mrwwwhite

Bine te am gasit! Multumim!!! pina la carte poate faci o tura pina n Bucale la expozitie pe la sfarsitul lu septembrie. Cartea si autografele sunt notate in agenda Multumim! Ma bucur ca sunt atat de multi care ne au urmarit. Si pentru noi e ciudat sa ne opreasca lumea la stop si sa ne felicite dar incepe sa intre in obisnuinta Reveneam de pe Transfagarasan unde ne am intalnit cu Alper, prietenul nostru neamt cu care am calatorit prin Congo. Pregatim cateva posturi din Romania pentru cei ce ne urmaresc "de peste hotare"... Transafagarasan, Transalpina etc. Episodul Transalpina inca nu l am "filmat" asa ca poate in vro saptamana doua organizam ceva... poate mai e lume care vrea sa ne salute si mai bine s o facem intr un cadru mai interesant

Felicitari pentru calatorie! Asteptam toate detaliile

Multumim! Planuri sunt multe iar pentru inceput pregatim o expozitie; revenim cu detalii in curand. Pina atunci sa ajungem si cu povestea in Romania. Minunata anormalitate Turcia 28 - 30/07 Pe la jumatatea diminetii celei de-a patra zi de cand suisem la bordul navei, nu mai eram singuri pe mare. Mediterana parea neschimbata, dar orizontul era intrerupt de siluetele catorva vapoare. In sfarsit! Am asteptat ca ceva extraordinar sa aiba loc, dar nu a urmat nimic deosebit. Viata la bord era prea usoara, iar trecerea dintre cele doua continente ni se parea total anti-climatica. Ritualurile noastre nocturne obisnuiau pana de curand sa includa urcatul unui deal (nu era cazul, aici aveam la dispozitie scari), curatatul unui petec de pamant de buruieni inalte pentru a face loc cortului (dar arhitectii se ocupasera deja de asta), cuibaritul in sac, sub stele, in jur de 7 (posibil, dar ar fi trebuit sa dormim pe punte). Sufeream o criza teribila de postpartum pentru Afriica, si ne rasfatam masochist cu amintiri si planuri de intoarcere. Traversarea cu feribotul nu avea destul miez ca sa ne tina in priza cu ceva, si sincer, dura de o vesnicie. Dupa ce ne marinasem in suc propriu zile la rand, ne simteam mintea ca o marmelada, muschii moi si ochii incetosati de lenenveala in hotelul pe ape. Abia la pranz orizontul s-a deschis, si am vazut Asia in forma orasului Mersin. Soferii si-au manevrat TIR-urile, transpiratia a curs rauri, pana cand si noi si Tenere am ajuns de pe vapor, pe pamant turcesc. Eram in Asia, dar nu cea care trebuise. Ne-am consolat cu faptul ca granita aceasta avea sa fie usor de rezolvat. Pentru ca - dintr-un motiv sau altul - Turcia mai aspira la aderarea la UE, formalitatile sunt simple si gratuite. Nici vorba de vamuirea vehiculului, nici macar de viza, si bineinteles ca la doar cateva minute de cand ne aflam in fata ghiseului, ni s-a oferit ceai turcesc in semn de bun venit. Singurul aspect negativ: pretul benzinei, nu mai putin de 2 euro pe litru! Nu imi imaginez cum se descurca turcii. Poate ii ajuta fabuloasa gastronomie locala. Am testat teoria asta cu delicatesa din poza de mai sus: un carnat bine condimentat, la gratar. 'Bucatarul' a plecat in bucatarie cu un buchet de patrunjel si menta, si s-a intors cu o salata peste care a presarat sumak. Ceaiul, desigur, din partea casei. Mini festinul a contracarat lipsa noastra de entuziasm pentru lumea la care urma sa ne re-adaptam. Cu prima ocazie am evadat de la drumul principal, catre Parcul National Ala Dağlar, unde masivul Demirkazık umple zarea. In curand eram din nou singuri, noi si motorul. Uitate gandurile deprimante si tristetea; locul asta ne inspira la bine, la planuri pentru cum sa ne intoarcem si sa exploram si mai adanc, si mai intim Africa. Am traversat, din ce in ce mai veseli, sate atipite in umarul muntelui, magarusi lenevind la soare, verdele nesfarsit si aromat al dealurilor. O zi pe placul meu. Dupa amiaza ne gandeam deja la un loc de campat. In libertate, normal, pentru ca nu e nimic mai fain decat sa te intinzi pe pamant si sa simti cum energia circula liber intre natura si tine. Unul dintre cele mai bune locuri pentru asta e in centrul Anatoliei: Cappadocia. Locul in care ne-am oprit trebuie sa fi gazduit candva calatori mai veseli. In stadiul acela al aventurii noastre moto, eram consumati de grija proximitatii cu locul din care ne incepusem odiseea, si de contradictii legate de itinerariu. Nu eram nici pregatiti sa trecem linia de 'sosire', nici in postura de a continua in conditii optime spre est. Buget, echipament, GPS - doar cateva dintre ratiunile pentru a face un pitstop mai serios. Felul in care calatorisem ne facuse si rau, si bine. 'Intimitate' devenise un cuvant gol, ziua o petreceam priponiti de un scaun motorizat, iar noptile intr-o camera de panza de nici 3 metri patrati. Dar asta era casa noastra mobila, o importanta constanta intr-o lume mereu in schimbare. Si chiar si atunci cand lucrurile nu erau chiar in regula, izbutisem sa ne tinem cu dintii de un minim haz-de-necaz, pentru ca se gasesc mai usor solutii la probleme cu o gluma si optimism. De data asta insa, vedeam viitorul mai sumbru. De fapt, nu era mare lucru de discutat. Romania era prea aproape ca sa nu fie destinatia evidenta pentru un popas, sa ne tragem sufletul, si sa ne organizam calabalacul. Ocolul prin Cappadocia, cu gand sa ne pierdem o zi-doua urma printre seminee de lava si canioane roz, era doar un semn ca ne aflam inca in faza de negare. Spre norocul nostru, Cappadocia ne-a dat mai mult decat am sperat. Acum 10 ani Ana petrecea o mare parte din an in Turcia, si imi povestise de multe ori despre un paradis offroad. In Turcia nu ma aflam pentru prima data, dar in Cappadocia da. Eram nerabdator sa verific informatia. Cu 3800 de ani in urma, pe final de Epoca Bronzului, Hittitii incepusera sa se instaleze in Cappadocia, care avea sa fie colonizata si de Persi, si de Romani, devenind in secolul al 4-lea un refugiu pentru primii crestini. Turcii au sosit mult mai tarziu, dar au avut o politica de toleranta pentru comunitatile de calugari trogloditi. Asta a facut ca regiunea sa aiba in continuare un destin izolat de restul natiunii, desi teritoriile istorice sunt vag delimitate din punct de vedere geografic (la est de Eufrat si la sud de Muntii Taurus). Cappadocia este practic un podis situat la peste 1000 m altitudine, presarat cu vulcani stinsi (unul de aproape 4000 de m inaltime). Semi-arid, fara acces la o sursa importanta de apa, locul asta nu arata ca nimic altceva pe Pamant. Acum 10 milioane de ani aici era un infern vulcanic. Literalmente. Diferentele de temperatura intre straturile de lava au generat o armonie cromatica care face uitat trecutul geologic atat de violent al Cappadociei. Eruptiile au continuat pana nu demult sa construiasca un peisaj suprarealist. Este o destinatie mondiala de top pentru safari cu balonul, si trebuie sa fie intr-adevar fain sa plutesti deasupra unui astfel de loc. Am plecat din satul GĂśreme, centrul turistic al regiunii, catre ĂrgĂźp, printre pliurile de lava din Valea Rosie. Panorama cerea o gustare, cu picioarele atarnand deasupra minunatului anormal. Acolo unde stratul de 100-150 metri grosime de lava solidificata este acoperita de un bazalt rezistent la eroziune, Cappadocia e acoperita de stranii coloane. Seminee de lava, inalte, galbate la baza, suple catre capitelul de piatra, macinate de eoni de ape meteorice si vant, nascande ici si colo din desertul de cenusa vulcanica. Peisajul selenar ne-a alinat dorul de Africa. Eram in desert, dar ma simteam din nou ca pestele in apa. Am urmat o poteca ingusta pana intr-un sat ascuns in vegetatia uscata care umplea valea. Un barbat calare pe magar ne-a aruncat o privire gen 'de pe ce planeta ati aparut?', si asta nu ne-a mirat prea tare. Pentru ca daca o decada in urma Cappadocia isi primea turistii fara sa-si lepede traditiile, astazi regiunea e inundata de vizitatori, care rareori ajung in astfel de sate. Nevazute de ochii turistilor, caisele anatoliene sunt cultivate in vai, femeile cu batice albe coc gĂśzleme acasa. Viata cappadociana 'in exil' merge mai departe. Acolo unde Ana isi amintea drumuri de pietris, am gasit o retea eficienta de sosele. Avanos nu mai era un catun de olari, ci un orasel in toata regula, cu propriul hotel Hilton. Sigur, nu trebuie sa ne temem de modern, si poate ca e buna democratizarea Cappadociei, unde nu mai vin acum doar hippioti. Dar apetitul omului pentru profit, se stie, are putine (sau deloc) limite. Ana, cautand in zadar semnele unei Cappadochii de altadata, devenea din ce in ce mai trista. Imaginile de mai jos sunt facute acum mai mult de zece ani in Valea Dragostei. Peisajul si-a pastrat intacta magia. Ne-am zis ca eram deja prea norocosi sa ne tina inca Heidenaul pe spate, dar ziua noastra tocmai devenea si mai faina. Undeva intre Avanos si nu-stiu-unde, am fost ademeniti de roca orbitor de alba. Tot depanand amintiri, filosofand si glumind pe tema sexului anormal al mamei natura, nimerisem din intamplare intr-un loc cu adevarat de basm. Culorile, texturile si profilul neregulat al terenului alcatuiau un peisaj nepamantesc in care yang-ul motorului meu isi gasea yin-ul. Cappadocia are o gramada de locuri ascunse. Cum ar fi o poienita de nisip in mijlocul unui palc de seminee de lava impietrita. Apusul era aproape, iar eu ma simteam din ce in ce mai bine pe lava. In urmatorul sit mai interesant a trebuit sa trec cu vederea aspectele comerciale, dar odata ce am intrat mai adanc in peisaj, nisipul si piatra m-au facut sa ma simt de parca Cyril Despres ar fi aparut de dupa un copac si mi-ar fi propus sa fiu in pielea lui pentru o zi. Trogloditii au sapat biserici si case in roca vulcanica, construind adevarate orase subterane. Am asteptat sa se lase noaptea, incercand sa ne imaginam cum se traia odinioara aici, ascultand randunelele incheindu-si o alta zi in vazduh. In curand cerul isi stralucea autoritar stelele asupra bolovanilor netezi, asupra vegetatiei colturoase, peste semineele amutite. In noaptea aceea am dormit in casa de oaspeti a lui Ibrahim. Asa s-a intamplat, eu sa parchez in fata casei lui si Ana sa mentioneze ca gasea Cappadocia cam schimbata. Discutia asta cerea mai mult timp. Ibrahim s-a nascut si traia alaturi de mama sa in acea casa, sapata in carnea de lava chiar de bunicul lui. Rasfoind in cartea in care sunt publicate pozele de mai jos, gazda noastra ne-a povestit cum familii ca a sa se lupta sa tina pasul cu boomul din turism. Cum ce a ramas din generatiile ajunse la senectute sunt prizonieri in propriile case pierdute in noul fief al statiunilor de lux si al coruptiei. Am varsat o lacrima pentru toti acei oameni pe care ii vanasem in van toata ziua, pentru tarancile care nu mai gatesc pe platforme imbracate in chilimuri, pentru taranii pe magarus pe care Ana si-i amintea ca prin vis. Pentru proprii nostri bunici, ale caror opinci si strung de lemn au ars demult, odata cu etapele eludate in procesul de modernizare a Romaniei. Curtea lui Ibrahim e decorata cu obiecte 'de familie': un pieptene pentru razboiul de tesut, o roata pentru tors lana, o sa. Candva obiecte din cotidian, acum decoratie romantica. Doar printr-o la fel de romantica figura de stil, GĂśreme mai poate fi numit 'sat'. Are restaurante stilate, cafenele tematice, un panou digital pentru informare turistica, chiar si o gara rutiera, iar strazile pavate 'modern' gem de vehicule de toate tipurile pentru inchiriat. Ne aflam in patria uneia dintre cele mai celebrate gastronomii din lume, dar ne 'alimentam' numai cu telemea, masline si rosii. Toate delicioase, dar din supermarket. Restaurantele de pe aici nu mai sunt pentru buzunarul de overlander, si mancarea traditionala e cvasi-imposibil de gasit. Am mancat mantı (versiunea turceasca de ravioli), kĂźnefe (cataif umplut cu branza si copt in sirop) si supa de linte. Toate nu atat de bune pe cat le stiam a fi. Dar cu toate mofturile si dezamagirea culturala, locul asta este aparte. Ethosul comercial care a devorat atatea locuri extraordinare din lume nu e atat de prezent, aparent nici in cererea din turism, nici in politica administratiei locale. Poate ca optimismul asta e nefondat, pentru ca noi am fost acolo, e drept, intr-o perioada foarte calda, cand sunt putini turisti. Daca dezvoltatorii raman in limita asezarilor existente si a bun-simtului, legenda va trebui adaptata, dar va continua sa existe. Cu ireala sa frumusete, Cappadocia este in fapt o poveste despre dragostea de libertate, de a crea, de 'a fi'. Si asta e indeajuns pentru noi.

Multumim!!!! Nu ai vazut gresit. Am ajuns de cateva zile si incercam sa ne adaptam cum putem. Avem multe idei si dupa ce reusim sa ajungem la zi cu povestea o sa incepem sa le detaliem,

Multumim! Cpdul a costat 2500EP adica 412USD. A fost emis de Automobil Clubul din Arabia Saudita si continea 2 pagini (la pretul acesta am hotarat ca pagina nefolosita sa ramana la noi ca amintire ) Am convenit cu reprezentantul Clubului sa-l lasam la vama la iesire din Egipt in Port Said. Probabil ca daca reuseam sa obtinem viza de Libya si nu ieseam prin Port Said am fi pastrat carnetul complet dar asa cei din Port Said stiau ca trebuie sa-l pastraze. Cele o mie si unul de pacate egiptene Faptul ca Siria e o baie de sange ne-a anulat planurile de a traversa Orientul Mijlociu catre Asia. Singura iesire din Africa - un continent la care ne gandim foarte serios ca la p potentiala destinatie de viitor - este fie prin vest (Libia, Tunisia, apoi feribot Grimaldi pana in Sicilia), sau prin nord-est, pe vas de cargo pana in Turcia. In Nairobi am luat in considerare varianta de a vinde Yamaha (intuing ca traversarea Egiptului ar putea fi aberant de costisitoare), si pe cea de a face ca multi altii - traversat continentul inapoi in Africa de Sud, apoi expediat de acolo motocicleta catre alt continent. Siguri pe noi ca vom gasi ac de cojocul mafiei egiptene, am ajuns pana aici ca sa ne convingem ca asta nu e posibil. Pe 4 iulie vizele pentru Libia au fost din nou suspendate, pe termen nedeterminat. Petrecem o zi la cozi la ambasada libiana incercand sa aflam ce sanse avem sa obtinem totusi viza. Aflam ca nici una. Tot timpul asta am stiut unde si cand trebuie sa mergem pentru a lua singura nava care leaga in acest moment Europa de Africa de Est. Nava asta asta pleaca marti seara. Nu are rost sa ne amagim, trebuie sa o luam. Urmeaza partea a doua a dramei din Aswan. Cortina se ridica pe o scena in care toate lucrurile noatre sunt imprastiate pe trotuarul din centrul orasului Cairo. Este marti, nici 6 dimineata, si politia scotoceste in coburile noastre dupa ceva necuser. Suntem pe picior de plecare catre Port Said, unde avem intalnire cu agentul companiei de transport, AK Naggar Shipping. Fondat numai datorita constructiei Canalului Suez, orasul Port Said nu prea pare a fi cel mai prosper din Egipt, dupa cum spune Indicele de Dezvoltare Umana. sursa Este Ramadan, deci multe companii lucreaza doar cateva ore pe zi. Il asteptam in fata blocului pe Nabil, care este seful biroului. Intarzie o ora si jumatate, dar nu se sfieste sa ne admonesteze ca punem intrebari (oare altii platesc fara sa comenteze?). A, si barca soseste abia la noapte, apoi va astepta in port pana maine cand va fi descarcata de marfa. Ni se cere sa platim: $200 pentru motocicleta ($500/masina) $300 per pasager $125 comision de rezervare + 'foaie de transport' pentru Canal Shipping, comisionarul vamal $205 vama (1250 EGP) Adica $1130 pentru noi doi si Yamaha. Tine cont de faptul ca pentru 1 moto + 1 persoana care ia aceeasi barca in sens invers, din Turcia in Egipt, costurile sunt $278, fata de $830. Preturile pentru vapor au crescut cu 50% din aprilie, iar comisioanele vamale aproape s-au dublat. Nabil ne spune cu tupeu ca avem 'ghinion' ca e Ramadan, pentru ca acum totul e mai scump. O vreme incearca sa ne abureasca sa platim 1500 EGP pentru vama care deja e peste cei 750 EGP de care stiam de la altii. Intrebam de ce, cand mai intai ni s-au cerut 1250 EGP? Ni se spune sa platim biletele si sa mergem sa intrebam ce avem de intrebat in biroul comisionarului vamal, care e o strada mai jos. Ai crede ca pentru o mie de parai esti invitat sa astepti pe canapea cu o revista in mana. Dar pentru ca suntem curiosi, vom suferi. In biroul lui Sayed numarul lui Nabil e pe tasta 2 a telefonului. Aici ziua de lucru e si misto: barfe cu tovarasii, mai o stire sportiva de pe net, dar in principal doar joaca cu un banut in scrumiera in timp ce te holbezi la ce se intampla pe strada. Dupa ce am muncit ani de zile ca sa ajungem in Africa, scena asta nu ne poate lasa indiferenti. Assam e iute la manie si vorbeste o engleza de clasa a sasea, Mohammed nu vorbeste deloc. Acesti doi angajati ai lui Sayed trebuie sa faca vamuirea efectiva. Intrebam cat avem de plata. Egiptenii sunt consternati. Suntem trimisi cu cei doi natafleti sa 'intrebam in port'. Facem drumul de pomana: in port nu suntem lasati nici macar sa asteptam in fata portii, in vreme ce cersetori de toate spetele intra si ies fara probleme. Cei doi se duc sa 'intrebe' in numele nostru. Bineinteles ca se intorc cu vestea ca avem de platit 1300 EGP. Raspundem ca nu suntem dispusi sa platim peste ceo 505 EGP pe care i-am dat in Aswan. In fond e aceeasi 'marfa', aceeasi tara. Assam izbucneste in urlete si pleaca. Inapoi in biroul lui Sayed, ne dam seama ca me pierdem timpul. Orele trec, intrebarile raman fara raspuns, gluma se ingroasa. Cica cei din Aswan au calculat gresit. Cica, se indura ei sa ne informeze, vama e tot 750 EGP, 50 EGP e taxa de depozit (care depozit?), iar restul 'comision'. Ne uitam unul la altul. Nu ne incumetam sa traversam Siria, si nu avem bani sa fim noi aia care sa faca haos si sa dea in gat mafia din acest port. Expedierea pe mare sau avion iese din calcul. Trebuie sa cadem de acord, vom plati. Vom lua barca asta nenorocita. Urmeaza inca un drum de pomana pana la politia rutiera, unde trebuie sa fiu 'inspectat' personal de ofiterul care va emite un atestat ca nu am fost implicat intr-un accident prin Egipt. Desigur ca nu sunt lasat sa intru, si astept afara, in timp ce sunt 'inspectat' direct prin ziduri iar cei doi prostanaci xeroxeaza carnetele de conducere egiptean si romanesc. Nu vine nimeni sa se uite la mine sau la motocicleta, si nimeni nu cere actul care chiar contine datele vehiculului. Uite ce parametri sunt trecuti in Carnetul emis in Egipt: Toata gluma asta se desfasoara ca si cum Assam si Mohammed ar face totul pentru prima data in viata. Dupa cateva ore ce 'lucru', Mohammed intreaba candid ce fel de vehicul am, si care este destinatia vaporului pe care vrem sa ne suim. Inapoi in primul birou, ne golim buzunarele in mainile lui Nabil care tremura de lacomie. Vocea i se subtiaza, ochii ii sclipesc, spatele i se incovoaie sub apasarea celor o mie si unul de pacate inscrise in codul lui genetic. S-a sfarsit, si asta e singura 'dovada': Port Said e un oras de agenti, intermediari, companii de transport si comisionari vamali. De ce oare venim toti la acelasi agent ca oile? Acesti oameni vor sarbatori deseara pe banii nostri. Nu mai avem suficienta energie ca sa ne bucuram de ultimul iftar in Africa. Cumparam rosii, branza, paine si smochine. Piata e faina, oamenii placuti, si la noapte tarabele or sa geama de creveti si calamar. Dar suntem terminati. In camera noastra din Hotel de la Poste, ne facem covrig si cadem prada somnului. A doua zi dimineata mergem la Sayed, unde asteptam interminabile ore, pana cand Assam isi aminteste ca trebuie sa ducem Yamaha in port si sa alergam dupa stampile la dosar. Tevatura se incheie cu depozitarea motorului intr-un hangar pana mai incolo. Barca ne asteapta, e gata, si cica pleaca deseara la 6. Ana trage o fuga pana in piata si revine tot cu rosii, branza, paine. Si smochine. Si curmale uscate. Mai pastram de control o bancnota de 50 EGP, sa fie. Ne intoarcem la Nabil, si stam pana pierdem sirul orelor. Toata lumea discuta aprins, impartim canapeaua cu un sofer turc care se intoarce spre noi si ingana 'problem'. 'Ce problema?' il intreb eu. Aflam ca nu are CpD. Ii explicam cum am obtinut noi unul. Toata lumea din birou e perplexa, ca si cum au auzit pentru prima oara de asa ceva. Ii dam angajatului lui Nabil contactele necesare, dar nu mai apucam sa aflam deznodamantul povestii, pentru ca un alt angajat ne zoreste catre biroul unde ne vor fi stampilate pasapoartele. Acolo lumea e ocupata cu impartitul pachetelor de Ramadan. In fine, primim stampila, apoi sprintam la masina tipului care ne duce in fata hangarului unde am lasat mai devreme motocicleta. Mi se cer 150 EGP taxa de magazinaj. Ma ia rasul: le arat ca nu mai am decat 50, nici nu stiu de ce sunt asa sincer. Pun gentile la loc pe motor si mergem in fata navei ancorate in port, dar nu putem inca urca, desi e trecut de 6. Asteptam sa vina nustiucine care o sa verifice ca totul e in regula si ca dubiosul vehicul va parasi tara. Intre timp Sayed, Assam si Mohammed se dau in stamba in fata intregului port, nu avem idee care e motivul galcevii. Sa intram si sa iesim cu motocicleta din Egipt ne-a costat 1750 de dolari SUA, adica de trei ori mai mult decat 22 e tari in Africa la un loc, incluzand si feribotul din Europa in Maroc. Nu vom mai face asta niciodata. Barca poarta insemnele Scanlines, are pavilion moldovenesc si echipaj jumatate rus, jumatate urcrainean. Bucatarrul este turc, ca si cei cativa soferi de TIR care calatoresc impreuna cu noi catre Mersin. La 9 seara ne miscam, Cina a fost tipic turceasca, deloc rea. Cabina e luna, dar e cald ca intr-o sauna. Ne perpelim toata noaptea, iar dimineata descoperim ca nava e ancorata in port, in acelasi loc in care ne aflam in seara precedenta. Trec orele, trece amiaza, si se zvoneste ca asteptam un pasager intarziat. Spre seara docul se umple de TIR-uri, si sala de mese de soferi rusi si turci. Masinile porta placuta de tranzit, pentru care noi ne-am zbatut in zadar, Este joi, si soarele apune peste Africa, in timp ce nava paraseste, in sfarsit, gura canalului Suez. Pentru noi Africa s-a terminat acum doua tari, dar tot avem inima grea. Ne vom intoarce! Au urmat zile de transpiratie abundenta si dus dupa dus, in asteptarea urmatoarei mese, in timp ce Ana descoperea ca nu a uitat de tot sa vorbeasca turca. Povestea Carolei pe nava e la fix. Din pacate arata si ca biletele nu pot fi cumparate in Alexandria. Care ar fi solutia? Daca ai mai mult timp, poti sa astepti sa se dea drumul la vizele pentru Libia. Poti sa incerci sa intri in Siria. Sau, daca te tine bugetul, poti sa-ti trimiti vehicului cu barca si sa iei avionul. Tu alegi. Ne pare rau pentru egiptenii de treaba pe care i-am cunoscut prin satele de pe valea Nilului, dar tara lor nu e cel mai fericit final la capatul unui tur de-a lungul si de-a latul exceptionalului lor continent. Legendara ruta Cape - Cairo Trebuie sa spunem asta de la inceput: am mers repede. Ne-a fost greu uneori sa tinem pasul, emotional si cultural vorbind, atunci cand tara in care ne aflam era alta, uneori la saptamana. Ruta Est se spune ca e cea 'usoara'. Partial pentru ca o poti faci cu o masina de strada automata fara probleme. Este asfaltata in intregime, cu exceptia portiunii dintre Moyale si Marsabit, care a 'terminat' multe suspensii. Noua nu ne-a dat de furca in mod deosebit, si banuim ca ruta de-a lungului lacului Turkana este mai dificila, si mai aventuroasa. Am evadat de cateva ori din jungla de asfalt, caci offroadul face bine la motocicleta, iar orizontul deschis la suflet. Ruta de Est este si Ruta Mai Scumpa. Nu mai sunt vizele 'nesimtite' din vest si centru, dar nu mai sunt nici mamaiele cu orez si fasole peste tot, ca sa faci un dus intr-un camping costa cat nu face si sunt, desigur, mai multe tentatii. Putini dintre noi cei care calatorim isi permit sa fie nomazi cu norma intreaga si sa dea si 500 de dolari ca sa vada ultimele gorile din lume. Uneori e ca si cum ai fi saraca fetita bogata. Si e frustrant. Noroc ca dai de oamenii care sunt mai blanzi, mai calmi decat in vest. Zambetele si ospitalitatea ne-au intampinat pretutindeni, si a fost foarte usor sa campam. In afara de faptul ca ne simtim cumva multumiti ca am izbandit pe drumul asta, singurul nostru regret notabil este ca a durat cam putin. Unele dintre momentele speciale pe acest segment de calatorie au fost: Ospitalitatea nemaipomenita a comunitatii moto din Africa de Sud si familia Jones din Johannesburg Muntii din Lesotho si Ethiopia Sa vedem Delta Okavango de sus. Ne-a facut sa ne gandim serios sa ne intoarcem la scoala si sa devenim ce ne doream cand eram mici, adica naturalisti. Sa ne 'intoarcem acasa' la Rapid 14 in Zambia Unde ne-am dori sa revenim: Mozambique. Cei mai prietenosi si blanzi oameni, o atmosfera relaxata afro-latina si mult de explorat in nordul inca salbatic. Zanzibar. Un loc cu adevarat special. In ciuda greselilor facute de om, arhipelagul isi pastreaza farmecul. Frumusete naturala, oameni calzi, o liniste de capat de lume si (dupa parerea noastra) destinatia culinara nr. 1 din Africa. Sudan e grozav! Pur si simplu inimile noastre inteleg desertul si oamenii desertului. Cel mai surprinzator oras: Cairo. Pentru ca e cosmopolit, un Paris arab. Cea mai buna mancare: caracatita in Zanzibar; cea mai buna bautura: fresh de guava si lime in Sudan; cel mai bun desert: jackfruit in Zanzibar. Si statisticile pentru acest segment: Calatoria Tari traversate: 9 (South Africa, Lesotho, Botswana, Zambia, Mozambique, Tanzania, Kenya, Ethiopia, Sudan, Egypt) Zile petrecute in calatorie: 136 (12.03.2012 - 25.07.2012) Nopti dormite in cort: 57 (minus 1 pe ferry, 78 in paturi - din care 59 couchsurfing in South Africa) Distanta parcursa cu motocicleta: 21,200 km Distanta parcursa impreuna cu alti overlanderi: 0 km (desi am intalnit destui in Nairobi) Combustibil folosit: 1060 l Recorduri Cea mai ridicata temperatura ziua: +54C (129.2F) (Nubian desert, Sudan) Cea mai scazuta temperatura ziua : +7C (Ethiopian Highlands) Numar maxim de km parcursi intr-o zi: 730 (Abu Hamad - Dongola, Sudan) Numar maxim de ore de condus intr-o zi: 14 (Addis Ababa - Lalibela, Ethiopia) Altitudine maxima atinsa pe motocicleta: 3,251m / 10,666ft (Tlaeeng Pass, Lesotho) Intretinere Ulei de motor folosit: 9 l Schimburi fitru ulei: 3 Filtru de aer curatat: 5x Schimburi cauciuc fata: 1 (Heidenau K60 Scout, cumparat in Windhoek, totalizand 25,000 km) Schimburi cauciuc spate: 2 (1 Heidenau K60 Scout din Windhoek pana in Durban, s-a dovedit defect, inlocuit; 1 Michelin Anakee 2 din Durban in Awasa, Ethiopia, unde am trecut pe un second hand K60, primit moca de la Chris) Pene de cauciuc: 2 (ambele in Nairobi) Schimburi de placute frana fata: 2 (seturi noi in JoBurg+discuri noi, datorita Linex Yamaha) Schimburi de placute frana spate: 2 Schimburi de discuri frana spate: 0 Schimburi pinion: 2 Schimburi lant: 2 (1 de la Cape la Cairo, unde am luat unul nou de la dealerul Yamaha) Spalat echipament moto: 5x Spalat motocicleta: 2x Spalat cort: 1x Spalat saltele: 1x Tuns: 3x Probleme Cazaturi offroad: 7 Cazaturi pe asfalt: 0 Accidente usoare: 0 Opriri de catre echipaje de politie: 1 (excluzand ca de obicei bariele Armatei). In Cairo am fost pentru prima data controlati in bagaje. Cutiile au fost varsate in strada, foliile de medicamente rupte si piesele de schimb si alte maruntisuri luate la mana, pentru ca politia sa fie sigura ca suspicios de prafuitii teroristi pe motocicleta nu au cu ce sa atenteze la linistea natiunii. Amenzi radar: 0 Probleme tehnice majore: 0 Probleme tehnice minore: 2 (schimbator de viteza inlocuit cu unul de scuter @ Mozambique; toba crapata @ Egipt) Echipament degradat: 9 (lentila + laptop - Tanzania; GPS - Sudan; geanta de rezervor desirata - Africa de Sud; sac impermeabil dovedit defect la prima ploaie - Tanzania; diverse articlor de imbracaminte desirate 'fatal') Probleme de sanatate: 2 (toxinfectie alimentara + piscaturi de scorpion si musca tse tse - Ana @ Ethiopia, respectiv Mozambique) Obiecte furate: 0 Obiecte pierdute: 2 (o manusa - Lesotho; ochelari de soare - Egypt) Bani & Vize Cea mai scumpa benzina: 52 Meticais/l (1,5 Euro/l) - Mozambique Cea mai ieftina benzina: 1,8 pound egiptean/l (0,24 Euro/l) - Egipt SIM-uri locale cumparate: 2 (Africa de Sud, Egipt) Tari in care functioneaza Vodafone roaming: 8 (Africa de Sud, Botswana, Zambia, Tanzania, Kenya, Ethiopia, Sudan, Egipt) Tari pentru care cetatenii romani nu au nevoie de viza: 3 (Botswana, Zambia, Tanzania) Oricum, in timp ce punem pe hartie toate astea, planuim deja urmatoarea miscare. Mi-am cumparat cu 1 euro ( 5 lire egiptene) casti noi pentru shuffle, si ascult Staff Benda Bilili. Cantecele sunt triste si vesele deopotriva - congolezii au talentul de a gasi ironia, si chiar umorul in situatii fara de speranta, si fac muzica din asta. Coco imi sopteste in ureche despre sora lui ramasa in cealalta Congo, si fara sa vreau zambesc, pentru ca acum am macar o vaga idee despre ce e vorba in cantecul lui. Imi amintesc cat de frusta era viata noastra in jungla din inima Africii. Roger imi intrerupe sirul gandurilor cu inconfundabila sa 'chitara', fabricata dintr-o conserva de lapte praf. Ritmul e irezistibil. Ochii mi se umezesc, si simt ca inimile noastre au ramas cumva in aceasta alta Africa, cea corupta, cea dezordonata, cea greu de inteles si de traversat. Cea usor de iubit.

