bizoo_n

Baieti si fete, am pus-o. Tocmai am citit o chestiune care mi-a cam dat de gandit. Va dau link-ul, cititi, si mai departe spuneti voi. Cuiva i s-a intamplat asta, pe la vreo 135km/h.

Se pare ca nu e caz izolat. Cica in principiu numa GS-urile dinainte de 2000 sunt suspecte. Eu sunt proud owner.

Staying alive for early F650GS & Dakar owners...

Se mai discuta si aici.

sunt obraznic daca intreb cu cat?

Nu esti. O sa fiu eu in schimb, pentru ca chiar nu mai stiu exact cat, dar undeva in jurul a 500eur, si nu mai stiu daca in pretul asta intra si suportul de prins pe motoreta. Intra pe situl hepco & becker, si undeva la varianta in germana e o lista de preturi. Sau da o fuga pana la Romana. Sau suna, 0723.276.815 (nr. e de pe situl lor - moto-market.ro). Succes!

Gentute (de aluminiu) gasesti la Touratech (Zega), si exista si pentru GS. Ale mele sunt Hepco & Becker, luate de la P-ta Romana de la metrou.

Sa mor io daca as fi p(f)utut vreodata sa explic mai bine. Deci stiu ce inseamna, dar nu reuseam sa pun in cuvinte. De-aia n-am zis. Si ah, cat m-am scremut. Pentru asta, si nu numai, iti multumesc, chitzulane!

Ziua 10 - track

Si parasim frumosul Istanbul, uitandu-ne mai mult inapoi decat inainte. Pe ploaie. Mai subtireanu, dar tot apa era. La vreo 30 de km trebuie sa tragem pe dreapta ca aveam intalnire. Intalnire amoroasa cu domnul Samolapraga si a(l)colitii lui. Baietii veneau din sens invers, iar daca vreti sa vedeti incotro (inca) se indreapta, dati un click aici. Ne pozam, le zic cam ce-i asteapta pe bucata comuna de 30km a excursiilor noastre, si la revedere, ca doar n-o sa-si petreaca timpul cu mine, in loc sa bea un kebab in Istanbul.

Plecam deci spre Bulgaria. Dam tare pe autostrada, trecem peste singurele emotii din tot drumul, cauzate de un caine tembel care mi-a trimis o adrenalina-n corp de-mi iesea deja pe orificii. Ajungem in vama. Alt episod. Vad scris frumos in engleza pe un zid: “first go to passport control, then to vehicle registration, and last get the third stamp”, sau ceva de genul asta. Mai simplu de-atat n-a fost niciunde. Intru intr-o cladire, pustiu, ma duc la singurul ghiseu la care statea un om, si dupa o asteptare de cinci minute, cand ajung in fata, vamesul zice “no, first go to passport control”. Imi arata unde, ma duc, ma intorc la asta, si inapoi la passport control. Ala-mi spune sa get the third stamp. Where from? Vamesul se uita in jur ca si cum i s-a pus cea mai incuioare intrebare din cariera lui, si-mi explica cumva in limba lui sa ocolesc cladirea si acolo. Ma duc, ma nimeresc pe sensul de intrare in Turcia. Nu e bine, inapoi. Dau nas in nas cu un cuplu de olandezi care ma lumineaza: “are you looking for third stamp?”. Si ma indruma in spatele cladirii, dar ocolind pe alta parte. Acolo… un alt vames se plimba cu o puternica durere in posterior, printr-o parcare goala, cu o stampila in mana. O imagine cam beton, sincer sa fiu. Parea ca e tatal stampilelor. Parea ca orice stampila din lume ai fi intrebat a auzit de el, sau i-a trecut prin mana cel putin o data. Ma cheama la el, imi arde o stampila, si gata, ce-a fost greu a trecut. Bulgaria vecina si prietena!

Prima bariera. Vamesul imi spune sa desfac TOT si pleaca cu pasapoartele. Eu desfac tot, asta se intoarce, si-mi zice sa merg inauntru dupa pasapoarte. Intru si… pustiu. Cinci ghiseuri, la ultimul, ca-ntr-un tablou cu natura moarta, pasapoartele noastre zac pe tejghea, si peste ele, nonsalant, un memory stick. Le iau, iau si bonus-ul si ies. Vamesul ma pune sa strang tot, fara sa se fi uitat, si ma indruma spre urmatoarea cladire. A urmat un sir de vreo patru schimburi la diverse ghiseuri, da sticku, ia sticku inapoi. Inclusiv la ghiseul de rovigneta. La final, ultima bariera, ridicata. Deci teoretic trebuia sa-mi vad de drum, numai ca ma deranja stick-ul ala nenorocit in buzunar. Cum bunele maniere ma dadusera deja afara din Turcia, opresc. Si stau si privesc un vames care vorbeste la mobil, tot vreo cinci minute. Termina, vine spre mine si-mi zice s-o tai, eu ii arat stick-ul, iar el foarte surprins, il ia. Total vreo ora. Greu fu.

Continuam pana la Nesebar. Acolo reusim sa ne cazam la un hotel pustiu, la doua doamne care nu numai ca ne-au dat un apartament in locul unei camere, la acelasi pret, doar pentru ca vroiam vedere spre mare, dar au si mutat toata gradina botanica de la intrarea in hotel, ca sa aiba motoretul unde dormi. Si nu la cererea mea. Ele au insistat. Ce diferenta, cand te gandesti ca in cateva sute de kilometri spre nord de aici ospitalitatea asta dispare ca si cand cuvantul asta n-ar exista in DEX. Iesim in oras, mancam si suntem serviti iarasi ca regii, si asta fara niciun efort, nici macar financiar. Felicitam bucatarul si mergem la somn. Excursia-i cam pe gata, de maine vorbim romaneasca. O sa auzim iara in jurul nostrum cuvintele alea mishto, ce pe forumuri le zice “cuvant urat”.

Edit: Bai tovarasi, scuze, stiu, nu se face si mi-e rusine. Am incurcat oalele pe-aici, dar beau si-o bere, care desi n-ai zice, lucreaza. E a doua. Nu incercati sa veniti de la Istanbul spre Nesebar trecand pe la Nisipurile de Aur, ca nu prea se justifica. Nisipurile sunt in ziua 11, care vine si ea acu'. Am sters penibilul. Si oricum, intr-a doishpea am luat si un 3 la geografie, pe cuvant, desi aveam un frate mai mare.

