Anjin

Exact... si pentru noi a fost foarte ciudat. Acuma, nu vreau eu sa fiu partinitor si sa tin cu ai nostri, insa chiar cred ca are mult mai mult sens cum se face la noi, semnalizand dreapta cand vrei sa te depaseasca cel din spate. Dar vorba ta, fiecare cu obiceiul sau.

Hei Robert! Multumesc pentru heads up! Intr-adevar se pare ca a fost o problema cu google latitude. Am reparat-o si acum plug-in-ul ar trebui sa functioneze corect. In nordul Mexicului: 4-6 Septembrie Ei si cum dupa doua zile petrecute la Tom ne mai trecuse nodul din gat legat de trecerea in Mexic, era timpul sa ne avantam cu incredere spre urmatoarea destinatie. Barranca del Cobre (sau Copper Canyon) un loc care, conform celor citite, este mai mare chiar si decat “Marele Canion” din SUA. Insa Barranca del Cobre era inca departe de noi asa ca pana una alta exploram drumurile sugerate de Tom, drumuri ce ne duc prin muntii Sierra Madre Occidental. Nu prea late, nu prea umblate si foarte serpuitoare, aceste cai se dovedesc pline de surprize. Prima dintre ele este ca suntem avertizati: “Acest drum este fara ursi. Atentie maxima!” Desigur, o gluma facuta de vreun mexican, folosindu-se de jocul de cuvinte “SINUOSO” (sinuos) -> “SIN OSO” (fara urs). Trebuie mentionat totusi ca tipul a fost perseverent, mai toate semnele de pe ruta 20 fiind modificate in acest fel. Gluma, gluma insa partea cu “atentie extrema” se dovedeste a fi foarte adevarata caci fiecare curba se dovedeste a fi un fel de “surprize surprize” (fara Andreea Marin). Niste vulturii par ca vor sa joace leapsa cu noi, decoland in ultimul moment posibil si facandu-ma sa ma sui pe frane pentru a evita o coliziune Scapam de pradatori (Andreea ii numeste “curcani” si nu ii simpatizeaza deloc) si dam peste un alt personaj, o legenda a copilariei noastre: Road Runner! Este atat de mic si agil incat Andreea abia apuca sa il prinda in poza de mai sus, inainte ca Road Runner-ul sa dispara in tufisuri. Chicotim la ideea ca ar trebui sa descoperim prin apropiere si capcana intinsa de coiot. Insa nu avem prea mult timp pentru melancoliile copilariei caci conditiile se schimba rapid si dupa ceva vreme ne dam seama ca suntem complet singuri, inconjurati de verde si albastru. Sentiment ciudat, singura dovada ca si alti oameni au trecut pe aici, este fasia asta de asfalt cu dungile galbene pe mijloc. Si uite… nici ea nu este in cea mai buna stare. Mai intai pietre… Apoi soseaua parca nu prea mai este nici ea convinsa ca vrea sa continue, parand ca se va transforma cat de curand intr-o poteca. Iar pe marginea drumului zarim urmele timpului, ce aduc hrana pamantului. Ne oprim ceva mai departe, pe marginea unei prapastii de unde privirile pot calatori pana departe. In jur este liniste deplina. Este cald. Si nici vantul nu mai bate. Langa noi poposeste sentimentul ca suntem singuri. Suntem in Mexic si suntem singuri pe un drum ce nu stim exact unde duce si nu stim unde avem sa ajungem in aceasta seara. Ciudat poate, aceste ganduri nu ne sperie. Sunt mai degraba o trezire a simturilor, o realizare ca aceasta calatorie se intampla cu adevarat, ca aceasta zi este foarte reala. Intorc cheia in contact si huruitul motorului lui Gunnar vine ca o izbavire. Plecam din acel loc, lasand gandurile apasatoare in urma, pe marginea prapastiei. Cat timp suntem functionali (noi si Gunnar), avem benzina si avem apa totul e OK. Curbele se scurg lin, ca intr-un film vechi si mut. Si nu dupa mult timp dam peste primul semn de “umanitate”. Si inca ce semn… un tir! Ce o fi cautat omul asta pe drumeagul de munte cu tirul acela mare nu stiu. Insa noi ne-am bucurat ca am mai gasit un semn de viata. Si ne-am ingrijorat putin legat de cum am putea sa il depasim. Drumul nici nu prea avea 2 benzi (in adevaratul sens al cuvantului) ce sa mai vorbim de vizibilitate. Reusim, totusi sa ne strecuram in fata, asta si cu ajutorul soferului care ne-a semnalizat ca putem trece. Si interesant este ca Adam mi-a spus, cand inca eram in SUA ca tiristii sunt de obicei baieti de treaba in Mexic si iti fac semn cand poti sa ii depasesti. “Aaa ce tare, ca si in Romania” i-am zis eu. “Serios? Si in Romania pun camionagii semnal stanga cand poti sa ii depasesti?” “Aaa nu! semnalul stanga este cand NU poti sa depasesti la noi in Romania si dreapta cand poti sa depasesti ” Se pare ca in Mexic este exact INVERS! Aici se pune semnal stanga cand vrei sa ii spui celui din spate ca poate sa treaca. Ah, ce bine ca am stiut asta de la Adam. Desigur, ati putea sa va intrebati cum iti dai seama daca semnalul stanga pus de tirist este pentru ca poti tu sa il depasesti sau pentru ca vrea el sa depaseasca pe cineva. Hmm mexicanii au rezolvat-o si pe asta: ca sa nu apara confuzii de acest fel, atunci cand vor sa depaseasca ei nu prea mai pun semnal deloc. Ca sa nu cumva sa crezi ca e OK sa ii depasesti. hmmm fiecare bordei cu obiceiul sau. Noi lasam tirul in urma si dam peste trafic. Din cel mioritic. Pare cunoscut? Continuarea pe blog, unde exista si butoane de share si like

Hehe Chif, ca sa ajungi la noi ar trebui cred vreo 2 zile de ironbutt-uri. Dar daca te pornesti, numai sa ne zici si te asteptam undeva pe o plaja pe aici. Cat despre poza, e faina dar nu era ultima din postare. Din pacate pe acest forum nu prea reusesc sa pun postari mai lungi de aceea va redirectionez catre blog ----------------- Aproape Mexic, dar nu chiar acolo inca!: 20 septembrie – 2 octombrie Dimineata ne prinde fredonand “In Arizona m-am nascut pe saua unui cal/ Din brate mama m-a pierdut cand se ducea la ball”. Si stiti cum e, cand incepi ziua cu o melodie e greeu sa o mai scoti din cap. Indreptandu-ne spre sud, trecem pe langa Page si gasim un mesaj imbietor: Cica sa detinem o vedere de 1 milion de dolari. Hmmm daca de cumparat nu cumparam, ne uitam in jur macar sa intrezarim si noi acea vedere de milioane. Oare despre asta e vorba? Termocentrala valoreaza probabil mai mult de i milion de dolari insa nu cred ca asta e vederea pe care o cautam… Sa mai incercam. Asa e mai bine. Si deja sunt 2 propietari care detin vederea de un milion. Ce frumos… Multumiti ca am am vazut si noi despre ce e vorba, ne avantam in rezervatia inidienilor Navajo. Acum eu nu stiu exact detaliile actuale legate de indieni si viata lor in rezervatie. Presupun ca au parte de anumite beneficii din partea statului american. Insa trecearea noastra pe acolo ne-a lasat ganduri triste. Plecand chiar si de la termenul de “rezervatie” ce mie mi se pare injositor. Iar aceasta “zona” data indienilor este pur si simplu un… pustiu unde din loc in loc sunt niste case mici si saracacioase, insa mai toate avand antena satelit pentru TV… ah, lucrurile importante in viata. Poate, mai departe de drumul principal lucrurile stau mai bine. Poate. Si apoi, notiunea de a “separa” oamenii poate duce la situatii nefericite. Desigur ca problema e mult mai complexa dar eu chiar ma intreb, de ce au nevoie indenii de o rezervatie, de ce nu ar putea sa se integreze in natiunea americana, cu toate ale sale, bune si rele. Admiram canionul sapat de “Micul Colorado” inainte de a se uni cu raul Colorado. Mic mic, dar si el este pus pe treaba. ... continuarea pe micau.ro Bienvenidos a México!: 1-3 Octombrie Traseul: ——————————————– Aerul diminetii este rece insa nu inchid vizorul castii. Ne indreptam spre Douglas si ma simt ca in diminetile cand, la facultate fiind, mergeam la un examen. Unul din acelea pentru care ai invatat, esti pregatit si in mod normal nu ar trebui sa ai probleme, insa profesorul este putin cam “intr-o ureche” asa ca niciodata nu esti sigur daca treci sau daca nu treci. Cam asa si noi acum. Avem in sfarsit toate actele. Motocicleta are VIN-ul in regula. In mod normal nu ar trebui sa fie probleme, ar trebui sa trecem. Insa… hmm sa speram ca “profesorul” nu o sa fie intr-o ureche. Douglas, ultimul oras american. Facem plinul (mari fraieri, dincolo aveam sa gasim benzina mai ieftina – dar deh… ne pregateam de parca urma sa mergem in pustiu…), ne asiguram ca avem apa suficienta si ceva minimal de mancat (batoane de cereale). OK, suntem gata, pe unde? Mexic la dreapta. Serios? Asa simplu? Ne luam la revedere de la Statele Unite. Si spunem “bine te-am gasit Mexic”! Stop la primul control, o doamnisoara vames, scunda, bruneta si imbracata intr-o uniforma mult prea strampta (dupa umila mea parere) ne spune intr-o spaniola curata si grabita ca vrea ceva. Opa… acu e acu, hai sa vedem cat de folos au fost audio-book-urile cu spaniola de prin Alaska: “Perdon seniora, no entiendo Espaniol muy bien, puede repetir?” Ah OK, vrei sa vezi vizele. Uite le avem deja. De la Naco da. Pai si de ce nu am trecut pe acolo? Ne-au zis sa venim aici ca voi va pricepeti mai bine la permisele de trecere pentru vehicule. Aha… usa aia. Bun. O las pe Andreea sa pazeasca motocicleta, rugandu-ma in gand sa mai gasesc cand ma intorc si fata si motocicleta… si ma duc sa iau permisul de trecere. Intru si vad 3 ghisee. La unul dintre ele lucra un angajat. La celelalte 2 nu era nimeni caci doamnele se uitau la un film ce rula la televizorul de pe perete. Eh, hai ca deja ma simt mai aproape de casa! Stau si eu la rand la singurul ghiseu unde lucra cineva. Nici aici nu stie sistemul lor informatic de VIN-ul lui Gunnar. Problem. Cual problem? No problem por favor. Il chemam jefe. Sefu’ zice ca sa introduca de mana VIN-ul si sa lase turistul sa intre in Mexic. Zis si facut. 40 dolari procesarea. 400 de dolari depozitul pe care speram sa il primim inapoi cand o fi sa parasim tara si gata suntem lasati liberi in Mexic! Plecam din parcarea punctului de control vamal si imediat observam ca s-a schimbat lumea in jurul nostru. Case colorate viu insa construite parca intr-o dezordine ce se potriveste ca haosul de pe strazi… Aici orice are motor se poate conduce. Si orice loc poate sa fie folosit pentru pasageri. Si desigur sunt si alte asemanari cu “acasa”… Si totusi, e altceva. Crampeie iti sunt familiare insa totusi totul e nou. Ne simtim treji, in alerta. Suntem atenti la soferi, la animale, la ce este in jur. Adam ne spusese ca semnele de circulatie sunt in Mexic mai mult cu titlu informativ… insa noi incercam sa respectam cateva semne ce indica viteza maxima, una ridicol de mica. Ne dam seama ca asta e destul de periculos pentru ca suntem depasiti, uneori foarte riscant, de cam toata lumea. Imaginati-va cum este sa incerci sa respecti o limita de viteza de 40km/h si sa vajaie camioanele pe langa tine cu 90-100 km/h. Este altfel, insa ne place. Dupa mult mult timp, calatorim cu toate simturile in alerta. Nici vorba sa mai doarma pasagera, toata lumea ochii cat cepele la drum! Facem o pauza de hidratare si observam multi greieri in jurul nostru. Ah, deci asta era, ei se tot loveau de noi in timpul mersului. Dumnezeu stie de ce prefera asfaltul, insa drumul era impanzit de ei. Poate ca le place sa traiasca periculos caci multi isi gasesc sfarsitul acolo datorita autovehiculelor de care se izbesc intr-o veselie. Iar unde sunt “animale” moarte sunt si… vulturi. Si se pare ca aceste pasari au prea putina frica de oameni sau de masinile acestora. Caci abia in ultimul moment catadicsesc sa se desparta de “prada” lor cat sa te lase sa treci. Trecem prin satuce de munte. Trecem insa nu ne oprim pentru ca fuseseram sfatuiti ca e mai bine sa nu zabovim in apropiere de granita. Noi din fire suntem oameni pozitivi, pasnici si optimisti. Insa am zis ca fara a ne panica, este bine totusi sa urmam sfaturile si sa fim precauti. Am continuat deci sa observam locurile din mers: Vine ora pranzului pe nesimtite si se pare ca nici noi nu suntem prea diferiti de mai sus amintii vulturi. Astfel, foamea invinge teama de a ne opri. Cedam si cautam un loc unde sa mancam. Gasim un local la marginea drumului. Intram si ne intampina un batranel simpatic. Hai ca pare OK aici. Aflam destul de repede ca spaniola noastra nu este inca suficient de sofisticata pentru a comanda altceva de mancare decat “tacos”. Batranelul incearca sa ne explice ce are de mancare insa fara mare succes. Incearca sa isi cheme baiatul, Ramon, sa clarifice situatia. Insa cum acesta se lasa asteptat, ne ia frumos pe amandoi si ne baga la cuhnie, ridica capacele oalelor de pe aragaz si ne lasa sa ne alegem ce dorim. Eh cat de tare poate sa fie! Ne place in Mexic! Cum nu luasem si ceva de baut, ies putin sa iau o sticla de apa de la motocicleta parcata in fata localului. Cand veniseram noi, eram singurii de acolo, dar asta se schimbase intre timp. Cand ies dau nas in nas cu un camion plin de soldati, toti echipati pana in dinti. Tentatia e mare si reusim sa tragem o poza pe ascuns. Gunnar nu pare deloc intimidat de compania din parcare. Noi insa devenim constienti brusc ca lucrurile nu sunt asa simple iar lupta impotriva drogurilor este una foarte reala si foarte serioasa. Plecam urandu-le pofta buna soldatilor si, doar in gand, sa aiba succes maxim! Drogurile si organizatiile ce se ocupa de producerea, transportul si distributia acestora sunt o parte intunecata dar cat se poate de reala a vietii in aceste locuri. Lumea insa isi continua viata cat mai bine posibil. Iar mexicanii, in majoritatea lor, sunt oameni onesti, plini de viata si zambitori. Nadajduim sa ii intalnim numai pe acestia… Pe drum am intalnit foarte multi cai, insa nici o caruta. Caii sunt folositi aici doar pentru calarit, metoda de transport folosita se pare inca la modul cel mai serios. Ne salutam calduros cu o ceata de… calareti. Tinta noastra pentru aceasta prima zi este mica asezare Banamichi, unde ne asteapta Tom, un american ce s-a dinragostit de Mexic si a decis cu cativa ani in urma sa se mute aici definitiv, deschizandu-si impreuna cu sotia sa un hotel intre munti. Soseaua pana in Banamichi nu este nici pe departe una secundara insa am fost avertizati de Tom ca o sa avem vreo trei sau patru “wet crossings”. Hmmm cum adica wet crossings? Pai cam asa, loc unde apa trece peste drum. Ce sa te mai complici sa construiesti pod? Si nu vorbim de vreun firicel de apa. Zona care se inunda este destul de respectabila. Din fericire sezonul ploios tocmai se terminase asa ca mult dintre treceri erau uscate. Insa nu toate… Ca de obicei, continuarea se gaseste pe micadu.ro