Un nou episod Captivi in Purgatoriul calatorilor Egypt, Aswan 11 - 17/07/2012 Ziua 398 din calatorie. Ajungeam in fata 'Gaurii de sosire' (sic!) in Egipt, dar cu mai bine de doua milenii intarziere. Egiptul antic era demult istorie, lasand mostenire civilizatiilor urmatoare comori nepretuite si mistere inca nedescifrate, de pe urma carora intreprinzatorii invadatori din sec. al VII-lea inca profita la maxim. Dupa mai mult de 24 de ore in pantecul celui mai infiorator bac din intreaga Africa, eram la capatul puterilor. Ne-am tarat afara, impreuna cu ceilalti 500 de prizonieri, murdari, incercanati, mirosind de parca am fi ranit in canal toata noaptea. Cam asa se desfasurase actiunea pe vapor: Mai intai norocosii care isi rezervasera cu saptamani inainte cabine la clasa I si-au ocupat locul in lantul trofic. Restul cetatenilor ne-am calcat in picioare fara scrupule pentru un centimetru patrat de punte, hol sau bancheta la clasa a II-a. Prin hublou, am privit cu jale inspre Yamaha noastra ramasa in port. In cateva minute toaletele au inceput sa puta insuportabil. Nici macar nu parasisem portul. Habar nu aveam ca acea calatorie de cosmar era doar prologul celei mai neplacute experiente in Africa. Una dintre intrebarile care se tot repeta atunci cand oamenii afla ce facem este: 'Ati avut un moment dificil pe care l-ati regretat?' Ei bine, a trebuit sa parcurgem continetul roata ca sa traim un astfel de moment, culmea, in tara cea mai ne-africana dintre toate. In primul rand ne-au fost confiscate pasapoartele, si aruncate la gramada intr-o cutie de carton. Daca te intrebi cum aveau de gand sa le mai pescuiasca din 500 si ceva de pasapoarte, afla ca noi, Carola si Joe eram singurii straini la bord. Ne vom recupera actele abia la sosirea in Egipt. Minunat. Iti amintesti ca era cald, peste 50 de grade Celsius de cald. Pe bac asta obliga sa te muti constant, in functie de momentul din zi. In dute-vino-ul intre punte si clasa a II-a, asistam la cele mai diverse scene de viata: mame alaptandu-si sugarii peste care cineva neatent mai varsa cate o tava cu supa (daca nu cumva Ana a fost singura culpabila), tati educandu-si progeniturile cu scatoalce, barbati usurandu-se, femei barfind, calatori imbrancind-se pentru a servi cina inclusa in bilet, apoi scuipand coji de seminte si alune unde aveau sa puna capul noaptea. Paleta de mirosuri si imagini e greu de descris in cuvinte. Dar cel mai greu de tolerat a fost zgomotul constant. Cat am fost pe acest bac, s-a vorbit, sau mai bine spus, s-a strigat non-stop. In primele ore eram prea excitati si ne era prea cald ca sa atipim, dar la un moment dat am cedat, si am plecat in cautarea unui loc mai calm, in care sa nu fim in centrul atentiei. Barbatii se falu de o parte a navei, femeile si copii de cealalta, iar noi cu ele. Evident, era mai mare galagia la femei. Dar macar erau toate frumoase foc, si le-am admirat elboratele tatuaje henna la un pahar de ceai. Intre timp, in holul central, in usa de la baie, doua femei insirasera o bacanie de nimicuri, parfumuri si mancare. Am urcat pe punte, unde 150 de barbati isi faceau rugaciunea de seara. Eram impresionati, dar tot nu aveam unde sa dormim. Noaptea ne-a gasit sfadindu-ne cu echipajul, care se amuza mutandu-ne dintr-o parte intr-alta. In jurul nostru toata lumea motaia care pe unde, fara ca nimeni sa ii deranjeze. Dupa multe rugaminti, am fost lasati sa ne intindem saltelele intr-un colt. Vantul batea cam tare, asa ca ne-am infasurat bine capul in esarfe si ne-am indesat hartie igienica in urechi. Nu era chiar liniste, dar era OK. Nu-mi pot imagina ce si-au povestit toata noaptea cei doi barbati de langa noi. Poate intreaga viata, sau trilogia 'Stapanul inelelor'. Dimineata Joe si-a intins oasele. Din octombrie 2011 calatorise prin America latina, apoi in Africa. In Cape Town intalnise o tovarasa de drum in Carola, originara din Berlin. Oricata placere ne facea compania sudanezilor, eram, toti patru, prizonieri in acelasi purgatoriu, complotand cum sa evadam. Ne aflam de multa vreme pe drum, si aveam multe de povestiti si impartasit. Am fost ultimii, desigur, care si-au recuperat actele. Miza pentru aceasta tara ultra turistica nu pune probleme: 15 dolari, direct la frontiera. Vestile bune din Egipt se opresc insa aici. Pentru ca daca vrei sa intri cu vehiculul personal pe teritoriul sacru al faraonilor, ai de indurat toate supliciile prin care a tercut umanitatea de cand s-au construit piramidele. Ne-a luat cateva zile sa ne convingem ca nu vom scoate niciodata motocicleta din portul Assuan fara Carnet de Passage. Cum, din motive bine intemeiate, nu aveam asa ceva, eram obligati sa cumparam un carnet de la clubul saudit. Nici macar nu ma pot gandi la costurile respective fara sa imi plesneasca o vena. Cand mafia egipteana va fi incheiat cu noi, vom fi mai 'desculti' ca un nou-nascut. Cei care intra in Egipt cu propriul CpD nu au de ce sa apeleze la fixerii care nu fac nimic din ce nu poti face singur. Dupa un ping-pong de telefoane in Cairo, Hurghada, Assuan si Wadi halfa insa, am fost nevoiti sa ne declaram infranti. Mai intai clubul ne oferise un carnet valid 72 de ore, suficient cat sa tranzitam tara, dar cum a intrat mafia pe fir, carnetul nu a mai fost 'disponibil', pentru ca, evident, nu ar fi adus suficient profit. Pentru ca banul e noua religie a vechiului Egipt. 'Imi plac banii tai'/ 'I Love your Money" Deci, aveam fixer. Mai intai i-am cerut sa ne duca in oras. De pe terasa hotelului nostru aveam vedere catre suuk, Nil si Insula Elefantina In camera am remarcat modernizarea islamului Noaptea, piata din Assuan s-a trezit la viata In urmatoarele 48 de ore am trait momente mai jenante si mai neplacute decat in Africa, iar in cazul lui Joe, chiar si decat in America de Sud. Singurul eveniment pozitiv al acelor zile a fost ca, asa cum se vede, camera a reinceput sa functioneze. Ne prefacusem zile in sir ca uitasem de drama cu electronicele, dar de cand sosisem in Assuan ne-am tot zgaltait si butonat colectia de aparate stricate. Inarmati cu un aparat foto functional, eram gata sa inregistram toate banalitatile. Ca mersul la cumparaturi: A fost un chin insa, sa indeplinim chiar si cele mai simple operatiuni, cum ar fi cumpararea unei paini, sau a unui pahar de ceai. Nevoiti sa negociem preturi umflate de pana la 10 ori, sa suportam pipait obscen (desi fetele aveau esarfe pe cap), hartuiala si chiar imbrancituri, pentru intaia ora ne era greu sa profitam de calatorie. 'Imi plac banii tai' este chiar ce i s-a spus Carolei, altii incercand cu fraze la fel de reusite ca: 'Hai sa te ajut sa-ti cheltuiesti banii', 'Stii cat costa?', 'Ce vrei?', 'Nu te hartuiesc' (spus in timp ce eram apucat cu fermitate de brat), sau pur si simplu 'Bani'. Sa nu ma intelegi gresit, suntem aceeasi oameni care au petrecut luni de zile in Nigeria si RDC, tari notorii ca fiind dificile, si vom continua sa sustinem ca sunt mai curand gersit intelese. Aici e vorba de dovezi intamplatoare, marunte de umanitate. Egiptenii antici trebuie sa fi fost oameni de isprava, si natiunea atat de diferita care i-a mostenit nu e rea. Dar in sanul ei sunt o gramada de 'ticalosi, cum ne avertizase James cu multe luni in urma. Si oamenii astia nu fac deloc cinste legendarei ospitalitati musulmane. Dupa atat de prietenosul Sudan, asta sare si mai tare in ochi. Sa luam de pilda 'afacerea ceaiului: toti barbatii egipteni, de la mic la mare, de la sarac la bogat, o ard cat e ziua de lunga si pana tarziu in noapte la ceai si narghilea, fie in cafenelele destinate exclusiv lor, fie la locul de munca. Ceaiul, care in Turcia e un simbol gratuit al ospitalitatii, e intr-adevar bun. Dar egiptenii nu aveau de gand sa isi imparta ceaiul cu noi, decat daca am fi acceptat sa platim cat pentru whisky. Incet incet am invatat care sunt preturile corecte, si am inceput sa gustam din preparatele locale. Care nu ne-au dat pe spate, date fiind istoria milenara si pozitia geo-stategica exceptionala. Am testat kebab si porumbel umplut cu pilaf, dar numele bate gustul. Salatele nu erau niciodata proaspete, tahini banal. Fuul si ta'amyia (falafel din fasole fava) sunt feluri excelente, ca si pizzele lui Sayid, placintele de carne si koshere, fast-food-ul tarditional egiptean (orez, paste si taitei amestecate cu linte, naut si sos de rosii). Tin sa amintesc ca in vremea asta Yamaha noastra inca nu parasise teritoriul sudanez. Dupa ce am epuizat toate variantele de a ne rezolva singuri actele, nemaiavand nimic altceva mai bun de facut, am hotarat sa ne alaturam Carolei si lui Joe intr-o drum pana la Abu Simbel. In 1902 englezii inaltasera un prim baraj pe Nil, dar abia 60 de ani mai tarziu s-a demarat constructia Marelui Baraj de la Assuan. Urmarile inca nu au fost bine intelese. Barajul asigura apa pentru irigarea multor ferme, si electricitate pentru 15% din gospodariile egiptene, dar saraceste solul privat de sedimente naturale si afecteaza specii endemice. Sun lacul Nasser zac, pierdute pentru totdeauna, comori inestimabile ale Egiptului antic, si stravechea Nubie. Remarcabilul complex de temple Abu Simbel a fost insa salvat de la dezastru in cadrul unei spectaculoase operatiuni internationale. Templul lui Ramses II si cel secundar au fost decupate in blocuri, si re-asamblate ca un puzzle gigant, 100 de metri inapoi, si 200 de metri mai sus, anexate unor dealuri artificiale. Dupa ce ne-am scuturat de sutele de vanzatori ambulanti de kitsch pentru turisti, ne aflam, muti de admiratie si uimire, in fata colosilor de 20 de metri care marcheaza intrarea in templul principal. Fatada sta marturie orgoliului suprem al unui faraon aparte. La picioarele lui, statuile mamei si sotiei preferate, Nefertari. Interiorul templului este decorat cu basoreliefuri in care faraonul apare in scene formale, alaturi de zei si de fortele infrante ale raului. Nu este permis sa faci poze, probabil pentru a proteja comertul cu vederi tiparite in China. Este evident ca odate mutate de pe locul sacru, templele si-au pierdut din monumentalitate si din efectul ezoteric. Imagineaza-ti ca au fost sapate direct in munte, in asa fel incat soarele sa patrunda in altar intr-o anume zi din an (conform ipotezelor, aceasta era ziua de nastere a faraonului). Azi templele sunt doua movile tronand deasupra unui peisaj artificial. Ne-am intrebat: oare ce au simtit exploratorii care le-au descoperit in 1813, cand dunele aproape urcasera pana la genunchii colosilor? Trebuie sa fi fost impresionati, pentru ca unii dintre ei nu au ezitat sa-si scrijeleasca pentru eternitate numele in piatra. Dupa vizita de exceptie, ne-am lasat manati in convoiul de 7 microbuze, un sistem ridicol pentru transportul turistilor de-a lungul tarii, care ramane sa fie exploatat de catre mult prea lenesii teroristi. Pe Valea Nilului si de-a lungul Marii Rosii Egipt 17 - 19/07/2012 Dupa cum anuntam intr-un 'fast forward', dupa cele mai dezgustatoare negocieri si dupa ce am cotizat substantial la bugetul de Ramadan al mafiei din Assuan si Hurghada, aveam CpD si numere egiptene. Momentul in care am eliberat Yamaha de pe barja a fost emotionant. In port jale, dar noi eram nespus de fericiti sa recapatam libertatea Egiptul, se spune, e un dar al Nilului. Am pornit in directia Luxor, de-a lungul fecundei vai a celui mai mare fluviu din lume. In Luxor, un oras modern construit pe ruinele vechi de 4000 de ani ale Tebei, ne-am facut timp pentru putina arhitectura antica. Intrarea in temple se facea prin aleea bordata de sfincsi. Masivul portal este marcat de un obelisc, odata placat cu aur la partea superioara, pentru ca primele raze ale soarelui sa fie proiectate in interior, infuzand spatiul sacru cu viata. Tempul din Luxor, ca si complexul din Karnak, si ca toate templele din Egiptul antic, erau construite pe situri considerate sacre. Faraonii isi demonstrau piosenia fata de acestea prin propriile modificari aduse structurilor existente. Karnak este cel mai bun exemplu, inregistrand mai mult de 2000 de ani de interventii. Ritualul era in fapt o procesiune, ceea ce a dictat organizarea templului de-a lungul unei axe longitudinale est-vest. Sala hipostila marca tranzitia dintre curtea interioara innundata de lumina si diferitele incaperi sacre care erau intentionat construite din ce in ce mai intunecate si mai inguste, pana la altar (naos), rezervat in exclusivitate faraonului, marelui preot, si zeului. Sala hipostila din Karnak a fost restaurata structural, dar imagineaza-ti cat de splendid aratau decoratiunile originare! Daca alte culturi creeaza arta in scop decorativ, egiptenii antici i-au acordat un rol strict functional. Timp de mai bine de trei milenii, arta egipteana si-a pastrat principiile formale: contur clar al siluetelor, profil cu nas si gura si ochii desenati in intregime (pentru ca figura sa poata respira si vedea); astfel reprezentarea zeului sau persoanei putea functiona eficient in urma reactivarii corecte. Hieroglifele inscrise pe temple si morminte reprezentau in general cele 5 nume ale faraonului, urmate de epitete ca 'sanatate', 'prosperitate', viata'; asa cum in islam numele Profetului Mahommed este urmat de formula 'pace fie cu el'. Dupa atata efort intelectual si o intalnire scurta cu Carola, drumul catre Hurghada era o idee numai buna. Peisajul era fabulos, orasul insa nu. Amestecul de kitsch arhitectural si comercialism fanatic in plin santier si mormane de gunoaie este cu atat mai deranjant, intr-o astfel de locatie privilegiata. Chiar daca ne-am fi permis sa dam 100 de dolari de persoana pe noapte la all-inclusive in hotelurile de 5 stele, locul asta nu era pentru noi. 100 de km mai departe nu am rezistat insa tentatiei, si am facut o baie rapida in atat de albastra Mare Rosie, apoi i-am dat bice sa trecem linia de sosire in cursa Cape Town - Cairo. Ramadan in orasul care nu doarme niciodata Cairo 19 - 24/07/2012 In 'Povestea vraciului evreu' din cele 'O mie si una de nopti' (care au fost scrise in Cairo, si nu in Bagdad) apare acest fragment: 'Cel care nu a vazut Cairo, nu a cunoscut lumea: pamantul ei e de aur, Nilul ei minunat; femeile ei sunt ingeri cu ochi ca taciunele; casele ei sunt palate; iar aerul ei e dulce si mai parfumat ca aloea, intru placerea inimii sale. Si cum ar putea fi altminteri, cand Cairo este Muma intregii Lumi?' Astazi, ca in toate metropolele, poluarea e extrema, si aerul capitalei egiptene nu mai e asa dulce si parfumat, dar palatele si moscheile si-au pastrat gloria medievala. Fertila delta a Nilul inca hraneste intreaga natiune. Femeile insa nu stim cat de frumoase mai sunt: am vazut putine, si majoritatea conservator investmantate. Pentru ca in venele acestui oras care nu doarme niciodata, curge testosteron. Barbatii fac legea, atat in pietele medievale, cat si in cladirile de birouri moderne, in desertul cu piramide, si in strazile nebunesc de aglomerate, unde masini vechi si carute trase de magarusi se lupta pentru fiecare centimetru cu alte milioane de pietoni, si merg mai departe. Cairo este cel mai mare oras din Africa, si din intreaga lume araba. Am avut ocazia sa ajungem in prima zi a Ramadamului, intr-o vineri. Capitala culturala si spirituala a natiunilor arabe sarbatorea cu entuziasm si festinuri publice, mesele si covoarele fiind asternute chiar in strada si in piete. De la 7 seara, la 3 dimineata, am avut prijelul sa cunoastem putin ospitalitatea egipteana. Ia apus, oamenii incep sa umple strazile si pietele pentru a manca si face cumparaturile festive impreuna Apoi am strabatut marile bulevarde. Cladirile cu arhitectura franceza de sec. XIX sau de factura stalinista nu sunt in stare grozava, dar interventiile contemporane au fost tinute departe de tesutul vechi, si asta a pastrat atmosfera care in Bucuresti s-a pierdut in ultimele doua decenii. Este greu sa nu te indragostesti de acest oras, dar e greu si sa te simti in largul tau. Egiptenilor le place sa ureze strainilor 'Bun venit!' (sau "Bine ai venit in Alaska!'). Dar in orasul asta care pare pe pastile, crede-ma, nu esti tocmai 'bine-venit'. Nervii sunt intinsi, totul se face in graba, galceava incepe din nimic. Oricat de politicos ai refuza oferta constanta de a cumpara ceva, la un moment dat tot vei scoate din sarite un egiptean. In istorica piata Tahrir, unde acum un an pornise Primavara Araba, am incercat sa ne imaginam cat de intense au fost evenimentele, dat fiind temperamentul egiptean atat de volatil. Urmele revolutiei persista, si in fiecare vineri sunt organziate demonstratii care o evoca. Am explorat labiritul de pravalii si moschei din marele bazar Khan el-Khalili, care in trecut domina intr-atat comertul mondial, incat Columb a pornit in cautarea unor rute de trasnport alternative, astfel ajungand sa descopere Lumea Noua. Chinezismele au cucerite deja si acest bastion al comertului medieval Chiar si traditionala supa de linte e ambalata in stil fast-food, in recipiente chinezesti E uimitor ce poti gasi in aleile laturalnice Oazele masivului Cairo islamic sunt moscheile si scolile coranice, intre care Al Ahzar este cea mai veche, de aici si din lume, functionand fara intrerupere din 970 e.n. Studenti din toata lumea vin aici. Dar si in madrasele recent construite cu la fel de mult fast Cairo fiind arhetipul orasului cosmopolit, in care multele culturi ale lumii se suprapun multelor sale varste, cea mai veche parte a sa este, surprinzator, nu musulmana, ci crestina. Bisericile coptice au fost construite inainte de venirea arabilor, dar ctitorii lor nu au aratat prea multa piosenie fata de relicvele trecutului, si ridicand altarele peste zidurile stravechiului Babilon. Apoi sunt Piramidele. Cand istorii Greciei antice scriau despre ele, acestea aveau deja peste 2000 de ani. Cairo le-a absorbit demult in nebuneasca sa expansiune care a inghitit Ghiza, Memphis si Dashur. Dar ca sa le vedem, trebuia sa induram, ca si Mark Twain in 1866, 'chinuri de nedescris din pricina foamei de bacsis care licareste in ochi arabi'. Odata invinse armata de negustori, agresivitatea si cadourile false, ajungeam, cu genunchii tremurand, in fata a cinci milenii de istorie a geniului uman. Piramida lui Kheops, cea mai mare dintre piramide, ultimele minuni ale lumii antice, inca in picioare Odinioara piramidele erau placate integral, stralucind ca niste cristale in desert Piramida lui Micerinus poarta ranile incercarii esuate a unui sultan din sec al XII-lea sa o demoleze Sfinxul sau Abu al-Hol (in araba 'tatal terorii') a fost decupat din munte. E impresionant, dar ni-l imaginam cumva mai 'mare', si asta e de parca ti-ai intalni idolul in carne si oase si ai fi cumva… dezamagit… Sangele faraonilor a fost drastic diluat in venele egiptenilor. Cea mai dramatica transformare se datoreaza nu generatiilor de libieni, persani, greci si romani, ci cavaleriei de 4000 de arabi, care a cucerit tara in 640 e.n. Negutatori straluciti, egiptenii moderni adora sa faca ceea ce stiu mai bine: sa vanda. Dar e destul de greu sa-ti pastrezi intacte emotia si calmul in fata Piramidelor, cand atatia oameni te trag de maneca si iti propun toate nimicurile, plimbari in caleasca sau pe camila. Ne-am impiedicat peste tot de suveniruri care nu prea respecta simbolismul unic al locului si am asistat perplecsi la biciuirea isterica a animalelor de catre oameni care au pierdut respectul pentru fiinta care le castiga painea. Indiferente la spectacolul comercial, Piramidele raman, desi proiectate si construite de atat de imperfectii oameni, perfecte.