Ziua 11 – track

Ne trezim si gasim o cafea la o terasa pe racoare. Dam o tura pe la suveniruri, ca mai avem ceva bani de spart. Nu-i frumos sa vii acasa de pe drumuri cu bani in buzunar, asa cred eu. Spargem ce spargem, si-i luam lui semaca o bricheta cu o motoreta pe care scrie caligrafic “futaì lighter”. Impachetam, multumim calduros minunatelor doamne de la hotel si plecam fara nici cea mai mica urma de chef spre patria mama ma-sii.

Oprim la nisipurile de taur, unde se facea plaja la greu. Mancam bine, suntem serviti excelent, aflam de la chelner ca Valentino Rossi este cel mai tare care-a existat vreodata si-l dezamagim putin ca nu avem un Suzuki sport de 1000.

Urmeaza un mic ocol spre capul Kaliakra, unde deja nu mai puteam sa vorbim prostii in romana ca eram inconjurati de-ai nostri.

Si intram in tara. Vama Veche ne intampina cu un sentiment ca de dupa bombardament. Nimeni. Ba, da’ nimeni. Nimeni biped adica. Plin de catzei plini de bune intentii. Ne cazam la Madi, unde aranjasem in prealabil, si la instalare primesc o veste de-mi vine sa-mi dau palme. Cand sa-l bag pe Doyle in curte mi se spune, “hai ca incape pe poarta, ca acum doua zile, tot cu o motocicleta, a fost si un Australian”. “Cum?!? Era cu prietena?!? Si avea asa, asa si asa?”. “Da.”. Fir-ar, era austalianul nostru de la Sofia. De cand am vazut Vama Veche parsita, goala, sedusa si abandonata ma gandeam doar la cele trei beri pe care o sa le iau de la alimentra si-o sa mi le injectez pe plaja, sub stele. Si-acum, cand aud ca cele trei ar fi putut fi treizeci, tot sub stele, dar cu niste povesti de cu siguranta nu ti-e dat sa auzi in fiecare zi…doua zile ne-au lipsit. Bun, deci iau patru beri, de-al ‘reacu. Asa facem, plus mancaricaaaaaa. Alegem o terasa, oricare, ca toate erau ale noastre acolo, si impreuna cu cateii mancam si bem. Noaptea coboara peste noi, apare Bogdan, prietenul meu care la nevoie sa mor io daca nu se cunoaste. Putza goala (numa baietii) si am parte de prima baie-n mare dupa un concediu in care cateva zile am fost in, vezi-Doamne, Grecia, mare smecherie. Nu numai noi eram la pielea goala acolo. Mai era si Vama asta, fix ca noi, cum a facut-o mama ei, cum e ea de fapt. Cum imi placea mie s-o stiu, desi n-am vazut-o niciodata asa. Nimeni, niciun om. Liniste, bere, baie, stele. Seara asta miroase foarte tare a libertate. E finalul de drum la care nici n-am visat.

Ziua 12 – acasa, niciun track, nicio poza.

Ma uit in monitor, stiu ce-am in cap, dar nu stiu cum s-o desenez in cuvinte. Nu pot sa nu ma gandesc din nou ca sunt un tip norocos. Ziua cand eu mi-am luat motocicleta e ziua cand am devenit alt om. Ca n-am facut mare branza, crede-ti-ma, stiu si eu. As fi facut. Visele mele nu stau aici doar din cauza atmosferei si a atractiei gravitationale. Lipsa unui al treilea element pe langa cele doua din scrot ma impiedica sa fac din ele ce-as vrea. Probabil ca si asta e o chestie care creste in timp, evolutie, ma rog, ceva de genul asta. Socot ca lucru mai bun de facut pe planeta asta, daca ti-a fost dat s-o locuiesti, decat s-o vezi - sa stii care-i treaba cu ograda ta, unde-i sufrageria, frigiderul si telecomanda – nu exista. Si mai e ceva. Ceva la care m-am gandit tot drumul. Poate ca daca eram in masina, domnul din Macedonia care mergea cu cei doi copii ai lui n-ar fi accelerat dupa ce l-am depasit, ca sa ma depaseasca numai pentru ca copiii sa-mi poata face cu mana, lasandu-se apoi depasit din nou. Domnul de la ghiseul pentru plata autostrazii, tot din Macedonia, nu mi-ar fi ridicat bariera facandu-mi semn sa trec mai departe, fara sa-i dau niciun ban. Vamesii greci nu mi-ar fi ridicat probabil nici ei barierele sa trec in timp ce erau in greva si nu pareau sa lase pe altcineva. Domnul din benzinarie nu mi-ar fi platit cafeaua, omul de la pompa nu mi-ar fi dat napolitane si nu mi-ar fi acoperit niciodata saua motocicletei cu un carton, sa n-o ploua. Ma indoiesc c-as fi simtit mirosul de narghilea si mirodenii la intrarea in Sultanahmet din Istanbul. Grecul ce conducea un jeep n-ar fi oprit sa dea inapoi in intersectia aia din middle of nowhere, pe ploaie, ca sa ma ajute, ratacit fiind. Si doamna care crosteta la capul Kaliakra care, dupa ce-am venit in fuga, amintindu-mi c-am lasat cheile in contact, poate nu mi-ar fi zis ca trebuia sa stau linistit, ca avea ea grija de motocicleta mea. Pe ploaia aia pentru care adjectivul “torentiala” e alint, oamenii din masini de pe autostrada spre Thessaloniki nu mi-ar fi zambit niciodata. As fi trecut fara sa opresc prin frumusetea aia de trecatoare, tot in Grecia, sa beau ceva cald, orice, pentru ca sunt ud si ma cäc pe mine de frig. N-as fi urlat niciodata de fericire in casca atunci cand am iesit din norul ala rece, la soare.... Cu siguranta n-as fi ajuns unde-am ajuns.

Multumesc c-ati venit cu mine.

Ride safe, stay true.