Deocamdata nu este si Bolivia pe ruta noastra. Vom decide cand ajungem in America de Sud, in functie de timp, conditiile de la fata locului dar si in functie de fonduri. Insa pe Death Road daca mergem, o sa mergem cu... bicicletele. Am citit despre alti motociclisti care au facut asta si a fost super tare. Sa vedem... --------- Utah si Arizona: 16 – 19 Septembrie Plecam spre Utah (care este la nord de Las Vegas) indreptandu-ne mai intai spre… sud. Un mic ocol pentru a vedea Hoover Dam. Gasim locul de observatie de pe noul pod construit pentru a nu mai lasa masinile sa treaca peste baraj in sine. Ei bine, este intr-adevar mare, impresionant si de cate ori o sa mai vad vreun film de actiune cu Special OPs coborand in rapel pe baraj o sa pot spune “Ah, am fost acolo”. Si cam atat, nu ne-am invartit prea mult pe acolo. O alta fapta notabila a fost ca am trecut in Arizona si am facut-o pe jos (barajul este intre Nevada si Arizona). Revenim in Nevada unde era parcata motocicleta si de data asta chiar ne indreptam spre nord. Utah, here we come. Si pe drum observam nori destul de hotarati. Serios, chiar o sa ne ploua in… Nevada?? Ne indreptam spre un mic orasel numit Ivins, unde ne asteptau prieteni ai prietenilor din Monterey. Nu aveam foarte mult de mers si ne bucuram de fiecare kilometru. Coborand spre apusul din spatele nostru, soarele pacaleste norii si aprinde rosul stancilor. De multe ori in acest ceas al zilei cand lumina este buna pentru fotografii, noi suntem mai preocupati de “unde o sa dormim la noapte”. Insa de data aceasta stiam sigur ca acest aspect este asigurat. Asa ca ne bucuram din plin de linii si de culori. Nu ajungem chiar in Ivins caci Brent si Pam locuiesc intr-un cartier mai aparte, situat in desert, la poalele unui canion. De ce spun ca este mai special cartierul? Pai sa va arat mai bine… Trecand peste fundalul fabulos si pozitionarea pitoreasca, ce au aceste case? Sau mai degraba ce nu au? Ei bine nu au stalpi de curent. De fapt nu e nici un cablu pe sus si nici o canalizare la vedere. Nici una dintre case nu are etaj si toate imprumuta culorile naturale ce se gasesc in jur. Pana si antenele parabolice sunt micute si vopsite la fel. Nici una nu e alba. Acum… odata ce intri intr-una din aceste case gasesti confort si lux dupa gustul si posibilitatile propietarului. Dar in afara lucrurile nu sunt extravagante, nu sunt stridente. Nimeni nu epateaza, nimeni nu isi da in stamba. Seara se lasa peste casele din desert iar de pe veranda casei noastre avem aceasta vedere: Noapte vine tacuta. Nu se aude muzica de la vecinul, nu se vede nici un fum de micareala. Doar cantecul greierilor te ajuta sa iti dai seama ca auzul iti functioneaza bine. Acum sa nu credeti ca la ei se poate pentru ca oamenii de acolo fac lucrurile de la sine asa. Nu. Poate ca au anumite viziuni comune despre cum ar trebui sa stea lucrurile insa, ce se intampla de fapt este ca atunci cand iti cumperi pamant acolo (si costa destul de mult) accepti implicit ca vei juca dupa regulile impuse in acel cartier. E pamantul tau dar nu poti sa faci chiar ce vrei pe el. De exemplu casa nu poate sa ocupe mai mult de 25% din suprafata de teren pe care o ai. Inainte sa incepi sa o construiesti propriu-zis, infigi in pamant pe locul unde urmeaza sa fie casa niste tije de fier inalte cat o sa fie constructia. Apoi vecinii tai au la dispozitie o perioada de timp pentru a da feedback. Daca totul e OK poti incepe sa o construiesti. Daca nu, negocieri si inapoi la faza de design. Perioada petrecuta cu Brent si Pam, a fost o sansa foarte buna sa tragem cu ochiul din nou intr-o alt fel de lume. Apa pare mai albastra in mijlocul desertului, iar geamurile par mai curate atunci cand prin ele se vad stancile rosii. ... Ma intreb chiar nu se poate mari numarul de poze acceptate intr-un post? Pana atunci continuarea o gasiti ca de obicei pe blog: aici Data viitoare, ne continuam drum prin Arizona, dormim pe Route 66 si vedem de ce socoteala de acasa nu se potriveste cu cea de la granita cu Mexicul. Ramaneti pe frecventa!

Profitand de putin timp liber urmtoarea poveste vine mai repede. Influentat poate de aerul din San Francisco, de aceasta data, va invit la o plimbare. Paseste cu mine: 13-14 Septembrie Noaptea suntem leganati lin de valuri si asta nu e chiar asa de romantic precum suna. Insa totusi suntem odihniti si dimineata ne gaseste gata de colindat. Cu gegile moto parasite intr-un colt de barca, plecam in sandale si pantaloni scurti sa descoperim orasul. Haideti cu noi la plimbare! Plecam la intamplare si fara sa imi dau seama ajung pe urme vechi, ai pasilor din 2008. Si parca a fost ieri. Realitatea de acum, se contopeste perfect cu amintirile de acum 4 ani. Vechiul far, Catamaran-ul si Alcatrazul in spate. USS Pampanito, imbracat si acum de sarbatoare, asteptandu-si vizitatorii Strazi colorate cu de toate pentru toti. Moristi cu baloane de sapun… Agitatia turistilor ce zumzaie peste tot, luata in zeflemea parca de lenea leilor de mare de langa Pontonul 39 Aceeasi agitatie turistico-senzationala, a celor care vor sa fotografieze “cea mai rasucita” strada din lume (nu e de fapt, dar traiasca marketingul). Noi i-am fotografiat insa pe ei, considerand mai interesant “theatrum mundi” decat trandafirii de pe, intr-adevar frumoasa, strada ce se vede in fundal. Pelicani planand majestos, peste furnicarul de jos Golden Gate, parca mereu in ceata… Roller Coaster-ul dealurilor abrupte, de pe ale caror culmi privelistile se deschid catre apele marii… … sau se inchid, incorsetate de zgarie nori, ascunsi si ei de verdeata iar daca ne oprim la umbra copacilor si privim cu atentie, putem descoperi ca suntem priviti la randu-ne cu interes Vremea buna imbie lumea sa iasa pe mare ... si iar mesajul cu numarul de imagini. Imi pare asa rau ca nu pot posta tot aici. Din fericire, avem insa solutia "de avarie". Pentru a continua intrati aici: Micadu.ro “Hi Alex, I’ve been following your ride report and I would like to invite you to come and stay with us in Monterey for a while” Asa a inceput un mesaj primit pe advrider cand inca eram in Oregon. Noi ne bucuram de astfel de mesaje si conteaza mai putin daca locul de unde vin ele nu este chiar pe traseul nostru. M-am uitat pe harta si nici Monterey nu era chiar pe traseu. Dupa San Francisco intentionam sa facem stanga, spre est, unde se gasea Parcul Yosemite. Insa apoi, ne-am adus aminte ce ne-am promis la inceputul calatoriei. Da o sa fie un drum lung si nu avem foarte mult timp. Da, trebuie sa acceptam ca nu avem cum sa vedem toate locurile care sunt de vazut si ca vom trece mai repede sau nu vom trece deloc prin anumite zone, chiar daca acestea sunt frumoase. Insa daca ni se intampla sa avem ocazia sa cunoastem oameni noi, hai sa facem ocolul daca putem. Pai atunci… hai sa mergem in Monterey, hai sa mai mergem putin spre sud. Plecam din San Francisco pe o ceata deasa. Vremea se schimba insa rapid cand ne indepartam de coasta putin si descoperim California agricola. Poate nu e asa de intuitiv (cel putin pentru noi nu a fost) insa chiar la o aruncatura de bat de Hollywood-ul cel plin de ifose, sunt hectare si hecatare de zarzavaturi, legume, capsuni si alte bunatati. Munca la tara in toata regula. E drept, cu ceva mai multe echipamente grele decat suntem noi obisnuiti. Continuam Si… bine facem ca mergem in Monterey. Astfel avem sansa sa il cunoastem pe Doug si sotia sa Teresa. Oameni minunati ce traiesc intr-un loc minunat. Casa pe un varf de deal, langa Laguna Seca, cu vedere spre vale. Si pentru ca acum aveam si o “adresa” stabila era timpul sa comandam cauciucuri noi. Anakee-urile pe care le aveam erau gata sa isi dea duhul. Sau cel putin asa credeam noi. Comandam deci inca un set de Anakee-uri si cum aceastea urmau sa vina abia in 3 zile ce putem face, suntem nevoiiti sa ne relaxam. Vremuri grele… In cele din urma, am ramas 5 zile in Monterey, simtindu-ne extraordinar. Si as putea spune atat de multe despre timpul petrecut acolo, insa vorbele cred ca ar diminua cumva experienta si ar fi pacat. Voi spune insa doar atat: Cand am plecat de acolo, am simtit ca plecam, pentru a doua oara, de acasa. Multumim pentru tot. Speram sa ne vedem curand Doug si Teresa. Doug si Teresa nu numai ca au avut grija de noi cat timp am stat acolo insa au tinut sa ne “paseze” mai departe si altor prieteni pe care ii aveau in Fresno si mai departe in Utah. Si uite asa, ruta noastra pentru urmatoarele zile se clarifica fara nici un fel de efort sau ingrijorare din partea noastra. Minunat. Sa plecam! Hmm sa plecam insa cauciucurile cele vechi pur si simplu nu vroiau sa “se termine”. Doug imi sugereaza ca as putea sa le car si pe cele noi pe Gunnar, pe langa restul bagajelor. Hmmm oare se poate?Iata-ne gata de drum. Gentile cu haine aproape disparand sub cauciucuri. Gunnar se tine bine si isi vede de drum, desi ceva mai greoi decat era de obicei. Recunosc, nu avem chiar incarcatura potrivita pentru tipul de traseu pe care il alegem: Dar privelistile macar nu ne dezamagesc si ne fac sa uitam ca mergem incet si ca… este FOARTE cald. Din ce in ce mai cald! Desi aveam acum “4 roti” tot doar 2 raman pe asflat asa ca ne putem inclina in voie pe curbele drumului de munte. Caldura e mare si noi suntem lenesi. Inaintam incet si ne oprim pentru detalii. Drumul ales avea sa ne duca pe langa o “crescatorie de vite”. Auzisem de aceste veritabile “fabrici” si chiar imi doream sa vad una. Continuarea pe micadu.ro pentru ca aici din nou nu mai pot pune poze. Death Valley si Orasul Sperentelor desarte: 14 – 15 Septembrie Pentru prima data in excursia aceasta ne trezim de dimineata. Faorte de dimineata. Pana in 8 AM eram deja pe cale. Pe cale sa trecem Sierra si sa ne indreptam spre Nevada. Alegem din nou un traseu pe placul nostru: Daca nu e recomandat pentru autocare si camioane, inseamna ca trebuie sa fie recomandat pentru motociclete. Chiar de dimineata intalnim trafic. Altfel de trafic… Castigam rapid altitudine si in curand ajungem la 9200 de picioare. Intalnim si aici pasiunile americane. Poza nu este facuta stramb (daca va uitati la copaci, sunt verticali), totusi semnul este destul de inclinat si gaurit. Hmm ma intreb de ce… Si la o inspectie mai atenta gasim si alte urme interesante. Din aceleasi motive si constrangeri tehnice, continuarea este pe blog

Sunt cateva locuri unde poti campa si "la liber" desigur, neoficial. Noi am ajuns pe intuneric aproape si am plecat pana in ora 9 dimineata. In plus cand eram noi acolo, mai mult tambalau faceau unii cu niste masini de epoca ce trageau liniute pe portiunea de drum dreapta. Asa ca noi am dormit destul de linistiti... ====================================== Inapoi in San Francisco: 12 Septembrie Abia dimineta putem vedea mai bine locul unde inoptasem: Cat timp Andreea inca mai dormea eu il iau pe Gunnar la o plimbare de dimineata. Motivul oficial era ca ma duc sa "alimentez". Insa dupa ce am pus benzina - cea mai scumpa de pana acum la 5 dolari galonul dar deh, cand nu ai nici o alta benzinarie pe o raza de zeci de mile nu prea ai ce sa comentezi - am sfarsit prin a mai parcurge o data drumul de ieri seara. De data asta, fara bagaje si fara pasager. Soarele rasare de peste munti risipind aerul rece al diminetii. A fost pur si simplu exactraordinar! Revin in locul de campare inainte de ora 9 si Andreea deja e gata de plecare. Astazi planuim sa ajungem in San Francisco. Orasul pe care eu l-am vizitat cu 4 ani in urma ramanand cu o impresie foarte foarte placuta. Acum sunt nerabdator sa i-l arat si Andreei. Urmam drumul de coasta care continua, curba dupa curba, sa ne uimeasca. De abia asteptam sa ajungem in San Francisco insa parca nu vrem sa se sfarseasca nici acest drum. Observam ca nu calatorim singuri. Momente lungi trec cu noi in deplina tacere. Aud in spate din cand in cand click-ul aparatului foto in spate. Este Andreea care surprinde cate un instantaneu. In fata, eu raman atent la drumul ce serpuieste neobosit. Gandurile imi zboara inainte, spre amintiri, imagini ale unui oras ce mi-a fost foarte drag in urma cu mult timp. Acum ma indrept din nou intr-acolo si ma intreb daca mi se va mai parea la fel. Pana acolo, cu siguranta ca imi place ce vad in stanga si in dreapta In aceste zone sunt cu siguranta multi oameni care.. hai sa spunem ca o duc bine. Insa unele alegeri pe care le-am vazut nu prea au avut sens. Cel putin pentru cineva din afara "sistemului". De exemplu, cred ca la americani sa ai o masina sport este o infatuare. Insa sa ai un pickup cu motor V8 si sute de cai putere sau un SUV pe benzina care consuma combustibil mai repede decat pot libanezii sa produca titei, este ceva perfect acceptabil. Asa se face ca peste 90% din masinile pe care le-am intalnit pe acest traseu au fost fie SUV-uri fie camionete mari. Desigur ca ar exista destui care ar aduce argumente mai mult sau mai putin solide legate de cat de necesar este un motor V6 sau V8 pentru a merge de la resedinta din Eureka la cabana de vacanta din munti. Dar realitatea (pe care poate nu vrem sa o recunoastem) este ca nu ai de fapt nevoie de ceva atat de puternic si nici de ceva atat de mare. Mai ales ca in majoritatea timpului sfarsesti prin a fi singur in masina, pentru ca, nu e asa, fiecare membru al familiei are de cele mai multe ori propia masina. Singurul motiv - unul artificial si egoist - pentru care iti cumperi o astfel de masina este pentru ca... poti. Departe de mine gandul de a critica un mod de viata pe care cu siguranta nici nu il inteleg pe deplin. Randurile de mai sus provin mai degraba din usoara frustrare de a conduce in spatele acestor masini mari, curba dupa curba, in loc de a avea in fata un Ferrari sau un Lamborghini care sa se bucure de curbe la fel cum o faceam si noi pe motocicleta. Pacat de acel drum... Aproape de San Francisco lasam in urma traseul de coasta si lucrurile se aglomereaza. Noi suntem insa mai atenti la felul in care ceata din zona golfului coboara de peste dealuri. San Francisco, in sfarsit! Am ajuns! "Sound of San Francisco" rasuna in urechi in timp ce ne avantam pe Golden Gate Bridge. Ultima data am fost pe acest pod pe o bicicleta. Acum, lucrurile se misca mult mai repede... Il sunam pe Clay, gazda noastra de pe Couchsurfing si primim indicatii pentru a ajunge la destinatie. Pentru ca el se ocupa de administrarea catorva barcute din marina, "canapeaua" noastra pentru urmatoarele zile avea sa fie un "bunk bed" intr-o barca. Cu vele! E mica barcuta, insa e din lemn, e veche si e cu panze. Ah, vorbind de vise ce devin realitate! Bine te-am regasit San Francisco! Data viitoare ne plimbam, fara flori in maini, prin orasul viselor frumoase si prin imprejurimi!

