te depaseste asa ceva (duduie rau hardughia) este… interesanta. Dar nu ne lasam intimidati si continuam. Gunnar, toarce linistit, drumul e liber, lat si fara curbe, ziua e frumoasa. Avem deci timp sa devenim mai atenti la detaliile din jur. De exemplu, ca tot vorbeam de viteza, ma uit mai atent la semne sa vad care e treaba cu limitele de viteza. La canadieni, pe autostrada ai voie cu 100 la ora. Kilometri, nu mile. Da, 100 km/h si aia e. Daca esti tentat sa depasesti viteza ei sunt draguti si iti reamintesc cam ce costuri ar putea sa apara pentru tine: Si daca combini informatia din imaginea de mai sus cu cea din imaginea de mai jos… … parca esti mai atent cand si cum apesi acceleratia (sau tragi acceleratia, dupa caz) De la George si Luiza, prietenii la care aveam sa tragem in Toronto, am mai aflat cateva detalii. De exemplu ca daca depasesti viteza cu pana in 10% nu te opreste nimeni. Si, mai interesant, daca o coloana de masini merge cu o viteza peste limita, politia nu o sa opreasca de obicei pe nimeni. Motivul? Nu ar putea sa ii opreasca pe toti si nu este corect sa opreasca numai pe cativa . Haha… si totusi nimeni, se pare, nu profita de asta. Ne continuam drumul si gasim si alte particularitati tipice, se pare, continentului nord American. La noi de exemplu, sunt sigur ca ati vazut un SUV tragand o rulota (da stiu, ii iubiti pe oamenii aia). Sau un camper ce are in spate agatata o bicicleta. Sau, prin Europa, ceva mai extreme, un camper ce are in spate o motocicleta. Ei bine, noi aici am vazut asta: Imi pare rau ca nu a incaput in imagine tot camperul. Dar era o namila comparabila cu un mini-autobuz. Iar in spate, (noi ne-am frecat la ochi cand am vazut) tragea un… SUV. Aveam sa aflam ca asta e un obicei destul de raspandit pe aici. Si el, obiceiul, are desigur si o explicatie: Cand pleci in vacanta in “the great outdoors”, iti iei camperul. Dar ala fiind o mare namila, nu are voie chiar pe toate drumurile. Si atunci ce faci? Pai simplu, iti iei o masina “mai mica” si o tragi dupa tine – da, ati ghicit, masina mai mica este SUV-ul. Solutia este una foarte buna, recunosc, rezolva problema. Insa numai cand ma gandesc ca doar camperul singur, fara sa traga nimic dupa el, consuma cam 30l/100 km. Si da, e vorba de benzina. Diesel pe aici nu prea se foloseste. Nici nu se gaseste la toate benzinariile. Si ca tot am adus vorba de asta, aici benzina “regular” este destul de ieftina. Cam 1,25-1,30 dolari. Canadieni. Deci hai sa spunem 4.5 RON/litru. Surpriza vine insa cand vrei sa alimentezi, te uiti mai atent la benzina asta “regular” si observe ca este de 87. Iar cea “super” este de 91. Doar la cateva benzinarii am vazut de 95 si era vanduta cu o denumire atent aleasa de marketing de parca iti vindeau combustibil de racheta. Am citit curios in cartea motocicletei sa vad ce benzina e recomandata. Scria minim 91. Si apoi era un paragraf pentru Canada este acceptata si cea de 87. Ah, super. Eu o sa incerc totusi sa pun de 91 minim ori de cate ori o sa pot, chiar daca e putin mai scumpa. Si tot vorbind noi despre toate aceste particularitati ale “Lumii Noi” am ajuns pe nesimtite si in Toronto, unde aveau sa ne fie gazde George si Luiza. Data viitoare, calatorim impreuna pana la Niagara. Ramaneti pe frecventa! Scris din Silver Maple Campground, undeva pe TransCanadian Highway 17. Toata povestea aici: Micadu.ro