Da, le-am vazut si pe cele 2 Brothers, sunt faine, insa eu as vrea totusi o toba care sa pastreze optica originala. Din cat am citit, din astea nu fac decat Remus sau Sebring. In plus, as vrea sa aiba si catalizator.

 

Un raspuns, o experienta de la cineva care sa aiba toba aftermarket, totusi?

 

Chiar nu are nimeni, nimeni?

Eu am Sebring, fara catalizator. Mare smecherie in plus nu fac. Imi place la dansele ca au un sunet putin mai tare decat originalul, dar in nici un caz d-ala de porc.

E bine, ganditul pe balcon cu bere pot spune ca e primul pas. Gandeste-te, dar nu mult. Cu timpul stam cam prost.

@Semaca: ba tie felicitari chitzulane! Si Blanoasei, of cors. Carpeta e acolo si ne asteapta s-o rapim. Ceea ce, intr-o buna zi... nu stim, vedem.

Apropo, ia fi atent:

Ziua 8 si 9 - track

Dimineata in Alexandroupoli, excitatie mare, si ca niciodata – soare, in toata splendoarea lui. Azi ajungem la Istanbul, ah. Nu o lungim mult, pentru ca pentru mine cel putin, asta era climax-ul acestei plimbarici. Cuvantul de ordine a drumului a fost vant si, ma rog, la destinatie ploaie.

In vama greco-turca cred ca am stat in jur de doua ore, c-am avut bafta sa avem in fatza un autocar cu neo-zeelandezi. La primul ghiseu tinem coada pe loc ceva vreme, ocupati cu un dialog s.f. cu vamesul care mi-a spus ceva din care eu am inteles un cuvant care parea a fi “pay”.

- I have to pay?

- Pay?

- Yes, do I have to pay?

- Why pay?

- I don’t know. Did you say that I have to pay?

- Why do you wanna pay?

- I don’t know. Do I have to?

- Pay?

- Yes, pay. You said I have to pay?

- Why do you tell me that I told you to pay?

- Ok, maybe I got it wrong. Do I have to pay anything here?

- Pay?

- Yes.

- PAY?!?

- Yes, do I have to pay?

- What do you want to pay?

- Ok, it’s not funny. Did you say that I have to pay?

- Don’t say I told you that you have to pay!

- I never said that. I’m asking if you said that.

- To pay?

- Yes, did you say I have to pay, or I got it wrong?

- I don’t say you have to pay. Why do you want to pay?

- I don’t want to pay.

- You want to pay me? You say I told you to pay? Why?

Am luat pasapoartele fara sa inteleg absolut nimic si am plecat mai departe, la stat la coada o ora, pentru viza. A, si-am fost servit cu bomboane de nenea de la ghiseu. Si gata, wellcome to Turkey! N-apucam sa mergem doi kilometri cand doi pustani pe marginea cealalta a drumului langa un moped facut puzzle ne fac semne disperate sa oprim. Trag pe dreapta, vin baietii la mine si inteleg cu greu ca au nevoie de o surubelnita. Caut surubelnita si trec drumul cu ei, ii ajut si eu sa stranga nu-stiu-ce surub pe nu-stiu-ce piesa, timp in care m-au bombardat cu intrebari in turca la greu. N-am priceput nimic, i-am intrebat daca-i mai pot ajuta cu ceva, au zis ca nu, si-am plecat. Pe drum are loc reintalnirea cu ploaia, pe care n-o mai vazusem de-o zi. Inlacrimati ne impreunam, 'rar-a-naibii de revedere. Si-ajungem in Istanbul. Fara GPS as fi fost putin mort, sau cel putin lesinat. Autostrada cu patru benzi pe sens, din care se ramifica miliarde de artere, se merge total haotic, semnalizarea nu exista, viteza de manevra este 100km/h, bara la bara, iar prioritatea este de gabarit. Scapam intr-un final de motogp-ul asta de oras si avem in fata frumosul cartier Sultanahmet. GPS-ul spune ca inainte, indicatorul zice ca accesul interzis. Aleg sa cred GPS-ul, si in sfarsit, 50km/h, 40, 30, usor, pentru ca ce se intampla in jurul nostru e un adevarat spectacol. Aglomeratie, culoare si mai ales miros. Deschidem viziere, aerisiri, si tragem direct in piept parfumul Orientului, prima data in viata. Ajungem in final la hostelul la care tineam sa stam, o sa spun mai tarziu de ce. Omul binevoitor ne da vestea proasta, ca nu are camera dubla libera, doar dormitoare de 6 si 8. N-am in general probleme cu dormitul oriunde si cu oricine (oricine asta e cu dus-intors, ma rog), dar in deplasarile cu motocicleta am prostul obicei de a-mi imputi bocancii cu arome care fac pana si Orientul sa paleasca. De-asta tineam la o camera dubla. Omul ma trimite la vreo trei alte hosteluri, imi explica ca aia o sa-mi ceara un pret, dar eu sa le zic ca el m-a trimis, si-atunci sa mi se aplice pretul celalalt. Zis si facut, camere duble ioc. Ma intorc, fara sa-mi fac probleme, pentru ca partea asta de Istanbul colcaie de locuri de dormit. Prietenul de mai devreme imi spune: “I could help you with a place to sleep, but I don’t know if you’ll like it”. “Where?” “In my office”. Uraaa… o canapea de doua personae, la fix, cu seif, casa de marcat si imprimanta. Am bagat cizmele in pungi sa nu se usuce banii in seif si iesim la plimbare.