Bravo TIja!!!! deci ati facut-o. Eu acum abia am apucat sa citesc aici povestea si sa ma uit la poze. Se pare ca v-ati distrat de minune. Cat despre bani, lasa-i, uita-i ca i-ai avut pe astia si apuca-te sa faci altii ca la anu' SV-ul o sa vrea sa se plimbe cine stie pe unde Toate cele bune si lui Lore din partea noastra! Va salutam din Phoenix!

@chif: recunosc ca nu stiu cum arata kibutz-urile din Israel. Locurile acelea sunt pe o alta lista a unei alte calatorii @TIulian: hehe, sa ajugnem cu bine la anul si o sa gasim o buna ocazie sa ne vedem. La cum suntem acum, ne gandim ca la intoarcere poate nu o sa zburam chiar pana in Romania ci doar pana in Germania si de acolo venim pe roti Dar mai e mult pana atunci Iata si continuarea: Route 1 : 9-11 Septembrie Suntem in California insa nu suntem inca aproape de ocean. Iar asta ar trebui rectificat cat mai curand. Planul nostru este sa continuam spre sud folosind drumul nr 1. Dar, spre deosebire de DN1 de la noi, drumul lor este considerat unul dintre cele mai frumoase trasee pentru motocicleta. Pana atunci insa continuam sa trecem prin paduri uriase de Sequoia. Desigur ca exista mai multe parcuri nationale si desigur ca nu vrem sa ratam ocazia de a iesi de pe drumul principal spre locuri cu mai putin trafic. Ne atrage atentia un semn cum ca s-ar afla in apropiere cel mai inalt copac din lume. Pai cum sa nu vrei sa vezi asa ceva? Hai sa cercetam situatia. Si nu, in ciuda aparentelor nu suntem “tree huger-si”. Insa nu poti sa nu ramai impresionat de grandoarea acestor copaci, vechi de mii de ani. Iar maretia lor este amplificata de liniste. Cand am fost noi in acel colt de padure, nu mai era nimeni in jur. Te plimbai singuri printre giganti. Inainte de a ajunge la Route 1 cel de acum, urcam in munti pentru a gasi o veche portiune din Route 1, acum nefolosita pentru tranzit ci doar pentru recreere. Iar la americani, a te recrea uneori inseamna sa tragi cu arma din dotare. Inca din Alaska am vazut nenumarate semne de circulatie folosite ca tinte pentru “target practice”. Nici aici, in creierii muntilor, vechiul semn nu a fost crutat. Noi insa intalnim rar oameni in cale iar cei pe care ii intalnim sunt pasnici. Gasim insa un mare tufis cu mure. Si ne oprim. Este timpul pentru “brunch” oricum. Mancam pe saturate si pe deasupra strangem destule pentru a umple unul dintre coburii laterali. Sa fie oare Mexicul chiar atat de aproape? Noi inca ne simtim foarte departe de el. Soseaua continua sa se joace intre ocean si paduri de Sequoia. Iar noi nu ne mai saturam de privelisti. Foamea ne prinde din urma cocotati pe o stanca inalta, de unde se spune ca se vad uneori balene. Am cautat, insa nu am reusit sa vedem nici una. In schimb ne-am delectat cu ultima conserva de somon pe care o aveam cu noi. O amintire placuta din Alaska. Si ajungem in sfarsit la portiunea de drum ce ne va duce la Route 1. Alti calatori ne-au spus despre acest traseu avertizandu-ne ca este ingust si foarte sinuos. Si intr-adevar… Sa inceapa distractia! Fugim spre apus pe soseaua unduitoare, cu raze de soare jucandu-se printre copaci. In ciuda tentatiilor, reducem viteza pentru ca nu cunoastem nici bine locurile si in plus, nu reusim sa prindem soarele din urma. Cand ajungem la ocean, lumina se risispeste. Iar umbrele noptii incep sa se joace intre ape si pamant. Cum nu aveam nici o destinatie pentru acea zi, decidem sa ne oprim pe malul oceanului, pe o stanca inalta. Ridicam cortul, aprindem un foc si ne pregatim de culcare. Insa nu prea putem sa mergem chiar imediat la somn pentru ca avem parte de un spectacol grandios. Este suficient de intuneric in jur pentru a vedea clar Calea Lactee Dupa o zi lunga, Andreea se odihneste langa foc. Amintirile din excursiile scolare, cu ale lor focuri de tabara, vin in California de undeva din Romania indepartata. La cativa pasi de foc, cortul nostru ne asteapta cu promisiunea unui somn linistit. Adormim in sunet de valuri sparte in faleza inalta. Data viitoare ajungem in San Francisco si pentru 2 zile, dormim pe apa. Ramaneti pe frecventa!

Breitenbush Hot Springs este un loc aparte. Numita si “A retreat” este de fapt o comunitate privata. Niste vechi izvoare termale constituie baza unei mici afaceri turistice. Cabane ce pot fi inchiriate stau imprastiate printre copaci verzi. Iar izvoarele termale sunt amenajate in cateva bazine imbietoare, curate si integrate in mediul inconjurator. Pana aici frumos insa poate nimic special, nimic deosebit fata de alte locatii cu izvoare termale. Insa partea interesanta este adusa de cei cativa oameni ce au ales sa traiasca in acel loc intr-o comunitate cu reguli ceva mai speciale. Casele lor sunt situate intr-o alta parte a locului, trebuind sa treci un pod pentru a ajunge acolo. Nu sunt racordati la reteaua de curent electric. Intreaga comunitate are energie electrica de la o micro-hidrocentrala instalata pe acelasi rau. Nu exista semnal de telefon mobil iar internet exista doar intr-o singura iurta, folosind un calculator obisnuit, fara wirless. Hipioti? Poate, insa hipioti organizati. Primii de acest fel pe care ii cunosc. Regulile vestimentare sunt poate mai libere insa nu acelasi lucru se poate spune si atunci cand vine vorba de munca. Fiecare membru are cate ceva de facut in comunitate. In principal pentru a asigura buna functionare a statiunii cu izboarele termale, de pe partea cealalta a raului. Fiecare face parte dintr-o echipa (cei care se ocupa de mancare, cei care se ocupa de bazinele termale, cei care se ocupa de curatenie si tot asa), fiecare este platit doar salariul minim pe economie (insa primesc gratuit mancare si loc de dormit in “sat”) si fiecare are timp pentru alte lucruri decat munca (nu se face overtime, se incurajeaza doar 35-40 ore de munca pe saptamana si vacantele cat mai dese). ----------- Din nou, mesajul minunat cu "prea multe imagini in post". Pentru continuarea puteti accesa link-ul clasic.

Salut bavareze! iti multumim pentru oferta de a ne ajuta. Intr-adevar am fost in California pana ieri. Nu am ajuns insa chiar pana in Los Agenels... dupa Monterey am facut stanga spre Est si acum suntem in drum spre Utah. Numai bine!

@robertkiran: foarte buna sugestia. O sa incerc sa fac acest lucru de acum inainte. @TIulian: Multumesc frumos pentru invitatie. Nici noi nu prea bem alcool si nici de fumat nu fumam. Insa rezolvam noi situatia cumva cu un suc si ceva povesti Sa ne ajute Dumnezeu sa ne vedem sanatosi. --------- Din nou in Statele Unite: 2-4 septembrie Trecerea granitei a fost fara emotii. L-am incurcat putin pe vames cand i-am spus ca suntem din Romania si s-a gandit serios daca sa ne “traga pe dreapta” pentru extra verificari sau nu. A pus chiar si mana pe telefon sa isi intrebe superiorul dar a renuntat (probabil dandu-si seama ca daca face asta o sa urmeze o gramada de “paperwork”). Si iata-ne din nou in Statele Unite, de data aceasta in statul Washington. Neavand o tinta clara pentru azi, ne incadram cuminti pe Interstate 5, ce duce spre Sud cu gandul de pune ceva kilometri in spatele nostru. Si simtim pentru prima data ca suntem in Statele Unite ale Americii. Cele de la televizor sau din filme. Autostrada larga cu multe benzi si bretele intortocheate. Viteza noastra de 100 km/h devine inadecvata. Toata lumea ne depaseste pe toate partile. Pana si ci din categoria “am plecat in vacanta si imi iau vaporul dupa mine” trec vajaind pe langa noi. Ne tinem bine pe banda noastra si nu dupa multa vreme ne apropiem de primul oras american cu adevarat mare, Seattle. Iesim de pe nebunia de autostrada si intram in nebunia orasului. Aglomeratie mare si lume multa iesita afara (incercati sa o gasiti pe Andreea in imaginea de mai jos) Noi vrem de fapt sa gasim strada Pike, pentru a vedea si incerca primul magazin Starbuks. De vazut il vedem insa la cata coada era decidem ca ramanem doar cu privitul si ceva muzica in aer liber. Pranzul il luam pe iarba din parcul de alaturi, langa apa, privind la feriboturile ce cara fara odihna oameni si masini. Aici avem parte de o surpriza: Perla Norvegiana, pe care o intalnisem in Skagway se intorsese si ea din aventura Alaskana. ............. ------ Din nou primesc mesajul "Sorry, but you have posted more images than you are allowed to" cand incerc sa postez. Imi pare rau ca nu pot scrie aici tot episodul. Pentru a citi continuare va rog sa accesati micadu.ro

Eh, fiecare motocicleta are farmecul sau. Insa inteleg foaret bine ce spui, nici eu nu as da VStrom-ul meu pe un HD si nici pe altceva. Deocamdata vreau numai sa ajung cu bine la sfarsitul calatoriei cu el si apoi inapoi acasa.

Stiu ca am promis ca va povestesc despre Statele Unite insa nu pot trece mai departe fara scrie cateva randuri despre cum am vizitat noi Vancouver-ul. Initial vroiam sa scriu despre asta in povestea trecuta insa m-am gandit ca totusi intamplarea merita un spatiu separat. Asadar facem 2 pasi inapoi, sarim cu gandul inapoi in Vancouver si ne gasim din nou la Traian acasa. Avand o zi libera la dispozitie, decid sa schimb uleiul. Dupa ceva “cumparaturi” tipice (3 litri de ulei, un filtru), toate luate la supra-pret, ma pun pe treaba. Imi sare in ajutor si Bill, vecinul lui Traian cu o palnie si ceva sfaturi. Mai stam la o vorba despre una si alta si ma invita la el in garaj sa ii vad motocicletele. Are vreo 3 sau 4. Toate Harley- Davidson. Eu le admir si ii spun intr-o doara ca nu am condus niciodata asa ceva. El raspunde putin revoltat “cum, nu ai condus niciodata un Harley? Nu sepoate. Uite daca vrei, poti sa o iei pe asta la o tura” . Bill, multumesc frumos, esti dragut, dar e OK, nu vreau neaparat. Omul mai insista de cateva ori si eu il refuz de fiecare data. Apoi, in timp ce ma indreptam inapoi spre casa lui Traian ma gandesc “mah dar de ce nu vrei? Omul era sincer cand ti-a propus. Tu ai terminat cu schimbul de ulei si ai restul zilei libere. Ce ai mai bun de facut acum, in momentul asta?” O intreb pe Andreea daca vrea sa mearga la o plimbare cu un Harley Davidson si ne intoarcem la Bill sa ii spunem ca vrem sa incercam. Ne amuzam teribil pe seama faptului ca noi, purtand costumele de touring si castile “full face”, nu prea ne potrivim deloc cu imaginea HD. Nu conteaza, hai sa mergem la plimbare. Destinatia: un munte la 10 mile distanta, de unde se poate vedea frumos orasul. Zis si facut. Bestia de sub noi are un motor in V de vreo 1800 cc asa ca lucrurile stau total diferit decat pe molcomul Gunnar. Pe drum Andreea incearca din rasputeri sa se tina pe saua din spate. Asa ca sotia ma imbratiseaza cu mare convingere (imi aduc aminte de prima iesire a noastra pe motocicleta). Poze, nu mai vorbesc sunt putine, atunci cand a indraznit sa isi desprinda o mana din jurul meu. Eu chicotesc rautacios in casca “e acum sa te vad dormind…” Ajungem pe varful dealului si aruncam o privire in jur. Ne invartim vreo jumatate de ora, stam pe iarba, ne relaxam… ce sa mai totul merge struna. Deja mai acomodat cu Harley-ul ma intrept spre moto si o incalec hotarat, pregatit pentru drumul de intoarcere. Ce sa mai… nimeni nu imi va sta in cale. Phuai ce o sa ne mai distram. Dar stai asa, de ce se misca asa greoi cand incerc sa o scot din parcare? Ma lamureste Andreea de pe margine: “Avem pana”! Stop joc! Asta nu era in brosura. Ce facem acum? Eu am fost destul de cascat incat sa plec la plimbarea asta fara kit-ul de pana (ca deh, in 10 mile ce ti se poate intampla?) Eh, se poate intampla ca ne aflam pe varful unui munte intr-o parcare cu ceva masini si cam atat. Pur intamplator, m-am gandit sa ii cer numarul de telefon lui Bill inainte sa plecam de acasa. Deci avem numarul propietarului. Il sun si desigur ca… nu raspunde la telefon. Intra casuta vocala. Incep mesajul cu “Hi Bill, please do not worry, we are OK and the bike is OK” ii spun omului ca intarziem din cauza ca avem o pana. Apoi, cum nu prea avea rost sa stau cu mainile in san imi fac un calcul: nu e departe pana acasa. Daca reusesc sa umflu roata cumva, poate tine pana acolo. Ma uit insistent la moto, ii dau ocol de mai multe ori, degeaba. Nu rasare nici o pompa miraculos. Mbine, ma duc sa intreb poate gasesc pe la cineva si am parte de cateva ratari lamentabile (imchipuiti-va ca ati iesit cu fata sa admirati privelistea de pe munte si stati in masina ascultand muzica romantica iar in acest timp un motociclist vorbind o engleza cu accent, se apropie de voi si va intreaba daca aceti o pompa sau un compresor in portbagaj) Se pare ca norocul ne surade. Cineva ne imprumuta un compresor. Ma intorc triumfator la motocicleta. Super, avem un compresor. Hai sa il folosim. Hmmm stai asa, motocicleta asta are o priza pe aici pe undeva, nu? Si iar ne invartim in jurul ei, iar cautam pe toate partile. Nimic. Nu exista nici o priza. Gasim comutatorul pentru suspensia hidraulica reglabila, admiram de aproape toate detaliile cromate toate modificarile aduse, insa degeaba, o priza nu reusim sa gasim. OK, nu ne lasam. Urmeaza momentul amuzant numarul doi cand, mut motocicleta la intrarea parcarii si astept rabdator sa vina cate o masina in parcare (din nou, imaginati-va ca ati iesti cu prietena sau sotia la o plimbare de seara romantica, pana pe deal si un tip imbracat amuzant da din maini si va face semn sa opriti masina si sa dati geamul jos). Gasim o pereche asiatica suficient de curajoasa incat sa ne asculte si ii convingem sa opreasca langa motocicleta si sa ne dea curent de la bricheta lor.Umflu roata cat pot de bine, duc repede pompa inapoi la propietar, mai dau un telefon lui Bill (iar casuta vocala) si ii spun ca am umflat roata si venim. Perfect. Now we are in business cum ar spune englezul. Plecam pe drumul ce cobora lent prin padure. Destul de repede ne gasim pe o strada cu 2 benzi pe sens si nimic in afara de padure in jur. Masinile vajaie pe langa noi. Ma uit la roata si nici macar nu trebuie sa ma uit prea bine. O simt greoaie. E clar, aerul iese mai repede decat as fi sperat eu. Nu cred ca am facut nici 2 mile si trebuie sa ne oprim. Ne gasim cu o roata dezumflata pe marginea unui drum dintr-o padure, fara kit de pana, fara compresor si incepe sa se intunece. Frica nu ne este, suntem totusi intr-o padure dintr-un oras. Pe langa noi vajaie masini in viteza. Desigur oameni ce se grabesc sa ajunga acasa. Ei nu au pana… Ca sa avem imaginea completa niste biciclisti ce trec rapid pe langa Andreea ii spun in gluma (sau in serios?) “That’s what you get for riding a Harley!” … ce pot sa zic mai biciclistilor “That is not ours, bu still, it is not nice…” Incercam timid sa oprim vreo masina dintre cele care trec pe langa noi. Nu se opreste nici una. E de inteles poate. Incepuse sa se lase si noaptea iar ca sa fie si mai sigura treaba, o ploaie rara ne-a amintit ca totusi suntem in Vancouver iar in Vancouver ploua des. Noi ramanem insa optimisti. Situatia oricum nu e deloc “rea”. Cei de acasa ar trebui sa stie de noi. Apa avem, la o adica putem sa si mergem pe jos restul distantei pana acasa. In 2 ore probabil ca ajungem. Doar ca nu ne vine sa lasam motocicleta acolo in padure. Iata ca se oprese un taxi. Mirosul unui profit neasteptat invinge frica intunericului cred… Decidem sa plece Andreea acasa pentru a-l gasi pe Bill sau un kit de pana si un compresor. Iar eu raman cu motocicleta. Intre timp in mai bine de 2 ore cat am stat acolo, dintre toate masinile, motocicletele si bicicletele care au trecut (si au fost foarte multe) doar 2 motociclisti s-au oprit sa ma intrebe ce s-a intamplat. Nici ei nu aveau un kit de pana insa unul dintre ei imi spune ca sta la 5 minute de locul acela si ca daca vreau, se poate duce acasa sa imi aduca un kit de pana. Pai… eu as vrea multumesc. Baietii pleaca spre casa in timp ce eu incerc sa imi gasesc un loc sub un copac mai stufos unde sa nu ma ajunga ploaia (desigur, nu aveam nici costumul de ploaie la mine ca deh, noi iesisem la o plimbare de 10 mile iar cand plecasem de acasa nu era nici un pericol de ploaie) Dupa ceva timp, ajutoarele vin din mai multe parti. Cei doi motociclisti ajung inapoi in acelasi timp cu Bill. Acum avem 2 kituri de reparare a penei si un compresor in spatele masinii lui Bill. Le multumesc din suflet motociclistilor si mai ales, ii rog sa se mai opreasca si daca or vedea in viitor alti motociclisti pe marginea drumului. Apoi, vine vremea sa repar pana folosind kit-ul de la Bill si cele invatate in timpul intalnirii din Nakusp. Plecam si in scurt timp ajungem acasa. Andreea trage o ultima poza cu Harley Davidson-ul ajungand triumfator acasa. In ciuda micului incident, trebuie sa recunoastem ca ne-am distrat de minune in aceasta mica calatorie. Harley-ul este o motocicleta serioasa. Insa nu una pe care as lua-o la un drum lung. Cel putin nu cea condusa de mine. Ne bucuram deci ca de maine revenim pe saua lui Gunnar.