Salut. Am trimis cu cargo-partner din Otopeni. Daca esti interesat, iti dau contactul pe PM. Dupa mult prea multe ore petrecute in aerul conditionat dat la maxim din Airbus-ul A330 Lufthansa, aterizam in Montreal, putini ametiti si datorita schimbarii fusului orar. Bine ati venit in Canada! Hmm hai sa vedem cat de “bine am venit”. Avem de aratat niste pasapoarte cu ceva vize mai intai. Vamesul: Buna ziua, care e scopul calatoriei dumneavoastra in Canada si pentru cat timp vreti sa stati?(cu accent de mandrie cand pronunta numele “Canada”) Eu: Suntem turisti si am vrea sa vizitam, pe motocicleta tara dumneavoastra, cam pentru 2 luni. Tipului i se maresc putin ochii (cum, astia nu au venit in vizite la rude?). Rasfoieste mai cu atentie inapoi la pagina de viza din pasaport. Se mai uita o data. Ne intreaba “Da voi cu ce va ocupati?” Eu ii raspund: sunt consultant IT, la Accenture (traiasca firma multi-nationala, recunoscuta, probabil, si in Canada). Era cat pe ce sa raspund si pentru Andreea da’ mi-am dat seama ca asta ar fi putu sa para dubios. Asa ca ma uit spre Andreea si “o incurajez” din priviri. Cu avant Andreea mea ii spune vamesului “yeah… and I am working at some company in Romania”. Super! Deja vedeam sirul de intrebari clarificatoare. Din fericire insa vamesu’ a fost multumit de raspunsul vag. Doua stampile si gata, bine am intrat in Canada. La aeroport ne asteapta Catalin, cu un tricou cu Romania. Si da, in tot timpul cat am stat in Montreal ne-am simtit ca acasa datorita romanilor minunati intalniti acolo. E adevarat, “acasa” avea cladiri neobisnuit de inalte pentru noi… A doua zi, o alta distractie, vine timpul sa scoatem motocicleta din vama. Asta s-a tradus prin cateva ore de zig-zag-uri pe la diferite birouri. Si ai zice ca cei de la vama de exemplu ar trebui sa aiba biroul care se ocupa cu verificarea coletelor ce vin in tara cu avionul well… in incinta aeroportului sau macar langa aerport, nu? Ei bine nu! Il au la vreo 40 de minute de mers cu autobuzul 209. Dupa care cobori la o interectie anonima intre camioane si mai mergi pe jos vreo 15 minute. Eh, partea buna cu asezarea asta este ca, fiind atat de departe de colet in sine (care e inca in aeroport blocat pana isi dau ei avizul), baietii de la vama sunt niste draguti si nu prea mai au chef sa vina cu tine inapoi “all the way” ca sa iti verifice pachetul. Asa ca nici cu mine nu au avut chef. M-au intrebat ce e cu mine pe acolo, ce am in “colet”, au facut ochii putin mari cand am zis “o motocicleta”. Au mai intrebat 2-3 chestii si mi-au dat mult ravnita stampila albastra. A fost amuzant, ca dupa ce am terminat cu vama, am zis sa intreb si eu, poate exista o varianta mai simpla sa ajung inapoi care sa evite mersul prin soare ca prostu. Si imi zice aia de acolo: “desigur, mergi pana la capatul strazii si apoi faci stanga, si o sa ai aeroportul in fata”. Eu cam raman blocat, cum pana mea sa fie asa aproape icnat sa se poata merge pe jos? Ce nebunie mai e si asta? Si o intreb ” you mean I can walk to the airport”? la care aia rade si zice : “ooo you don’t have your car with you? ah ah, no, of course you cannot walk, you need to take a taxi then” Sa fii sanatoasa cucoana! Back to 15 minuts walking and 40 minutes busing for me… Gata de drum! Sau aproape… imi lipsesc oglinzile! La sfarsitul zilei insa, am avut ocazia sa fac primii kilometri pe motocicleta in Canada, plecand de la aeroport. Trebuie sa spunem ca in cele 3 zile cat am stat in Montreal, nu ne-am simtit deloc departe de casa si asta datorita gazdelor noastre, Catalin si Catalina si Mihai si Cami. De a doua zi, aveam sa plecam la drum. Toronto, venim! Ramaneti pe frecventa!