Istanbul-ul nu se poate povesti in cuvinte. Trebuie sa mergi acolo, ca sa vezi, auzi, mirosi si... vai de capu’ nostru – sa mananci. Si sa cumperi, uitasem, sa te targuiesti, ah. Nici n-ajungem bine la Blue Mosque ca un domn parca desprins din filmele cu colonisti, cu palarie, mustata si baston ne explica unde e intratrea, dupa care foarte, foarte elegant ne explica cum ca daca avem la noi ceva marunt, ne poate povesti toata istoria moscheii. Am refuzat sper eu la fel de elegant si-am continuat alergarea. Dupa vizitarea moscheii, iesim afara si (am vazut citatul asta odata la OTV) – soc si groaza! Un parc, pe ale carui laturi zeci de chioscuri: kebabarii, chiftelarii, dulciularii, gogoserii, sugiukarii, etc-rii. Daca Isanbulul nu se poate povesti in cuvinte, ei bine, pentru partea aia de oras si pentru ce senzatii ii trec unui bizoo_n prin inima si cap, nu s-au inventat cuvintele. Nasul pe care-l am de ceva ani n-a fost supus la asemenea intensitati niciodata. Daca ajungeti pe-acolo si vedeti o dara de bale de-alungul locurilor unde oamenii aia vand mancare, sa stiti ca-i a mea. Eu nu ma omor dupa mancare, in general. Treaba e ca nu mancasem nimic in ziua aia, si asta dadea o greutate aparte privelistii olfactive, care oricum era naucitoare. Dupa doua ture de slalom printre arome cadem in plasa unui vanzator din cei multi care trag de tine in toate partile si intram inauntru. “Inauntru” asta era un sir de masute si scaunele cat vedeai cu ochii. Luam loc, omul ne intreaba ce vrem, tot el ne da raspunsul, pentru ca nu intelegeam nimic, dar era clar ca orice ne aduce va fi sarbatoare. Si asteptam. Si asteptam. Si asteptam. Doua minute, trei, cinci, zece, cinspe – nimic. Cam neasteptat pentru cat au tras de noi sa alegem locatia lor. Nu ne baga nimeni in seama. Ma uit in jur, desi era un loc de mancat, nimeni nu mananca, dar nici nu pare sa aiba vreo problema. Douazeci de minute – nimic. Langa noi e asezat un cuplu, si stam cumva umar la umar la masutele alea. Dupa inca vreo cinci minute, ceva ciudat se petrece. Toti oamenii de la gheretele cu mancare incep sa aduca ciorbe, multe ciorbe, pentru toata lumea. Mi se aseaza o ciorba in fata, ma uit in jur, nimeni nu mananca. Deja incepeam sa inghit in sec cu o frecventa de forja. Zic “daca gust si eu un varf de lingura, nu s-o face gaura-n cer” si gust. Nasol. Era gustul de care-mi era frica. Supapele s-au deschis instant si am simtit ca daca nu mananc in momentul ala, ma imbolnavesc de pofta. Si incep, Daisy si ea, ca-i si ea om. Ciudat, nimeni nu se uita urat la noi. Ajung la jumatea castronului, cand de la megafoanele moscheii Aya Sofia, ca “din cer” se aude... o rugaciune. Ce bou sunt... Ma opresc din mancat, las castronul jos. E Maghrib... suntem in mijlocul Ramadanului. Nu se mananca pana la apus. Cat de bou pot sa fiu... Sunt fix ALA, sunt un turist, turistul. Ala din manuale, cu aparat foto & stuff. Nimic din ce era in jur nu m-a facut sa ma simt asa, nicio privire pe sub sprancene, nimic. Da’ asa ma simt. Start! Se mananca aici ca-ntr-o imensa masina de mancat. Sa va mai zic de gust? Toata lumea baga-n ea si totul e pe fast-forward si noi cot la cot, la propriu, cu ei. Terminam ciorba, si pe nerasuflate castronul dispare facand loc unui kebab. Il devoram si pe-asta, vine omul cu nota, sta langa noi sa platim, si eject, ca tre’ sa facem loc la masa pentru fomistii urmatori, care asteapta afara. Iesim si-o luam la pas, mai ocolit, catre hostel. Maine trebuie sa tocim talpile pe-aici, ca poimaine plecam. Primim cu bucurie vestea ca hostelul are la mansarda un bar unde putem abuza de bere. Am abuzat vartos de una, ca eram rupti.

Somn si buna dimineata! Cafea turceasca la o terasa, un mic dejun, si da-i la pas. Ia sa mergem noi dupa sagetile astea de scrie pe ele ”Grand Bazaar”. Bai tata, vai de curu nostru, maaaaama ce-i aici! Cat de ta-re!!! Mii de oameni, zeci de stradute, toate marfurile din lume. Fierbe! Ne calcam in picioare, mergem cu multimea, nici macar nu stim unde, ca oriunde ai apuca, tot aia e. Inaintam cu un zambet mega-tamp pe fata. Auzim stanga-dreapta “pardon”, deci e ca acasa, la Obor. Ca idee, insa nimic nu se compara. E alta planeta aici. Nu am senzatia ca tre’ sa tin mainile pe buzunare si nici n-o fac, nu ca asta ar fi diferenta. Intr-o pauza de publicitate dam intr-o strada cam goala unde un domn isi canta singur dintr-un fel de bouzouki. Opreste alt domn, ii spune s-o “bage pe aia” si canta impreuna. Opresc niste pustani, fac cheta si-i baga niste bani in buzunar. Le urmez exemplul. Nu pentru ca omul cersea, pentru ca nu asta facea, ci pentru ca am platit biletul pentru un spectacol minunat. Hrana pentru suflet costa si ea. Intram inapoi la baia de popor, mai inotam un pic si iesim, ca oricum nu stim unde suntem si se lasa seara. Si ne prinde ora sapte pe strazi. Suntem martori la ceva ce n-am vazut niciodata. Auzim vocea in megafoane si... start! De fapt stop. Vedem atunci ce nu apucasem sa vedem cu o zi inainte, pentru ca eram inauntru. Din momentul ala, inafara de turisti, nimeni nu prea mai merge pe strada. Toata suflarea... mananca. Oamenii stau pe jos, pe banca, pe bordura, pe iarba si mananca. De la sofer de taxi si vanzator de covoare, politist moto si chelner de restaurant. E o priveliste de absolut neinchipuit! Iara zambetul tamp ne insoteste pe strazi, printre “mese”. Se lasa noaptea. Mergem si noi la odihna, cu un pit-stop de bere si, surpriza de la hostel, belly-dancing. Of, maine suntem in Bulgaria. Noapte buna, ce pofta de visat mi-ai facut. Ce frumos esti tu, bai Istanbulule! Multumesc.

Chitzulane, merci!