Salut Iulian, ne bucuram ca ne urmaresti. -------------------- Dupa 4 zile de cort ne strangem cu greu calabalcul. Este uimitor cat de repede te dezveti de eficienta impachetarii. Totusi, azi aveam in fata un drum foarte interesant. “Man, take the road to Kaslo. It’s number 2 in Canada for driving”. Nu stiu cum arata numarul 1, insa pe drumul asta, numarul 2, nu cred ca au stat rotile drepte mai mult de 100 de metri. Curba dupa curba dupa curba. Si nu eram singurii care stiau de acest drum. O privire in olginzi… Situatia se aglomereaza rapid. Putinele masini intalnite in cale sunt conduse de oameni draguti care la un moment dat trag pe dreapta lasandu-ne sa trecem. (imaginati-va sa se intample asta pe DN1A spre Cheia). Vitezanele ma depasesc rapid. Insa imi gasesc parteneri de drum cateva choppere. Cateva vreo 20. Suntem “adoptati” rapid si intram in pluton. Ne despartim in Nelson. Ei isi cauta un camping, noi ne indreptam spre Colleen, gazda noastra din Rock Creek. Peisajul se schimba rapid si verdele padurilor lasa locul galbenului dealurilor. Suntem foarte tentati sa ramanem mai mult la Collen insa suntem deja in urma cu timpul. Ne luam ramas bun si continuam spre vest. Ferme, cai si vaci. Ne simtim in Montana. Si avem si de ce, suntem doar la cativa kilometri deasupra granitei cu Statele Unite. Dar inca nu o vom trece, mergem mai intai in Vancouver. Plecam tarziu si ajungem, logic si mai tarziu. Soarele se juca intre firele de inalta tensiune cand ne apropiem de oras. Este ciudat cum initial nici macar nu aveam in plan sa mergem in zona Vancouver-ului si am sfarsit prin a fi invitati si a cunoaste asa multi oameni frumosi acolo. Asa ca de aceasta data nu ne facem probleme ca se lasa noaptea. Traian si Mihaela ne gazduiesc pentru cateva zile ne odihnim si impartasim planurile de a calatori spre America de Sud. Daca totul va merge bine Traian urmeaza sa plece la inceputului lui Octombrie insa cu 4 roti, bine pregatite. Doua masini facute pentru caltoriile lungi, acelasi vis! Pe Kev il cunoatem in Nakusp. Desi ne stim doar de 2 zile, omul ne invita la el si apoi isi petrece o buna parte din zi surubarind impreuna cu mine la Gunnar. Curatam filtre, intarim sistemul de prindere a bagajelor laterale si cel mai important, reusim sa dam de capul catorva probleme pe care le aveam la motocicleta (toate survenite din “erori umane”, motorul in sine nu are nici o problema). Invat foarte multe trucuri de la Kevan despre cum sa faci sa “nu impingi motocicleta”. In traducere libera ce poti sa faci daca te lasa pe marginea drumului. Sper sa nu fiu nevoit sa pun in practica sfaturile sale, dar e mai bine sa fii pregatit. Mark, care tocmai a trecut de la un Vstrom la un GS1200 (fiecare cu nebunia lui:P) ne face cadou o grila de protectie pentru faruri. El a primit-o cadou la randul sau si cand ne vom termina calatoria vom face si noi la fel. Multumim Mark, nu stiu cat o sa ne protejeze dar acum Gunnar arata foarte “bad ass”! Plecam de la familia Ibotsen ca de la niste vechi prieteni Am mai fi stat cu drag, mai ales ca ne-am fi dorit sa ne mai intalnim si cu alti oameni de pe insula (Dan ne pare tare rau ca nu ne-am sincronizat) insa trebuia sa ne grabim… la o nunta. In tara, prieteni foarte buni se casatoreau pe 1 septembrie si din pacate noi nu puteam participa din cauza departarii. Casa de piatra Miha si Mihai! Insa anumite lucruri au un mod de a se aranja frumos in viata. Asa aflam ca Ana si Chif, doi bucovineni din Radauti ce ne-au gazduit in prima seara in Vancouver urmau sa se casatoreasca numai peste 4 zile. Consideram vestea asta ca un semn clar ca trebuie sa ramanem si noi pentru nunta. Ceea ce si facem avand ocazia sa vorbim romaneste din nou, departe de casa. Casa de piatra Ana si Chif! Ceremonia se sfarseste si odata cu ea si timpul nostru in Canada. Ne indreptam spre punctul vamal aflat numai la cativa kilometri distanta urmand sa trecem pentru ultima data din Canada in aceasta calatorie. La revedere Canada! Bine ati venit in Statele Unite ale Americii! Data viitoare ne pierdem in statul Washington si in cele din urma ne gasim drumul spre niste izvoare termale.

Intrau haine (toate tehnice, nimic greu nimic din bumbac), chestiie de igiena personala, sac de dormit saltea de dormit si alte "nimicuri". Prezentarea a fost facuta de o tipa care a calatorit pe aceeasi ruta pe care mergem si noi, pana in America de Sud pe un ural 2WD. Si in ciuda faptului ca aveau mult mai mult spatiu (aveau atas) oamenii aia chiar aveau putine bagaje. Mi-a placu de oamenii aia.

Odata cu aceasta poveste, incepem un nou capitol in calatoria noastra. Prima parte, traversarea Americii de Nord de la est la vest este practic incheiata. Urmeaza partea a doua, drumul spre sud, prin Canada, Statele Unite si Mexic. —————————— Ne trezim cu un sentiment ciudat. Toamna de ajunge din urma. Nu este inca vazuta. Insa o simti. Intre marea de copaci verzi, gasesti cate unul ingalbenit. Si fireweed-ul este aproape de sfarsit. Povestea acestei plante este foarte frumoasa. Numele si-l trage de la faptul ca apare mai ales in zonele unde au fost incendii si au ars paduri. Dar vantul Alaskai ii poarta semintele in locuri indepartate asa ca o zaresti mai peste tot. Este de un violet aprins si incepe sa infloreasca din spre tulpina, aratand ca in poza de mai sus. Pe masura ce se scurge vara florile se muta spre varf. Iar cand au ajuns la capat inseamna ca s-a scurs vremea verii si se apropie toamna. Iesim din sudul Alaskai deci cu toamna in spate lundu-ne la revedere de la oamenii frumosi cunoscut in Hyder. La revedere Alaska, pe data viitoare! De acum nu mai stiam exact ce vom face. Peste 3 zile doream sa fim in sudul provinciei British Columbia pentru a participa la Horizons Unlimited meeting. Dar pana acolo nu mai stim pe nimeni, nu mai avem nici un punct in care trebuie sa fim. Ne lasam pur si simplu dusi de… drum. Nu stim exact prin ce orase vom trece. Insa ne bucuram de vremea ce continua sa fie buna si de locurile pe care le vedem. Pranzul ni-l luam langa sinele de tren. Alti calatori, pe alte drumuri de fier. Timpul trece repede, dormim o noapte in orasul Prince George unde gasim cel mai rapid internet de pana acum in aceasta calatorie. Continuam si vedem cum atunci cand ai prea mult lemn iti permiti sa arzi copaci intregi, pe marginea drumului. Se pare ca acolo sus, nu renteaza sa care lemnul rezultat prin taiarea copacilor unde se fac lucrari (cam orice lucrare vrei sa faci, o sa ai de taiat copaci caci e padure peste tot). Si cum vietile noastre de astazi sunt conduse de… economie, daca nu este “economic” sa cari lemnul undeva unde sa fie folosit la ceva (incalzit, gatit, nu mai zic de altceva mai serios) il aduni in gramezi si ii dai foc. Chiar acolo pe marginea drumului. Busteni intregi… Acum eu sunt doar un inginer calator, nu ma pricep asa bine la economie, insa parca totusi te doare sufletul cand te gandesti la cat costa lemnul de foc in alte parti… Dar nu e bine sa avem astfel de ganduri. Mai bine schimbam drumul. Cum tot mergem noi asa bine, parca nu ne-ar strica un alt “ocol”. Pana acum faptul ca nu am apucat pe drumul cel mai scurt sau cel mai drept ne-a dus mereu in locuri foarte frumoase. Valdez, Haines, Hyder si atatea altele. Drumul direct spre Nakusp, locul intalnirii H.U. era drept spre sud. Insa noi mai mergem spre est o vreme pentru a vizita parcurile nationale Jasper si Banff. Renumite in Canada, aceste parcuri stau la granita dintre Alberta si British Columbia. Stau acolo si iti cer si o taxa cand vrei sa le vizitezi. Hmm bine mai, hai, da-mi si mie un bilet pentru o zi. Continuam pe un drum ce se numeste Glaciers Parkway. Initial credeam ca e doar un alt nume pompos insa realizam ca intr-adevar calatorim printr-o vale adanca modelata de ghetari. Acum acestia se mai gasesc doar pe culmile inalte. Insa ce privelisti! Andreea observa ca scarita ei stanga este cam “libera”. Hmm asta nu e chiar bine. Mai ales ca unul dintre cele doua suruburi tine si cutia de bagaje din partea stanga. Ne oprim si intr-adevar surubul a cedat. Din fericire nu e blocat si reusesc sa il scot. Schimb suruburile intre ele pentru a-l pune pe cel intreg in punctul mai delicat unde sunt sustinue si bagajele. Cat de mosmondim noi pe acolo Andreea face si niste poze prin tufisurile din margine iar eu gasesc o “toaleta” in natura. Plecam numai pentru a gasi niste masini oprite doar cateva sute de metri mai incolo. Pe marginea drumului era un urs. Nu ii mai facem nici o poza fiind mai degraba fericiti ca a cedat surubul intr-un loc fara ursi. Din cate stim noi. Eh, dar mai bine sa revenim la imagini si ganduri mai bune. Pauza de masa o luam pe marginea drumului. Cu priveliste la ghetari …si la ploaie… In Banff facem cea mai mare extravaganta legata de cazare din aceasta calatorie. Suntem fortati de ora tarzie si de intunericul de afara sa alegem una dintre putinele camere ramase libere din asezarea ce s-ar putea foarte bine numi si “Tourist trap”. Insa desigur ca vina ne-a apartinut in totalitate. Trebuia sa ne planificam mai bine timpul astfel incat sa ne prinda seara pe acolo. Muntii se intuneca si ei avand soarele in spate. Decidem sa ajungem mai devreme cu o zi in Nakusp, unde avea sa aiba loc intalnirea H.U. Ruta pe care o alegem (oarecum la intamplare) se doveste un fel de DN1 pe ruta Brasov-Bucuresti intr-un sfarsit de weekend. Inghesuiala mare, tiruri, portiuni in constructie, trenuri, ceva ploaie. Intr-un cuvand distractie. Inca o experienta interesanta avem la un Visitor Center unde intrebam daca putem sa folosim pentru 2 minute wifi-ul caci vrem sa verificam o informatie. Ni se raspunde scurt. Nu, wifi-ul e doar pentru angajati. Aham… OK, nici o problema, atunci stii undeva aici in oras la voi, un loc cu wifi disponibil si liber, eventual o cafenea unde sa puem naviga putin in timp ce bem un ceai? Nu, insa, poti sa folosesti netul de la calculatoarele astea (si imi arata un rand de pc-uri ponosite). Te costa 1,5 dolari pentru 10 minute. Wow… multumesc! 1,5 dolari sa dau un search pe google maps… Nu era mai frumos daca imi spuneai ca aveti un McDonald’s in oras (loc pe care il si descoperim in timp ce ieseam din localitate)? Deja ne este doar de Alaska sau Yukon. Dar ne pastram deschisi si incercam sa ne spunem ca oricine poate avea o zi mai proasta.Ne Iesim din acel oras fara alte menajamente si ne indreptam spre Nakusp. Aveau sa urmeze 4 zile in care nu am miscat motocicleta din loc. Peste 200 de motociclisti au participat la aceasta intalnire. Si nu s-a lasat nici cu muzica super tare in boxe (nici macar nu a existat o scena pentru concerte) nici cu petreceri despre care nu se poate scrie a doua zi. Patru zile pline de activitati, prezentari, povesti si fotografii din lumea intreaga. Am descoperit calatoriile si experientele altor oameni ce fac ceea ce incercam si noi sa facem. Dar mai multe detalii despre aceasta intalnire aflam in episodul urmator. Pana atunci, va uram noapte buna! Scris din padurile Oregonului. Mai ramane sa gasim si internet pentru publicare… Cum va spuneam data trecuta, povestea aceasta o sa fie una putin mai altfel. Patru zile in care nu am calatorit pe motocicleta mai deloc insa am calatorit, prin povestile si pozele altora foarte foarte departe. Nu suntem singurii care nu aveam de gand sa ne miscam motocicleta din loc pentru o vreme… OK, va trebui sa marturisesc ceva ce probabil va face ca jumatatea masculina din audienta sa inchida subit browser-ul (asta dupa ce probabil ca am pierdut deja jumatatea feminina din audienta chiar la inceput, cand am spus ca acest episod o sa fie despre o intalnire moto…). Intalnirea asta moto la care am fost nu a presupus nici fete aproape dezbracate pe scaunul pasagerului, nici concursuri de tricouri ude, nici concerte rock cu muulta bere. Sperand ca nu am pierdut totusi chiar pe toata lumea, continui spunandu-va ca Horizons Unlimited Meeting este un bun pretext pentru oameni ce calatoresc in locuri in departate cu motocicletele sa se adune si sa impartaseasca pareri si povesti. Sunt prezentari despre drumurile, locurile si oamenii intalniti. Sunt sesiuni in care cei mai noi, asa ca mine, pot invata cum sa repari o pana. Sau cum sa impachetezi lucrurile mai eficient. “Viata cu doar 12 kilograme de bagaj” asta chiar e ceva. Noi inca nu suntem acolo… Insa dincolo de toate prezentarile, cel mai util este ca te intalnesti cu oameni care sunt ca si tine. Spui vecinului de camping ca te gandesti sa mergi pana in Argentina pe motocicleta si nu te considera nebun. Ba mai mult, e foarte probabil sa iti dea ceva ponturi pe unde sa treci granita spre Mexic caci probabil a fost si el pe acolo. In “parcare” se organizeaza concursuri. Cine conduce cel mai incet motocicleta pe o distanta data…. Este o atmosfera relaxata si practic te poti plimba in voie printre motociclete, poti intra in vorba cu propietarii, vezi pe unde au fost sau unde mai planuiesc sa mearga, ce modificari au mai adus la motoare si tot asa. Si poti face multe poze. Ceea ce am si facut. Un monstru e in apropiere: Trecut si prezent: Un german si o italianca, impart locul de campare: Multumim Susan si Grant pentru organizare. Ne bucuram ca am putut ajuta si noi! Gata, dupa scurta pauza plecam mai departe spre Vancouver. In episodul urmator aflam cum informatii despre “repararea penei de cauciuc” ne vor trebui mai devreme decat ne asteptam. Tot data viitoare ii cunoastem pe mai noii si mai vechii prieteni din zona Vancouver si aflam daca Gunnar este pregatit sau nu sa isi continue drumul spre Sud. Ramaneti pe frecventa! Scris dintr-o cafenea unde am fost lasati sa stam cateva ore, desi am comandat doar o cafea!