Multumesc pentru idei. Le voi incerca astazi. Blocul de lumini nu l-am desfacut. doar am slabit angrenajul care tine ambreiajul (si in el intra o mufa electractrica). Am incercat deja sa le scot si sa le curat si nu se intampla nimic diferit. Si cu ele scoase tot asa se intampla. Ma tem si eu sa nu fie vorba de varianta 2, cu vreun fir strapuns. Asta insa nu prea stiu cum sa verific. Intrebarea este, pot pleca cu asta asa la drum, pana rezolv problema? Alex //da, DL-ul, cel putin al meu (K8) are si buton de avarii, pe blocul stang, alaturi de faza lunga/scurta si butonul de "pass by".

Salut Adi! Suna foarte bine si traseul vostru. Cat timp o sa aveti pentru a-l parcurge? Banuiesc ca daca sunteti mai mult pe offroad o sa mearga kilometrii mai greu pe zi, insa mai intens Desigur, mi-ar face placere sa ne strangem mainile undeva pe drum in America de Sud. Noi probabil ca in ianuarie o sa ne indreptam deja inapoi spre Nord. Dar ramane de vazut ce si cum. Ne auzim pe PM sau mail! Mult succes la pregatiri! Prieteni, am luat motocicleta din Vama, am montat inapoi parbriz, ghidon, manere si... am o problema: Cand apas pe comutatorul de faza Lunga->Faza Scurta, se aprind, pentru o jumatate de secunda si martorii de semnalizare stanga dreapta din bord. E foarte ciudat. Daca schimb din faza scurta in faza lunga, totul OK. Daca schimb inapoi din faza lunga in faza scurta, se aprind martorii de semnalizare stanga dreapta (amandoi ca si cum ar fi avariile pornite). M-am uitat si la bec-urile de semnalizare, ele NU se aprind. Doar martorii din bord si chiar si doar pentru jumatete de secunda. Nu inteleg de la ce ar putea sa fie asta? Inainte sa pun motocicleta la cutie nu se intampla asta. Deci singurile lucruri la care am umblat au fost ghidonul pe care l-am scos din prinderile de furci. Si cam atat... Any idea?

#un mesaj cu destul de putine poze. Voi avea grija sa remediez asta in viitor. Cand erati mici, voi puteati sa dormiti in noaptea premergatoare unei plecari in excursie? Sau intr-o tabara? Eu nu prea. Ma tot foiam in pat. Pana la urma adormeam insa cu greu si cu ganduri. Acum, desi sunt mai mare, se pare ca vechiul obicei a revenit in forta. E drept ca si “excursia” care nu imi da somn este una ceva mai… mare. Si totusi. Ce e cu toata agitatia asta? De fapt nu e agitatie, sunt multe ganduri, aliniate unul dupa altul care trebuie musai sa iasa la iveala tocmai acum. Ganduri despre cum o sa fie acolo, daca o sa ne descurcam, ce o sa facem si multe altele. Si astea inca sunt ganduri asa, “mai generale”. Exista si unele concrete: Bun, in primul rand, actele le-ai pus? Le-am pus. Cablaraia, incarcatoare, camera? si inca prea mult, o sa mai renunt la o parte din cabluri. Haine? Daaa si nu mai deschid geanta pentru nici un motiv. Daca am uitat ceva, cumpar de acolo. GPS? Este, fara harti de America. Lasa ca vedem noi cum rezolvam… Ma, toate bune si