Desertaholics Sudan 06 - 11/07/2012 Sunt locuri in lume unde, din cauza climatului extrem, masuratorile meteo pot fi facute numai cu sateliti NASA. Asa arata topul celor mai ridicate temperaturi terestre inregistrate vreodata de acestia (Fahrenheit) si (Celsius): 1. El Azizia, Libya (136) (57,8) 2. Death Valley, California (134) (56,6) 3. Ghadames, Libya (131) (55) 3. Kebili, Tunisia (131) (55) 5. Timbuktu, Mali (130) (54,4) 5. Araouane, Mali (130) (54,4) 7. Tirat Tsvi, Israel (129) (53,9) 8. Ahwaz, Iran (128) (53,3) 8. Agha Jari, Iran (128) (53,3) 10. Wadi Halfa, Sudan (127) (52,7) Eu, Ana si Yamaha noastra aterizasem abia in locul de la coada topului, asa ca nu prea aveam cu ce sa ne falim. Dar era iulie, adica miezul verii. Oraselul Wadi Halfa, sau Halfa, cum ii zic localnicii, este singura trecere de frontiera pasabila intre Sudan si Egipt. La inceputul secolului trecut, egiptenii au considerat oportun sa o inunde insa, odata cu intregul tinut ancestral al Nubiei, sub al doilea lac artificial ca marime in lume, Nasser. Egiptul avea nevoie de ceva mai mult Nil, asa ca s-a trecut la edificarea unui baraj, despre ale carui consecinte vom afla mai multe ceva mai tarziu. Acum principala noastra grija era sa traversam aceasta frontiera de apa cu bacul saptamanal catre Assuan. E bine de stiut ca exista o alternativa rutiera pentru a trece granita, o sosea nou-nouta, pe care insa egiptenii o tin semi-secreta si inaccesibila, pana la indelung amanata inuagurare 'oficiala'. Se pare ca deja cateva masini de overlanderi au si traversat-o, pe multe mii de dolari si cu escorta militara. Calatoria noastra de-a lungul Sudanului fusese o lectie de viata de neuitat. Poate ca mai potrivita concluzie avea sa fie chiar celebrul si temutul bac. Viza pentru Sudan nu a pus probleme deosebite in Nairobi, necesitand doar o scrisoare de la ambasada noastra si o rezervare (neverificata) la un hotel. Amuzant, desi in Sudan nu merg bancomatele (nu am crezut pana nu le-am luat la rand), viza necesita o copie xerox dupa VISA. Pentru Yamaha a durat cateva ore sa rezolvam cu actele la frontiera, dar numai pentru ca vamesii erau ocupati cu masa, un pui de somn si o rugaciune. Pana a trecut si o ploicica de vara, aveam hartia in mana, pe numai 15 lire sudaneze. Ca de obicei, detaliile despre cum se traverseaza Africa fara Carnet, pe HUBB. Intrebarea care ne-a fost adresata cel mai des in Africa si pe care ne-o punem si noi de multe ori este: 'de ce calatorim?' Banuim ca unii oameni calatoresc in cautarea bronzului perfect, dar nu stim prea multi care chiar fac asta. Calatoria te poate testa in multe feluri noi. Trebuie sa inveti sa improvizezi din orice ca sa iti faci motocicleta sa mearga din nou, apoi sa o conduci pe un teren despre care nu sti nimic; trebuie sa negociezi intr-o limba straina cu femeia care vinde rosii pe marginea drumului; trebuie sa faci focul pentru ca ai pus cortul peste urme proaspete de lei. De cand calatorim, lumea a devenit mai 'reala', dar obiectivul nostru, pe langa incercarea de ne gasi un 'cuib', a fost sa intalnim oamenii si sa le cunoastem modul de viata. Daca esti ca noi, si calatoresti pentru oameni, atunci Sudanul este un adevarat regal. Ospitalitatea sudaneza e legendara, si nu trebuit sa ne indepartam de frontiera ca sa ne convingem, pentru ca vamesii ne-au si invitat la masa. In seara aceea am pus cortul la intamplare intr-un camp, dar era uscat, cerul era senin si eram fericiti sa putem din nou transpira de cald. Primul mic dejun a fost cam prea 'de capra' pentru 7 dimineata, dar bucatarul in galabiyya albastra era atat de entuziasmat sa ne indoape cu tocana si supa de mate si organe din sus-mentionatul animal domestic, incat nu am avut inima sa nu-i facem pe plac. Traversand confluenta Nilului Albastru cu cel Alb in capitala Khartoum, am simtit ca e musai sa diluam cockteilul de proteine cu niste suc. Am dat peste cele mai bune sucuri din lume. Sudan, odata cea mai mare tara din Africa, astazi pe locul doi, in urma declararii independentei Sudanului de Sud, este practic un mare desert. Nilul abia daca aduce cu luxurianta vale egipteana, dunele insa se intind neintrerupte decat de piatra seaca. Cu toate acestea, nemaipomenite freshuri si smoothies de fructe si iaurt de casa se gasesc la orice colt, si sunt foarte ieftine. Nu e nici o problema sa comanzi ceva personalizat. Eu mi-am gasit formula ideala: jumatate guava, jumatate lime. De fapt toata mancarea e delicioasa in Sudan. Pilaf cu sofran, muraturi, kebaburi, falafel, gratare, supe, salate, clatite de linte si lipia care e aproape gratis. Sudanezilor le place sa manance bine si sa-si imparta blidul cu strainii, si am primit multe invitatii la masa sau sa gustam cate ceva necunoscut. In fiecare alee si de-a lungul drumurilor dintre localitati, gratii sudaneze servesc ceai si cafea etiopiana. Observasem deja ca localnicii sunt foarte aratosi, desi hainele lasa putin la vedere (in Sudan e impusa o forma a shariei). 'Ceainaresele' insa, investmantate in intens colorate valuri transparente, sunt exceptional de frumoase. Standurile lor sunt minuscule, dar cumva mentinute intr-o ordine si curatenie impecabile. 'Ceainareasa' prepara, serveste si spala mereu cu gratie si zambetul pe buze, ca Sayida, de pilda: Sau ca Fatuma, careia se pare ca i-am cazut 'cu tronc' Sayida are, ca toate ceainaresele, o colectie de borcane de sticla cu scortisoara, ginger, cardamom, coaja de rodie si alte condimente si ierburi aromatice, cu care poti sa ceri sa ti se parfumeze ceaiul. Am remarcat ca multi oameni, mai ales batranii, sunt foarte pretentiosi. Un bunic chiar a venit cu propriul amestec pentru ceai, infasurat in ziar. Nu a lasat-o pe ceainareasa decat sa fiarba apa. Amicii Sayidei s-au activat la sosirea noastra. Dupa ce am luat si un sandwich picant cu vinete in lipie integrala, am plecat mai departe. Din cand in cand ne trageam sufletul si ne racoream picioarele murate in aerul fierbinte. De la intrarea in Sudan inregistrasem temperaturi de 52-54 de grade Celsius in timpul zilei, cu minima de 27 in zori. Rutina noastra s-a schimbat: condus intre 6 si 22, cu o lunga pauza la pranz. Data fiind caldura extrema, nu ne-am fi mirat ca pe langa animale, sa vedem si oameni putrezind pe marginea soselei. Peisajul amintea de Mauritania, numai ca aici gasisem mancare buna, oameni fabulosi si un extrordinar sistem de rezistenta imotriva efectului devastator al caniculei: Apa gratis, pentru toata lumea. Sub umbrare de caramida sau beton sunt asezate amfore de lut cu apa rece, cu o cana, uneori alaturi de o banca, un scaun, sau chiar o rogojina pentru ca insetatul calator sa isi poata recapata fortele. Un concept care ar trebui implementat in toata Africa. Intr-un astfel de loc de popas am fost chiar indemnati la masa de cel care avea grija de umbrar. Am tras tare pana in noapte, intr-un alt loc minunat de pus cortul. Dupa ce facusem dus cu propria transpiratie doua zile la rand, am hotarat sa sacrificam niste apa ca sa ne improspatam cat de cat. Cu mai putin de jumatate de litru ne-am spalat amandoi pe corp si pe dinti. Cand am campat, era noapte, foarte cald, liniste, minunat. Asa cum numai in desert poate fi. Ne fusese dor de un astfel de loc. In zare am vazut cateva fulgere, dar ne-am zis ca sunt doar riduri de frumusete pe cerul instelat. Cum ne-am inselat! In mai putin de o ora a venit furtuna. Mai intai vantul ne-a scuturat bine si ne-a pudrat cu nisip. Apoi a inceput sa toarne cu furie. Cu Tunete. Cu Fulgere. Nu era de gluma. Eram singuri in desert, cu cea mai violenta furtuna intalnita in Africa. Ce mai era si asta? Cortul s-a umplut in cateva minute cu apa, si am auzit cum nisipul a cedat sub masa motocicletei, care s-a culcat pe o parte. Dar nu aveam ce face, trebuia sa stam in cort, pentru ca altfel vantul l-ar fi maturat cat ai zice peste. Ne miram si acum ca structura si materialul de cort nu au cedat, pentru ca practic a trebuit sa le sustinem cateva ore bune impotriva furtunii. Nu stiam ce e de facut, daca vor veni torentii din amonte peste tabara noastra precara? Ca prin minune, vantul a mai stat, asa ca am iesit afara sa ridic motocicleta. Dupa ce au servit-o pe Ana pe multe mii de kilometri, vechii tenisi ai Anei au fost sacrificati ca sa improvizam un stand pentru Yamaha. Poate inca o ora mai tarziu, ploaie, vant, tunet si traznet s-au mai calmat. Se facuse indeajuns de liniste, ca sa auzim ceva nelinistitor. Sunet de rau, sau cascada? Afara din cort le-am vazut, peste tot in jurul nostru, lucing sub luna. Ploaia formase parauri care acum brazdau desertul. Mai mult printr-un noroc, decat din precautie, campasem pe o movila de nisip, asa ca parea ca nu vom fi afectati. In departare se auzeau acum claxoane de camioane: drumul traversase in ajun o albie seaca, care probabil ca acum era inundata, si blocase masinile. Am adormit cu greu. Nu pentru ca facusem un dus de cateva ore fara sa iesim din cort, sau pentru ca totul inauntru, cu exceptia rucsacului de electronice, era leoarca, ci pentru ca habar nu aveam daca furtuna trecuse sau nu. In zori desertul era aproape uscat, dar urmele dramei erau inca vizibile. Balta din cort inca nu se uscase Dar in numai jumatate de ora am zvantat totul. Ne-am facut bagajele, si am plecat sa gasim oameni, si ceai. Imi dau seama ca e posibil sa te fi plictisit deja cu atata text, si atat de putine poze. Imediat o sa-ti spun de ce. Dupa furtuna din noaptea trecuta, incepuse sa ne fie iar dor de prieteni si familii, de o asezare umana. Dar frumusetea peisajului sudanez ne-a infrant lasitatea. Ne aflam, in sfarsit, oameni si armasar de metal, in vastul desert nubian, unde pietrele lucesc albastru sub soarele fierbinte. Ne place la nebunie soarele fierbinte, asa ca am turat motorul si am intrat in dune. Mai adanc decat as fi vrut, nimerind intr-o situatie sora cu faza din Zair, numai ca de data asta Yamaha era infipta in nisip, in loc de noroi de 'bumbac'. Si un flashback din RDC Un beduin a sosit ca sa ne ofere o tura pe camila, dar a fost mai incantat sa ne dea o mana de ajutor. Fara bagaje, dunele au fost o nebunie. Probabil ca erau peste 54 de grade, dar placerea mea era maxima, iar Ana avea ce poza. Aproape ca am uitat de piramidele Meroe, din spatele dunelor. Din 592 i.e.n pana in 350 e.n. faraonii negri din dinastia Meroitica au creat aici o civilizatie infloritoare. Epoca faraonica s-a incheiat odata cu sosirea abisinienilor, din zona care azi e cunoscuta ca Ethiopia. Piramidele inguste din situl Begrawiya sunt tot ce a mai ramas din orasele meroitice. Geometria piramidelor in contrast cu profilul curb al desertului nu te poate lasa indiferent. Din pacate aceasta a fost ultima poza pe care am facut-o in Sudan. Dintr-o data camera a cedat. Am incercat in van sa o resuscitez in zilele urmatoare, dar nu a mai pornit. Asta nu a fost tot. La cateva minute dupa ce Canon-ul a facut atac de cord, a murit si GPS-ul. Era al doilea care se strica in Africa. In seara aceea era liniste si jale in cortul nostru. Aveam o harta simplista pentru Africa de est, dar fara GPS nu aveam nici o sansa sa gasim singuri diferitele birouri unde trebuiau obtinute tot felul de hartii pentru a intra cu Yamaha in Egipt. Eram acum o prada certa pentru fixerii egipteni. Calatoria continua sa ceara de la noi sacrificiu dupa sacrificiu. In jurul nostru, cel mai curat desert, dar abia daca am pus geana pe geana. A doua zi ajungeam in Abu Hamed, ultimul oras pana in Halfa, de care ne desparteau inca 340 de km. Urma sa aflam in curand cat de dificila era in fapt frontiera de care ne temusem cel mai tare. In itinerariul din 2010, de dinainte de accident, nu fusesera incluse nici Sudan, nici Egipt, pentru ca stiam ca ar fi fost extrem de dificil, daca nu imposibil, sa intram fara Carnet de Passage. Dar tensiunile din Siria si Libia escalasera intr-atat de atunci, incat fara nici un fel de sistem de comunicare satelit sau ceva similar, era de neconceput sa incercam sa le traversam singuri. Trebuia sa mergem in Egipt. In Abu Hamed se topeau trotuarele. Inventasem intre timp o rutina pentru a face fata arsitei: de cate ori gaseam apa din belsug, ne udam bine costumele si ne turnam o cana-doua in cap. Efectul racoritor tinea 15-20 de minute. Dar in dimineata aceea efectul combinat al stresului din ziua trecuta si caldura excesiva ne-au venit de hac. In pragul lesinului, am tras intr-o carciuma, sa ne intremam cu un pahar de ceai cu cardamom. Ca de fiecare data, am fost primiti cu cele mai calde zambete si ospitalitate desavarsita. Auzind ca ne pregateam sa pornim inspre Halfa insa, mesenii au sarit la unison in picioare: 'drumul e foarte greu, nu se poate sa mergeti singuri, e musai sa faceti cale intoarsa si sa urmati drumul cel nou!' ne-au spus. Adica nu eram pe drumul nou? GPS-ul ne lasase inainte de Atbara, probabil sa ratasem un semn. Alternativa din Abu Hamed e offroad, paralel cu linia de tren, care are are statii din 30 in 30 de km. Insa abia la jumatatea distantei, la Statia nr. 5, exista un popas cu ceai si apa. In rest am fi singuri, in desert, in miezul zilei. Am cugetat la riscurile pe care trebuia sa ni le asumam. Si am ajuns la concluzia ca era stupid sa nu ascultam, de data asta, sfatul oamenilor care de atatea ori ne-au spus ca drumul e bun unde era rau, si ca e aproape ce era departe. In cazul unei probleme tehnice, cu lantul uzat si gumele zdrente, cu apa limitata si fara telefon, nu ar fi fost de gluma. Ca sa mai avem o sansa sa prindem feribotul aveam de facut insa cel putin 650 de km pana la lasarea noptii, pentru a recupera timpul pierdut. Dar nu aveam de ales, si am facut cale intoarsa catre Atbara, unde am oprit pentru o runda de freshuri de mango. De-a lungul celor 200 km de pustiu care au urmat ne-am tot gandit la biciclistul pe care il intalnisem cu ceva zile in urma. Oare cu rezistase pe acea etapa, fara localitati si fara amforele datatoare de viata? Asfaltul era asa cum ni s-a spus in Abu Hamed, impecabil, Made in China. Desertul e un mediu propice sa-ti pui ordine in ganduri. A fost o zi dura, dar spre seara am ajuns in Dongola, cu rezervele de apa pe sfarsite. Orasul avea sarm, apa din amfore nu mai era la fel de neagra ca in Atabara, brutariile coceau lipie calda, falafelul mirosea bine, oamenii erau numai zambet. Am facut plinul, apoi am depasit orasul si am campat, satisfacuti ca ne indeplinisem obiectivul. Estimam totalul zilei la 730 de km. Soarele a apus din nou de parca cineva ar fi stins un bec gigant. Ne-am trezit la 200 de km de destinatie. Planul era sa ajungem in Halfa pana in pranz, sa gasim un hotel si sa ne luam bilete pentru bac. Wadi Halfa a fost fondat de cele cateva familii de nubieni care au rezistat mutarii fortate de pe tinutul stramosesc, aflat acum sub apele lacului Nasser. Ar fi greu de ghicit ca prafuita si modesta asezare e o importanta trecere de frontiera. Toti overlanderii stiu cine e 'tartorul' aici. Oricat de mult am uri insa conceptul de 'fixer' (intermediar), azi, cand punem in scris povestea, si putem sa judecam la rece ce se intampla de o parte si de alta a granitei dintre Sudan si Egipt, trebuie sa recunoastem ca Mazar nu e un om rau. L-am intalnit in drum spre docuri, o ducea in atasul motorului primit 'cadou' de la un sud-african pe o englezoaica, care sosise cu bacul din Assuan, si care urma sa doarma la el acasa. Multi calatori fac la fel, iar el le rezolva toate actele. Mazar e respectuos, vorbeste bine engleza, si pana la final nu ne-a cerut nici un ban, lasand la latitudinea noastra orice rasplata. Teoretic noi nu aveam nevoie de el, ne puteam lua singuri biletele si trecusem singuri atatea frontiere. Insa bacul asta are o chichita: pasagerii pleaca miercurea, dar barja pentru vehicule pleaca a doua zi, sau la cateva zile distanta. Adica iti astepti in Assuan cateva zile masina sau motorul, pe care nu le poti incarca singur pe barja, decat daca esti dispus sa mai ramai o saptamana in Wadi Halfa pana la urmatorul bac, si sa platesti taxa de port in Egipt. Aici intra in scena Mazar, caruia a trebuit sa ii dam cheile de la Yamaha. Mazar urma sa incarce motocicleta pe barja care inca nu se stia cu precizie cand va sosi din Assuan. Seara am dat o tura prin oras cu Kostas, un jurnalist grec, care e platit sa conduca diferite motoare prin lume. Sosise cu bacul din Assuan, in drum spre Cape Town, apoi urma sa traverseze America Latina. Subiectul cel mai fierbinte a fost experienta lui pe nava RO-RO din Turcia in Egipt, singura solutie viabila pentru a parasi continentul african. Discutia a necesitat cateva carafe din celebrul suc de lime din Halfa, care e pe atat de fabulos pe cat se spune. Intre timp hotelul nostru, si intreaga localitate, devenisera un furnicar sufocant de oameni si bagaje. Anticipam o nebunie pe bac, dar habar nu aveam. Ultimul mic dejun sudanez a fost un delicios fuul cu branza, rucola si ulei de masline. Dupa care ne-am imbulzit impreuna cu alti 500 de pasageri, sa prindem un loc sub punte. Ne imbarcam pentru cele mai nebunesti 24 de ore. Urma sa induram pe acea Arca, in acel Babilon, toate emotiile si mirosurile imaginabile, atat sublime, cat si revoltatoare, si sa ii intalnim pe Carola si Joe, care vor juca un rol important in viitorul nostru.