@semaca: am folosit un aparat de sudura, cu 2.8 pe scurt

@gaxel: cu "interlingvismul" stiu si eu cum e. Cel mai placut e atunci cand te lovesti de bariera asta, cum spuneai si tu, si incepi sa vorbesti in romana. Eu tipului din benzinarie, razand, dupa cateva incercari de dialog esuate pana si la capitolul semne, ajunsesem sa-i declar in dulcele grai matern "Dom'le, sa mor daca inteleg ceva din ce tot incerci sa spui tu acolo. Jur. Apreciez ca incerci da' nu pricep absolut nimic."

@remu1: nu mi-e greu sa te cred. Multi mi-au spus acelasi lucru. Doar ca na, sunt situatii si situatii. La noi, probabil ploaia, frigul, hotelul ala minunat, galagia de nu ne-a lasat sa dormim, toate astea au contribuit la spalarea putinii. Imi pare rau, la cat de frumos a fost peste tot, ma indoiesc ca aici era altfel. Dar de data asta... n-a fost sa fie.

Ziua 7 - track

Dimineata in Kavala, ploaia nu mai era de gasit. Dupa costumarea zilnica, coboram la motoret si constatam ca pentru a treia noapte consecutiva Doyle n-a dormit singur. Amprente pisicesti colorau saua din nou. Nici nu vreau sa ma gandesc ce e in sufletul unei pisici care trece intr-o noapte de septembrie tarziu, pe ploaie, pe langa o motocicleta care calda fiind are si o husa peste ea sa tina caldura, toate astea combinate cu binecunoscutul confort al seii marca BMW. Directia Alexadroupoli, forja. Pe autostrada a trebuit sa ne tinem bine de ghidon. Am avut parte de niste vanturi pe cinste. Nu, din pacate fasolea lu’ mama era prea departe sa aiba vreun efect. E vorba chiar de vanturi d-alea natur, de bat. De la stanga la drepta, in cazul respectiv, vanturi care s-au lasat chiar cu o minifebra musculara la gat. Si dupa ceva vreme insotite de - deja nici nu mai e greu de ghicit – ploaieee!!! Ajungem la destinatie, si dupa invarteala de rigoare in cautarea, respectiv gasirea unui acoperis pentru somn, iesim sa vedem care-i treaba cu Alexandrion(oupoli) asta. Treaba era bine, cam racorel, dar am facut un pipi in port. Am mancat pentru ultima data tzatziki original si-am dat niste talpi pe plaja, printre pescari. Am gasit niste scoici, dintre care una de catalog, d-aia mishto, rod al muncii naturii, d-aia cu pedigree si parinti campioni. Saraca de ea era inca locuita de batranul melc, drept pentru care am recurs la eliberarea ei in valuri. Gest rasplatit de Doamne-Doamne, dupa cam un minut, cu un curcubeu grecesc de toata frumusetea. Ajunsi la hotel, singurul incident notabil a fost ca a trebuit sa deschidem usa zgaltzaita de cineva foarte hotarat in miez de noapte, care gresise camera. A, si aerul care ar fi fost conditionat si cald, cu o singura conditie – sa mearga. Ceea ce, cruda soarta, n-a fost cazul.

Ziua 5 - track

In a cincea zi am purces, cum spuneam, odata cu inceputul ploii, spre minunatul Thessaloniki despre care auzisem numai de bine. Desi probabil singura zi fara fotografii, pot spune ca a fost una din cele mai frumoase din tot drumul. Traseul ales era unul sinuos, de-alungul caruia atractia principala ar fi trebuit sa fie muntele Olimp, prin stanga caruia treceam. Am vazut doar nori, ma rog, cat puteam sa vedem prin vizorul aburit. Nori gri, grei, care se cam pishau pe noi cu daruire. La un moment dat, pe drumul ala pustiu, unde am intalnit vreo doua masini in 100km, Doyle hotaraste sa aprinda becul de rezerva la benzina. Eu il inteleg si aprob, si trag pe stanga, in prima benzinarie din pustiul ala umed. In benzinarie vreo doi oameni stateau la o masa, si o masina se odihnea in dreptul pompei. Facem plinul si decidem toti trei ca-i timpul sa bagam ceva cald la interior, sub forma unei cafele. Ne asezam la o masa, si comandam prin dulcele limbaj al semnelor. Doua cafele grecesti si un suc. Benzinarul sef cu burta si mustata ne serveste prompt. Nu apuc sa ma asez la masa, cand unul din cei doi vine la mine, imi explica ceva in greaca, arata catre masa, si se bate cu palma pe piept. Il cheama pe el patron si scoate portofelul si plateste tot. Plateste si... pleaca. Noi ramanem cu privirea pierduta. Strig dupa el “Mister! Mister!”. Imi face semn cu mana, fara sa se intoarca, cum ca totul e ok, se suie in masina si dispare. Benzinarul vine si el cu o farfurie cu napolitane, si o aseaza pe masa, din partea casei. Se aseaza si el langa noi si urmeaza o tacere intrerupta de o scena repetata de cateva ori. El ma intreba ceva in greaca, eu spuneam ca nu inteleg, si iara se asternea tacerea. Dupa care iar intrebare, iara nu intelg si tot asa. Am tinut-o intr-o liniste cu spasme vreo 10 minute. Pana cand, in benzinarie, out of the blue, trage o masina care, desi credeam ca nu ma mai poate surprinde nimic, nu avea sofer. Era doar un domn in dreapta care dormea de rupea scaunul. Portiera soferului se deschide si... coboara un copil care nu cred ca-mi ajungea pana la sold. Singura reactie pe care-am putut-o avea, stapanindu-mi rasul, a fost sa-i spun lui Daisy ca pe-aici va trebui sa o lasam mai moale cu forja, ca uite, nu stii peste cine dai, si sa nu dai la propriu. Asta micu coboara, are un scurt dialog cu benzinaru,l se suie in masina si dispare ca si cum n-ar fi fost. Il intreb pe om, aratand spre drum “Police?” la care el imi raspunde linistitor “No, no police.” Dupa care tine sa ma linisteasca mai mult, explicandu-mi prin semne ca baiatul are 12 ani si conduce de la 10, deci e totul ok. Cam asa a fost in benzinaria din pustiu. Cat am baut noi cafea in zona crepusculara a venit toamna, cu toate culorile ei. N-am vazut Olimp, cum spuneam, dar nici ochii n-au suferit de nevazut. Ne apropiem vertiginos de Thessaloniki si veriginoasa si ploaia incepe sa fie. Treaba se impute atat de rau incat la vreo cativa kilometri de tinta nu mai vedeam absolut nimic. Erau ceva constelatii de stele rosii, banuiesc ca stopuri de masini. Am recunoscut carul mare si ceva ce samana cu lebadoii de la Ohrid. Intram in oras. Bezna si ploaie. Scuteristii si motociclistii merg ca bezmeticii, si noi cu frica sa nu lasam vreo victima in urma. Thessaloniki asta e enorm. Si enorm cat e, parca tot in centru esti, oriunde ai fi. Am mers total haotic cautand un hotel/hostel/motel/costel cu parcare cam vreo ora jumate. Prin ploaie, sa nu uit. Sun fratele acasa – ba, uita-te si tu pe net si zi-mi si mie o adresa de hostel. Primesc adresa, ajung acolo. Pixu’, vreo 5 hoteluri la un loc, pe un mega-bulevard. Intru la unu de vreo 14 stele cred, lasand o dara de apa si noroi in urma, imi spune ala ca e vreo 100 de eur, si urmand dara, gasesc usa spre iesire. Mai trecem 40 de intersectii si vedem hotel, mai obscur asa, si langa el, minune, parking. Intru, atmosfera de hotel de ciocaneala de-o noapte asa cum numa la stiri am vazut. 40 eur plus 5 euro parcarea, care nu-i a hotelului, dar nenea are cheia. Bag pe Doyle in parcare, pun lantu, trag husa, si mergem sa ne schimbam. Aici conform micului plan ar fi trebuit sa stam doua zile. Decoram camera cu ciorapi, pantaloni, geci, costume de ploaie si o taiem spre ceva de mancat. Gasim o carciuma unde mancam regeste, pe un fond de muzica de petrecere, de la o masa vecina, unde mai multi barbati incingeau o fecioreasca cu muzica live. Cald si frumos. Ok, gata, dormim, ne trezim in zgomotul metropolei, decidem de comun acord ca planul initial sucks, ne echipam si-o taiem prin ploaie to-ren-tia-la oriunde numai in Thessaloniki nu. Si bine facem.