Bine ati revenit acasa! Va salutam cu drag de foarte departe si va uram relaxare placuta si sunt sigur ca deja va ganditi la urmatoarea etapa din calatoria voastra. Sper sa ne vevem candva, undeva, pe drum!

@pompiliu: da stiam de nebunii aia. Dar e o alta liga cu totul. Echipament serios, sponsori, echipament de filmare. Foarte tare ce fac ei! Later edit: primesc mesajul "Sorry, but you have posted more images than you are allowed to " In loc sa fac 2 postari aici va invit sa intrati direct pe micadu.ro pentru a citi postarea. I.24 - La revedere Alaska! ------------------------------------ Au trecut ceva zile de cand nu am mai continuat povestea, insa au fost zile pline cu tot felul de evenimente neasteptate. Suntem insa in regula si motocicleta e in stare de functionare. Totul e bine si putem continua. Pana sa ajungem aici trebuie sa ne mai intoarcem putin in Alaska, pentru ultima oara in aceasta calatorie. O sa fie un episod lung asa ca sper ca a meritat asteptarea. Povestea a ramas undeva in Haines intre fiorduri. Ca sa continuam calatoria, aveam doua optiuni. Prima sa ne intoarcem 200 si ceva de kilometri pe drumul pe care venisem pana aici. A doua optiune presupunea sa luam un feribot care sa ne treaca pe partea cealalta a fiordului in orasul Skagway, iar de acolo sa trecem peste White Pass inapoi spre Whitehorse. Hmmm desigur ca alegem varianta doi. O ora si 90 de dolari mai tarziu ne apropiem de Skagway. Acesta este un oras foarte similar cu Haines dar totusi atat de diferit. In Haines e liniste si pace, oameni putini si de treaba. In Skaway este hmm doar pur si simplu plin de turisti si afacerile ce rasar de obicei in zonele turistice. Si daca va intrebati de unde atatia turisti, ei bine aproape in permanenta se gasesc acostate nave de croaziera. Cand am ajuns noi erau patru. Doua dintre ele, spre surprindearea noastra erau de origine scandinava. Perla norvegiana si giuvaerul norvegian. Ah, cata imaginatie… Amuzant a fost ca atunci cand am intrebat pe cineva din Haines cum de Skagway are atatia turisti si Haines nu, raspunsul a venit destul de sec, dar sincer: “Well we don’t want them boat tourists here. They make a mess”. Ca simplu trecator prin acele locuri, nu am de unde sa stiu cat de adevarata e acea afirmatie. Insa din perspectiva vizitatorului, cred ca daca doar ajungi cu un vas de cruaziera, apoi esti luat de un autobuz de 5 stele si esti plimbat putin de colo colo din hotel in hotel si din magazin in magazin, ai multe sanse sa ratezi Alaska. Adevarata Alaska. Da, poti spune ca ai fost acolo insa… atat de multe lucruri iti vor scapa. Noi am stat in Alaska aproape 3 saptamani si simteam pur si simplu ca ne grabim, ca trecem mult prea repede pe langa atat de multe locuri si atat de multi oameni. Nu ne-a parut insa prea rau ca nu am stat prea mult in aglomeratia turistica. Mai ales cand dincolo de oras ne astepta Trecatoarea Alba. Acest drum si mai ales calea ferata au fost, ca si atatea altele in aceste parti faurite prin munti si paduri, din nevoie. Mai la nord se descoperise aur. Si cautatorii de aur care ajungeau la inceputul secolului trecut cu vaporul pana in Skagway trebuiau sa urmeze o poteca anevoioasa si o calatorie de cateva zile bune pentru a ajunge in Whitehorse. Drumul era foarte anevoios si cunoscut doar de catre nativi. Calea ferata in lungime de 170 kilometri a fost construita de la zero numai in 24 de luni si este una dintre cele mai spectaculoase trasee de cale ferata cu ecartament ingust. Acum este folosita numai pentru turism. Noi insa ramanem multumiti cu drumul ce serpuieste pe langa calea ferata traversand privelisti incredibile. Ne simtim din nou cu adevarat baftosi ca suntem in aceasta calatorie! E soare si frumos afara, motocicleta merge bine, avem benzina in rezervor, cerul e albastru, muntii sunt inalti si drumul unduitor. Pur si simplu zambim. Este o perioada cand nu mai ascultam nici muzica, nu mai facem nici poze. Nici macar nu ne mai vorbim. Se aude doar motorul sub noi. Si cauciucurile zumzaind curba dupa curba. Nu stiu exact cat a durat acest drum, insa noua ni s-a parut ca mult prea putin. Se inseareaza deja cand ne apropiem de Whitehorse. Chiar la intrarea in oras din sens opus vad o motocicleta albastra. Ma pregatesc sa o salut si cand ne intersectam mi se pare ca recunosc geaca si casca. Hei, chiar le recunosc, sunt ale lui Rodney! Fruna frana. Ma uit in spate si da, el e! Ne-a recunoscut si se intoarce spre noi. Suntem foarte bucurusi de revedere. Ultima oara il vazuseram in Fairbanks iar apoi am mai pastrat legatura pe email. Stiam ca se indreapta spre Vancouver, punctul final al calatoriei sale insa il credeam cu ceva zile in spatele nostru. Iata-l insa zambindu-ne in Whitehorse. Ha! Drumurile noastre se despart insa ne vom vedea din nou cu siguranta. Au urmat 500 de kilometri inapoi pe Alaska Highway (v-am spus pana acuma cat nu imi place sa ma intorc pe acelasi drum?). Ca urmare a faptului ca mai fusesem pe acolo si ca drumul nu era foarte interesant am cam trecut pe pilot automat. Andreea dormita in spate, eu ascultam lectii de spaniola si trageam de caz cam cat de tare imi permitea frica sa nu ne sara vreun animal in fata. De aceea nici nu prea avem poze din bucata asta. Ah ba da, iata un alt amanunt despre acest drum. Daca credeati ca doar la noi se lasa mesaje “in natura” priviti urmatoarea poza: Este o traditie intreaga cu inscriptiile astea “in pamant”. Sunt sute de-a lungul drumului. Unii isi aduc chiar si vopsea de acasa pentru a obtine un mesaj mai convingator. De exemplu iata unul facut de un fan Kawasaki Amuzant este ca toata “traditia” asta a inceput cu un mesaj foarte simplu si inocent “It’s pee time”. Dar noi nu aveam prea mult timp pentru amanuntele acestea. Eram nerabdatori sa incheiem bucata de drum pe care o faceam a doua oara. Pentru asta, trebuia sa ajungem inapoi langa Watson Lake pentru a intra pe Cassiar Highway ce avea sa ne duca in British Columbia. Suntem atat de nerabdatori sa mergem prin locuri noi incat, dupa ce alimentam la intersectia cu Cassiar Highway, decidem sa continuam, desi era deja aproape 6 seara. Acest drum este considerat unul dintre cele mai izolate din British Columbia. Desi ne indreptam spre Sud (si spre civilizatie, nu?) ne trezim deodata aruncati inapoi intr-o zona pustie, cu foarte putine masini in jur. O zona insa foarte foarte frumoasa. Ne regasim, pentru a cata oara, singuri pe un drum ce nu stim exact unde duce. In stanga noastra umbrele se lungesc spre est. Dar atata timp cat soarele este inca pe cer, totul e in regula. Si tocmai cand credeam ca imaginile dezolante ne vor tine ocupate pentru restul zilei, vedem in departare un nor ciudat. Pe un cer altfel total senin. Ah stai putin, asta nu e un nor… este fum. Si stiti zicala, unde e fum exista si foc. Hmm si nu e mic. Si avand in vedere ca in jur sunt kilometri intregi de padure e destul de clar ceea ce arde. Si drumul ne duce cam in directia aia. Hmmm deja nu orea stiam daca e momentul sa ne ingrijoram sau nu. Auzisem de incendiile ce cuprind uneori repede padurile din aceste zone. Vazusem de atatea ori semnalele cu nivelul riscului de incendiu. Iar acuma aveam asta in fata. Si cum ar zice americanul “this is not a drill”. Ne gandim la ce optiuni avem. De ocolit nu prea aveam cum caci nu exista alt drum alternativ. Pentru sute de kilometri in stanga sau in dreapta nu exista decat padure. Si ceva drumuri foresterie. Desigur, am putea sa ne intoarcem. Dar unde? Nu aveam nici o tragere de inima sa revenim in Watson Lake. Drumul nostru e spre Sud, nu spre Nord. Ma gandesc ca daca este intr-adevar ceva serios o sa intalnim pe drum masini, oameni, animale fugind in directia opusa. Hotaram sa continuam. Vedem pe marginea drumului niste capre salbatice care pareau destul de relaxate. OK, inseamna ca ne stresam noi degeaba. Sa continuam. In cele din urma reusim sa trecem de incendiu fara probleme (nici macar nu am vazut focul) Dormim intr-un loc ce nu merita mentionat iar a doua zi suntem pregatiti sa intram pentru ultima data in Alaska. Chiar in extremitatea sudica, intr-un mic oras numit Hyder. Un loc renumit pentru ca este cel mai apropiat loc alaskan de “mainland USA” si in consecinta multi americani se duc acolo pentru a putea spune ca au fost in Alaska. Ah si mai e renumit pentru un lucru: ursi. Sa vedem primul… Al doilea… Al treila… Si au mai fost cativa pe care nu am oprit sa ii fotografiem. Hmm da, OK, exista ursi pe aici. Ajunsi in Hyder aflam ca nu prea e OK sa campam… suntem sfatuiti sa luam o camera la un motel. Mbine dupa ce am vazut pe drum nu prea eram nici noi convinsi ca vrem sa punem cortul. Luam ultima camera libera si nu chiar scumpa si fericiti ca avem un loc sigur unde sa dormim, plecam sa vedem. Cum ce sa vedem? Ursi desigur. Si avem parte de o intalnire cu marele grizzly. Teoretic eram in siguranta pentru stateap un podet de lemn. Practic cred ca eram in siguranta pentru ca era mult mai mult somon in jur (si somonul e mai gustos decat omul cred). A fost o experienta extraordinara sa privim un urs grizzly atat de aproape si totusi in libertate. Pur si simplu incredibil! Ne oprim aici, cu o ultima poza a prietenului nostru blanos. A fost un mod foarte potrivit de a ne lua la revedere de la Alaska salbatica, intinsa si libera. Speram sa revenim acolo candva. Pe curand Alaska! Data viitoare descoperim British Columbia si participam pentru prima data la o intalnire a motociclistilor “de cursa lunga”. Ramaneti pe frecventa! Scris de pe veranda lui Kev, dupa o zi de surubarit la motocicleta! Toata povestea pe micadu Update-uri (mai) frecvente pe Facebook