frumoase, da’ actele, actlele le-ai pus. Le-am pus, am mai trecut o data prin punctul asta. Nu e nimic, trecem de cate ori e nevoie. (la ora scrierii acestor randuri, inca nu stiu daca am toate actele de care am nevoie cu mine. Probabil, ca voi putea spune asta cu siguranta… la drumul de intoarcere in tara). … Este ora 1:10 AM. In 2 ore si putin trebuie sa ma trezesc si eu nici nu am adormit inca. Andreea a decis ca nu se mai duce la somn deloc. Se invarte prin casa si mai “aranjeaza” unele amanunte de ultim moment. Somnul vine pe nesimtite… Nici nu e nevoie sa mai sune alarma. Ma trezeste Andreea. Hai ca e 3:40. (mda, Ante Meridian chiar). Hai! Imi trag buimac picioarele din pat si imi vine sa rad. Baaa, asta este ZIUA! Asta e MOMENTUL ala, pentru care te pregatesti de mai bine de un an. Si, in secunda aia, nu pare maret deloc. “Filmul” asta cu plecatul de dimineata la aeroport, ca sa prind “bus-ul” (da, airbus-ul A321) de Munchen il cunosc. Mai bine de 1 an am facut acelasi drum, la aceeasi ora, cu o valiza corporatista dupa mine. Da, numa’ ca vezi tu, acuma ai o casca moto in loc de laptop, ai o geanta de voiaj in loc de troller si in loc sa te gandesti daca o sa ajungi la biroul din Napoli pana in ora 10, te gandesti daca o sa fie greu sa scoti motocicleta din vama la canadieni. … Deci nu e chiar filmul pe care il stiam. Este altceva. Ceva ce inca nu pot cuprinde exact. Si nici nu pot explica. Dar acum nici nu imi sta mintea concentrata pe necunscuta asta din viitor. Ci inisistent imi revin in minte ultimele zile. Nu stiu exact cand si cat am dormit. Insa stiu ca au fost intense. Eu nu sunt deloc lacrimogen de fel. Chiar mi s-a spus ca sunt cam “de piatra”. Insa nu pot sa nu ma gandesc iara si iara la toate mesajele, la toate zambetele,la toate gesturile. La intalnirea din Gradina O’ar, la tortul mancat cu bagajele nefacute la numai cateva ore inainte de plecare, la ajutorul neasteptat si dezinteresat primit din atatea parti, La parintii, prietenii, colegii de munca, la… tot. … Suntem in masina si Andreea sta tacuta. Ii este si somn. Insa mai este ceva. Are si ea emotii. Dupa atatea drumuri facute doar ca sa ma duca pe mine la aeroport, de aceasta data nu ne vom desparti la securitate. Continuam impreuna. … Suntem pe culoarul ce duce la portile de imbarcare. Parintii ce ne-au condus la aeroport au ramas in urma. Dupa luni de pregatiri, pasim, parca timid spre realitate. Doi oameni, putin somnorosi, dar tinand cu incredere in mana castile moto. Singurul lucru ce ii diferentiaza de oamenii ce pleaca in Antalia. Nu stiu daca ne vom descurca in aceasta calatorie! Nu stiu daca vom ajunge unde ne-am propus. E chiar mai putin important. Banuim ca o sa ne placa drumul, indiferent de numele destinatiei. Si mai ales stiu ca ne vom bucura sa ne reintoarcem acasa, atunci cand o sa vina momentul! Si asta, datorita voua! Multumim pentru tot! Continuam, impreuna!