am avut timp sa ajungem la zi cu blogul vostru prin cafenelele etiopiene, va multumim ca ati impartasit cu noi aventura voastra in asia; avem acum si mai mult ghes sa ajungem prin unele dintre acele locuri, stii cum e, cu cat te duci mai departe, cu atat departele devine relativ, si te ai tot duce. felicitari, cu toate greutatile de care spui (mai ales cele birocratice, care din pacate continua sa ne urmareasca si pe noi, ca pe toti calatorii independenti), suntem, atat noi, cat si voi, alaturi de altii, privilegiati sa fi gustat aventura acolo unde putin indraznesc / izbutesc macar sa viseze. 'casa' noastra e mare, frumoasa, chiar daca uneori nici macar nu ne dam seama de asta, nu? inca o data multam fain pentru oferta, deocamdata incercam sa ajungem cu ce avem la un imperativ pit stop, unde sa ne adunam bulendrele, mintile si resursele, si sa planificam etapa urmatoare. in africa orice colet aduce mai multe necazuri decat bucurie (ca sa nu amintesc decat de episodul camerun, unde taxele au fost de trei ori cat piesa). numai bine, i + a Multumim mult, Gospodarule! Cateva cuvinte despre pozele pe care le-am ales: 1. Pentru muncitorii din cea mai veche vopsitorie artizanala din lume, nimic nu s-a schimbat de mai bine de zece generatii. La fel ca acum un mileniu, in Fez, Maroc, fiecare zi de munca incepe in puturile cu var stins, si se sfarseste in cele pline cu urina de vaca amestecata cu pigmenti vegetali. Abia multe zile mai tarziu, unele dintre cele mai apreciate piese de marochinarie din lume ajung in vitrinele magazinelor de lux. Sudoarea muncitorilor marocani, pentru adevarate obiecte de arta. 2. Acum doua decenii, tribul himba din nord-vestul Namibiei, decimat de conflictul civil din Angola si ruinat de seceta, aproape ca disparuse. Astazi cele cateva zeci de mii de membri se lupta sa-si conserve stilul de viata, intr-unul dintre cele mai ostile medii naturale de pe planeta. In februarie 2012 am petrecut doua zile intr-un sat himba, sub cel mai instelat cer, cu unii dintre cei mai frumosi, modesti si primitori oameni. 3. Bully traieste in padurea tropicala nigeriana. Acum 25 de ani, un american venit in vacanta cu masina a descoperit ca o subspecie de maimute endemica, considerata disparuta de mult, supravietuia ca prin miracol in acest loc cu adevarat miraculos. Destinul americanului si al maimutelor au devenit inseparabile, si in toamna lui 2011, am avut privilegiul sa lucram ca voluntari in cadrul sanctuarului nigerian, unul dintre cele mai de succes din lume. In 2012, Bully va face parte din primul supergrup de drili care isi vor relua viata in mediul lor natural, intr-o premiera mondiala mult asteptata. 4. In centrul Zairului, ploile cad aproape zece luni pe an. Sub torenti dispar drumuri si se scriu destine despre care nu se stie aproape nimic. Timp de patru saptamani, destinul oamenilor care traiesc de-a lungul axei Kinshasa - Lubumbashi, a fost si al nostru. Am parcurs calea spre Zambia metru cu metru, lasand in troienii de noroi si nisip sudoare, speranta si inocenta. 5. Continentul african, deja binecuvantat cu frumusete si diversitate, se termina intr-un loc aproape divin. Doua oceane inghit pamantul, apusurile si rasariturile deseneaza gloriosul profil al muntelui. In fotografia noastra e Hout Bay, doar un minut din uimitorul spectacolul natural care este Cape Town. Vremea o ia razna in Kenya Kenya 10 - 27/06/2012 Multumim d-lor politisti, pentru ca ne lasati sa intram. A 20-a frontiera africana trecuta fara carnet de passage si fara probleme, de o motocicleta cu romani la bord. 50 de dolari pentru 30 de zile de om, 20 pentru 30 de zile de masina. 'Nu ti-e frica de animale salbatice?', m-a intrebat vamesul. 'Nu, prietene, sunt Mowgli de Romania', i-am raspuns eu in gand. Dar nu era vreme pentru stat la taclale, soarele urma sa apuna in 40 de minute, si ne aflam in vecinatatea parcului national Tsavo, populat de elefanti si lei. Asa ca pe primul petec plat de pamant ne-am asternut cortul si in doi timpi si trei miscari aveam adapost pentru noapte. Patru kenyene s-au oprit sa chicoteasca la straini si la calul lor de metal. Pauline avea extensii buclate si gropite dulci, Ruth nu rupea aproape deloc engleza, Janet radea intruna, iar Beatrice avea o camasa roz si un zambet de milioane. 'Nu vreti sa veniti la mine acasa?' ne-a oferit ea. Ne-am uitat unul la celalalt - unul din bonusurile aventurii moto in Africa e sa petrecm timp cu localnicii. Dar eram mult prea obositi, si deja instalati pe cea mai buna suprafata posibila. Iar in cateva minute urma sa se innopteze. 'E departe rau?' a intrebat Ana. 'E colea', a aratat o fata in directia tufelor de la marginea drumului. 'Si puteti sa faceti o baie'. Acum, pe bune, cum sa refuzam asa ceva? Ne-am strans catrafusele, si am pornit: Ana pe jos cu fetele, eu pe moto. Pana la casa lui Beatrice fetele au ras in continuu, toti cei 2,5 km. Satenilor care ramaneau muti de uimire la vederea noastra le-am fost prezentati ca 'musafiri'. Uite ce culcus adorabil am primit in satul Timbila, pe raul Lumi. Gazdele noastre ne-au spus ca elefantii si leii vin adesea pana la gardul de flori, dar, hakuna matata, daca lighioanele vin peste noapte o sa aiba ei grija de noi, si le vor indeparta batand in oale si cratiti. Beatrice are 28 de ani si vine din Mombasa. O mai cheama si Mwanaidi, numele ei traditional. Casnica, dar si femeie de afaceri: cumpara ardei gras de la tarani si il duce la piata. Cele doua fetite, Eunice (8) si Faith (3) sunt singurii copii pe care ii va avea, pentru ca acum a trecut pe anticonceptionale, ca mai toate prietenele ei. Bea ne-a gatit kitere (sau ghitere), felul kenyan cel mai raspandit, practic fasole cu porumb. Dupa ce am impartit toti trei un blid, ni s-a adus o galeata de apa pentru dus, pe care l-am facut in curte. Familia are televizor, laptop, chiar si un stick pentru internet, asa ca ne-am uitat impreuna la 'Megastar Kenya' si am sporovait una-alta. Era minunat. Pentru ca am mentionat ca ne place chapati, dimineata Beatrice a dat fuga la magazin dupa faina, si i-a aratat Anei cum sa le coaca. Sotul lui Beatrice, Gadiel, s-a nascut pe un pat de frunze de bananier, asa ca mama lui i-a pus numele Madundu, ceea ce inseamna chiar asta. Am aflat ca Gadiel este adjunctul sefului de sat, iar el si-a dorit cu tot dinandinsul sa faca o poza in uniforma oficiala. Gandeste-te ca am avut de-a face cu zeci de oameni ca Gadiel in Zair, Camerun, Nigeria. Uniforma, armele, barierele cu tepuse intimideaza, dar multi din oamenii astia, ne-am dat seama de mult, sunt familisti, cu frica lui Dumnezeu, ca si prietenul nostru kenyan. In comuna Taveta, ca in majoritatea teritoriilor rurale din Kenya, SIDA si saracia fac ravagii. Multi oameni prefera mariajul traditional, pentru a evita sa plateasca dota, si asta incurajeaza libertinajul sexual, facand futile eforturile de a limita explozia demografica si a contaminarii cu HIV. Am downloadat pozele in laptopul lui Gadiel si am imprimat cateva. Dupa ce ne-am baut ceaiul cu lapte (chai maziwa in swahili), ne-am luat cu regret ramas bun. Trebuia sa ii dam bice pana in Nairobi, unde urma sa aflam daca mai aveam vreo sansa la viza de Ethiopia, sau nu. Nu demult mergeam pe drumuri similare in Mozambique. Un praf rosu, incins si adanc, asternut pe hopurile de pamant care taie in doua o padure aproape neagra de verde. Curand am lasat in urma ultima coliba de chirpici. Animalele salbatice insa tot nu s-au aratat, asa ca am prins viteza. Abia la asfalt a aparut prima zebra, apoi a doua si a treia si tot asa, bietele animale molfaind prin pungile de gunoi care aliniau drumul. Parcul Tsavo e traversat de cea mai aglomerata artera din Kenya: autostrada Mombasa. Nenumarate camioane duc marfa din port in interiorul continentului. Noroc ca am avut de tranzitat doar 50 de km de nebunie. O cladire abandonata ne-a atras atentia, asa ca am tras pe stanga sa exploram nitel. Structura bine executata, detalii faine, spatii interesante - candva acesta a fost probabil un restaurant de succes. Pe atunci animalele inca nu fusesera alungate de om, si carciuma asta era o oaza in pustietate. Cum am inceput sa urcam catre platoul de 1660 m unde este situat Nairobi, aerul a inceput sa devina mai rece si mai aspru. In uimitor de moderna capitala am ajuns in plin ambuteiaj. Intr-un fel ne aduceam aminte de Lagos, dar aceasta era o versiune mult mai spalata si mai disciplinata a naucitoarei metropole nigeriene. Numele Maasai al orasului era candva Enkare Nairobi, adica 'apa inghetata'. In fosta mlastina, inginerii britanici si muncitorii africani si indieni de la caile ferate au instalat la sfasitul sec. al XIX lea o tabara de lucru. Treptat, tabara a devenit oras, apoi capitala, dar climatul a ramas la fel de neprietenos. Desi ne aflam la cateva sute de km de ecuator, pentru ca venisem odata cu iarna, nu erau mai mult de 14-15 grade. Macar iarna nu ploua. Dar cum vremea se schimba peste tot in lume, nu am avut noroc, si a turnat aproape in continuu. Crede-ma, sa dormi in frig intr-un cort umed, pe pamantul care musteste de apa, nu e de gluma. Uite cine a aparut sa ne inveseleasca: Daca intr-un an abia intalnisem alte 7 echipe de calatori, dintre care toti, in afara de doi, erau deja la casele lor, in Nairobi eram dintr-o data coplesiti de numarul mare al strainilor. Curtea in care campam era plina pana la refuz cu masini, camioane, motoare, spatiile comune zumzaiau de backpackeri. Era aici chiar si un muzician nomad din Japonia. Yusuke a calatorit cu transportul in comun pana in Kenya, unde s-a hotarat sa isi ia o bicla. Muzica lui, in care povesteste despre oamenii pe care ii intalneste pe drum, ne-a resuscitat inspiratia pentru propria noastra 'cautare'. Unul din cantecele despre Mongolia parca ne-a citit gandurile: 'Du-te/ Du-te mai departe/ Pana cand aerul/ Este nou Si ajungi intr-o alta lume' Asculta-l pe Yusuke Ne-am ocupat si de motocicleta In Mozambique, taiasem un schimbator de viteze de scuter chinezesc in locul celui stricat. Inca se tinea bine. Am avut de alergat si pentru vize: Ethiopia si Sudan. Multumita ambasadei sudaneze, a trebuit sa depistam misiunea romaneasca, pentru o scrisoare oficiala. Ocazie cu care i-am cunoscut pe Cristian si Antonia Diaconu, oameni extraordinar de calzi si ospitalieri. Nu am putea multumi indeajuns romanilor care ne-au primit, sfatuit si ospatat cu mancare ca acasa. Vizele au mers mai usor decat ne-am fi asteptat. E adevarat ca multa lume e refuzata, dar cu povestea noastra cu traversatul Zairului din cauza Angolei imposibile am cucerit increderea consulului, asa ca in cateva zile aveam stickerele in pasapoarte. In viata insa, daca castigi, mai si pierzi; dupa 50,000 de km in Africa, prima pana! Un motociclist kenyan ne-a urmarit povestea pe advrider si a vrut sa ne cunoasca. Am iesit cu Geoffrey la un festin kenyan, adica 'nyama choma'. Adica gratar in swahili. Am sacrificat animalul Si cateva legume simbolice: banane prajite si varza Gasca noastra eclectica: noi, Geoffrey, Jack, Andrew, Kaizer si Joe. Jack Rooster este DJ. Asculta aici un playlist: Joe Barasa este ilustrator la Shujaaz.FM, o revista de comics editata in sheng (jargonul tinerilor), Shujaaz inseamna in swahili 'eroi'. Shujaaz.FM constuie o serie de povesti centrate pe un personaj care promoveaza spiritul pro-activ in randul tinerilor. Comunicata in diferite medii online, print si radio, Shujaaz.FM este gandita sa mobilizeze si motiveze tinerii din Kenya. Era musai sa plecam din Nairobi, indiferent de vreme. Plouase oricum toata ziua si toata noaptea dinaintea plecarii, eram infrigurati la maxim, iar in cort totul, de la saltele la sac de dormit, era ud. Am zvantat ce am putut, dar abia am iesit din oras ca am avut a doua pana de cauciuc. La cateva minute dupa ce am rezolvat problema a dat potopul. Nu aveam ce face: nu se vedea nimic din faimoasa panorama catre valea marelui rift, aerul era rece si ploaia necrutatoare. Ce rost ar fi avut sa incercam sa facem poze la ceva ce nici nu vedeam cu un aparat stricat? Abia in Naivasha ploaia s-a mai calmat si am oprit la o baraca cu ceai si gogosi. Cred ca ceaiul ala ne-a salvat de la hipotermie. Ne-am pus cortul pe malul lacului, si toata noaptea hipopotamii au mormait si molfait la iarba. Daca in Congo a fost greu sa mergem zile intregi in ploaie, macar apa nu era bocna. De data asta insa, era si foarte frig, asa ca am hotarat sa ne scurtam vizita, ingraduind o oprire scurta la colonia de flamingo de pe lacul Naivasha. Sa nu crezi ca asta e vreo rezervatie sau asa ceva. Lacul Naivasha, desi e unul dintre putinele cu apa dulce de-a lungul Vaii Riftului, este un dezastru ecologic. Horticultura il ucide treptat. Fermele de flori pompeaza apa din lac si deverseaza pesticide in habitatul unor specii amenintate cu disparitia. Colonia de flamingo a scazut la un procent infim din cele cateva milioane de exemplare de odinoara. E ciudat sa te gandesti la asta atunci cand cumperi un buchet de trandafiri in Europa, nu-i asa? Imprejurimile Naivashei contin inca o populatie sanatoasa de antilope, porci salbatici si zebre. Am petrecut restul zilei trecand ecuatorul de cateva ori Lacul Elementeita are apa sarata, dar e la fel de putin protejat ca si Naivasha - odinioara si aici existau flamingo Ultima nyama choma, cu garnitura de kenyegi (piure de cartori cu spanac si porumb) In zona muntelui Kenya am vazut ca se apropia iar furtuna Nici gand sa ne oprim in Nanyuki: ploaia ar fi venit de buna-seama, asa ca i-am dat bice, sa parasim muntele si vremea proasta. Spre noapte am ajuns intr-un sat unde oamenii se adunasera la ceai in jurul singurului televizor, la un film kung fu. In mod miraculos, am gasit si un loc sa dormim pe gratis, in curtea unui hotel inca in santier. Nu exista dus, doar niste toalete infernal de murdare, doar oamenii erau extrem de draguti si ne-au adus chiar hartie igienica. Si pentru ca hotelul nu era inca gata, am avut liniste sub cerul in sfarsit fara nori. Asfalt uscat dupa doua saptamani de ploi si frig - viata era din nou frumoasa, chiar daca ne indreptam catre temutul drum Marsabit - Moyale, cosmarul overlanderilor de pe ruta de est. Bucuria a tinut inca 140 de km dupa Isiolo, si am sarbatorit cat de des s-a putut, cu clasicele gogosi si ceai. Pentru ca o gasca de vulturi isi luau pranzul, le-am urmat exemplul. In tufe, plin de suricate. Furnicarul asta fusese probabil victima unui autovehicul, dar vulturii erau macelari profesionisti Cum am intrat in tinutul Samburu s-a terminat si asfaltul, si a inceput nebunia. Corugatiile sunt atat de dese incat chiar si la viteze mici simti cum geme fiecare centimetru de motocicleta si om. Peisajul insa e superb: muntii ca niste naluce la buza campiei care e inghitita incet incet de desert. Putine colibe, dar nu putini oameni, spectaculos investmantati cu bijuterii in cele mai stralucitoare culori. Din pacate toti alergau sa ne ceara apa sau bani, si nu aveam decat jumatate de litru ramas pentru noi doi. Ajunsi in sfarsit in Marsabit, ne-am continuat drumul catre vest, prin desertul Chalbi. Eram asteptati in Maykona pentru o vizita de una-doua zile, dar imediat dupa ce am iesit din oras situatia e devenit dramatica. Ne aminteam raportul lui tsiklonaut de pe ruta Turkana, si drumul asta incepea sa arate cam la fel. Portiunile cele mai bune erau dure, dar atat de pline de corugatii incat simteam cum ne dezintegram molecula cu molecula. Restul drumului era un carusel imprevizibil, un strat gros, instabil, de pietris si bolovani. Pe alocuri ne trezeam in mijlocul unui banc de nisip, sau in ceva ce ar putea fi descris ca o mlastina de pietre. Un vant uscat si fierbinte matura pustietatea pe care abia daca se zarea o umbra. In 30 de km eram rupti de oboseala si bausem ingrijorator de multa apa. Nu aveam nici o sansa sa ajungem in Maykona pana la lasarea noptii. Si ca sa ajungem in Ethiopia, ar fi trebuit ca in dimineata plecarii sa facem, pe langa cei 250 de offroad dintre Marsabit si Moyale, inca o data acesti 75 de km de iad. Ce rost avea toata nebunia? Ne-am racorit creierii la umbra - si am cugetat drept Asa ca noaptea ne-a gasit inapoi in Marsabit, campati in curtea colegiului tehnici catolic, la cina si telenovele venezuelene cu gazda noastra, parintele Francisc. Bucata Marsabit - Moyale nu a fost pe masura legendei Sigur, nu ne-am oprit sa facem poze pe portiunile cu adevarat dificile, care semanau cu drumul prin desertul Chalbi. Pietris profund, pe alocuri amestecat cu nisip, dar numai pe circa 50 de km; pentru ca chinezii, la un moment dat eliminati din proiect, au revenit in forta si cilindreaza zi si noapte. Deviatiile sunt obligatorii pentru a menaja vehiculul, in rest trebuie sa stai cu ochii in patru. Ne-au depasit vaste turme de camile si oi manate de nomazi Borana La un foarte rezonabil 2 p.m. ajungeam in oraselul Moyale. Supravietuisem greului, in circa 6 ore si jumatate. Nu e asa de simplu pe cat ar reiesi din ce am pozat noi, dar nu e nici atat de groaznic precum se spune. Urma sa platim amarnic insa aroganta de a ne crede trecuti puntea. Dupa ploi, frig si desert, ne indreptam catre muntii etiopieni, in miezul torentilor. Planeta Ethiopia Ethiopia 28/06 - 06/07/2012 Avem un sentiment minunat de fiecare data cand aerul este 'nou', cum spune Yusuke. Entuziasm, dar si teama naturala de necunoscut. In plus, frontierele africane nu sunt lesne de trecut. Coruptie, birocratie, smecheri care schimba valuta, cu ochii la acte si portofel. In timp am invatat sa nu ne asteptam la nimic si sa fim pregatiti pentru orice. Asa ca atunci cand unul dintre aceste teritorii necunoscute ni se deschide inaintea-ne, mai ales cand respectivul teritoriu este chiar Etiopia, stim ca am avut o zi buna. Surprinzator, am obtinut gratuit permisul pentru import temporar al motocicletei. Detalii pe HUBB, unde incurajam lumea sa ne calce pe urme. Visa a fost 20 de dolari. Benzina costa in jur de 20 Birr/l. Etiopia este intr-adevar o tara aparte, foarte diferita de oricare alta din Africa. Fizionomia oamenilor e alta. Istoria umana dateaza aici de mai bine de 4,4 milioane de ani. Etiopia este singura natiune africana niciodata colonizata, cu propriul calendar, limba, alfabet si religie. Din pacate reputatia sa printre overlanderi este teribila: pana sa ajungem aici nu am auzit nimic bun. Dar nu suntem toti la fel. In loc de pietre in cap si bete peste motocicleta, oamenii ne-au primit cu prietenie, daca nu chiar cu sfiala, consternati de numele ciudat al tarii din care venim. Prima noapte am dormit in curtea unei misiuni catolice: A doua zi am inregistrat 60,000 de km la bord. Adica 48,000 in Africa! Incepusem urcusul catre platoul central, care are intre 1800 si peste 4500 de m, Dupa ce ne bucurasem de cateva zile uscate, ne asteptam sa fim din nou sub ploi, infofoliti in tot continutul rucsacului de haine. Arhitectura vernaculara etiopiana e aparte: casele au tavan inalt, pe structura de eucalipt, ba netencuita, ba finisata cu grija in culori puternice. In catunele mai curand izolate, unele case au pastrat forma traditionala circulara, care in comunitatile emancipate se foloseste numai pentru depozitul de cereale si staulul de vite. Chiar daca am depasit prima decada peste noul mileniu, majoritatea etiopienilor sunt inca eminamente pastoralisti. Fiecare copil trebuie sa aiba grija de vitele gospodariei, de aici obiceiul de a azvarli cu pietre si crengi. Din pacate ajutoarele umanitare din anii '70 nu doar au salvat de la foamete o intreaga generatie, ci au si alterat dramatic atitudinea fata de straini a intregii natiuni. Astazi copiilor celor care mureau de foame acum 30-40 de ani nu le mai e rusine sa cerseasca, ca bunicilor lor. Insa in pietele regionale, unde satenii se aduna ca pe timpuri, oamenii sunt blanzi si carele incarcate de produse trase de magarusi. Ana mi-a povestit ca in copilarie a avut un pachet de Pacalici pe tema costumului popular in lume. Isi amintea acum de ceva ce aducea perfect cu portul ethiopian, un stergar de bumbac gros care poate fi rochie, cordon, fusta, turban, sling pentru sugari, orice. Asta la ses. La munte moda e pe pleduri multicolore, iar in cazul barbatilor, musai pantaloni scurti, verzi sau kaki. Wandalal (43) Ylumaga, un pastor in varsta de 11 ani Dupa de am cumparat niste fructe, hai sa imprimam niste poze. In scurt timp motocicleta devenise un stand ambulant cu o imprimerie ad-hoc. Din pacate bateria imprimantei tine foarte putin, asa ca a trebuit sa ne oprim. La timp, pentru ca de nicaieri si-a facut aparitia un 'responsabil cu ordinea', civil, care a smuls un bat din mana cuiva, si s-a apucat sa croiasca multimea. Am incercat sa il calmam, explicand ca nu suntem agasati de nimeni si ca e o adunare amicala. In seara aceea am trecut pe Heinedau-ul second hand pe care ni l-a dat Chris de la JJ Nairobi. De cand am intrat in Ethiopia, oferta de-ale gurii s-a schimbat la fel de dramatic ca si peisajul, limba si oamenii. La fiecare masa se serveste injera, o clatita spongioasa din cereale fermentate, un pic acrisoara, care tine loc de farfurii si tacamuri. Practic trebuie sa te folosesti de o bucata de injera ca de o lingura, pentru a manca sosul sau tocana pe baza de legume sau carne, scazuta in unt si condimentul national, berbere (un amestec de cumin, cardamom, clove, cayenne pepper, ginger and turmeric); caram materialul dupa noi acum, cu intentia de a incerca o injera jam session. Noua ne-a placut cel mai mult shekel teps, un gratar de oaie sau capra servit pe plita incinsa, cu ardei iute si ceapa rosie Pentru ca Ethiopia vernaculara e bine-mersi, injera nu se transporta in cutii de plastic, ci intr-un cos special din paie, imbracat in piele. Desigur ca se bea cafea non-stop, si nu oricum. Fiecare colt de strada, casa si restaurant, pana la hotelurile de 5 stele, contine un mic stand in care se desfasoara un adevarat ritual: se ard carbuni aromati, se prajesc boabele, se macina, se fierbe un soi de cafea turceasca, care se serveste in doze liliputane, dar dese. Noi suntem insa bautori de ceai, care e servit in aceleasi cescute de pitici, si costa 1 Birr. Berea locala e fie artizanala, mai pe la tara, unde se bea din cutii de conserve, sau Sf. Gheorghe. Nu e rea. Sucurile de fructe insa - ca acest pahar de mango/ avocado/ papay - ne-au dat gata Mergand spre nord, am trecut pe la Lacul Abiata, insa am intrat in parc dupa poarta oficiala, pentru ca cereau spaga ca sa ne lase sa intram cu Tenere. Din pacate nu e nimic de vazut, parcul e intr-o stare jalnica, un palc ratacit de flamingo si ceva magari. E clar unde se duc banii. Etiopia nu e pregatita pentru asa ceva. Pe tarmul lacului Ziway abia se organizeaza o bariera cu taxa. Pescarii inca isi pot lua linistiti picnicul printre pelicani si berze uriase. Capitala ethiopiama este liderul diplomatiei mondiale, in centru se afla o veritabila piaza italiana; in Ethiopia, centrul ortodoxiei, se afla chiar cufarul sacru al Noului Testament. Uimirot, daca ar fi si adevarat. Ethiopia, sau utopia? Tara nu are nevoie de astfel de reclame false. Addis Ababa insa chiar nu e un oras prea grozav, cu un tesut urban aglomerat, in care proprietati gunervamentale imense se pierd de-a lungul bulevardelor desfundate, cu arhitectura de influenta sovietica si interventii contemporane de tot kitschul. Am fost gazduiti cu formidabila ospitalitate bulgara. Vremea de mizerie; frig si ploaie, noroi si vant. Pentru prima data eram singuri intr0un intreg apartament. Stangaci, nu stiam ce sa ne facem cu atat spatiu. Ana si-a gasit de lucru cu prima intoxicatie alimentara in zece ani de mancat orice de oriunde. Intre ploi, prietenul si fratele bulgar ne-a scos la cafea si turism. Dupa ce am vizitat un muzeuas cu straie imperiale, ne-am plictisit cu biserica Raguel, edificata de un mester indian, dupa cum arata si cromatica, planimetria si decoratiunile Interesant insa modestul palat al lui Menelik, situat in varful colinelor Entoto; detaliile sarpantei sunt notabile Au trecut cateva zile pana ca Ana sa se simta in forma, si am mai avut nevoie de una ca sa schimbam niste birr in dolari pentru Sudan, unde cica nu merg bancomatele. Brusc am realizat ca bacul din Sudan in Egipt, da, chiar acel faimos, terifiant bac, pleca in cateva zile. Aveam de ales: sprintam nebuneste ca sa il prindem, sau mai pierdem vremea pe ici pe colo si il luma pe cel de saptamana urmatoare. Pentru ca bacul e doar o data pe saptamana, atunci cand merge. A doua cursa contra cronometru, dupa traversarea in pripa a republicii Congo. Cheia acestei tentative era sa parcurgem ruta Addis Ababa - Lalibela intr-o singura zi. Iti amintesti ca am anticipam in postul trecut o pedeapsa pentru pacatul de a ne lacomi la bine si frumos in Africa? peste Arca noastra de metal si peste pacatoasele noastre fiinte a venit Potopul. A inceput cu o mocaneasca decisa, apoi ploaia a devenit metalica, dura. Uzi la piele, vineti de frig, a trebuit sa tragem in prima cofetarie la un ceai fierbinte, pentru ca oricum nu mai eram in stare sa tin ambreiajul si vizibiliatea era sub 15 metri. Echipamentul nostru nu e de ploaie si frig. Cand ploua, ploua pana in cizme, chiar cu stratul de vant montat. Daca nu e foarte frig, vantul usuca insa rapid totul, deci nu e bai. Chiar si in RDC, unde ne-a plouat zile la rand, nu am avut probleme. De data asta erau sub 14 grade! A plouat toata ziua, cu cateva intervale de soare, pe care le-am primit cu bucurie exagerata, poate din cauza ca eram intr-o stare avansata de hipotermie. Dar peisajul a fost uluitor. La 60 de km de Lalibela asfaltul s-a terminat. Rulam in bezna si ploaie, pe serpentine de noroi si pietris. Imi imaginez ca peisajul era fabulos, din pacate nu am vazut nimic. Poate ca ar fi indulcit drumul. Dupa mai mult de o ora si jumatate, am ajuns unde nu mai speram sa ajungem. A fost imposibil sa ne incalzim la o temperatura decenta, asa ca nu prea am pus geana pe geana. Dimineata insa pormitea sa fie uscata, si noi eram gata sa fim fermecati. Lalibela te ingenuncheaza Din cauza masivului Mt.Yosef de 4190 de m, Lalibela nu pare ca s-ar afla la 2630 de m altitudine. 8 secole dupa de regele Lalibela din dinastia Zagwe a visat sa fondeze aici un al doilea Ierusalim, acest indepartat orasel ethiopian isi implineste, in sfarsit, destinul. 11 biserici si zeci de cripte si pasaje au fost sapate in roca vulcanica. Astazi nu doar pelerinii si calugarii, cu si turisti din toata lumea sosesc in acest sit protejat UNESCO. Bazaltul moale se intareste dupa ce a fost taiat, dar ploile ethiopiene sunt necrutatoare. Unele monumente s-au deteriorat ata de tare din cauza apelor meteorice incat UNESCO a amplasat sarpante mai mult sau mai putin reusite, pana cand se va gasi o solutie la problema. Nu poti sa faci pe simplul turist in Lalibela. Ca si in indepartatul Angkor, desigur ca aici la o scara mult modesta, trebuia sa te implici. Urca, mergi, transpira, pierde-ti echilibrul, rataceste-te, afunda-te in bezna, fii coplesit. Adulmeca piatra si muntele, admira maiestria si dedicatia artizanilor de odinioara, scrise in piatra care e mentinuta vie cu ardoarea a nenumarati credinciosi si invatacei. Este interesant cu planimetria e de factura crestina timpuri (ca si boltile), straiele sunt de influenta semitica, dar incantatia versetelor te face sa te simti intr-o moschee. Monumentalitatea bisericilor este coplesitoare, interiorul si decoratiile nu prea. Mirosul de tamaie si lumanari ne-a amintit de atmosfera uneori lugubra din bisericile ortodoxe. De dincolo de ziduri, insa, ruga din incaperi ascunse umplea aleile subterane cu armonie divina. Biserica Sf. Gheorghe este cu adevarat speciala, o aparitie monumentala, simetric decupata in pantecul muntelui. Acoperita in licheni, parca vibreaza. Langa labirintul de biserici, unul secular: satul traditional tukul. Din cauza lungului sezon torential de la munte, casele contemporane pastreaza acelasi design: unul sau doua caturi, asezate pe o fundatie inalta, circulara, din bolovani. Un adevarat satuc de strumfi. La sfarsitul circuitului sacru, un drac de copil, simpatic foc Si prietenul lui, fiul paznicului dealtfel, murdar la gura de berbere Noi eram gata sa incepem coborarea catre vale si drumul principal, dar gata era si ploaia. Cerul, negru de nor, luminat orizontal de fulgere de-a dreptul inspaimantatoare. Ana mi-a atuncat o privire. 'Ma intreb daca nu facem o greseala", s-a indoit ea. Ingrijorarea i se citea pe fata. Si ca sa fiu sincer, nici eu nu mai eram prea convins ca mai putem continua catre Wadi Halfa in ritmul asta, pe vremea asta. Dar i-am fortat un 'e in regula' de incurajare, si am strans chingile. 'De ce n-om fi cautat poncho-uri?' a mai intrebat ea. Cand i-am raspuns ca nu ne trebuie - doar ploaia nu o sa tina la nesfarsit - a zis: 'trebuia sa e fi rugat nitel in toate bisericile astea'. A inceput marunt. Dar nu ne-am dat pacaliti, toata valea bubuia de tunete. In curand s-au rupt cerurile , si a inceput sa toarne cu furie. Inainte eram atent la declivitatea terenului si la curbe, acum abia daca mai simteam cum pamantul imi fuge de sub roti. Noroiul parea solid, dar iluzia se limpezea la prima atingere. Parca as fi condus pe sapun amestecat cu piure de viermi. Mi-am vazut de treaba, patinand la buza haului, cu dintii inclestati, degetele bocna, tot tacamul. Nu, nu era deloc fun. Nu stiu daca se observa bine in poza pungile de plastic infasurate pe mainile Anei. Am folositi si eu acelasi truc inspirat de metaljockey ca sa fac fata vantului. Nu imi amintesc cum am ajuns la intersectia cu soseaua. Daca nu am fi tremurat incontrolabil, am fi coborat sa sarutam asfaltul. A mai durat inca o ora sa cumparam cativa litri de benzina de la mafia locala (de fapt de la un tuk-tuk pe care l-am oprit), pentru ca benzinariile erau pe gol si urmatoarele se aflau la 100 si respectiv 140 de km in ambele directii. As mentiona ca ploaia a reinceput de indata ce am pornit mai departe, dar devin redundant. Pentru cine mai tine scorul, marcam a doua saptamana de ploi fara oprire. Intr-o ora s-a intunecat, si am oprit, usor deliranti, in fata unei incaperi in care licarea o lumina. Amira, patroana micutului magazin, avea nu doar ceai dulce, ci si o paine pufoasa cu seminte de susan proaspat scoasa din cuptor. In cinci minute de condus insa, efectul ceaiului si painii si a caldurii umane s-au dus. 'Un hotel!', m-a atentionat Ana. Abia mai tarziu mi-a marturisit ca facuse fata frigului si ploii imaginandu-si confortul si caldura dintr-un hotel, nimic mai grozav de trei stele, gen Ibis, dar unul adevarat, nu glumele in care mai statusem prin Africa. Isi imaginase curatenie standard, asternuturi si prosoape albe, dus cu apa calda, o saltea buna. Ei bine, drumul pana in Lalibela nu a fost degeaba: fantomatica aparitie s-a dovedit a fi, ca prin miracol, chiar un hotel ca in fantezia Anei, dar caraghios de ieftin. Nu ne-am instalat bine, ca furtuna ne-a prins din urma: geamurile clantaneau, intreaga cladire gemea, afara fulgere dintr-o parte in alta a lumii. Ne-am luat in brate: cum ar fi fost sa fim afara acum! Am devastat camera, folosind toate prosoapele, papucii si paturile, am facut interminabile dusuri, pana am cazut, lati, pe cele mai confortabile paturi in 400 de zile de viata nomada. A doua zi a fost sublima. Fortarete impenetrabile, varfuri semete, muchii imposibile. Parauri si cascade decupand canioane pentru viitor. Abisul abisinian. Dupa ce arta umana ne ingenunchiase, eram coplesiti de perfectiunea inimitabila a naturii. Drumul continua sa urce, oare cand urma sa ajungem la campie? Pe urmele noastre furtuna de noaptea trecuta isi aduna fortele, pregatind o noua rafala De cate ori ne opream sa admiram terasele cultivate, parca cerul se incrunta mai tare. Mirosea violent a ploaie, alearga, Forrest, alearga! Abia cand am coborat de pe platou in vale ne-a ajuns ploaia. Un cer blond atarna deasupra noastra, dar dupa potopul de ieri, ploicica asta ni se parea o burnita dulce. Care a incetat brusc, ca si cum cineva ar fi inchis un robinet gigantic. Vazduhul se limpezea rapid, si temperatura crestea cu fiecare metru. Aproape de granita, a fost musai sa ne tragem pe dreapta si sa ne dezechipam. In mai putin de o ora termometrul trecuse de la 14, la 32 de grade. Am terminat mancarea din traista (banane si paine) si ne-am pragatit actele. In asteptarea vamesilor plecati in pauza de masa, un bagator de seama ne-a sugerat ce ne asteapta: 'nu v-a placut ploaia?', a zis, 'duceti-va in foc!'.