Pentru ca ajungem in Kavala, fara ploaieeeeeee, manca-l-ar tata pe el de oras frumos! In Ziua 6 (track). Gasim in inima centrului istoric dupa ce intrebam un om, o camera draguta foc, cu 30 eur. Si iesim la plimbare. Mancam peste, bem beri, urcam pana la cetatea de deasupra orasului, ne cocotam pe ziduri. Ajungem cumva si la niste scari ce coborau in mare, unde scria ca nu prea ai voie sa mergi, dar mergem, ne minunam de frumos, mai bagam niste beri si mergem la nani. A, si vedem un super film cu karate printre gene, ca sa visam frumos.

Mai oameni buni, terminati cu prostiile, zau. Fiecare cu ce si cum il doare, treaba lui. Chiar nu e cazul.

Ziceam c-am stat in Ohrid doua zile. Prin urmare next is…

Ziua 4 - Track

In ultima seara la Ohrid, bunul domn gazda a venit cu o veste minunata. Spunea ca toate jurnalele de stiri se deschid cu stirea ca granitele cu Grecia sunt inchise, vamesii fiind in greva generala. Am zis ca mergem inainte, conform planului, si vedem la fata locului. Sun un prieten acasa, il rog sa verifice, si-mi spune ca doar transporturile sunt oprite. Perfect, la revedere Ohrid frumos! Ajungem in vama. Prima imagine nu prea promitatoare. Coada de masinute, nimeni in ele. Le ocolesc, merg pana la bariera. Acolo, batea vantul, paienjenii isi teseau panze. Ma dau jos, cu pasapoartele in mana si incep sa ma plimb pe-acolo. Vine unu’ la mine: “Romania?”. Da, normal. Si-mi arata catre un altul. Ala vine la mine, imi face semn sa mergem la motocicleta, fara sa-mi ia pasapoartele. Acolo imi explica: “Border closed. Strike!”. Eu zic “and where am I going to sleep, here?” aratand spre asfaltul de sub motocicleta. El: “no, over there, there’s a motel”. La care Daisy, din infofolirea ei, cu cea mai pisiceasca, plouata si infrigurata voce – “BUT IT’S VERY COOOOOLD!!!”. Rezultatul a fost ca omul ne-a ridicat bariera, pe urmatoarea ne-a zis s-o ocolim, si iata-ne in sunny Greece, pe ‘reacu. Dupa cativa kilometri am intrat intr-un nor in care a trebuit sa mergem cu 30km/h. Nu vedeam la cinci metri in fata, iar viziera nu puteam s-o tin nici macar intre-deschisa din motive de abureala ce aveam in mine.

Ajungem intr-un varf de deal asa, intreb in spate “oprim la restaurantul asta?”. Aud un “care restaurant?” intr-adevar, am mai inaintat doi metri si restaurantul pe care-l vazusem disparuse in ceata. Ma intorc, bem eu o cafea si Daisy o ciocolata calda cam cat o farfurie de ciorba, salutam doi Saint-Bernardzi in elementul lor si pe drum din nou.

Dupa cativa alti kilometri minune, bai tata, da’ minune. Iesim din nor. O iesire ca o catapultare asa, instant. Soare d’ala grecesc de la mama lui, de toata frumusetea. Curbe stanga dreapta, sus jos, maaaaaamaaa, mama ce frumooooos – Meteora.