@CuCun: avem un Nikon D3000, vechi de vreo 4 ani. Si un singur obiectiv, 18-105 ce a venit cu aparatul. Destul de basic insa nu am de ce sa ma plang de acest aparat. Oricum noi nu suntem fotografi profesionisti asa ca ne este de ajuns. Ne bucuram ca putem sa luam cu noi acasa, ca fotografii, o parte din locurile pe care le vedem. --------- Cand eram inca la inceputul calatoriei, ne gandeam ca dupa Valdez sa ne intoarcem in Whitehorse. Numai ca planurile sunt bune daca sunt flexibile si se pot schimba din mers. Afland deci ca pana in Whitehorse mai putem face un ocol si sa vedem inca 2 orase tipice din Alaska Haines si Skagway, nu am stat prea mult pe ganduri. Pana acolo mai aveam insa vreo 2 zile de mers. Observati cum pe aici cam toate distantele se masoara in… timp. Cateva minute inseamna ca esti practic acolo. Cateva ore inseamna ca “e aproape”. Iar de la zile in sus, mda, e ceva de mers. Seara in campingul motociclistilor din Tok, stam la povesti cu alti calatori pe doua roti. Guatemala, Sri Lanka, Romania, Canada si Alaska stau in jurul focului si impart frateste un somon pe gratar. Dimineata, inainte chiar sa te speli pe dinti, verifici daca e Mos Martin prin preajma. Continuam si de data asta avem un alt coleg de drum, Dylan, ce este pe drum de mai bine de 2 ani si a calatorit cu motocicleta sa prin mai toata lumea. Acum se indreapta si el spre America de Sud si apoi se va intoarce acasa. Din munti ni se alatura si ploaia. Noi tot incercam sa o depasim, ea ne tot ajunge din urma. Intr-un final pantalonii mei de ploaie cedeaza. Daca stau sa ma gandesc prin ce au trecut in Yukon si Alaska cred ca e de inteles totusi. Sincer, cred ca designerii italieni se gandeau mai mult la folosirea lor pe Costiera Amalfitana. Ramas fara panataloni de ploaie, nu imi raman decat sa sper la soare. Si se pare ca nu sper chiar degeaba… O noapte pe malul lacului langa un loc numit “Destruction Bay” (inspirat nume)… …si aflam ca unul dintre avantajele de a calatori singur pe moto este ca ai loc sa iti aduci toata bucataria cu tine. A doua zi ne despartim. Dylan isi continua drumul direct spre Whitehorse, noi in schimb o luam mai pe ocolite si ne indreptam spre Haines. O alta trecatoare, un alt dans cu ploaia. Apoi, chiar inainte de Haines trebuie sa avem grija la trafic… Iar cand ajungem in Haines, aflam ca astfel de “trafic” se intalneste chiar in mijlocul orasului uneori. O chelnerita se plangea ca nu prea a putut sa ajunga la masina pentru ca atunci cand a deschis usa din spate la sfarsitul programului, a dat nas in nas cu urusul. Hmmm si totusi, de ce imi place Haines atunci. Ei bine, pur si simplu e un mic orasel fantastic. In primul rand privelistile in jur sunt cam asa: In micul port gasesti barci de lemn cu linii clasice Iar gazdele noastre Alexandra si sotul ei, locuiesc in padure, la cateva mile de oras. Ne-a placut tare mult de felul cum sunt si cum traiesc acesti oameni. Mai intai, locul unde isi lasa ei masinile si unde ne-am lasat si noi motocicleta nu este chiar langa casa ci la cateva sute de pasi, in padure. Apoi, iei ce ai de luat cu tine si te indrepti spre casa, peste un pod de lemn si pe o poteca ingusta si invaluita de verdee. Mergi cu grija, pentru ca nu ai vrea sa deranjezi sau sa surprinzi vreun urs sau vreun elan ce mai trec pe aici din cand in cand si intrezaresti casa. Pare mare, insa este mai eficienta decat cineva ar putea sa ghiceasca. Ceea ce este si mai uimitor ca, in afara structurii de rezistenta, casa a fost construita de Alexandra. La propriu. Si-a carat singura lemnele pentru pereti, geamurile, usile. Ea a proiectat casa, ea a construit-o, bucata cu bucata. Si a facut-o in asa fel incat sa nu depinda decat de curent electric. Si nici de acela nu foarte tare… La subsol de exemplu exista bazine mari in care se capteaza toata apa de ploaie de pe acoperis. Astfel exista apa pentru udat gradina cand nu ploua. Dar si pentru dus, spalat vase si curatenie. Si asta nici macar nu e ceva extrem aici. Multe case nu sunt conectate nici macar la reteaua de curent. Au celule solare, eoliene sau chiar si mici generatoare hidro daca stau pe langa un rau. Altii au casele pe insule unde nu se poate ajunge decat mergand prin apa 20 de minute, cand este reflux. Sau cu barcuta. Va puteti imagina cum este sa nu puteti ajunge la casa voastra decat mergand prin apa? Sau cum e ca inainte sa te duci la toaleta sa verifici daca nu este un urs sau un elan pe poteca? Iar daca sunt, faci te mai tii putin si astepti sa plece jivinele inainte sa treci tu. E un cu totul alt mod de viata. Unul care noua ne-a placut. Am aflat foarte multe de la Alexandra si sotul ei, Bud. Iar lucrurile aflate ne-au pus serios pe ganduri. Pe ganduri bune! Data viitoare aflam cum ne-am petrecut ultima zi in Alaska (din aceasta calatorie caci speram sa ne intoarcem acolo). Iar seara, avem vizitatori infometati! Ramaneti pe frecventa! Scris din Rock Creek, Canada. Cu vedere la dealurile inverzite si cantat de cocosi in fundal. Buna dimineata! Toata povestea pe micadu Update-uri (mai) frecvente pe Facebook

Plecand din Anchorage simtim ca excursia noastra in Alaska se apropie de sfarsit. Din punct de vedere al timpului, poate ca acest lucru era adevarat, insa din punct de vedere al experientelor, cat de mult ne inselam… Urmatoarea oprire tintita este Valdez, un mic oras pe malul Oceanului Pacific. Mic dar foarte important pentru ca acolo se termina conducata de petrol intalnita in pe Dalton Highway. Petrolul este adus din nord pana aici in conducta iar mai departe este preluat de marile petroliere. Noi insa nu ne indreptam spre Valdez datorita conductei ci pentru ca stiam ca drumul pana acolo este foarte frumos. Si intr-adevar, nu ne pare rau ca am facut acest ocol. Drumul se indreapta spre culmi inzapezite. Urcam spre Trecatoarea Thompson. Inaltimea ei nu e prea mare (doar o mie si ceva de metri) insa este unul dintre cele mai inzapezite locuri din Alaska. In timpul ierinii sunt acolo si (aproape 1,5 m de zapada pe an). Din fericire, fiind vara, drumul e uscat iar zapada se zareste doar pe culmile din jur. Si ce privelisti! Ne apropiem de varf unde suntem din nou cu capul in nori. Suntem recunoscatori ca nu ploua. Frigul este suficient! Soare cu dinti! Insa nu ne plangem. Andreea se opreste putin pe marginea drumului si eu ma pot aventura pe un drum neasfaltat din apropiere catre o stanga “prapastioasa”. Cred ca incepe sa imi placa chestia asta cu off-road-ul. Hmmm… Din pacate nu avem nici un obiectiv tele cu noi. Ca sa pozam ursii desigur. Sau Gunnar pe stanci. Asa ca suntem doar un punct intr-un colt. Nu e nimic, ne concetram la panorama. Poate ati observat si intr-una din imaginile de mai sus niste stalpi pe marginea drumului. Seamana putin cu felinare de iluminat public, doar ca… sunt in mijlocul pustietatii si hmm nu au becuri. Atunci ce sunt? Am aflat ca stalpii au in partea superioara o suprafata reflectorizanta care ajuta soferii pe timpul iernii la orientare. Cum adica… la orientare, nu exista drumul pentru asta? Hmm pai drumul se intampla sa cam fie sub zapada. Iar pe marginea lui se formeaza ziduri inalti de 2-3 metri de zapada de la plugurile care dezapezesc (cat de cat) drumul. Si atunci rezultatul este: alb pe sosea, alb in stanga, alb in dreapta, cenusiu (nori) deasupra. Nu e un rezultat prea imbucurator pentru sofat. De aceea au aparut acesti stalpi care formeaza datorita partilor reflectorizante benzi albe DEASUPRA masinii pe care o conduci. Trebuie sa fie interesant… Ajungem in Valdez si intelegem chiar de la intrare ca avem de-a face cu o asezare pescareasca Punem cortul intr-un camping din mijlocul asezarii si ne grabim sa intram in sacii de dormit pentru ca afara gradele se scurgeau rapid din termometre. Ne trezim intre munti alb-verzi, ambarcatiuni cochete si somon in diferite stadii. Desigur ca nu puteam iesi din Valdez fara sa ne refacem stocul de peste. Conserve de peste desigur. Aaaa… ursii nu pot amusina somonul daca e in conserve, nu? Cand inca eram sus in Alaska, am aflat de la alti calatori ca atunci cand ajungem in Valdez, vom avea ocazia sa vedem un urs “la lucru”. Putin in afara orasului exista o crescatorie de somon unde vine un urs (uneori si cu pui) sa isi ia masa din cand in cand. Si cand zic ca “vine” chiar inseamna ca trece strada in amiaza mare si se baga in apa de la pescarie sa isi potoleasca foamea. Asa ca ne-am dus si noi sa vedem daca prindem un show. Cand ne apropiem de locatie, gasim un alt indemn foarte folositor pentru motociclisti. “Ramaneti in masini”. Mda… Pestele l-am gasit cu siguranta. Insa atunci cand ne-am apropiat de loc ne-am cam intristat. De fapt eu m-am cam scarbit. Pe scurt, cand ii vine vremea sa aiba urmasi, somonul calatoreste distante considerabile din ocean pana in raurile de munte pentru a-si depune icrele. Apoi moare. Asta este ciclul sau de viata. Asa spune natura. Sigur, in drum poate intalneste obstacole precum pietre inalte, cascade, curente repezi. Insa natura l-a inzestrat cu abilitati pentru a trece peste aceste obstacole. Apoi desigur mai sunt si alte “neajunsuri”. Mai sunt ursii care stau fix in rau si isi iau si ei dijma din somonii ce sar in amonte. Dar din nou, e doar o selectie. O parte raman la ursi, o parte trec mai departe. Insa ceea ce nu a prevazut nici natura, ceea ce nu fac nici salbaticiunile face omul: blocheaza calea cu totul. O plasa deasa plus un prag inalt de beton. Si gata. Pestii fac ceea ce le dicteaza codul genetic, incearca sa urce in amonte. Se lovesc ca besmeticii de plasa. Incearca sa treaca mai sus. Din nou si din nou pana obosesc si intr-unul dintre salutrile disperate cad pe o piatra unde cauta cu disperare sa respire. Imi cer scuze pentru pozele mai grafice. Daca doriti sa reveniti la “ceruri mai senine”, puteti sa sariti direct la paragraful urmator. Acuma o sa urmeze ceva mai intunecat. Asta nu e o pledoarie despre “vai saracii pesti”. Cine ma cunoaste stie ca imi plac pestii in tigaie si nu am “retineri”. Insa chestia asta este pur si simpu risipa din prostie. Da stiu ca in Alaska au somon o gramada dar asta nu e un motiv sa ne batem joc. Da oricum ar fi murit, insa dupa ce si-ar fi depus icrele. Da stiu ca asta e un caz super mic si izolat – sunt alte prorstii mult mai mari pe care le face rasa umana. Insa fiind acolo, la 1 metru de ei si vazand sute de pesti izbindu-se de beton si plase din nou si din nou, la nesfarsit, cu disperare, cu inversunare cu neputinta… mi s-a facut intr-adevar scarba. Scarba de noi, turistii. O fetita care era langa noi, incerca inocenta sa ii puna inapoi in apa pe cei care aterizau pe pietre. Trecea de la unul la altul, ii lua si ii arunca inapoi in apa numai ca pestoii sa isi continue incercarile inutile sa urce pe rau in sus. Pur si simplu nu mai aveam chef de nimic. Ah si inca ceva: cu 10 minute in urma am dat dolari (multi) pe 3 amarate de conserve de somon, in timp ce pe partea asta astia mureau ca prostii iar pescarusii se tratau zeci de pesti. Ii mancau aproape in lehamite, ciugulind cate putin dintr-unul care se zbatea pe ciment trecand ampoi la urmatorul. Asta da inteligenta… Hotaram sa plecam, nu ne mai trebuia nici un urs. Vedem in schimb alte vietati.In lipsa de un obiectiv tele mai serios (am mai mentionat asta cumva?) ne multumim cu un leu de mare cropuit serios. Si ceva vulturi iesiti si ei la vanatoare: Trebuie sa fie bine sa fii acolo sus Sa aveti o duminica linistita! Data viitoare continuam sa exploram locatii mai “retrase” si gasim orasul ce ne-a placut cel mai mult din Alaska. Ramaneti pe frecventa! Scris de la intalnirea H.U. din Canada. De maine plecam din nou la drum. Toata povestea pe micadu Update-uri (mai) frecvente pe Facebook