Natron Schmatron Tanzania 08 - 10/06/2012 Ne intorceam sa ne recuperam motocicleta de unde plecasem cu doar cateva zile in urma, in fata cladirii in ruina a vechii vami din Bagamoyo Starea noastra de spirit nu arata mai bine decat vama, in ciuda faptului ca ne intorceam din Zanzibar. Africa pe moto continua sa faca noi 'victime'. In capul listei diveselor obiecte mai mult sau mai putin scoase din uz (cort, saltele, haine etc) intrasera MacBook-ul si lentila de 24mm, distruse in urma nefericitei intalniri cu o pardoseala de beton. Camera pare ok. Viata de nomad se bate cap in cap cu atasamentele de obiecte. Dar aceste obiecte pentru noi nu au venit usor. Scrisul pe blog si fotografiile au fost de la inceput o parte integrala a calatoriei noastre cu motocicleta in Africa. Ca sa putem continua sa facem ce am facut pana acum, este musai sa inlocuim computerul si lentila. In afara de faptul ca am incercat sa gasim sponsori (cam in van pana in Johannesburg, stii bine), ne-am straduit sa facem totul singuri. Ne-am zis ca vom gasi ceva de lucru pe ici, pe colo, ca vom vagabonda pana vom ajunge la fundul sacului. Dar dupa mai bine de un an pe drum partea financiara a devenit apasatoare, oricat de mult am strange 'cureaua'. Cautam, deci, o solutie 'ieftina' pentru a inlocui cele doua instrumente atat de importante pentru noi. Poate cunosti pe cineva care este dealer Apple sau Canon? Poate ai auzit de un magazin care ofera discounturi sau chiar sponsorizari? Poate ti-a facut placere sa citesti acest blog si, chiar daca ai economisit toata iarna pentru vacanta ta de vara, ai putea contribui ceva catre suma necesara pentru a inlocui echipamentele defecte. Daca da, te rugam sa ne contactezi si iti multumim anticipat pentru orice pont. Din cauza asta insa, vor fi pentru un timp mai putine fotografii pe blog si aici; tot din cauza asta a aparut pe blog (pentru o vreme) nesuferitul de buton 'paypal donate'. Si daca cumva te decizi sa apesi acest buton sau sa urmezi acest link nu o sa lasam gestul tau nerasplatit. Pentru orice donatie de minim 20 de euro sau dolari, iti vom expedia din Bucuresti o fotografie format B5, semnata. Am selectionat 5 fotografii care reprezinta 5 momente speciale de pana acum si tu alegi pe care o doresti. Africa nu iarta nici o greseala. Dar asta nu inseamna ca nu ne vedem de drum. Unul dintre motivele pentru care am cotit-o spre vestul Tanzaniei, era sa vedem un lac cu apa ca amoniacul, purpurie de alge si cianobacterii: Natron. In acest mediu extrem supravietuieste o colonie de 2 milioane si jumatate de flamingo. Cum Natron e pe langa mult mai faimosul Ngorongoro, speram sa mergem cu motorul si de-a lungul craterului. Ne-a luat o zi si jumatate sa ajungem in Moshi, de unde o porneam inspre Natron, adica a trebuit sa dormim o noapte intr-un lan de sisal. Plantatiile de sisal sunt din nou in expansiune in Tanzania, odata producatorul numarul unu in lume pentru aceasta planta. Pe vremea aceea semintele erau aduse ilegal din Mexic, dar productia Tanganikai a decazut treptat, Brazilia devenind noul lider mondial. Astazi circa 2 milioane de fermieri isi castiga painea din sisal in Tanzania, iar fibrele nu mai sunt utilizate pentru confectionarea de franghii, ci la armarea produselor din plastic (de ex. interioarele automobilelor), pentru sarpante si plafoane suspendate, conducte, placi compozite si chiar ca aglomerat in procesul de reciclare a hartiei. Se pare ca planta ar fi si o sursa interesanta de bio-combustibil. In plus, plantatiile sunt numai bune pentru un pui de somn. Drumul catre Arusha Kilimanjaro, cel mai inalt munte si poate cel mai cunoscut loc din Africa se afla chiar in fata noastra. O imagine impresionanta. Adica asa ar fi fost, daca ceata si norii nu ar fi mascat totul sub pacla deasa. Am luat-o spre munte pe potecile de pamant care strabat plantatii luxuriante de cafea, in speranta ca vom gasi un loc de unde am putea sa zarim ceva inteligibil. Asta e tot ce am obtinut: Un taran ne-a confirmat ca ceea ce nu vedeam era cu adevarat faimosul munte Macar muntele Meru s-a aratat din ceturi Si mai tarziu alte cratere stinse ne-au mobilat orizontul pentru o noua noapte libera Drumul catre Natron incepe cu o fasie de asfalt impecabil, care duce in interiorul craterului Ngorongoro. Soseaua e plina de masini de teren echipate pentru safari, care transporta nenumarati turisti, oprind din cand in cand in dreptul etnicilor Maasai care asteapta sa fie pozati pe cativa dolari. Tiganind portul traditional, chiar abordand trecatorii, acesti Maasai - sau poate falsi Maasai - pare ca si-au pierdut demnitatea. Apoi drumul o coteste prin pietris la dreapta; in sfarsit puteam respira. Aerul era incins si intinderea de acacia era intrerupta de palcuri de cactusi uriasi si cateva incinte Boma. Acestea sunt curtile Maasai, in care traiesc la un loc oameni si animale. Colibele traditionale sunt construit in trei zile pe un schelet de lemn infipt direct in sol, peste care se tese o retea de crengi, tencuita la final cu un amestec de pamant, vreascuri, iarba, balega si urina de vaca si cenusa. Societatea Maasai este patriarhala si poligamista, centrata pe vitele care constituie sursa principala de hrana.. In pustietatea aceea mai aparea cate un Maasai infasurat in ShĂşkà, patura traditionala rosie sau violet, incaltat in sandale taiate din camera de bicicleta. Unii ne priveau consternati de cate ori trageam pe dreapta, codindu-ne sa cerem voie sa ii fotografiem. Si asa de sfiim sa facem poze oamenilor, care sunt tratati de cand cu turismul de masa ca obiecte intr-un safari uman. Asa ca am ramas doar cu imaginea Nuyarei, care a fost ceva mai comunicativa. Imaginea celui mai mare crater vulcanic stins ne-a dat fiori. Undeva in spatele vastului perete de lava ghiceam intiderile nesfarsite ale parcului Serengeti. Ne-am oprit la buza dramaticei arene, si am numarat in pacla de lumina si ceata nu unul, nu doi, ci trei vulcani. Ne documentasem bine: lacul Natron nu e parc national, deci nu sunt taxe de achitat pentru a il vedea. Exista insa calatori care au acuzat recent prezenta barierelor ilegale si faptul ca au fost fortati sa plateasca sute de dolari si sa isi abandoneze zona de campat sub amenintarea kalashnikoavelor. Dar speram sa fi fost accidente: in Arusha politia si cei cativa agenti de turism cu care am discutat ne-au asigurat ca putem merge linistiti la Natron. Dar in curand ajungeam in fata primei bariere. Pe placa de lemn cineva scrijelise cu vopsea '15 dolari', cuvintele abia se puteau citi, pentru ca fusesera evident adaugate ulterior. Cat am incercat sa negociem, a aparut si primul golan cu AK47 pe umar. Treaba incepea sa se imputa. Am dat sa intoarcem, dar a aparut o rata plina cu sateni si bariera s-a ridicat. Dintr-o data insa, un brat alb a aparut la geam si o voce a strigat 'ce tara misto'. In secunda doi autobuzul a trebuit sa opreasca si a inceput haosul. Nefericitul care nu s-a putut abtine sa isi manifeste entuziasmul la vederea noastra s-a dovediti a fi un turist englez. Era insotit de o localnica si avea o hartie din partea unui ONG oarecare, care cerea sa fie scutit de taxele de bariera. Mai multi dubiosi cu pusti au aparut, toata lumea striga din toti rarunchii. In plus, dupa bariera asta ar mai fi urmat o a doua, unde taxa ar fi fost 10 dolari de persoana. Am decis sa facem cale intoarsa, si sa mai vedem o data Ngorongoro pe afara. Refacand traseul, inapoi catre drumul principal, eram inca veseli, imbatati de aromele care emanau din grohotisul fierbinte. Nimic din pacea si caldura peisajului superb in care am campat ultima noapte de Tanzania nu prevestea incercarile care vor urma.