Meteora e sus, in cer. Pe pamant e Kalambaka. Acolo am cautat si noi loc dormit, am gasit, si-am rupt-o la fuga spre cerul de ziceam mai sus. Ma gandeam eu, daca manastirile stau cocotate acolo, pe piscurile alea, cum sa ajungi altfel la ele decat pe picioruse. Si da-i la pas, ca e ora 5 dupa-masa si acus-acus ne prinde bezna pe carare. Gasim indicator “meteora – footpath” si urcam. Scuipam plamani, impreuna cu un caine kalambakez care credincios ne urmeaza si apara. Ajungem undeva sus de tot gafaind cand, delicat ca o floare, la 50 de metri mai sus de noi, trece agale un, exact, autocar. Stupoare, si o injuratura mica. Mai urcam sa vedem ce cauta autocarul ala acolo unde in mintea noastra se ajungea numai la pas, vedem un drum cu asfalt ca-n palma si ne intoarcem inapoi, hotarati ca a doua zi dimineata sa radem de aia care urca pe poteca din saua motocicletei. Zis si facut. Ce-nseamna tehnologia asta. Am vizitat manastiri frumoase, pline de romani probabil frumosi si ei. O singura intrebare ma bantuia, daca la sfarsit de septembrie e atat de agolmerat, cum o fi aici in iulie? Sper sa nu aflu niciodata. Plecarea noastra spre mai departe a coincis, binenteles, cu inceputul ploii.

Ziua 2

Dupa cafeaua de la Sofia da-i bataie spre Ohrid, Macedonia. Ajungem la granita, unde asteptam pret de vreo 20 de minute dupa domnul timid cu masina din fata mea, care avea o jena sa dea doi metri mai in fata pana la ghiseul vamesului, si din cauza si-mai-timidului vames care refuza sa-l cheme. Situatia s-a rezolvat cand domnul din spatele meu s-a dat jos si l-a rugat pe primul timid sa aiba curaj, ca va fi bine. Trecem granita cu brio si ne indreptam spre capitala Skopje. Un fel de autostrada ale carei reguli le-am cam incalcat cand am trecut printre separatoarele alea de sensuri, pe o trecere de pietoni, ca vazusem pe partea ailalta o benzinarie mai de Doamne-ajuta. La manevra inversa n-a mai fost asa usor, pt. ca fix acolo era parcata o masina de politie. Rezultat – ocol de 25km, numa’ bun de adaugat la cei vreo 400 pe care-i aveam de mers in ziua aia prin frig. A urmat un drumeag muntos, cu un frig, bai da’ un friiiiig... si totul gri. Am oprit la un moment dat sa ardem un ceai fierbinte la o carciuma la doi metri sub nori. In prag era un catel care tremura, si nu cred eu ca tremura la emotia vederii romanilor. Cu iluzia ca ne-am incalzit, usor-usor, apare si lacul Ohrid, pe malul caruia statea si astepta de ceva secole orasul cu acelasi nume. Nici nu ajungem la primul semafor cand un domn bicilist isi ofera serviciile de cazare. “Is it far?”. “Five-minute walk to the lake”. “Hm”, in mintea mea. “I have a garage for the motorcycle”. “OK, let’s go!”. Nenea a lovit unde probabil stia ca doare. Ne-am cazat, jos palaria, o gazda excelenta. Notati: Lazo Nikodinoski – Ul. Lazo Trposki No. 14, 6000 – Ohrid, jewelofmacedonia[at]gmail.com. Ne-a explicat ce si cum e de vazut si, prin noaptea care se lasase, plecam spre lac.

Aici aveam sa stam doua zile, drept pentru care am parcat intr-o frumusete de carciuma, unde am ras doua beri si am mancat regeste, cu dosul lipit de un semineu. Instalatie care ne-a bantuit visele pentru ca noaptea asta tot in frig aveam sa dormim. Buna dimineata, Ohrid! Baga-mi-as, cat de frumos e, acum ca se vede. Am dat la talpa cat a fost ziulica de lunga. Mai intai pe, faleza, cred ca asa se cheama aia.

De-acolo, ca maimutele, ne-am cocotat in varful cetatii lui Samuil, de unde nu prea se vedea unde incepe cerul si se termina lacul.

Inapoi la lac, la fugarit lebadoi, care-ai'reacu' nu stateau la pozat decat dupa ce dovedeai ca i-ai alergat juma' de ora in jurul lacului. Am trecut testul si ne-am imprietenit, atat de tare incat mai pe seara, la a doua intalnire am fost si muscat de maneca de catre insusi cel mai rau dintre lebadoi.

Am mai baut un vin pe tersa unui restaurant, in ploaie, de unde vedeam asta:

Era o zi frumoasa de vara. Soarele imi dezmierda buclele aurite si-mi descretea fruntea. Eu ma cacam pe mine de cald si storceam geaca de transpiratie, blestemand incalzirea globala. Asta era anul trecut, pe malurile Adriaticii. Si era atat de cald incat mi-am jurat ca niciodata nu mai plec cu motoreta in concediu in iulie. Am zis ca mai bine sa ma ninga decat sa mai trec prin ce-am trecut. Si na, toamna lui 2008, 20 Septembrie, dimineata. Dupa niste ultime zile de alergat, stres si nesomn, nestiind in urma cu doua zile nici macar in ce directie o apucam, eu si Daisy il incarcam pe Doylica cu desagi. Asta tacea si indura. Eu nici in ziua de azi nu stiu daca am luat tot, la cat de haotic a fost startul. Am uns lantul, facut cruce, Doamne-ajuta, pus manusile si... pa!