Calatoria asta e in America, corect? Corect. Lumea noua, Canada, Alaska si America Latina. Atunci ce ma apuca sa va scriu de rusi, care cu siguranta nici “noi” formati nu sunt pe lumea asta, nici Domane iarta-ma latini nu sunt. Ei bine in ziua cand am vizitat Kenai aveam sa fim surprinsi din nou. Ideea pentru urmatoarele 2 zile era sa “dam o fuga” pana in Homer, un port pescaresc (si turistic) din capatul peninsulei Kenai. Ziua a inceput absolut firesc in Anchorage cu invartelile obisnuite. Sa nu uitam sa punem benzina. Verifica presiunea in roti. Uleiul e OK. Esti gata? “Hai sa mergem”. Ah, mda, era sa uit, sa punem benzina. Iesim din oras pe un drum al carui final este un terminal de feribot in capatul peninsulei cateva sute de kilometri mai la vale. Mai toate zonele prin care urma sa trecem azi fac parte dintr-un parc national, sau dintr-o zona protejata. Iar vremea ne ajuta sa ne placa drumul. Peisajele sunt absolut superbe si ne duc cu gandul la Insulele Lofoten ale Norvegiei. Cum era o zi frumoasa unii alaskani o ardeau la ocean, fiecare cum stia si cum putea. Aproape ca ne-au convins si pe noi ca apa e calda si vremea buna de plaja. Aproape… Continuam si pentru prima data vedem in realitate, ghetari. Pana acum doar o imagine la televizor. Acum, le simt raceala abrupta ce vine, ca si apa ce se scurge din ei, din zapezi de acum milioane de ani. Este incredibil. Desi pana atunci fusese soare si cald, acolo in munti, langa ei era cu adevarat frig. Andreea ramane fara ocazia unei balaceli si de aceasta data. Ne indepartam de ghetari insa ramanem cu gandul la ei. Continuam spre Sud-Vest. Ni se face foame si oprim, pur intamplator pe propietatea unor oameni. Aveau cateva cabanute in care te puteai caza. Noi cerem voie numai sa mancam pe iarba lor frumos taiata si primim invoire. Ne apropiem de margine si ni se taie rasuflarea din nou. Suntem undeva sus, pe o stanca, iar sub noi, nori albi se misca intre mare si cer. Iar pe fundal, muntii inzapeziti sunt martori incremeniti ai acestui peisaj. Va mai spun ca Andreea a fost atat de impresionata de priveliste incat a uitat pentru cateva minute ca ii era foame. Si cine o stie pe Andreea… intelege cat de mare e lucrul acesta Munti inalti, cer albastru, iarba verde, soare cald, unde sa ne grabim? mai stam putin pe acolo. Totusi Homer e doar la o aruncatura de bat si ne indreptam spre acest punct final. Sau cel putin asa credeam noi. Planul era sa ajungem la capatul drumului, sa ne uitam in jur, sa gasim un loc de campat si sa terminam ziua apoteotic cu o mancare luata din supermarket. De gasit captul drumului, l-am gasit. Acesta se afla pe o limba de pamant aruncata in mare, numita foarte romantic “the spit”. Ai apa in stanga si in dreapta, iar in fata muntii. Vedem pe plaja si locuri de campat si deja stim ca unul e al nostru! Mergem totusi mai intai pana in capat. Yeah “Land’s end” si un motel tras chiar acolo! Turismul sa traiasca! In timp ce trageam poza de mai sus, vedem un nene cu un pick-up rosu. Ne gandim sa mergem sa il intrebam daca stie vreun loc ieftin de mancat. Ne ducem, intrebam si hopa, ceva e in neregula. Comunicarea intalneste ceva obstacole. Verificare rapida mentala, da, e OK, am pus intrebarea corect in engleza. Si totusi… da… domnul nostru nu este chiar american. Este rus. Aaa hai sa traiesti. Stai asa ca rezolvam, nu stii tu prea bine engleza da’ stiu eu 3 boabe rusa. Panimaiu panimaiu, gavarite pa ruski! Pac i se lumineaza fata. Incepe sa vorbeasca mult si cu spor despre cam pe unde s-ar gasi un loc bun de mancat. UHmm mai nene, stai putin. Eu inteleg rusa cam cum intelegi tu engleza. Deci mai usor, rar, ca pentru unu’ ca mine, mai incet asa. Hai sa o luam cu inceputul. Io’s Sasha ( varianta ruseasca pentru Alex). Ea-i Andreea. Venim din Romania si ne plimbam pe aici. No bun, tu esti Feodor, esti rus si stai pe aproape. Apoi mai zici alte chestii multe si entuziaste. Si iar nu prea mai inteleg. Of tata, unde esti sa imi traduci? Imi vine sa il sun pe tata chiar acolo si sa i-l dau pe rus la telefon sa se inteleaga ei. Imi dau seama apoi ca in Romania e noapte, ca un minut la telefon costa cat o noapte la hotel in Mexic (din cate am auzit) si apoi… hai ca suntem oameni destepti. Ne descurcam cumva. Inteleg din ce spune ca ar fi un loc de mancat. Insa Feodor zice dupa ce ne cantareste asa din ochi, ca mai bine am face daca am veni sa stam la el. Are el o camera pentru noi. Si ceva mancare s-o gasi. Plus ca are “steam house” si ne putem si spala. Hmm mai Feodor. Ce sa spunem noi acum? Ma sfatuiesc cu Andreea. Loc de dormit avem ieftin nu e bai ca avem cortul cu noi si plaja e mare. Insa uite, am intalnit omul asta care ne invita la el. Nu vorbeste bine engleza si ne intelegem greu dar e pare sincer si… parca ar fi pacat sa spunem nu. Calatoria asta era parca despre oameni, nu? Mai Feodeor, multimim pentru invitatie. Venim. Mai ramanem putin prin Homer sa ne invartim si apoi venim. Spune-ne unde. Intelegem un nume de sat. Si o harta desenata pe nisip. 20 kilometri inapoi pe drum si apoi dreapta spre satul respectiv. Si mergeti. La biserica facei stanga si vedeti casa mea. Omu’ ne mai spune: “sigur veniti da? ca sa pun lemne pentru sauna”. Venim! Ramanem singuri pe “the spit” si ne gandim la ce tocmai s-a intamplat. Sigur, planul era sa ramanem in Homer pana maine, sa dormim pe plaja, sa vedem ce ma ie pe aici. Dar planurile se pot schimba. Ne intrebam cum o sa fie? Plecam spre satul respectiv si ne bazam pe harta desenata in nisip (si transcrisa intre timp pe un colt de hartie). GPS-ul nu ne ajuta, satul cu numele aproximativ nu exista. Sau nu am inteles noi bine numele. La cata rusa pricep…. Ne luam dupa harta desenata de Feodor si cum o vrea Dumnezeu. Ajungem bine. Nu ajungem, om gasi noi un loc de pus cortul. Insa nu e nevoie de cort. Gasim satul, si ne simtim ca acasa. Tipic rusesc sat, cu biserica ortodoxa, ulita pietruita, case ca pe la noi si oameni care te saluta pe strada. Casa omului nostru este cotropita de flori. Iar ultia satului este cotropita de apus. Adormim cu povesti rusesti despre femei frumoase, copii multi si despartiri aprige. Dormim bine. Soarele apune la numai cateva sute de kilometri mai la vest, in Siberia. Spasiba gaspadin Feodor! Scris dintr-un loc ud si inconjurat de ploaie. In Alaska era mai cald! Data viitoare vedem cum reusim sa ne adaptam la viata de oras pentru cateva zile. Ramaneti pe frecventa! Toata povestea pe micadu Update-uri (mai) frecvente pe Facebook Dimineata ne prinde odihniti. Chiar inainte de plecare Feodor ne mai face o surpriza si vine la motocicleta cu 4 conserve de peste. “You take them”. Oh Feodor spasiba da’ nu prea avem loc, stii doi insi pe motocicleta, bagaje… e complicat. Da’ nu ne putem intelege cu el. Incerc sa negociez sa luam numai 2 pe motiv de lipsa de spatiu. Insa Feodor imi arata ca atunci cand vine vorba de mancare, loc se gaseste! Si asa avea sa inceapa o insemnata traditie a conserverlor de peste. Despre ele va pomeneam si pe Facebook acum ceva zile. Si chiar acum, cand va scriu aceste randuri avem cel putin 3 ascunse in diferite locuri, pentru “cazuri de urgenta”. Dupa atatea povesti din “natura si salbatice”, cred ca este momentul sa mai vorbim si despre jungla de beton numita un mare oras. Si cand zic un oras mare, ma refer desigur la Anchorage. Cu o populatie de mai bine de 350 000 oameni, Anchorage acapareaza aproape jumatate din intreaga populatie din Alaska. Ca sa punem lucrurile in perspectiva, suprafata Alaskai este de 1,717,854 km2 ceea ce inseamna ca este de 7 ori mai mare decat Romania (238,391 km2 ). O suprafata de 7 ori mai mare si o populatie de 25 de ori mai mica si putem intelege de ce, in aceste conditii Anchorage este cu adevarat o metropola in aceasta zona. Aveam sa ramanem pentru o 2 zile aici. Avem de schimbat ulei si filtru de ulei la Gunnar. Plus putina odihna. Lucrarile de mentenanta la Gunnar le fac singur (deci nici o poza cu asta) la shop-ul Yamaha. Baietii au pus la bataie curtea din spate plus ceva scule si recipientul pentru uleiul uzat gratis si m-au lasat sa imi vad de treaba. Mi s-a parut foarte frumos din partea lor ca nu mi-au cerut nici un ban desi practic faceam ceea ce ar fi putut ei sa faca pe (multi) bani. Viata e boema in timpul verii. Anchorage-ul este el cel mai mare oras din zona insa asta nu inseamna ca esti in vreun moment prea departe de natura si de activitatile in aer liber. Daca esti pasionat de pescuit nu trebuie decat sa iti iei undita, cobori la raul ce curge prin oras si gata, te pui pe prins somon. Si in special in timpul iernii, cand iesi pe veranda casei poti avea elani prin curte. Acum vara nu vin chiar in oras insa, la cateva minute in afara orasuluiii poti vedea cu usurinta. Ne place Anchorage-ul. Si e bine ca pentru o zi sa putem purta sandale si tricouri in loc de costumele moto. Andreea profita de ocazie si incearca o noua coafura. Mai facem si alte pregatiri pentru perioada urmatoare. De ceva timp incercam sa marim spatiul pentru carat prin adaugarea unor bagaje laterale in partea din fata, de o parte si de alta a rezervorului. Intram si in magazinul Alaska Leather si pre surprinderea noastra sfarsim prin a primi gratis o pereche de desagi folositi. Sigur, erau prafuiti si putin juliti dar hei, nici nu aveam nevoie de mai mult. Am ramas din nou, impresionati de ospitalitatea alaskana. iuhuuu acum avem mai mult spatiu pentru mancare! Multumim Barb! Chiar inainte sa plecam din Anchorage, mai avem parte de un cadou, de data asta din partea unor baieti care se ocupa de tot felul de print-uri. Am intrat in magazinul lor intrebandu-i daca ne pot face 2 tricouri cu un anumit design. Au zis ca ne pot ajuta si dupa ce au aflat ce e cu noi pe acolo si ce vrem sa scriem pe tricouri au decis sa ni le faca pro-bono. Iata-le mai jos: Am plecat din Anchorage cu un sentiment de cald si bine. Si asta nu doar datorita vremii extraordinar de frumoase ci mai ales datorita oamenilor intalniti acolo. Da, este un oras mare, da exista trafic, semafoare si alte cele insa e un oras in care m-as putea vedea pentru mai mult timp. Data viitoare ajungem la inaltime si ne apropiem de zapada! Scris inainde de inceperea intalnirii H.U. din Canda. Prima mea intalnire internationala de motociclisti!

Da, stiu de acel documentar insa doar din auzite. Nu am apucat sa ma uit la el. Drumul daca e uscat e chiar OK. (Astia nu cred ca au vazut ce inseamna drum de macadam la noi ) Ins daca ploua e nasol ca e dat cu solutia aia care nu strica perfrost-ul. Aia pe gheata cred ca se distrau la maxim Insa acuma vara mergeau camioanele pe acolo de nu aveau aere. Cred ca nu le scoteau din 100. Care e treaba cu muntele asta? Pai e cel mai mare din America. America de Nord adica. Hmm si se mai spune ca e foarte greu de vazut. Ca foarte rar nu exista nori in juru-i. De exemplu ca in 2012 doar in vreo 5-6 zile pana acum a putut fi vazut. Hmmm eu unul banuiesc ca e doar o chestie de marketing asta. Nu cred eu ca e chiar asa. Insa s-a raspandit ideea asta printre turisti astfel incat daca il vezi, sa te simti foarte foarte special. Iar daca nu il vezi sa te consolezi ca doar in cateva zile pe an se poate vedea. Eah… si noi cand plecam din Fairbanks e soare si senin. Sigur si 100 de mile mai la sud e la fel si gata. Sau… nu. Cum ne apropiem de munti cum se cam intuneca situatia… Hmm, poate ca totusi nu e doar poveste treaba aia cu vremea. Oh si cat de indiferent as parea eu, undeva in mine parca se strecoara o parere de rau ca probabil nu o sa vedem Denali-ul. Nici macar monstruozitatile de pe drum nu ne prea mai ridica dispozitia. Desigur, americanii nu au ratat ocazia sa delimiteze si un parc national in zona si sa traga si o taxa de plimbare pe acolo.Poti petrece linistit saptamani vizitand tot ce e de vizitat si facand tot ceea ce e de facut. Dar noi nu avem atata timp si parca nici nu vrem sa stam cu fundu’ intr-un autobuz 6-8 ore cat e turul clasic pentru vazut animale. Hmm lasa ca animale am tot vazut si o sa mai vedem, hai mai bine sa continuam cu Gunnar. Descoperim ca situatia la orizont ramane cenusie Dar cum nu ne-am oprit in Parcul Denali, avem timp sufcient sa ne prostim, trecand de 2-3 ori peste un pod interesant. Din pacate din poza este greu de recunoscut scala reala. Insa undeva mic acolo, se vede Gunnar… Ajungem la un punct de observare. Parcarea asta amenajata sa afla la mai bine de 90 kilometri de munte. Insa era un bun loc de observatie. Daca te ajuta si vreme. Pe noi insa… nu vedem mai nimic. Amuzant era ca acolo unde ne gaseam noi era deja foarte cald si soare din plin. Privelistea era cu siguranta spectaculoasa. Puteam chiar vedea o parte din munte. Varful insa nu se lasa descoperit in nori. Dupa ce zabovim pe acolo mai bine de o ora, in speranta ca zvonul ala cu “muntele se vede foarte rar, doar de cateva ori pe an” e doar vrajeala si o sa se dea norii astia la o parte, ne resemnam si plecam. In seara aceasta trebuia sa ajungem in Talkeetna , un mic satuc turistic pur sange. Noi din fericire insa nu trecem prin experienta “turistica” pentru avem o gazda primitoare ce ne asteapta si care ne si ajuta cu indicatii si ne si duce intr-un loc de unde se poate vedea Denali. Serios? se poate vedea Denali de aici, chiar daca suntem la 150 de mile? Uuu bine, hai sa incercam. Oricum, daca e asa departe probabil ca o sa fie ceva mic acolo. Asta daca o sa se vada, ca acum 2 ore era in nori. Bine, hai sa vedem. Si mergem intr-un loc de unde vedem. Il vedem: Ramanem muti. Cateva minute pur si simplu tacem si privim. Suntem la peste 200 kilometri departare. Nu cred ca vreo fotografie, cu atat mai putin cele facute de noi, poate exprima senzatia pe care o ai cand vezi aceasta priveliste. Denali are 6194 metri. Este cel mai inalt munte din America de Nord. Ca referinta, muntii din fata lui sunt “doar” de 4000 de metri. Si mai interesant, sunt cu 50 de kilometri mai aproape de noi. Si totusi, poti nici sa nu ii bagi in seama datorita uriasului din spatele lor. Peste 1000 de oameni incearca sa ajunga anual pe varful sau. Doar jumatate reusesc. Dar cifrele nu prea isi au rostul aici. Denali trebuie pur si simplu vazut. Este cu siguranta unul dintre locurile pe care merita sa le vezi. Putine sau multe pe an, noi ne bucuram ca am prins una dintre zilele cand “Cel Inalt” se lasa descoperit. Petrecem minute bune in acel loc. Iar cand plecam spre culcare stim ca vom visa frumos. “This mountain pushes you to dream high”. Voi lasa Nikon-ul nostru sa incheie aceasta poveste. O face cu siguranta mult mai bine decat as putea sa o fac eu. Vise inaltatoare va doresc! Iar de maine, impliniti-le!