Multumim mult pentru aprecieri si suport! Sper sa nu mai avem nevoie de nimic pina in Romania, unde speram sa reorganizam lucrurile si sa incercam sa continuam. Ar fi fost pacat sa nu vedem Zanzibar. Clar e un loc magic. Ilha de Mocambique poate fi comparata doar cu Stone Town iar Zanzibar este mult mai mult decat atat. Din nefericire preturile au crescut mult iar noi am inchiriat (cu ajutorul prietenilor localnici) cu 20$/zi o Honda 250. De permis am auzit tot felul de povesti (este singurul loc din Africa unde nu poti sa conduci fara IDP)... noi am facut 500km in 2,5 zile si de fiecare data cand am fost opriti de politie am scapat fara sa aratam nici un act. Probabil ca cele cateva fraze in Swahili invatate au ajutat mult si de fiecare data ne am despartit de ei prieteni si cu zambetul pe fata. ___________________________________________________________________________________________________________________________ Totul e mai fain in Zanzibar Zanzibar 03 - 07/06/2012 Primavara Araba e in toi, iar piata locurilor de munca in arhitectura trece prin epoca glaciara. La 20 de mile nautice de coasta estica a Tanzaniei, intr-un golf din Zanzibar, Fatuma, in varsta de 36 de ani, s-a trezit inainte de 5 ca sa munceasca pe plantatia de alge. Are ragaz doar pana in pranz, cand mareea va incepe din nou sa creasca. Sosisem pe insula Fatumei cu doua zile in urma. Pana la revolutia din 1964, Zanzibar a fost condus de un sultan, rasturnat de la putere in favoarea alipirii experimentale la republica Tanganika. Revolutia a pus capat influentei Omanului, dar si epocii 'de aur'. Zanzibar fusese pana atunci capitala comertului cu sclavi, fildes si condimente de-a lungul Africii de est, bucurandu-se de prosperitate, devenind in timp patria unei culturi aflate la confluenta traditiilor araba si africana: cultura swahili. Arhipelagul - in care predomina religia musulmana si conservatorismul - este foarte fiferit de restul Tanzaniei, si insula Pemba inca domina comertul mondial de cuisoare. Acesta este un paradis gourmet. In prima seara pe insula, Neyfuu a inceput intierea noastra in aventura culinara cu o iesire in Forodhani, la kebap si Zanzibar pizza (un chapati umplut cu carne tocata de vita) In piata, gramezi de turisti imbracati sumar; era cea mai mare concetratie de albi pe care o intalneam de cand parasisem Africa de Sud La micul dejun Neyfuu a facut paine ca in Oman (un fel de clatite) cu miera de cuisoare din Pemba si ceai cu ginger Totul este la superlativ in Zanzibar. Nu am incercat nici un restaurant adevarat - din cele in care chiar stai la o masa si ti se aduce un meniu. Tot ce povestim aici este mancare 'de strada'. Localnicii isi incep ziua cu o portie de carbohidrati: boflo (paine tipica in Zanzibar), paine de Pemba (un boflo prajit), maandazi (sau andazi, niste gogosi care in Zanzibar sunt parfumate cu cardamom), chapati cald sau orice alta varietate de paine (si sunt zeci). Paine merge cu ceai masala sau de ginger (simplu - 'rangi', sau cu lapte - 'maziwa'). Daca ziua ta inseaman carat cu spatele cateva tone de chestii, o sa incepi insa cu o supa de vita sau chiar un curry. Pe raftul de sus: boflo. Asa arata o dugheana tipica pentru mic dejun, camuflata de o perdea semi-jegoasa. Perdeaua trebuie data la o parte, si voila! Tine minte un cuvant: Darajani. Aceasta e piata centrala din Stone Town, unde se intalnesc toti comerciantii, toate aromele si toate ispitele. I-ma dat multe ture, gustand cate putin din fiecare. Ca de obicei in comunitatile rurale, mai ales in cele musulmane, ospitalitatea e la mare cinste. Una dintre mamaiele care prajeu peste mi-a atras cumva atentia. 'Ton', a zis ea, 'mananci ton?' Calule, mananci ovaz? Carnea de ton nu este, din pacate, o sursa sustenabila de hrana, si trebuie limitat consumul, dar ne place amandorura la nebunie, cruda sau la gratar. Dar prajita? Filetul de peste, suculent la interior si crocant la exterior a petrecut o matura magica peste memoria noastra gustativa, eliberand instantaneu un spatiu in care odinoara trona gustul de 'sushi'. Supa de caracatita (dedicatie speciala pentru dl. Hogas!) Ficat de vita in marinada dulce-acrisoara de mango Boflo urias Dar asta nu e tot: frigarui de scoici Saint-Jacques, midii si calamar; supe de tot felul; galuste de cartofi… Chiar si taitei facuti si zvantati in aer liber de un chinez get-beget. Intre delicate, se poate savura un pahar de racoritoare naturale: suc de trestie de zahar, fructl pasiunii si avocado, sau tamarind Am reflectat o clipa la cat timp si efort sunt necesare pentru a produce un pahar de 200 de shilingi (20 de eurocenti). Trestia de zahar trebiuie cultivata, recoltata, transportata la taraba cu suc, unde un om are de luncit cateva pre bune pentru a curata si taia tulpinile. Sucul se extrage pe loc, cu o presa manuala, apoi este amestecat cu gheata pisata, si nici nu vreau sa ma gandesc de unde mai vine si asta. Dar nu suntem Gargantua si Pantagruel. Ca sa mai facem loc de-o masa, am pornit intr-o plimbare prin Stone Town, sufletul si inima insulei. Labiritnul de alei inguste, casele cu doua caturi si pravalii la parter si femeile invaluite in portul traditional ne-au amintit de Maroc. Doar Ana a fost acostata de cateva ori de ghizii de ocazie, care vazand cosul ei de palmier (in care cumparasem fructe dintr-un satuc), ne-au confundat cu turistii care participa la 'turul condimentelor'. Am aflat mai tarziu ca in aceste tururi clientii primesc cele mai caraghioase palarii din palmier, care seamana cu cosul Anei. Zanzibar are circa un milion de locuitori, predominant musulmani. Moschee, madrase si caravanseraiuri se integreaza armonios alaturi de biserici si temple hinduse in textura urbana, cu fatadele lor simple, albe, decorate cu sure din Coran si cu structura lor pavilionara, tipica pentru arhitectura araba timpurie. Din 2000, capitala micului arhipelag este sit protejat UNESCO World Heritage. Daca seara e o Djema El Fna in miniatura, ziua Forodhani e o gradina calma si insorita In centrul gradinilor Forodhani se afla giuvaerul regretatului sultan Sultan Bargash, un 'Harun ar-Rashid' al dinastiei Busaidi. Monumentala constructie imbina elemente de arhitectura coloniala indiana si victoriana si a fost supranumita 'casa minunilor', pentru ca in epoca de care apartine era singura casa din Zanzibar cu acces la electricitate, dotata chiar cu un lift electric. Portaluri impozante si obloane sofisticate sunt o caracteristica a centrului istoric. Decorate cu simboluri care atesta statutul si aduc prosperitate (lotus, nufar, soarele), cu insertii de lemn pretios si basoreliefuri caligrafice (versete din Coran), aceste porti sunt o marturie a traditiilor araba, indiana si swahili si sunt un izvor de informatie referitoare la stapanul casei, obarsia si chiar meseria sa. Usile si-au pastrat importanta pana azi si sunt un dar de nunta foarte apreciat. Intrarea principala in moscheea Ismaili, cu portal in stil Gujarati 'As manca un fruct'. Trecusera cateva ore, digestia isi facuse treaba. In mod miraculos, totul parea sa fie in sezon in Zanzibar: fructul pasiunii, ananas, cocos, mango, avocado, papaya, durian etc. Dar noi eram chititi sa incercam ceva anume, ceva ce vazusem in Asia, dar nu gustasem inca. Testiculul gigant din lumea fructelor. 'Nataka fenesi', am intrebat in stanga si indreapta. In curand ne-am gasit omul. 'Poftim', aproape ca a murmurat el, taindu-ne o felie generoasa. In coaja lemnoasa, miezul galben pal al unui jackfruit perfect copt. Nu-i asa ca e grozav sa te simti ca un copil din nou, si sa mananci cu mainile ceva ca o budinca de banane? O sa te umpli de ceva materie lipicioasa, dar merita sacrificiul pentru ca jackfruit, declaram, e fructul secolului. Bun, era vremea sa vedem si ceva insula. Puteam sa o ardem cu dala-dala, microbuzele ieftine ca braga, dar sincer, imi lipsea un motor intre picioare. Nassur a sunat un prieten, si dupa cateva momente de ezitare, aveam o Honda. Avea sa ne coste doua treimi din bugetul nostru zilnic, dar eram siguri ca ne vom descurca, cu mancare ultra ieftina in sate si cu dormit la cort. Si cu motorul asta usor putea sa se dea si Ana nitel. Mai intai am luat-o spre nord, pana in Nungwi. Puteam, in sfarsit, sa ne scoatem pantofii, sa ne cojim sosetele si sa umblam in picioarele goale. Milioane de molecule din planeta-muma ne masau si gadilau talpile si sufletele. Din Nungwi am mers de-a lungul coastei in Matemwe, unde zborurile saptamanale directe dintre Italia si Zanzibar au dus la apartia unui fenomen surpinzator. Pescarii saluta cu un 'ciao, come stai?', etnici maasai (sau maimutoi in costume traditionale maasai) angajati pe post de paznici in statiuni vorbesc italiana. In vremea asta femeile in val arab si barbatii lor isi vad de reparat navoadele. Niste copii aveau posta de skanderberg. Cu cat am avansat spre sud, cu atat totul a devenit mai poluat de turism. Asa cum a citat un biciclist britanic pe blog, 'sunt locuri invaluite int-o aura de romantism, carora inevitabila dezamagire pe care calatorul o traieste la vederea lor, le da un caracter aparte'(Somerset Maugham). Hectare de copaci au fost de mult defrisate, mai exista putine, sau chiar deloc, animale salbatice in padurea Joziani (actualmente proprietate privata!) si peste tot bula imobiliara da sa crape. Din pacate multi se bucura sa aiba momentul lor pe plaja perfecta, fara sa le pese ca intregi comunitati sunt dispersate pentru a face hotelurilor de lux si vilelor. (O nota catre romani: am aflat cu stupoare de curand ca in Vama Veche au devenit atat de trendy incat au aparut localuri de fite). In Jambiana nu ne-a putut lua in tihna o gustare de fucte pe plaja fara sa fim in permanenta agasati cu oferte de cazare 'ieftina', tatuaje cu henna si chiar monezi de colectie. In primul catun de coral insa, ne-am regasit linistea. Gasisem o curte goala unde am fi putut campa, dar pana la urma am fost primiti intr-un resort pe langa Uroa, unde aveam si internet. Am dormit bine, in sunetul valurilor purtate catre recif de curenti. Dimineata dhow-urile pluteau enigmatic pe mareea in urcare. Pe la jumatatea insulei Uguja, marea se retrage mult in larg la fiecare sase ore. Grozav pentru a conduce un pic pe plaja. Cand mareea e joasa, o vasta intindere de nisip se dezvaluie soarelui, punctata de balti pline cu arici si stele de mare. Ariciul asta avea o culoare psihedelica Este mediul ideal pentru acvacultura algelor rosii (Euchema spinosum si E. cottoni), care se folosesc in industraia alimentara si cosmetica. Plantatiile de alge sunt exceptionale, pentru ca nu au efecte negative asupra mediului si pentru ca permit femeilor sa castige - intr-o societate atat de stratitificata si conservatoare ca cea din Zanzibar - pana la de trei ori mai mult decat sotii lor, care se ocupa cu pescuitul. In satul Pongwe, o mana de localnice iesisera pe plantatie. Printre ele, Fatuma, care i-a propus Anei sa dea o mana de ajutor. O vreme Ana a cochetat cu fantezia de a ramane pentru jumatate de an aici, cu genunchii in apa ca cristalul si mainile in alge. Odata recoltate, algele se usuca la soare. Guvernul le-a asigurat femeilor acces la zona de coasta, drept de proprietate pe loturile plantate si a negociat in numele fermierelor un pret mai bun cu importatorii si cu exportatorii. Un aspect interesant este faptul ca algele ar putea fi o sursa nepoluanta de energie bio, dar tranzitia catre exploatarea acestei resurse naturale ar putea periclita rolul deja fragil al femeilor in lupta entur subzistenta. Dupa cateva zile in Zanzibar, era vremea sa plecam. Sa lasam in urma plantatiile de alge si dhowurile singuratice. Tenga, un cos traditional de pescuit Am plecat din Zamzibar cu sentimente antagoniste. Insula poate inca fi considerata un paradis tropical, dar turismul de masa munceste non-stop pentru a schimba asta. Oamenii de rand din Zanzibar si Pemba nu ajung sa se bucure de banii adusi de turisti si comertul cu condimente si raman in mare parte ne-educati si saraci. Tanara generatie este in favoarea revenirii la autonomia arhipelagului. Una peste alta, cultura, mediul natural si mai ales oamenii din Zanzibar ne-au facut sa ne indragostim de acest loc, in care speram sa revenim candva.

Facem tot posibilul! Poate in toamna. Te anuntam sa pui berea la congelator oricum prima oprire in Abuja e in Mogadishu la un peste! Mananca. Plateste. Iubeste Tanzania 31/05 - 03/06/2012 Tanzania e o masinarie de tocat bani. Aceasta tara vasta contine cele mai tari destinatii pentru safari, un arhipelag tropical cu situri fantastice pentru scufundari si snorkeling, si cel mai inalt munte din Africa. Am survolat craterul Ngorongoro in imaginatie, am explorat Serengeti pe dupa pleoape inchise ai am urcat Kilimanjaro in vis. Pentru ca sa faci toate astea pe bune, si sa mai si calatoresti in jurul lumii, inseamna ca ai tai au cumparat Internetul. In fine, am hotarat ca nu vom vorbi despre cum strugurii sunt acri, pentru, se stie, cele mai bune lucruri in viata sunt gratis. Planul nostru era sa ne bagam motocicleta in niste hartoape, sa vedem un lac, sa traversam o bucata de ocean, si sa ne simtim bine, dand uitarii faptul ca ajunsesem in perioada optima pentru a asita la marea migratie din Serengeti. Am iesit deci din Mozambique, si am intrat in Tanzania, tot pe un pod, de data asta pe unul adevarat. Si ne-am intalnit cu inca un simpatic. Trebuie sa incepem sa-i catalogam In Africa e o idee buna sa te prezinti la frontiera cu lectiille facute. Stiam prea bine ca nu ne trebuie viza pentru Tanzania, dar documentele oficiale din granita erau de alta parere; mi-a luat 2 ore, dar am rezolvat: fara bani, fara spagi, ofiterii politicosi si prietenosi. Am descoperit ca aveau wifi in birouri! Cum am intrat in primul sat, ne-am dat seama ca am tras lozul castigator in ceea ce priveste oferta cu de-ale gurii. Daca in Mozambique optiunile erau minimale, in Tanzania, pe de alta parte, distractia tine de burta: sa-ti alegi, prajesti, savurezi, si chiar sa-ti platesti mancarea. Intrasem pe orarul Swahili, ceea ce insemna ca inca se servea micul dejun: ceai indian condimentat (chai( cu lapte si chapati. Pentru ca nu mancasem mare lucru in ziua precedenta, am plusat cu o portie din ceea ce aveam sa ne lamurim ca e mancarea favorita in Tanzania. Ei bine, Ana nu se atinge de cartofi, mai ales prajiti, dar in urmatoarele 20 de zile avea sa invete sa ii savureze asa cum si tanzanienii o fac: chipsi mayai, adica o omleta cu ceva cartofi prajiti inauntru. Aveam o banuiala ca in tara asta nu o sa prea folosim resoul. Pilaf aromat, mishkaki (kabap), cartofi dulci, casava prajita… Caracatita, calamar, chiftele de cartofi si curry… Si fructul pasiunii, care pe marginea drumului se vinde in galeti de 10 kile de vopsea lavabila, pe mai putin de 2 euro. Si asta e doar o selectie din fabuloasa oferta culinara Dupa ce am dormit intr-un camp, a doua zi am condus motocicleta pana in Dar Es Salaam. Dar cum campingurile erau zgomotoase si cu tarife piperate, iar orasul e… un oras, am ajuns sa campam mai in nord, la 70 de km, in Bagamoyo Acesta era orasul de unde si-au inceput expeditiile pentru cucerirea interiorului Africii toti acei fgaimosi exploratori din sec. XIX: Stanley, Grant, Burton, Speke. Pentru David Livingstone insa, orasul a fost nu numai punct de plecare, cu si final al calatoriei pe continent, si prin viata; cadavrul sau a fost adus pe brate de porteri, de langa lacul Bangweulu, Zambia, aflat la 1500 de km distanta. Dar fosta centrula conial era deja faimos. Miile de sclavi adusi din Africa centrala pentru a fi trimisi in Zanzibar, apoi peste marea Arabiei, catre destinatia finala, il poreclisera ‘Bwagamoyo’ ('frange inima'). Mostenirea culturala si arhitecturala a orasului nu este departe de ceea ce exista in Zanzibar, insa conservarea cladirilor nu e tocmai o prioritate pentru localnici. Ruinele gloriei apuse sunt folosite pentru depozitarea gunoiului sau ca buda publica. Seara, am iesit la o bere Unele lucruri trebuie traite asa cum vin. Zanzibar, stia prea bine, nu e o destinatie pentru buzunarul nostru. Dar ne doream sa mergem acolo oricum, fie si numai pentru a cunoaste familia prietenei noastre din Lubumbashi, care e nascuta in Zanzibar. Aveam nevoie de un plan. Avionul iesea din discutie, deci trebuia sa ajungem in arhipelag pe mare. In septembrie 2011, un feribot care transporta 800 de pasageri din Uguja (insula principala) si Pemba s-a scufundat, si 200 de oameni au murit. De multi ani guvernul interzice trasportul turistilor cu barcile de lemn traditionale (dhow). Toate astea ar fi trebuit sa dea oricui de gandit. Apoi l-am intalnit pe Daudi, un capitan de dhow, care pentru 15,000 de shillingi (7,5 Euro, dar deja de 3 ori cat ar plati un localnic) avea sa ne duca in 'siguranta' in Zanzibar (daca ne calci pe urme si vrei sa aranjezi o calatorie similara, suna-l la +255713334674; un minim de swahili e recomandabil). Era oare decizia noastra potential periculoasa? Din anumite puncte de vedere, probabil ca da: nu stiam care e hramul capitanului, la bord nici urma de veste de salvare; tot ce am putut face a afosts a ne lasam nr. de telefon din Romanoa la receptia capingului unde am parcat Tenerele. Pentru ca lasam motocicleta pe continent, ar fi fost scump si complicat cu hartogaraia sa o luam cu noi. Speram ca rudele lui Chams o sa ne ajute cu un magarus sau ceva de genul asta pentru a ne putea deplasa incolo si incoace. Cat mareea era inca joasa, ne-am carat bagajele, inclusiv cortul. In aparenta este ilegal sa campezi in Zamzibar, dar suntem in Africa, cui ii pasa? Pe plaja barbatii licitau captura de peste a zilei, iar femeile o preparau. Versiunea tanzaniana a unui chai-walla vindea, ca multi altii, cafea si prajiturici cat unghia pentru 50 de shilingi Pentru Daudi, marfa conta. In afara de noi doi si jovialul echipaj din 4, mai era doar un pasager la bord. In rest, rosii, ardei grasi si saltele. Daudi a carmit barca straveche, apoi toata lumea a pus osul sa ridice catargul si sa ridice vele in bataia vantului: a fost un moment electric, si pentru o clipa am simtit ca ne imbarcam intr-o calatorie pe care nu o vom uita niciodata. Acum mai bine de trei decenii, mama vroia musai sa se distreze de Anul Nou. Cea de-a doua sarcina ii ajunsese la termen, dar a mai rezistat inca 3 zile de petrecere si voie buna, pentru a ma naste pe treptele maternitatii, practic pe bancheta din spate a Fordului Taunus al bunicului. Faptul ca am venit pe lume intr-un vehicul mi-a pecetluit soarta: masinile, motocicletele sunt viata mea. Chiar si copilaria mi-am petrecut-o incarcand sa fur meserie de la bunicul meu, mecanic auto. Pe mare insa, e cu totul alta poveste. Pe la jumatatea drumului, daca mijeam bine ochii, puteam zari si continentul, si Zanzibar. Cam atunci m-a lovit si raul de mare, cu toata forta. Nu aveam nimic de facut, decat sa zac pe rosii si sa incerc sa atipesc. 4 ore maio tarziu erau intampinati de Nassur in portul de langa Stone Town ('orasul de piatra'). Urma sa stam la sora lui mai mare, Neyfuu. Aveam iar norocul sa stam cu localnici, iar karma de adusese intr-un camin plin de dragoste, femei frumoase si copii cuminti.

Mozambique este un dintre tarile care ne-au placut cel mai mult, musai sa mai mergem cand vom putea. Madagascar este un vis vechi al Anei, am avut toate intentiile sa mergem, am studiat toate - chiar si cele mai nesigure - variante de a ajunge pe insula, fara motocicleta, desigur, pentru ca bataia de cap cu vama este inutila. Pana la urma avionul iesea cea mai ieftina solutie) chiar decat combinatii de lotca, barca, ferry), dar tot pe la aproape 600 de dolari de caciula, plus ne trebuiau bani acolo sa facem ceva. Bani pe care nu-i avem, asa ca pentru noi, visul ramane, deocamdata, vis.

MULTUMIM!!! Sincer cu benzina e destul de simplu in Africa (exceptand Africa de Nord). Statii de benzina sunt foarte multe iar datorita scuterelor chinezesti gasesti si in sate la sticla, bidon, damigeana etc. Preturile in mod normal sunt cu doar 10% mai mari (transportul de la statie in satul respectiv) dar initial cer dublu. La Tenere consumul fluctueaza intre 4,5 si 7 dar ai sa razi pentru noi consumul scade cand suntem offroad. Pe asfalt la 120km/h mananca 6-6,5, offroad 4,5-5. Consumul cel mai mare (aprox. 7) l-am avut in Congo conducand singur si fara bagaje pe nisip (deep sand). Practic autonomia variaza intre 330 si peste 500 de km. Pina in Congo am avut si o canistra de 5l dar nu ne am mai stresat s o inlocuim dupa ce a fost distrusa. Ionut