Ziua 1

Pan' la Sofia, Bulgaria, nu-i asa mare smecherie. Mergi, mergi si iara mergi. Singura chestie e ca toropeala aia de-o injuram vara trecuta incepea sa-si faca simtita absenta pe masura ce nivelul benzinei din rezervor scadea. Imi dadeam seama de asta dupa Daisy, care la fiecare oprire mai punea cate ceva pe ea. A tot pus, pana la costumul de ploaie, desi nu ploua. Soferii bulgari isi fac datoria si semnaleaza tot ce-i radar pe traseu, noi incetinim, intram prin tunele, prin munti, Sofia apare si ea la orizont, cu o mare chestie gri deasupra ei, aducatoare de vesti proaste. Ploaie. Bine c-am ajuns. Ne intalnim cu dl. Stoyan, un prieten, care se ocupase de tot ce-aveam noi nevoie si putin mai mult. Ne cazam in camera dubla la hostel cu parcare (platita) in spate. Din start, din motive de lafaiala si de oarecum grade putine, am lasat cortul acasa de data asta. Mie-mi place sa-mi caut cazare dupa unde-i place calului sa doarma. Adica unde e parcare, sau daca nu, macar cat de cat safe. Aici, la Sofia, aveam parcarea asta unde dimineata cand am vrut sa trezesc bidiviul n-am prea putut intra din cauza a doi Rottweileri care inca nu luasera micul dejun si afisau zambete nu chiar prietenoase. In fine, asta era a doua zi. Ajunsi acolo am luat orasul la pas, mai in fuga asa, ca se lasa intunericul si ne astepta si o bauta la o carciuma. La un moment dat, un baiat cu o motoreta trecuta prin multe studia un ghid cu Europa pe marginea trotuarului. “Can we help?” Omul cauta un loc de dormit. I-am spus unde suntem noi cazati si ca ar fi mishto sa ne vedem mai tarziu. Ma intreaba, “where are you coming from?”. Eu zic Romanica si el “Hm, close”. Eu – da tu? El – “Hm, Australia.” Moment de panica mica. Tanarul domn si prietena lui erau in drum spre Marea Britanie, de unde, daca reuseau sa se angajeze si sa stranga destul, urmau sa plece spre Africa. La Sofia cu imaginile mai slab, ca era doar incalzirea. M-am incalzit destul cat sa-mi dau (din nou) seama ca Bucurestiul asta saracul, mandra capitala europeana, nu prea are el nimic. Am vazut frumoasa catedrala Alexander Nevsky, un restaurant suspendat, stradute cu terase, tramvaie pe stradutele astea. Australianul n-a aparut. N-a pierdut nimic, pentru ca la hostel noaptea fu bocna. Am baut o cafea la o cafenea cu muzica frumoasa, a doua zi. Ne-a placut la Sofia.

Ziua doi vine si ea acush-acush.

io n-am patit

Salutare la toata lumea!

277 de pagini nu prea am timp acum sa rasfoiesc, si sunt sigur ca s-a mai discutat chestia asta pe undeva.

Aveti idee de unde pot lua (cat mai repede) un cablu de ambreiaj pentru Virago de 250? Sa nu ma trimiteti la Yamaha Otopeni, ca aia, alta data cand a fost nevoie mi-au dat unu' care, de ce nu ma mir, nu se potrivea.

Merci!

Samo, esti blana!

Baga-mi-as. E napasta cea mai mare care poate lovi un grup de cel putin doi la drumuri d-astea, dupa parerea mea. Si e o napsta care pe cate e de mare, pe atat de usor loveste. Nu-i nimic pana la urma. E mai bine asa pentru toti. Hai acasa, timp de tras concluzii gasesti aici. Nu-ti bate capul acolo. Sa nu ma intelegi gresit, dar mie unu' tare mi-ar placea sa fiu singur pe-acolo pe unde esti tu acum.

hai să vă zic fază tare...

 

niÂşte ulei Âşi-a făcut loc la mine Âşi iese prin senzorul de presiune ulei...cel care e montat deasupra locaÂşului filtrului de ulei. Âşi dăi pornire, plecare iar la primul stop...fum faze dastea...când să mă uit după flăcări, cu p..a în gură, dă-i înjurături...mă rog...văd căciulița aia din capul senzorului uleioasă Âşi când o strâng cu degetele, sare uleiul din ea Âşi curge aÂşa în poziție de stat pe cric...direct pe țava de eÂşapament.

ce dreq o mai fi Âşi asta?

 

să-l schimb sau să mă resemnez?

 

Categoric ai bagat prea mult ulei in motor, incearca sa mai scoti din el si verifica si senzorul daca mai ie prins bine, sa vezi daca mai ai scurgeri apoi.

Categoric NU ai bagat prea mult ulei in motor. Am scos si eu fum prin trafic de am bagat soferii in sperieti. Senzorul de presiune ulei e problema stiuta la modelele mai vechi. Te duci la Bavaria si-ti comanzi un Oil Presure Sensor, care vei vedea ca nu e deloc ca asta de-l ai acum. E unul mai nou, cotit. Si problem solved.

De fapt, despre ce discutam aici?

Foarte frumos. A trecut si la mine o ora. La mai mare!

Orice jucarie GPS poate inregistra un track, din cate stiu eu. Le salvezi, le incarci in Google Earth si arati la nepoti ce nebunii faceai in tinerete.

Si ce-ai "desenat" pana acum? Ca mie-mi ies numai metafore, nimic clar.

BMW Motorrad e pe cale sa ne puna sa ne luam jucariile si sa ne jucam de-a desenatul pe planeta. O idee banala, dar pe care se pare ca n-a mai avut-o nimeni pana acum. Cel putin eu nu am mai vazut-o. Nu ma mai intind la vorba. O sa intelegti mult mai mult daca va uitati la oricare din cele patru filmulete ale campaniei asteia.

Cei mai creativi dintre noi vor putea posta dupa 25 Iulie 2008 aici: http://gps.bmw-motorrad.com

Frumos. Eu unul prin drumurile mele n-am trecut decat pe la manastirea Colilia, in Dobrogea. Am ajuns acolo dupa ce-am citit topicul asta al lui samolapraga. Biserica parasita era parte dintr-un fost sat de nemti, din care doar ea a ramas in picioare, fara acoperis. Baietii astia au sters-o prin 1960 si tot ce era casa s-a furat pana la ultima caramida. De biserica nu prea s-a atins nimeni, imi spuneau localnicii, din cauza blestemelor. Am auzit o lista interminabila cu aia care-au furat acoperisu' si-au murit toti arsi de vii la cateva zile dupa, unu' care furase clopotu' si i-a murit calu' cand sa plece spre casa cu prada. A fost o vreme grajd, timp in care podeaua a urcat, din cauza balegarului depus, cam pana la jumatatea peretilor. Acum e manastire, stau acolo 4 maicute, cel putin 4 erau cand am fost eu, acum vreo 3 ani cred. Ma pot mandri ca sunt unul dintre ultimii care a vazut biserica asta fara acoperis, asa cum imi place mie sa cred ca era mai frumoasa. M-a spart pentru ca e o adevarata poveste numai sa ajungi la ea, iar odata ajuns, 360 de grade in jur nu vezi nici macar un stalp de curent, nimic. E camp, pana la orizont, si atat. Si mai e interesant cum se vad urmele fostului sat din Google Earth, cu strazi, etc.

44"36'14.06"N 28"24'45.16"E (pt google earth)