Andrei ai dreptate. Ma simt foarte norocos ca pot face aceasta calatorie alaturi de sotia mea. Sigur, nu este mereu usor sa calatoresti 2up pe o singura motocicleta. Dar cu siguranta ca pentru noi este foarte bine asa si speram sa reusim sa ducem la bun sfarsit aceasta calatorie. ----------------- Un vant lin imprastie razele soarelui de amiaza pe puntea feribotului. Bocancii stau aruncati langa mine iar eu, in picioarele goale, stau intins pe un sezlong si privesc cum se scurg varfurile inzapezite ale fiordului. Este cald si bine. De mult nu mi-a mai fost asa cald. Simt ca e vara. Dar mintea nu zaboveste prea mult in prezent. Cursa cu feribotul imi da ragaz sa scriu povestea de “mai sus de Fairbanks”. Revenim deci cu cateva zile si 1800 de kilometri in urma. Suntem in Fairbanks, este inorat si frig. Astazi este ziua cand aveam sa ajungem in punctul cel mai nordic al acestei calatorii. Ramasi din nou pe cont propriu, decidem ca nu vrem sa mergem chiar toti cei 650 de kilometri cat are Dalton Highway insa vrem sa incercam sa mergem putin pe acest drum. Daca vremea e cat de cat buna. Ne trezim si vedem ca vremea e cat de cat buna. Adica nu ploua. Inorat si frig de iti venea sa te intorci pe partea cealalta in pat si sa tragi mai bine sacul de dormit de -14 grade, peste ochi. Dar hei, daca nu ploua, atunci e vreme cat de cat buna. Hai sa mergem atunci. Vedem noi unde ajungem. Cand plecam ii spun Andreei sa isi ia si costumul de baie cu ea, caci daca nu ajungem prea departe pe Dalton Highway din cauza ploii sunt “aici aproape la 100 de km” niste izvoare termale. Poate trecem pe acolo. Bun, plecam. Dupa primele minute lucrurile se schimba. In mai rau. Tot inorat e si tot frig. Dar acum, mai si ploua. Urcam cu drum cu tot spre nori si totul devine alb in jur. Alb si cu posibile “avarii la drum”. Nu prea mai eram noi siguri cat o sa mergem pe drumul asta. Insa ne-am gandit ca atata timp cat drumul se mentine bun (si asfalfat) putem sa continuam. Cu toata atentia la conditiile meteo era cat pe ce sa ratam un moment de sarbatoare: Gunnar face 30000 kilometri. Cel putin conform odometrului sau. Acuma, daca o avea mai multi… nu stim. Noi insa il consideram tanar si cababil de inca multi multi multi alti kilometri. “Pe vremea asta caineasca, nu am nici o tragere de inima sa merg prea mult. Si mai mult, sa merg doar ca sa ma intorc. Caci tine minte, o sa te intorci exact tot pe aici”. Da, dar parca nici sa intorci calul asa intr-un punct arbitrar. Mai mergem. Trebuie sa gasim “ceva”, un loc de care sa ne aducem aminte peste ceva timp ca fiind punctul cel mai nordic al calatoriei noastre. Uite de exemplu am vazut pe harta o asezare care se numeste “Livengood”. Suficinet de aproape de Livin’good. Hai pana acolo. Alimentam si ne intoarcem. Intre timp, ne bucuram de… peisaj… Cine spune chestia aia ca e asa fain si tare as te plimbi cu motocicleta. Hmmm. Stai ca totusi aveam o placere in toata treaba asta. Se numea “asfalt”. Insa iata, asa cum ne asteptam, se face pierduta si aceasta. Din toata lungimea drumului astuia, asfaltati sunt numai cativa kilometri. pe care noi ii lasam in urma. Incepe distractia cu macadamul, pe care eu recunosc ca nu ma prea pricep deloc sa ma dau. Mai ales pe cel ud. Pierdem asfaltul insa gasim un tovaras de drum. Nici de data aceasta vreo surpriza. Este vorba de teava de petrol. Insusi motivul existentei drumului pe care il strabatem, teava aceasta duce petrolul extras in nordul extrem al Alaskai, pana jos in Sud-ul statului in Valdez, un mic orasel la malul oceanului. Acolo petrolul este incarcat in vase petroliere mari si trimis catre rafinarii (in principal la cele din Texsas am inteles). Ajungem la intersectia cu drumul secundar catre localitatea Livengood. Si surpriza, o mica placuta de sub numele localitatii ne anunta laconic “NO services”. In traducere libera, nu avem benzina pentru voi mah. Nasol daca aveti nevoie sa alimentati. Ups… pai daca nu au benzina nici nu are rost sa mai mergem la ei. Dar ce facem? Pai hai pana la raul Yukon, acolo ar trebui sa aiba o benzinarie, cel putin asa citisem eu pe advrider.com. In fata avem asta: Iar in spate cam tot asta: Pustiu, cenusiu si fara sfarsit. Aici te simti cu adevarat singur. Si te inseli. Caci iata, nu suntem chiar singuri. Din cand in cad, pe contra sens mai trece cate unul dintre acesti baieti. De cate ori vad unul, gandul ma duce la Lucian din Alberta. Dar nu, de data asta nu ne mai opreste nimeni sa ne stranga mana, sa ne zambeasca si sa ne dea un ceai fierbinte. Nu, baietii astia o calca serios pe aici. Dar nah, e drumul lor. Macar sunt pe banda lor. Insa iata, altii au treaba chiar pe sensul nostru de mers. Nu va mai spun in ce fel dansam noi in acele momente pe acel pamant ud. Nu prea imi venea deloc sa trec peste mormanul de pe mijlocul drumului si sa imi continui dansul pe contrasens. Insa alternativa nu imi surade asa ca invata Gunnar sa o faca si pe asta. Gasim insa si frati pe 2 roti, cu care ne putem schimba incurajari uscate si calde, chiar din mijlocul ploii. Inaintam incet si precaut. Ne uitam cu jind in fata asteptandu-ne sa vedem din moment in moment apa Yukonului. Apa vedem. Insa nu e Yukon-ul. In sfarsit, dupa o eternitate uda, il vadem. Mare, intunecat si serios, Yukonul curge linistit si adanc spre inghetata Marea Bering. Ne distram pe podul inclinat cu podea de lemn (primul pe care il vad de acest fel, iarna cred ca te poti da fain de tot cu sania acolo) si punem in sfarsit benzina. Cea mai scumpa. Costa aproape cat in Europa. Strigator la cer! Ne incazim in micul restaurant si ne punem intrebarea “acum ce facem?” Intelept ar fi sa ne intoarcem. Dar tot intelept ar fi sa nu mai mergem pe ploaie. Ma uit in directia de unde am venit si cerurile par la fel de intunecate. In directia opusa, spre nord, pare mai uscat. Si pana la Cercul Polar mai sunt (doar??) 100 de kilometri. Hmm… mai bine ar fi sa ne intoarcem. Dar suntem aproape si e senin in sus. Hai! Inca 100 de kilometri si ajungem la Cercul Polar. Decizia pare buna. La un moment dat putem zari si o minune albastra! Ca orice minune, nici aceasta nu tine foarte mult. Insa imprejurimile raman luminate. Si iata, ajungem! Ne bucuram ca niste copii. Acuma… stiu ca am mai fost la Cercul Polar si anul trecut. Ba chiar mult mai sus. Insa nu stiu cum sa explic, acuma mi s-a parut un lucru mult mai “mare” asta. Anul trecut, am mers pe asfalt, intr-o zi cu soare. La Cercul Polar erau autocare cu turisti, casa lui Mos Craciun, oficiu postal si magazin de suveniruri. De data aceasta am urcat pe un drum dezolant, neasfaltat si in conditii foarte grele (pentru mine). Ajunsi acolo nu erau cladiri, oficii postale sau magazine cu suveniriuri, nici un Mos Craciun iar din tufisuri nu te asteptati sa sara vreun ren ci erai cu ochii in patru dupa vreun urs. Acelasi latitudine, insa parca e “mai sus” cercul asta polar. Scoatem iile si steagul caci meritam o poza cu ele aici. I-am promis lui Andrei ca ii luam cate o pietricica din punctele extreme ale calatoriei noastre. Asa ca adunam repede o prima piatra din punctul cel mai nordic si indreptam rotile spre sud. De acum, “e la vale”. Rasuflam putin usurati. Desi nu era un obiectiv in sine, ne dam seama ca punctul asta reprezinta incheierea unei etape. Pana una alta avem 300 si ceva de kilometri ca sa ajungem inapoi in Fairbanks, kilometri pe care ii stim foarte bine, caci de abia au fost facuti venind aici. Cel mai anticipat punct din intoarcere a fost revenirea asfaltului. Moment de maxima bucurie. De acum stiam ca cel mai greu drum pe motocicleta parcurs de mine pana acum avea sa aiba un final fericit. De acum stiam ca aveam sa ajungem cu bine acasa! Sirena suna scurt si capitanul feribotului ne anunta ca mai avem putin si ajungem la destinatie. Dupa un cot al fiordului se vad navele de croaziera acostate in port. E timpul sa imi incalt bocancii si sa ma indrept spre pantecele vasului unde Gunnar ne asteapta cuminte. E timpul sa incepem o noua zi de calatorie. Dar despre asta, ceva mai tarziu! Data viitoare trecem pe langa cel mai inalt munte din America de Nord si aflam daca reusim sa ii zarim varful. Toata povestea pe micadu Update-uri (mai) frecvente pe Facebook

Ne trezim fericiti ca nu am avut nici o vizita neanuntata si ne dam seama mai bine cat de aproape de aeroport eram. De fapt, inca putin si dormeam sub aripa avionului. Nu a fost insa cazul. Cu o seara inainte subiectul principal al discutiei a fost “ce facem cand ajungem in Fairbanks?” Ideea era ca din Fairbanks pleaca spre nordul extrem un drum numit Dalton Highway. Foarte similar cu Dempster Highway. E tot vreo 650 de kilometric dus. Tot macadam si dead end in capat – te intorci pe unde ai venit. Numa’ ca Dalton Highway ajunge ceva mai la nord, de fapt cel mai la nord posibil in America de Nord. De aceea, punctual terminus, o mica localitate petroliera numita Deadhorse, e foarte populara intre motociclistii care parcurg ruta America de Nord – America de Sud. Pentru a putea spune ca au fost din cel mai Nordic punct in cel mai sudic punct. Insa numai gandul ca trebuie sa ma intorc 650 de kilometric pe un drum neasfaltat si potential urat rau de tot daca e ud… Eh dar nu e pacat sa ajungi pana acolo si sa nu te dai macar putin pe Dalton?Si tot asa am dezbatut noi, merita nu merita. Pana la urma am lasat-o la mijloc cu un “decidem noi in Fairbanks in functie de cum e vremea” Partea frumoasa la mersul asta cu motocicleta este ca mai mereu pe unde te opresti se intampla sa intalnesti lume care e dornica sa vorbeasca cu tine. Cu majoritatea schimbi doar un “hi, how are you?” si cate un raspuns la “where are you from?” Dar din cand in cand intalnesti oameni cu care conversatia se leaga de la sine si e ceva mai lunga. In campingul din Tok intalnim un german, care isi cumparase o masina (pick-up desigur, pentru “blending in”) si de o luna si ceva o ardea prin Alaska. Vacanta. Cand a auzit ca mergem in Fairbanks ne-a intrebat “why do you want to go then to Fairbanks, if you do not want to go on Dalton Highway. The road from here to Fairbanks is sooo boring” Mai Tomas, nu stim noi exact de ce mergem, dar mergem! Si mda, a cam avut drepate, drumul de la Tok la Fairbanks poate fi considerat plictisitor. Dar asta tine mai mult de calator astfel incat noi ne-am gasit “de lucru pe drum” Am traversat din nou hectare si hectare de paduri arse. Este interesant ca aceste conifere ard foarte foarte repede, lasand in urma numai tulpini arse. Focul se raspandeste usor. Si aici, padurile sunt nesfarsite. Asa daca esti prin preajma cand incepe un astfel de foc si nu ai un drum (si o masina) pe aproape… e destul de urata treaba. Frontul focului poate sa inainteze si cu 70-80 de kilometri pe ora daca vantul il ajuta. Am aflat ca in acest caz o varianta de scapare poate sa fie sa gasesti repede un lac si sa alegi sa faci o baie de urgenta. Desigur, asta va insemna ca vei imparti aceeasi “cada” cu mai toate animalele din jur care stiu sa inoate. (da, elanii, ursii si multe alte lighioane stiu sa inoate…) Incendiile sunt din pacate destul de comune in marele Nord. Fiecare asezare are cate un idicator despre asta. Pe un ton mai vesel, in timpul altei opriri, Andreea a reusit sa gaseasca din nou ceva bun! Si da, poate sa le manance fara sa isi dea casca jos. Am observat ca atunci cand e frig, poate sa faca foarte multe lucruri fara sa isi dea casca jos Si chiar cand mai aveam foarte putin pana in Fairbanks, ne oprim din nou pentru ca ajungem la… Polul Nord! Trebuie sa recunosc, Alaskanii au imaginatie atunci cand isi denumesc localitatile. Ei bine, poate ca nu eram noi chiar la Polul Nord dar frig sigur era! Deci pentru mine cel putin este suficinet de “polul nord”. Nu am nici o intentie sa merg la cel real. Cel putin nu acum… La centrul de informatii gasim si o harta unde vizitatorii puneau cate un mic ac colorat in locatia de unde veneau. Am pus si noi unul in Bucuresti. Se pare ca eram din Romania… In Fairbanks ajungem fara nici cea mai mica idee unde aveam sa dormim. Noi avem o gazda de pe CouchSurfing insa problema era ca ajunseseram cu o zi sau doua mai devreme decat stabilisem si nu stiam nici daca e acasa nici daca poate sa ne primeasca in formatie extinsa 2+1. Probabil ca un om in plus nu ar fi fost o problema daca am fi anuntat insa nu prea aveam cum sa facem asta decat prin email (ceea ce si facusem dimineata). In asteptarea unui raspuns ne invartim prin oras. Rodney decide sa verifice cum sta treaba la caminele universitatii pentru ca in timpul verii camerele de acolo sunt in regim hotelier. Noi lasam varianta asta ca ultima optiune si ramanem sa mancam ceva. Datorita vremii mohorate suntem cam somnorosi si simtim nevoia unei cafele si vedem, chiar peste drum, Gulliver’s Bookstore. La mansarda, veselie, au ceva cafenea. Si cum stam noi asa linistiti si ne dezmortim la cani, timpul trece si noi tot nu stiam ce facem legat de cazare. Apoi s-a intamplat ceva. Se apropie de noi un domn si ne spune “imi pare rau, va trebui sa va mut de la aceasta masa, trebuie sa le re-aranjam pentru o prezentare”. E OK, oricum aproape terminsem, o sa plecam. “A nu, de ce sa plecati? Ramaneti la prezentare. E despre varful K2″ . Ne-ar placea mai nene insa nu prea putem sa ramanem pentru ca abia am ajuns in oras si nu stim unde dormim la noapte si trebuie sa mergem sa ne cautam. “Pentru cate zile stati in oras? Daca vreti, puteti sa stati la mine”! …. aaa serios? “Da, eu sunt David, propietarul librariei! Uite, casa de acolo e a mea si am un dormitor liber. Puteti sa stati pentru una doua seri”. Ce sa mai spui la asa ceva? Decat “Multumim”. Si uite asa, nu am gasit noi loc de somn, ne-a gasit el pe noi. Ca bonus, putem ramane acum si la prezentarea varfului K2 si avem ocazia sa cunoastem un nativ Sherpa. Data viitoare vedem ce s-a intamplat cu Dalton Highway si care a fost cel mai nordic punct al calatoriei noastre. Ramaneti pe frecventa! Scris dintr-o brutarie cocheta unde cel mai bun produs este caldura. Urmareste-ne pe Facebook sau pe website-ul calatoriei

Dupa granita locurile continua sa ne uimeasca. Fiecare curba care trece, ne dezvaluie un nou peisaj fantastic. Pustietatea si salbaticia sunt la ele acasa. Padurile arse (sau afectate de o boala?) dau o senzatie aparte… Hmm cu siguranta ca nu vrem sa ne stricam aici. De fapt nu vrem sa ne stricam niciunde. Doamne ajuta! Prima asezare intalnita in Alaska se numeste Chicken. Pur si simplu. Desigur ca nu departe exista si o localitate care se numeste “Eagle” Hmmm oare baietii din Eagle merg la aceeasi discoteca cu fetele din Chicken? Noi cam simtim foamea in stomac asa ca nu avem prea mult timp de astfel de ganduri adanci. Decidem sa ne oprim, in Chicken, macar pentru un pranz. Desigur, locuitorii, au profitat de numele catunului folosindu-ul in tot felul de “glumite” cu mai mult sau mai putin haz. Ca sa nu ducem ironia si mai departe, decidem totusi sa nu mancam pui in Chicken. Si nu suntem singuri la masa. Pe scaunul de langa noi avem un mic oaspete: In timp ce mancam, privim cum alti turisti nu rateaza sansa sa se foloseasca de mai sus numitele recuzite “hazlii”. Ne tragem si noi pe film insa cu recuzita care nu face apropouri rusinoase… In rest, mancam putin si scump si plecam mai departe. Destinatia clara pentru seara asta nu aveam, asa ca ajungem in Tok unde decidem ca ne oprim. Pe aici mai toate asezarile au Centre de Informare pentru turisti. Care centre de informare, culmea mai sunt si deschise si au oameni amabili angajati. Asa ca incercam si de data asta sa vedem unde putem dormi intrebadu-l pe mosulica de la “Information Center”. Nenea ne da vreo 5 campinguri si ne arata un telefon de unde putem suna la fiecare sa intrebam de preturi. Ne alegem in cele din urma ceva basic, mai ieftin si cu vedere la… aeroportul local. Noapte buna lume, multumesc pentru o zi frumoasa de vara! Toata povestea pe micadu Update-uri (mai) frecvente pe Facebook As vrea sa in primul rand sa va multumesc pentru aprecieri si suport. Si datorita voua cand ajungem seara obositi prin cine stie ce locuri mai zabovim sa sortam poze si sa incercam sa scriem cat de cat coerent cate ceva (dupa cum ati vazut nu ne iese mereu...) Apoi, astazi, 10 august e o zi speciala. Se implineste o luna de cand am plecat in aceasta calatorie. Pana la urmatoarea postare mai lunga deci, am vrea sa impartim cu voi bucuria aceasta. Noi am petrecut la cina cu o conserva de somon, primita in dar de la un rus. Buna si conserva, iar cea ce lipsa fastului din farfurie (de fapt strachina de arzator ) a fost compensat insa de privelistea, similara cu cea de mai jos. Ghetari!