Multumim ca ne urmaresti!!! _____________________________________________________________________________________________________________________ Tudo Bem? Mozambique 19-23/05/2012 Cu exceptia provinciilor Tete si Niassa - prin care am intrat noi - Mozambique nu are mai mult de 300 km latime de-a lungul celor 2500 km de coasta. Cat doua treimi din Africa de Sud, ne-a atras nu doar cu legendarii shrimpi care iti sar direct in tigaie, dar mai ales cu melanjul de cultura latino si africana. In afara de ceva Bantu, araba, Makonde si Swahili in nord, limba oficiala este portugheza, pentru ca aceasta a fost colonia celor mai priceputi navigatori ai lumii. Limbile romana si portugheza sunt printre cele mai apropiate. Eram nerabdatori sa exersam. Primele incercari de portugheza au fost de mare succes: aceasta a 17-a tara africana intra direct in topul favoritelor. In mai putin de jumatate de ora eram rezolvati cu actele pe ambele parti ale frontierei, incluzand si statul la taclale cu oficialii. Pentru 14 zile taxa de import temporar pentru moto a fost de 27 de Meticais, nici macar 1 Euro! Ziua si aventura in Mozambique incepeau sub cele mai bune auspicii. Am intrebat pe ce parte a drumului sa conduc, si ne-am asternut pe treaba. Hai sa vorbim despre cat de fain e sa te dai cu motorul off-road intr-un nor de praf. Nu-i asa ca e blana? Sa nu ne intelegi gresit, suntem si noi in aceeasi caruta cu restul lumii. Ne convine si noua sa economisim timp si anvelope, sa nu ne frangem oasele prin toate hartoapele si sa ne prezentam la ambasade intr-o tinuta decenta. Imprevizibilitatea drumurilor africane insa este acea evadare temporara din Puscaria de Asfalt in care traim. Merita sa aplicam la vize plini de noroi si de praf si sa starnim curiozitatea orasenilor cu parul nostru zburlit si hainele zdrentuite. Pentru ca nimic nu bate drumul care nu e pe bune drum. Nefiind fanii soselei si nici ai atractiilor turistice (de care sudul tarii e plin), planuisem o ruta mai putin circulata: de-a curmezisul provinciei Zambezia, catre Tete. Ideea fiind sa bagam off road de-a lungul fluviului Zambezi, apoi sa trecem o garla - daca bacul era functiune - undeva dupa Caia, dupa care urma aflam cum sta treaba cu drumurile asfaltate in Mozambique. Planul a functional fara cusur. Ziua a doua, orele 14.00 Ziua a patra, orele 12.45 Dar sa o luam cu inceputul: prima zi am petrecut-o traversand sate saracacioase dar pitoresti, numai colibe de chirpici si oameni pe jos sau pe bicicleta. Poate o data pe ora, cate un OZN pe patru roti transporta catre urmatoarea paranghelie un mahar local. In Tete am primit primele vesti proaste: benzina costa aproape 6,5 lei, cea mai scumpa in Africa, iar drumurile pe care vroiam sa iesim din Moatize fusesera inchise pentru uzul privat al minelor de carbune. In spatele padurii de boababi am gasit trasa pe care urma sa mergem a doua zi. La 5.22 seara eram cu cortul pus si cina intinsa: samosa de cartofi la 1 Metical bucata, avocado, rosii, banane si faimoasele chifle mozambicane. Soarele apusese deja, in spatele muntilor din Malawi. A doua zi a fost de doua ori mai tare. Rasaritul ne-a pus in miscare devreme. Pe la 7.30 facusem deja ceva kilometri. Drumul avea de toate: nisip sau praf profund, ba pietris, ba bolovani, ba albii secate. Trebuie sa dea de furca cand ploua. Cautand cea mai buna trasa aproape ca ne-a ciocnit de un taximetrist pe scuter care venea din sensul opus. Am franat amandoi, si am oprit in malul de pamant. Ne-am numarat pagubele: oglinda dreapta rupta (din nou), ceva zagarieturi pe protectii, cutia indoita, iar 15 km mai tarziu am observat semnalizatorul dreapta rupt. Asa ca am mai potolit ritmul, ceea ce ne-a permis sa observam in tihna ca duminica e o zi oarecare de munca pe aici: femeile spala rufe, muncesc pamantul, cara apa si lemne de foc, cern faina; barbatii isi vad si eu de ce pot, iar copiii zburda in praf sau ajuta prin gospodarie. La praz am tras sub un copac sa imbucam o gustare din conserva pe avocado si paine. Satenii s-au aratat interesati, dar nu ne-au deranjat in nici un fel. Oamenii astia sunt altfel, foarte linistiti, aproape timizi. La una dintre trecerile peste calea ferata un biciclist mi-a urat 'boa tarde'. A fost fain sa il putem saluta pe limba lui. Terminasem apa de ceva vreme, cand am dat peste prima pompa. Dupa 279 de kilometri de pamant si soare eram franti. Ajungeam la podul Dona Ana, la vremea sa cel mai lung pod de cale ferata din Africa. Traversand Zambezi-ul de jos pe circa 3,67 km, podul a costat peste 1 400 000 de lire in 1935, si chiar si azi e un exemplu de invovatie inginereasca. link http://en.wikipedia.org/wiki/Dona_Ana_Bridge sau http://mikes.railhistory.railfan.net/r150.html Cat asteptam sa treaca trenul, am ochit pietoni si biciclisti venind printre case si dinspre pod. Adica ar fi rost sa trecem si noi? Pana la bac am mai fi avut de mancat o paine si oricum nu aveam baza sa il gasim in functiune, mai ales duminica si abia la sfarsitul sezonului ploios. Asta se cerea investigat. Cu ajutorul satenilor am descurcat potecile pana la picioarele podului. Unde am descoperit ca aveam de urcat o scara de lemn cam la 45, ca sa ajungem pe platforma pietonala. Am dat jos cutiile si ne-am opintit - eu, basca 4 localnici - sa urcam mostrul pe pod. In general nu rasplatim serviciile cu bani, dar de data asta ne-am zis ca ar fi de bun simt sa le dam baietilor o bere. Vazute de sus, insulite acoperite cu nuferi albi si lila faceau ca Zambezi sa arate ca o delta; cine si-ar imagina undeva pe traseul acestui fluviu domol neimblanzita cascada Victoria? Multimea a frematat cand pe la jumatea podului am saltat motorul si l-am trecut cu inima cat un purice peste locul din care lipseau niste lespezi de beton. Cam asa arata iesirea de pe pod: Stii ca te afli pe drumuri africane daca e plin de lume. Pe jos, pe bicla, unii chiar motaind in lumea lor pe cate un sac de porumb. Drumul african e un spatiu de intalnire si surpriza. Adesea trecem pe langa cele mai ingenioase incercari ale oamenilor de a cara un volum imposibil de bagaje, schimbam saluturi cu trecatorii si provocam cate un orgasm politistilor care uita sa ne mai ceara actele. In Caia am trecut al doilea pod peste Zambezi. In primul sat am gasit rosii, avocado, banane si niste prajituri din zahar, miere si arahide. Oamenii ii gaseam neobisnuit de simpatici si relaxati, printre cei mai placuti din intreaga Africa. De ceva timp ne formasem o rutina: ca sa putem campa in lanul de iarba cat un stat de om aveam de cosit cu cizmele si smuls buruieni vreo 20 de minute, in timp ce felurite lighioane se adapa cu sangele si sudoarea noastra. Cam asa arata un campsite dupa ce ne-am strans bulendrele: Ceata matinala Pe la jumatatea diminetii ajungeam in Quelimane, un fost centru al comertului cu fildes, aur si sclavi. In 1858 David Livingstone era numit aici consul onorific al Coroanei britanice, si tot aici isi icepea cruciala explorare in bazinul fluviului Zambezi. Astazi gloria de odinioara s-a pierdut, cladiri coloniale in ruina zac prada lichenilor pe post de toalete publice alaturi de constructii interesante din epoca modernista. Locul asta ar merita un viitor. In cautarea unei cafenele internet - conexiunea s-a dovedit teribil de slaba - am dat peste o 'pastelaria'. Daca venisem in Mozambique pentru crustacee, aveam sa stam din cauza acestor patiserii de inspiratie portugheza. Ne-am initiat cu un fursec fraged cu cocos si un chec parfumat cu dulche de leche. Plantatiile de cocos se intind cat vezi cu ochii, dar raman in mare parte ne-recoltate de-a lungul celor 33 de km care duc catre plaja Zalala. Catunul de pescari nu arata deloc ca in pozele cu plaje paradisiace cu care sunt ademeniti turistii in Mozambique. Sosirea noastra in satul in care eram singurii care nu aveau treaba cu pescuitul a provocat ceva valva. Ne-am instalat cartul in gradina unei pensiuni pustii, al carui patron s-a dovedit a fi seful sectiei de politie. Biroul lui era chiar peste drum de noi, asa ca macar eram in siguranta. In zece minute eram pe plaja in cautare de pescari si pestele aferent. Nici 24 de ore mai incolo ne faceam bagajele, inregistrand unul dintre cele mai eficiente pit stopuri din calatorie. Izbutisem sa: mancam creveti la gratar, sa cumparam peste oarescum stricat (Ana in prag de harakiri de rusine) pe care l-au mancat intr-un final paznicii, sa spalam toate rufele si sa ne dusam (totul operat la galeata cu apa rece de put). Africa, bine te-am regasit. La lumina frontalei Ana mi-a crosetat o freza care m-a convins ca tunsul parului in semi-intuneric e o idee buna. La micul dejun ne-am nimerit in cea mai buna pastelaria din Quelimane, tinuta de niste arabi. Cafea buna, un melc cu zahar caramelizat, cremschnit cu vanilie, muffin cu esenta de migdale. Ultima prajiturica din farfurie ne-a cucerit definiv: un cosulet de aluat frantuzesc umplut cu o crema de ou si cocos. Singura solutie pentru a pune capat acestui delir culinar era sa platim nota si sa plecam. Dand bir cu fugitii din calea placerilor vinovate. Brutarii mozambicani se indeletnicesc si cu unele dintre cele mai bune chifle, si o uimitoare varietate de gogosi, biscuti si fursecuri cu preturi intre 2 si 5 Meticali. Drumul pana in Nampula incepe bine, apoi asfaltul colapseaza in cel mai pur stil african intr-un haos de deviatii si camioane, cu toate gropile din Namibia si Africa de Sud la un loc. In acea seara am fost nevoiti sa campam la marginea unei plantatii de casava. Ocazie sa testam atitudinea mozambicanilor fata de intrusi. Un satean ne-a zarit dupa doar cateva minute, dar a plecat. S-a intors insotit de alti 3 ceva mai tarziu, insa ne-a cerut cu sfiala permisiunea sa se apropie si sa ne vorbeasca. Le-am spus ca doream sa dormit acolo pentru o noapte si asta a fost tot. Nu a mai venit nimeni sa ne intrebe de sanatate, nici in cursul serii, nici a doua zi dimineata. Daca acestia nu sunt cei mai pasnici africani, nu stim cine ar putea fi. Nampula e al treilea oras ca marime din Mozambique, dar mai pustiu chiar decat Quelimane. Cladiri in ruina, strazi pustii, magazine in faliment, dar si cate un exemplu interesant de arta murala din epoca postbelica. In Mozambique aceasta forma de arta a aparut in anii '70, in contextul revolutiei si tranzitiei post-coloniale. Restructurarea mediului urban si, sens mai larg, a celor social, economic si politic, a inspirat nasterea unei noi identitati nationale, ba chiar a unul nou stil national. Artistii au folosit tehnici din arta vernaculara (sculptura Makonde, machinamu etc), slogane si simboluri ale dominatiei europene, pentru a investiga mostenirea coloniala si viitorul politic al natiunii. Am vrut sa testam patiseria locala, dar dezamagire: singurul loc in care erau si scaune arata la fel de comunist ca localurile de pe timpul lui Ceausescu. Parintii ne-au povestit cum resturantele erau goale, meniurile cu pretentii si preturile de speriat. In patiseria in care am intrat niste securisti mozambicani puneau tara la cale; ne-am inghesuit in fata unei farfurioare cu doua fursecuri, care au fost si nasoale pe deasupra. Am tot intalnit astfel de localuri comuniste in Mozambique, fara clienti dar cu preturi de 400 de Meticali pentru niste pui cu sos, adica echivalentul a 200 de chifle babane. Trist. Prajituricile de alune, nuci si zahar insa au compensat. Fructe si legume proaspete se gasesc in functie de regiune, ca in Maroc, cu exceptia portocalelor si bananelor. Asa ca daca vrei ceva anume trebuie sa stai cu ochii in patru: in curand am intrat in patria nucilor de caju, care se cumpara la lighean (Meticais). Inca un cameleon adunat din calea masinilor si mutat in tufe. Ne sunt foarte dragi. Ilha de Moçambique Mozambique 23-24/05/2012 Cand baobabii au facut loc din nou palmierilor, am zarit istmul de 3,5 km care leaga continentul de fascinanta Ilha de Moçambique, fosta capitala insulara a tarii, si din 1991 sit World Heritage. Aceasta este una dintre cele mai interesante destinatii pe coasta estica a Africii. Splendoarea apusa a arhitecturii coloniale, cladirile din coral din cidade de pedra (Stone Town), fortul Sāo Sebastiāo odinioara impenetrabil, cidade de makuti (cartierul de colibe din palmier) in care traiesc pescarii … un loc al contrastelor care vorbeste despre prezent la trecut. Numele insulei vine de la cel al sultanului Muss Mbiki care in secolul XIV a fost rasturnat de la putere de portughezi. Acesta a fost centrul comertului maritim care lega Portugalia de Estul indepartat. Un labirint de stradute inguste si case in paragina, unele doar o coaja pe care doar buruienile o mai tin in picioare. Vopseaua de pe fatade se cojeste in straturi de vremuri-demult-apuse Dar viata merge mai departe In 1498, la sosirea lui Vasco da Gama, Ilha de Moçambique era deja un port important, legat de Zanzibar, Madagascar, Oman si Persia. In sec. XVI devenise baza portugheza permanenta pentru nave si echipaje angajate in ruta catre Macau si Goa. Diferite evenimente din sec. XX (descoperirea zacamintelor de aur in Transvaal, inaugurarea canalului Suez, expansiunea portului din Maputo) au dus la decaderea economiei insulei. Populatia a scazut, caldirile au colapsat si din pacate multe piese inestimabile de mobilier au ajuns lemne de foc (in casele refugiatilor din cazua razboiului civil). Fosta scoala de arte si meserii In micul port Santo Antonio familii de pescari (musulmani) se adunasera ca in fiecare zi pe praia (plaja), sa sorteze pestele si sa stea la taclale. O barca traditionala, dhow. Nici macar barbatii nu indrazneau sa se ceara in poza, dar de indata ce unul isi facea curaj, sesiunea foto era de nestavilit. Ce prada fabuloasa! Moluste, arici de mare, caracatita si tot soiul de specii exotice, totul pescuit artizanal. Oare pentru consum propriu sau pentru cina unor restaurante scumpe? Ochii copiiilor au o lumina aparte. Pitacii se dau in vant sa interactioneze si sa fie fotografiati Mina si tovarasii de joaca Eu si tovarasele mele de joaca Eu si Saidi Ne doream sa ramanem o noapte pe insula, dar ne-am sfiit sa campam pe plaja si hotelurile ni s-au parut prea scumpe, asa ca urma inca o noapte in tufele de casava. Abia dimineata ne-am dat seama cat de riscant fusese locul ales la repezeala. De oboseala nu am mai rezistat sa cautam mai bine si dormisem chiar intre doua drumuri, aproape in vazul unuor sateni. Asa ca la 5 ne stiam pe nume cu o mana de localnici: Amina, Anija, Ajira si Antonio. Oameni de zahar, nu degraba portughezii i-au spus acesti zone Terra da Boa Gente ('Taramul oamenilor buni'). Erau, fara exceptie, bucurosi de musafiri, asa ca le-am printat cateva poze. Ajira ni s-a parut chiar eleganta cu cosul ei de nuiele pe cap. Doar batrana Amina a mentionat in treacat ceva de bani, iar nepotul ei a intrebat daca nu i-am putea da ceva de lucru. Asta ne-a amintit din nou de Congo (Zair): adesea strainii care se ocupa de infrastructura dorm in corturi si spun ca sunt 'in tranzit', asa ca e normal ca aparitia unor albi prin imprejurimi satenii sa caute sa se angajeze. In Congo asta incepuse sa ne agaseze, cand de fapt arata dorinta localnicilor de a face treaba. Plaja, muste Tsetse si un scorpion in pantaloni Mozambique 24-31/05/2012 Praf african la micul dejun? Da, multumesc. Drumul - solicitant, singuratic; peisajul - fermecator, cu enigmatice culmi rasarind ca niste insule din orizontala savanei. Ajunsesem la limita sudica a celui mai mare sistem de falii din lume, care se intinde pe 6400 de km, pana in Cornul Africii si Iordania. Poduri STAS, chiar si pe drumurile astea de tara. Am adunat multe zambete de la batranii care o ardeau pe prispa. Am mers snur, oprindu-ne doar sa refacem rezervele de apa in cate un sat, in entuziasmul general. Schimbatorul de viteze era, stiam, calcaiul lui Achille: nu mai merge ca lumea de ceva timp. Inevitabilul s-a produs mai tarziu, cand chiar nu am mai putut sa fac deloc frana de motor, si am mers asa, cu a patra, inca 30 de km. In satul in care am oprit sa improvizez ceva, multimea era pregatita pentru 'white watching', dar stiam deja ca oamenii astia sunt super prietenosi. E greu de suportat faptul ca mai mult de unul din zece oameni pe care ii vedem in pozele astea va muri in urmatorii cinci ani din cauza HIV. Majoritatea copiilor de pilda, sunt infectati in periada in care sunt alaptati de mame seropozitive. Astfel primesc, odata cu darul vietii, sentinta la moarte. Caldura era sufocanta. Tot ce se putea face a fost o ajustare a schimbatorului, care pe drumurile astea nu avea sa tina mult. Speram sa ajungem mai curand la asfalt, si am rezistat asa, trebuind ca la intalnirea cu un sant sau cu o groapa, in loc de frana de motor sa opresc, apoi sa trec in viteza 1 cu mana. Cand campam, in primele zile fara dus avem un sentiment de a fi una cu natura. Dupa ce trecem de faza hipioata insa, o gama de mirosuri si senzatii tactile ne anunta ca trebuie sa luam atitudine. In Pemba era musai sa ne dusam, si poate sa ne intindem oasele nitel. Si in fond, unde erau plajele alea fara cusur? Orasul Pemba este un important port de marfa, situat in cel mai adanc golf natural din Africa. De curand a fost descoperita aici o rezerva de gaze naturale estimata a fi a doua, daca nu chiar cea mai mare din lume. Asa ca sunt multi expati din exploatarile offshore, preturi mari si mancare putina. Dupa ce am verificat alternativa, ne-am decis sa ne instalam in campingul Pemba Bush Camp. Rudi este din Africa de Sud, dar si-a petrecut adolescenta in Mozambique, unde tatal lui era Consul General. Cand s-a facut mare, a cumparat o plaja pustie populata de baobabi si mangrove, intr-un golf linistit din Pemba, si s-a asternut pe treaba. Acum cativa ani a deschis in acel loc un camping, unde un suc de casa din baobab, locul de gatar, spatiul de depozitare, bucataria, wifi (cand merge generatorul), trasul cu arcul, caiacele, drumetiile ghidate prin padure si baile de namol sunt toate gratis. Daca ai bani suficienti, Rudi gateste cina si bufetul all-you-can-eat de duminica. Noi n-aveam, dar motive numai de el stiute, Rudi ne-a placut, si ne-a invitat la cina. Personalul, oameni blajini cu picioarele pe pamant, a fost un motiv in plus sa adastam cateva zile. Am demarat vanatoarea de peste in satul Paquetequete. Am gasit de toate, dar nimic proaspat. La 7.00 dimineata soarele era de cateva sulite pe cer. Am luat caiacul, si am vaslit pana intr-un golf unde niste pescari isi strangeau plasele. Comunitatile de pescari artizani din Mozambique se zbat sa isi castige existenta in aceste regiuni puternic afectate de pescuitul comercial. Pescarii ne-au chemat sa ii ajutam. A durat mai bine de 2 ore ca 13 oameni sa scoatem plasele, in timp ce doua femei incercau sa prinda orice ar fi scapat din navodul mare. Tehnica e urmatoarea: se intinde plasa, apoi de fac doua echipe care incep sa traga din doua parti. Fiecare aveam cate un cordon pe care il petreceam pe dupa solduri, apoi pe un nod pe franghia de la navod. La sfarsitul orelor de munca in soarele amiezii, abia daca am numarat peste de o tocana. Oamenii astia duc o viata frumoasa, dar foarte grea. Din a doua zi aveam libanezul nostru de unde luam oua si paine. Am depistat si taraba cu peste proaspat langa plaja Wimbe. Intamplarea a facut sa ne iasa in cale un baiat cu un cos de paie acoperit cu frunze, in care avea creveti. In sfarsit putea sa incingem gratarul mult dorit. Berile concurente sunt Manica si 2M. Dar nu sunt eu omul partinitor. Ana nu bea bere, dar a descoperit un fruct de care era plin campingul: masanica. Un fel de merisor salbatic, fiecare boaba are un gust diferit in functie de culoare si de copacul din care a cazut. Pentru ca nu le culegi din copac, ci de pe jos. Am facut o plimbare prin padurea de mangrove si baobabi cu Kai-Uwe si Thomas, un DJ backpacker din Vienna Vedere din interiorul unui copac de 1800 de ani Mustele tsetse au ciuruit-o pe Ana, care mi-a salvat barbatia spalandu-mi pantalonii, caci scorpionul ascuns in ei a intepat-o pe ea, si nu pe mine. Nota catre sine: a nu se mai lasa haine afara. Ca sa mai uite de intepatura, Kai-Uwe i-a propus Anei, si mie, o baie de namol. Ingredientul minune din acest mal care exfoliaza si hraneste pielea si parul? Excremente de crab. Ne-am distrat pe cinste. Coridorul dintre Mozambique si Tanzania este deschis, si bacul costisitor poate fi evitat de cand cu inaugurarea podului Unitatii. Formalitatile se fac in Negomano. In dimineata in care ne-am strans tabara insa, a cazut probabil ultima rapaiala pana prin decembrie. Ne-am putut misca abia dupa pranz, dar pe drum am dat iar de ploaie, asa ca ne-am intors in directia Pemba, ca macar sa punem cortul pe semi-uscat. Antonio, un fermier din Nampula care s-a mutat in zona ca sa creasca vite, a venit in scurt timp sa ne informeze ca eram pe punctul de a ne instala pe terenul lui. Nu am fi preferat mai bine sa mergem la el acasa? (ne-a spus el) Asa ii puteam cunoaste si consoarta si aveam ragaz sa stam la un pahar de vorba. Spune si tu, cum sa refuzam asa o invitatie? Ne-am ridicat casa in 10 minute. Am aflat ca lui Antonio i-au trebuit doua zile ca sa o construiasca pe a lui. Casa lui Antonio si Francisca are doua camere: bucatarie si dormitor. Dar si-au zis sa ne tina de urat, asa ca au tras lavita de palmier afara. Ana a pregatit oua, paine, fursecuri si ceai. Francisca a gatit orez cu fasole fava. Faseli, pastorul lui Antonio, a dat o fuga pana in sat sa ii invite si pe señor Pumbolo cu sotia, prietenii cei mai buni ai gazdelor. Dimineata fagaduisem ca trecem sa il salutam pe señor Pumbolo. Aparitia noastra in sat, unde oamenii ne-au insotit pana la adresa, a generat un spectacol care l-a propulsat de buna-seama pe Pumbolo ca favorit in viitoarele alegeri pentru sefia asezarii. Ne-am petrecut restul zilei traversand o zona de o frumusete salbatica, la limita rezervatiei Niassa. Drumul era umed, si avea inca cicatrici de la camioanele care il traverseaza in sezonul ploios. Am imbucat ce luasem din ultimul sat de dinaintea postului de control. Am vazut babuini, macaci, pasari, chiar si o caprioara cu posterior albastru. Era cazul sa punem punct zilei, si sa lasam trecerea de frontiera pentru maine. Maceta noastra cedase in Namibia, dar cu atatia copaci uscati in jur, nu-mi mai trebuiau scule. Am adunat lemnele gramada si am aprins focul, ca sa le dam de inteles leilor ca suntem pe zona. Eram oare in cel mai fain loc de campat posibil? Intinsi in cort, pe nisipul moale, am inchis ochii, si ne-am lasat prada caleidoscopului multicolor din spatele pleoapelor.