Suna alarma telefonului. Imi este somn. I-as da un snooze. Ah da, acum 4 ore cand m-am dus la culcare stiam ca asa o sa gandesc asa ca am lasat, prevazator, telefonul departe de pat. Azi nu trebuie sa dau snooze. Azi nu vreau sa dau snooze. Astazi este ziua cand luni de pregatiri, liste, planuri, ganduri, indrazneli, temeri, se vor materializa in ceva concret. De astazi inainte nu mai putem da inapoi. Point of no return cum ar spune englezul. Ducem motocicleta la aeroport. Expedierea ma are pe mine atat in dreptul celui care trimite "coletul" cat si in dreptul "destinatarului". Asa ca, as face bine sa ajung pe partea cealalta a oceanului sa o ridic din vama canadiana. Iata deci ca primul pleaca in aceasta calatorie, cel mai curajos, Gunnar. Dar sa ajungem aici nu a fost chiar un proces scurt. Cum asa? Ca sa trimiti o motocicleta cu avionul trebuie sa o pui intr-o lada, intr-un schelet de metal sau macar ancorata pe un suport fix. Cei de la Suzuki Elfworkshop ne-au oferit acum ceva timp un schelet de metal in care le venise lor o motocicleta. Insa scheletul s-a dovedit prea mic, fiind pentru un alt tip de motocicleta. Nu e nimic, prieteni foarte priceputi ne-au ajutat la masurat, taiat, sudat un nou schelet, pornind de la ceea ce aveam deja. Dupa o vopsire a iesit o treaba cu nimic mai prejos decat "ca din fabrica". Ba chiar as putea spune ca noua lada era mult mai solida. Suficient de solida incat sa incercam o incarcare, direct pe platforma. Cu grija si rabdare. Parcare specialaApoi a urmat dezembrarea partiala (oglinzi, aparatori ghidon, parbriz, ghidon) astfel incat Gunnar sa inca "la fix" in cutie. Si gata, la somn. E dimineata. Prea de dimineata. Ne trezim totusi fara multe probleme. Plecam spre aeroport cu un "detour" pe la Radio Guerrilla. Apoi, Gunnar este verificat de cei de la vama, cei de la anti-tero (m-au pus sa desfac trusa de scule care se pare ca arata dubios la scanner) si de cei de la Lufthansa. Cand trece toate "verificarile", i se da un bilet de calatorie si, pus in tipla, asteapta cuminte zborul spre Lumea Noua.

Wow! Va multumesc mult pentru incurajari si pentru sugestiile audio! Sa stiti ca le notez pe toate. In seara asta se intampla "marea curatare" si punerea motocicletei in cutie. Apoi o sa trebuiasca sa urcam cutia pe o platforma. O sa fie probabil... "amuzant". Voi incerca sa fac un filmulet cu asta Maine duc motocicleta la Otopeni Cargo. First big step! Va tin la curent.

@Tija: multumim frumos pentru incurajari. De abia astept sa ne revedem, la Timisoara, in Sibiu sau cine stie unde in alta parte @Jhn05: si noi avem temerile noastre pentru zona de la sud de SUA. Insa vrem sa credem ca oameni buni sunt peste tot si ca daca ne vedem de treburile noastre si nu ne bagam unde nu ne fierbe oala nu o sa avem probleme. Totusi, in nici un caz nu vrem sa mergem cu orice pret doar de dragul de a merge. Asa ca, daca intr-adevar situatia nu o sa fie prea roz vom lua in considerare o schimbare de planuri. Orice experienta este foarte aprieciata, asa ca, te-as ruga daca ai putin timp sa imi dai un mesaj privat sau email (alex@micadu.ro) cu mai multe detalii despre experientele tale acolo.

Multumsc Gospodarule pentru incurajare. Mi-a parut tare rau ca nu am putut participa si eu la intalnirea de la Durau sa ne putem lua la revedere cum se cuvine. Dar era Gunnar in service final inainte de plecare. Si eu sper sa nu avem nici o problema cu VStrom-ul. El saracul e luat la mana a 3 a si are deja 21000 kilometri. La sfarsitul calatoriei, daca ne ajuta Dumnezeu si ajungem cu bine, o sa aiba peste 50000 de kilometri. Dar eu am incredere ca o sa mearga bine! @tiranspider: s-a notat melodia. And shine we will!