Clar si eu... Africa acum 70 de ani. Nici nu pot sa mi imaginez! Interesul scade cu dimensiunea "vehiculului": camion, 4x4, motocicleta, bicicleta. ____________________________________________________________________________________________________________ Praf, sudoare si acatiste in Zambia In Livingstone taxiurile turcoaz somau. Dar pe drumul de pamant catre Nsogwe, mirosea a cascada Victoria si la un moment dat i-am zarit si jetul de aburi, o treime fata de februarie. Aveam emotii. Pentru prima data in aceasta calatorie, ne intorceam intr-un loc cunoscut, unde stiam numele oamenilor si fiecare coltisor. Aici aveam un trecut, si ne intorceam ca sa revedem prieteni si sa punem bazele unui viitor. Pentru ca internetul e o gluma in Joburg, sosirea noastra a fost o surpriza de mare efect. Bucurosi sa le fim din nou oaspeti, prietenii nostri ne-au intampinat cu vesti bune. Parintii Laurei isi incheiau primul lor sejur in Zambia planuind cum sa revina mai repede. Cate ceva se schimbase insa: Culorile erau tomnatice, mult ruginiu si auriu. Timpul lasase urme aici, ca si peste noi, totul parea mai limpede, cum speram sa fie si cautarile noastre. Insa Zambezi era mai involburat si mai nestavilit, plajele de asta vara inundate. Apusurile erau asa cum ni le aminteam, cele mai frumoase din lume. Eram 'acasa'. Dar numai pentru trei nopti, cat sa stam cu prietenii, sa ne spalam si organizam bagajele. La baza ne aflam in plin sezon. Seara in care am ajuns noi a coincis cu sosirea fondatorului Overland. Phil ne-a povestit cum dupa ce a servit in aramata sud-africana, a calatorit independent timp de 6 ani in peste 40 de tari, apoi a fost intructor pentru expeditiile Camel Trophy. In 1999 a ous bazele Overland impreuna cu sotia sa Sharon, dedicandu-se misionariatului, pionieratului umanitar si proiectelor de dezvoltare economica in comunitati izolate din punct de vedere geografic. Cuplul celor doi fuseses desemnat unua dintre cele 30 de voci emergente in SUA pentru munca desfasurata in tarile lumii a treia. Acum cativa ani, Pete a participat la o expeditie Overaland in Amazon, apoi a venit pentru scurt timp la baza din Zambia. Anul urmator a stat la baza 3 luni, iar anul urmator 7. Din 2012 s-a hotarat sa se mute in Zambia. Pete este tartorul garajului si fan moto. 'Daca ai ceva de facut, te pot ajuta' mi-a oferit. Orin urmare am fabricat un nou sistem de prindere pentru scutul care se rupsese deja de doua ori (Lumbumbashi si Namibia), si am sudat la esapament ca sa mai reduc din zgomot. Vremea sa plecam a venit pe nesimtite. Laura a avut dreptate; e aiurea sa ne tot luam ramas bun, data viitoare trebuie sa facem cumva si sa ramanem mai mult, sau de tot. Cum ne pregateam sa o luam insore Lusaka, Pete a fost convocat in teritoriu. Un camion aflat in misiune era blocat undeva in Nyhawa, de cateva zile bune monstrul trebuie impins ca sa porneasca. Era o treaba de o zi, dus-intors. 'Veniti si voi', ne-a propus Pete, 'campam in sat cu echipa, asa vedeti si ce se intampla intr-o misiune, iar a doua zi puteti urca catre nord'. Zis si facut. In Zima, 90 km dupa Livingstone, am iesit de pe asfalt pe pietris pana in Nyhawa central. Am intrebat in stanga si in drepta, noroc cu sotia pastorului, care a banuit correct ca echipa era Siamundele. Misionarii erau integrati de o saptamana in comunitate: mergeau pe jos cu orele prin arsita, ajutau satenii la treburi prin gospodarie, organizau activitati extra scolare si jocuri, chiar si un meci de fotbal. Biserica e importanta in Africa. Oamenii pastreaza credinte animiste, dar se intalnesc si se manifesta plenar in cadrul religios, incorporand in ritualurile de divinatie muzica, dans, ba chiar dramaturgie, cum am vazut prin RDC (in Mission Kalonda). Fiecare sat mai mare are insa si vraciul sau, care se ocupa cu 'desfacutul' vrajilor, in fapt cu spolierea si manipularea naivilor de ocazie. Copiii din zambia profunda, pe care abia de data asta o intalneam, erau cam la fel ca cei din Congo. Mai linistiti si mai timizi, desigur, insa tot atat de sinceri si avizi de contact. Cel mai important lucru care le lipseste e informatia: multi oameni nu stiu ca ii doare caoul pentru ca abia au baut un pahar de apa pe zi in plina vara, sau ca trebuie sa manance si altceva decat porumb crud sau nshima (proteine ieftine ca fasolea ajuta). Sunt multe de facut. In aceasta regiunea a Zambiei etnia dominanta e Tonga, care incheie ziua cu un ritual: un dans in jurul focului gen 'perinita' folosind fusta africana 'shetenge'. Am participat la ceva similar in Gabon. Dupa o zi plina (off road, dans) am topit marshmallow in foc, l-am indesat intre doi biscuiti si o bucata de ciocolata, si gata 'smore'-ul (de la 'give me some more'). Un desert american de tabara, dupa care am cazut franti. De cand plecasem din Cape Town vremea continua sa se incalzeasca, dar zilele erau din ce in ce mai scurte. Se intuneca deja pe la 6.30 seara, iar diminetile erau inca prea reci. De data asta insa ne-am trezit mai vioi ca de obicei, pentru ca Pete nascocise o noua aventura. Jako si Amber si-au lasat in urma cu peste 10 ani patriile: el Africa de Sud, ea America. De 6 ani traiesc impreuna cu copiii lor, Jakob si Jeremiah, intr-un colt de lume departe de orice. Au fondat un orfelinat si un institul prescolar, isi vad de treaba. Catinel, dar asezat, si sigur. Aflati mai mult aici: www.missionoflovezambia.org. Amici cu Pete, urma sa-i vizitam. Aveam doar o harta schitata de pastor si stiam ca pe Jako il cheama pe Jako. Ne bazam pe localnici sa ne ghideze. 70 de kilometri am muncit la drum, 3 ore de praf si nisip. Tipul asta de teren e denumit 'bumbac' in jargonul sud-african. Cand e ud te scufunzi ca intr-o mlastina, dar noroiul nu se inchide la loc, iar odata uscat e tare ca betonul, tre' sa-l spargi ca sa treci peste. Ironia a fost de-a lungul drumului: numai plantatii de bumbac. Asa trebuie sa fie Kinshasa - Lubumbashi pe uscat. M-as baga sa-l fac din nou, si cu pasager. Traversarea in sezon umed a fost nebunie curata. In Zambia aceleasi deviatii, poteci ca sa ocolesti poteca, fara eroii anonimi din Congo, care trudesc la drum. Cel mai importat aspect insa care separa Zambia de Zair este ca satenii tonga pot ajunge, dupa ceva kilometri, la drumul principal, care e asfaltat. Adica pot primi provizii si medicamente. In plus, in multe sate sunt pompe de apa, ceea ce face oamenii mai putini vulnerabili la seceta. Sezonul umed nu e atat de lung si neindurator ca in RDC, iar guvernul nu atat de corupt, incat banii mai ajung si in constructii, iar proiectele umanitare se pot desfasura cat de cat. Revenind la drum… Pete avea niste probleme cu presiunea in cauciucuri. La Jako am dat o raita si am imbucat ceva. Inca 40 de km de 'bumbac', iar in Kalomo ne-am despartit de Pete. A trebuit sa dormim intr-un land de buruiei inalte, inca ceva ce ne-a amintit de Zair. Dimineata cortul era leoarca de roua. Eram afara din Lusaka a doua zi inainte de pranz. Cumparaturi facute (pui, ovaz, ulei Motul de la Ali Boats Yamaha). Estul tarii e aproape tropical, mai verde si pitoresc. Traversand raul Luangwa ne-am gandit in treacat la cele doua parcuri nationale in care nu avem voie sa intram - trebuie sa fie faine. Decat sa bantuim la periferia parcurilor, ne grabeam sa trecem frontiera cu Mozambique. Rasaritul fusese la 5.10 seara, rasaritul era dat de GPS la 5.56 dimineata. La 5 si un sfert orizontul se imbujora deja. Cortul ud. Si frig, de scoteam aburi oe gura. Aveam un sistem ca sa speriem creaturile de prin tufe, cu un bat lung, mai ales ca stiam de la localnici ca sunt serpi si seara ne vizitase campingul un rozator. 'Dopuri" pentru esapament confectionasem din berile de la cina.

Stiu, ti se pare absurd (copyright pentru titlu ii apartine genialei formatii E.M.I.L. o adevarata sursa de inspiratie pentru noi) Una dintre cele mai des repetate intrebari este: care e tara preferata in Africa? Nu, nu e Africa de Sud. Stiu, ti se pare absurd, dar lasa-ne sa-ti spunem de ce. Stau la masa cu Ionut, cu Iulia si cu Zak la unul dintre nenumaratele carciumi care servesc mancare thai alaturi de sushi si chinezesti. Un concept 3 in 1, o specialitate capetoniana care dezamageste. Localurile arata de fitze, meniul de sushi contine incercari de a fi original acolo unde simplitatea e regina. Daca bei si o bere, ai cheltuit bugetul pe o zi a unei familii congoleze de 5. Ma codesc sa comand, pentru ca aproape totul este mai mult decat ne putem permite sa dam pe o masa. Si ma oftic, in loc sa dau naibii pentru o seara contabilitatea calatoriei noastre care incepe, de cand ne-am intors in capitalism, sa fie o povara. Dar in Cape Town nu e usor. Banii Locul e prea misto: plaje superbe, sosele perfecte, o gramada de optiuni pentru ture pe iconicul munte. Pe Long Street sunt puzderie de baruri si cluburi de noapte. Oceanul atrage ca un magnet fanii sporturilor extreme. Dar bugetul nostru de calatori nu poate acoperi astfel de tentatii. Aventura noastra ne-a indepartat de stilul de viata urban, am lasat in urma cariera si un program aglomerat pentru a vagabonda si pentru a fi mai aproape de lucruri simple si de natura. Desigur ca in ultimele doua luni a inceput sa ne bantuie gandul de a ne stabili undeva, iar Cape Town a pus paie pe foc. Toale la moda, oameni la patru ace, gadgeturi, un cerc vicios: fa bani, ca sa ii cheltui pe chestii de care nu ai nevoie. In aparenta relaxat, Cape Town e seducator, dar sub coaja de glamour e doar o alta capcana citadina. Nu pentru asta am condus 32,000 km. Ca sa citam o revista locala: ' toate lucurile faine care ne fac sa venim in cel mai grozav oras din Africa au un pret. Poate intr-o zi, cand vom fi bogati, ne vom intoarce sa locuim aici, dar nu ne vom imbogati niciodata daca ramanem aici acum." Paradigma urbana E ceva nelinistitor in cartierele de lux gen Hout Bay si Clifton: locuintele minimaliste cu panorama la ocean, masinile de epoca tipla parcate pe peluza, mallurile enorme, bistrourile chic, joggerii si ciclistii imbracati din cap pana in picioare in echipament ultimul racnet. Negri zaresti numai la intersectii: spaland parbrize sau vanzand iarba. Cartierele lor au denumiri care implica ceva temporar, fiecare colt de strada are cate un semn care interzice comertul stradal. Negrii traiesc la limita societatii, iar albii o ard regeste intr-un fel de statiune balneara de chill. Consumerism Banul e rege: safari de lux, proprietati imobiliare, restaurante cu stele Michelin. Asta inseamna sa supravietuiesti intr-o metropola. Iar noi, in loc sa tragem pentru cariera si bani, ne-am irosit timpul si economiile vagabondand. Hmmm … Stil de viata In lungile ore de condus, nu putem face conversatie unul cu altul si ne-am adaptat unei vieti superficiale in sine, pentru ca exclude atatea. Nu ne putem 'specializa', trebuie sa fim buni la orice, gata pentru orice. Nu putem cara tot ce ne-ar trebui, nu avem un dulap cu provizii, unul cu haine sau un raft cu carti. Treaba noastra e sa supravietuim: in principal asta inseamna cautat hrana si adapost. Daca am putea sa retinem intensitatea vietii de pe drum si sa o retraim in fiecare zi, fiecare leguma ar fi un motiv de fericire, fiecare dus un miracol. Dar asta e blestemul obisnuintei. Inapoi in oras, am inceput sa luam iar totul de bun, ploaia enerveaza iar ploaie plus natura inseamna pentru citadin 'noroi'. Libertate In oras ti se spune de peste tot: 'STAI', 'CUMPARA', IMPRUMUTA', 'INCEARCA ACUM', 'SUNA'. In mod contrar, rutina noastra de pe drum este reglata de soare. Rasaritul a devenit o obisnuinta, luni de zile ne-am hranit cu energia vitala a naturii, fericiti doar ca traim. Ne place aventura de ne ne cauta un loc in care sa punem cortul in fiecare noapte, sa facem focul, sa ne fierbem ceva pe resoul de campanie. In Africa de Sud, ca in multe tari 'civilizate', sa dormi in natura e aproape imposibil. Sunt, desigur, vaste teritorii inca neingradite unde nomadul cu experienta se poate rataci in voie, dar majoritatea turistilor nici macar nu isi doresc asta. Daca nu ne trebuie decat un petec de pamant unde sa punem capul, de ce ne-am alinia in stil sub-urban in dreptul unui numar si al unui bransament la utilitati? Hrana De cand am reintrat in lumea sunetelor municipale, avem stomacul punga la gandul ca hrana se gaseste numai in supermarketuri. De fiecare data cand torn niste sos de soia, adaug 'zahar, colorant caramel (poate fi modificat geenetic), glucoza, soia, sare, faina de grau, acid citric, regulator de aciditate, guma de xanthan, propylene glycol alginate si antioxiadant EDTA'. Din Zambia mancarea a devenit din ce in ce mai inselatoare, facuta sa seduca, o victorie sinistra a aparentelor asupra aromelor. Pietele autentice au fost exterminate demult. Atentie, asta se intampla in Romania chiara acum. Fiecare cartier are mallul sau. Ambalajele produselor contin obsedant mesaje de genul: 'lapte adevarat', 'branza adevarata', chiar si 'branza rasa manual'. Pe cand 'mancare adevarata'? Chiar si un orasel ca Springbok are tot ce-i trebuie unui consumator model: supermarketuri, fast fooduri si loto. Dar exista si mancare super buna aici: vinurile sunt excelente. Carnea de vita e de top, garniturile clasice sunt piureul de dovleac sau de spanac. Tocana locala (potje) este inspirata din curryurile indiene si se mananca cu pap (mamaliga africana). Preferatul nostru a fost biltong, carne cruda, condimentata si uscata pentru care fiecare familie are reteta proprie. Securitate Vestigiile apartheidului marcheaza profund tara: natiunea asa zisa 'curcubeu' are o gramada de probeme de integrare, securitate si segregare rasiala. In timp ce trecutul inca nu a fost acceptat si inteles, prezentul e dominat de dicriminare inversa, iar viitorul promite un mai bine nesigur. Oamenii s-au obisnuit sa traiasca in paranoia: garduri electrice, gratii chiar si in interiorul casei, patrule armate pe strazi, multi poseada propria arma acasa. Traditiile tribale de a regla conflicte prin violenta au fost absobite in normalitate. Iar epidemia HIV este combatuta cu declaratii inepte ale unor 'specialisti' care indeamna populatia sa faca dus dupa sex, sa manance anumite legume sau chiar sa practice pedofilia. Oamenii Ce cautam aici? Orbiti de luminile oraselor, vom uita de stele? Am plecat de acasa ca sa ne eliberam de rutina, materialism si un destin previzibil. Ca sa ne traim un vis: sa calatorim in jurul lumii. Nu avem niste talente atletice deosebite, pur si simplu incercam sa exploram independent locurile in care ajungem, sa intram in contact cu localnicii si sa le cunoastem obiceiurile. Astfel intalnim oameni, si nu personaje de buletin de stiri. Dar am plecat si pentru a ne re-educa, pentru a fi inspirati de nou si pentru a pune totul in perspectiva. Pentru noi Africa de Sud nu e nici cea mai frumoasa, nici cea mai buna tara, dar aici am intalnit unii dintre cei mai faini oameni. Si nu va fie teama, chiar daca pot fi nationalisti si chiar agresivi, sud-africanii sunt extraordinari de calzi si ospitalieri. Africa de Sud nu te poate lasa indiferent. Noi ne-am atasat nitel si am petrecut, cu bune si cu rele, aproape 2 luni acolo. The Computer Says No Credeam ca s-a terminat calvarul vizelor? Ei bine, nu. Pe coasta de est or fi drumuri si - pare-se - plin de turisti, dar si 'chichite': in majoritatea parcurilor nationale nu se poate intra decat cu masina si pe niste preturi aiuritor de piperate, Sudanu-rile tocmai s-au re-apucat de galceava, iar Etiopia aproape ca nu mai acorda deloc vize (fostele 'puncte cheie' nu mai functioneaza). Decat rezidentilor din tari africane, sau celor care aplica acasa, in tara de origine (in Europa). Telefonul fara fir insa zbarnaie, si am aflat de accidente ca Pretoria si Harare, unde niste turisti au reusit sa primeasca, fara un efort deosebit, scriu ei, permis de intrare. Le-am luat pe rand: Pretoria Ambasada acorda vize numai rezidentilor, in urma unui interviu cu dl. consul am fost sfatuiti sa ne prelungim viza pentru Africa de Sud pana la 6 luni. La Home Affairs e nebunie curata: cozi invernale, sute de emigranti disperati, si noi, care solicitam o stampila pentru a aplica pentru o alta stampila. Cert e ca aplicatiile ne-ar fi fost acceptate, fara certitudinea unui succes, iar procesarea actelor dureaza 30 de zile lucratoare!!!!!!!!!!!!!!!! Intorsi la Ambasada Etiopiei am reusit sa vorbim cu amabila dna. ambasadoare, insa nici dansa nu ne-a putut ajuta. In urma unui telefon in Addis, ne-a sugerat sa incercam totusi in Nairobi, unde stim ca majoritatea over-landerilor sunt refuzati. Vom vedea… Harare Desi Mugabe si Ceausescu au ars-o multa vreme prieteni la catarama, cetatenii romani au nevoie de viza de intrare in Zimbabwe. Surpriza: viza e si scumpa (aproape 60 de euro) si incomod de obtinut in Joburg (sa zicem ca putea rezolva cu 'rezervarile' la hotel, dar dureaza 7-10 zile lucratoare!). Doua telefoane in Harare la Ambasada Etiopiei ne-au convins de inutilitatea demersului: in Harare nu se acorda vize decat rezidentilor. Solutii: am contactat ambasada etiopiana din Viena (unde se pare ca Romania e arondata), serviciul imigrari din Etiopia (pentru a confirma aceasta informatie), precum si misiunea diplomatica romaneasca in Addis Ababa. Mai jos, raspunsul romanilor, singurul pe care l-am primit pana acum:

Johannesburg Johannesburg 28/04 - 10/05 Rau famat, cu cea mai mare rata a criminalitatii din lume, Johannesburg se afla pe ruta noastra inspre Botswana. Un stop necesar pentru a ne dota cu piese de schimb pentru partea a doua a turului Africii si pentru a aplica la cateva vize in vecina Pretoria (capitala de jure a RAS). Tot ce stiam despre Johannesburg anunta un loc insalubru si nesigur, infractori negri printre gunoaie, ceva cam asa: Dar capitala de facto a RAS arata mai curand asa: Energia vibranta a hubului industrial si comercial al tarii ne-a captivat. Aveam nevoie de un loc in care sa stam pentru cateva zile, si cu proverbialul noroc al calatorului, am nimerit peste unii dintre cei mai faini oameni pe care i-am intalnit pana acum. Mircea, prietenul si gazda din Abuja, sugerase inca din septembrie trecut sa mergem la ei. David, Sam & Layla, impreuna cu amicul Roberto si 'mortalii' caini Vincent & Kelly ne-au facut sa ne simtim ca acasa: numai voie buna, mancare excelenta, braaiuri nemaipomenite si o atmosfera de familie. Multumim, prieteni! Joburg este supranumit 'orasul de aur' din cauza industriei mineritului. In curand aveam sa ne facem o idee de amploarea afacerii. De la terminarea apartheid-ului, companiile, banii si albii au abandonat cladirile din centrul de afaceri si isi construiesc incet incet un altul in Sandton, un cartier de fitze. Asa ca centrul 'istoric' nu arata prea bine: cladiri prost intretinute, locuite ilegal, geamuri sparte. Efectele previzibile ale unei tranzitii nu foarte domoale catre o administratie noua, ne-educata si ne-pregatita sa faca fata volumului de responsabilitate. Dar semnele pozitive ale schimbarii se vad peste tot, si ca sa avem o prespectiva de ansamblu, am urcat pe 'acoperisul Africii', pe platforma panoramica a turnului Carlton. Si am vazut metropola O textura urbana care aminteste de New York, siganlistica stradala de calitate, amenajari pietonale, infrastructura in curs de reorganizare, transport urban haotic, dar functional Am trecut si pe langa Soccer City (fostul Stadion FNB, renovat pentru Cupa Mondiala) Acesta este Soweto Cel mai celebru loc din Africa de Sud si din Johannesburg este insa Soweto, celebra suburbie de unde a inceput si a fost purtata lupta impotriva apartheid-lui. Soweto este un acronim, compus in epoca underground din cuvintele 'south' (sud) 'western' (vest) si 'township' (cartier). Istoria locului incepe in anii '30, cand primii oameni au fost mutati fortat in cartierul Orlando, in cadrul procedurilor de eliminare a 'zonelor negre' din centrul Johannesburg-ului. In 1976 Soweto a fost locul de nastere a frondei tinerilor, care mai tarziu a cuprins intreaga Africa de Sud. Mega-suburbia de azi este locuita de peste 2 milioane de oameni de-tribalizati, care vorbesc propriul dialect si afiseaza un stil urban propriu, departe de imaginea din trecut. Pana in Joburg ni s-a spus ca Soweto e prea periculos, dar familia Jones, care s-a mutat din Durban pentru a locui in eclecticul oras al tuturor oportunitatilor, s-a dovedit mai cu picioarele pe pamant, si ne-a invitat intr-o plimbare de sambata, ca ne vedem singuri cum sta treaba. Fara arma la picior, fara paranoia, fara false asteptari. Daca te astepti la mizerie si bande de delicventi, Soweto dezamageste. Strazile sunt asfaltate, casele variaza de la din ce in ce mai putine baraci improvizate, pana la vile de bun gust. Am vazut capitale africane care aspira la un astfel de context urban, ca sa nu mai vorbim de anumite orase de pe la noi. In fata restaurantului celebru in toata lumea - parcare pazita si un autcar de turisti care benchetuiau inauntru la un fantastic bufet agrementat cu muzica live. Mancarea: fusion sud-african cu bucatarie zulu si xhosa. Chiar si inghetata cu fructe la desert. Noua nu ni s-a parut deloc inspaimantator. Ne-a placut in special atchar, o salata iute de morcovi murati. Casa lui Mandela nu ne-a inspaimantat mai mult. E adevarat ca a fost reconstruita si transformata intr-un mic muzeu demn de orice tara occidentala. Asta i-a luat ceva din autenticitate. Se afla la intersectia strazilor Vilakazi si Ngakane, chiar in Orlando Vest, cartierul cu care a inceput istoria Soweto, unde mai exista cateva baruri traditionale (shebeen), din pacate si acestea adaptate pentru turismul de masa. Casa a fost construita in 1945 si Mandela s-a mutat in ea in 1976, insa locuit aici sporadic, intorcandu-se pentru 11 zile dupa eliberarea din inchisoare din Insula Robben in 1990. Nascut in 1918 in Mvezo, langa Qunu, fiul mainii drepte a sefului din Tembe, Nelson Mandela a fost de mic educat in Transkei pentru a deveni la randul sau o capetenie. Mai tarziu va deveni membru fondator al ligii de tineret a ANC, actualul partid la putere in RAS. Rolul sau in reformarea partidului in anii '40 si in initierea luptei pentru incetarea apartheid a fost esential. In 1994 Mandela a devenit primul presedinte democratic ales in sufragiu multi-rasial si personalitatea-cheie pentru a unifica o tara si o administratie puternic divizate. Astazi castigatorul din 1993 al premiului Nobel pentru pace (distinctie pe care o imparte cu fostul presedinte sud-african de Klerk) este unanim recunoscut ca un pacifist si negociator de elita. In 'The Long Walk to Freedom' Nelson Mandela vorbeste despre aceasta prima locuinta din Soweto: ' Era departe de a fi ceva grandios, dar a fost primul meu camin cu adevarat al meu si am fost mandru de el. Un barbat nu este barbat decat atunci cand are o casa a sa.' Sunt nu unul, ci chiar doua shopping mall-uri in Soweto. Iar cel mai infricosator lucru despre Soweto din zilele noastre este probabil bungee-ul dintre cele doua turnuri de apa mazagalite de artistii graffitti locali Calatorului ii sta bine cu drumul OK, eram plimbati, odihniti, mancati, cu macar o viza rezolvata. Mai aveam de lipit cortul, in care ploua de luni de zile, asa ca am luat niste musama din mall-ul indian si am tras niste prenandez. Nimeni nu se bucura de ramas bun Un ultim potje de miel - tocana traditionala gatita cu orele la ceaun Si o luna bizar de stralucitoare, se pare ca nu a mai fost asa de sute de ani Apus peste Johannesburg… Ne va fi dor de acest skyline. Sponsori de unde nu ne asteptam Aproape doua luni in Africa de Sud au lasat urme in contul nostru si pe starea noastra de spirit. Incurajati de amicul Gui aproape ca incepusem sa credem ca lumea corporatista va cadea pe spate afland cum am ajuns lana aici fara nici un fel de sprijin. Bineinteles ca nu a fost asa. Cautarea de sponsori ne-a umplut de amaraciune, ca atunci cand ne asteptam mai putin, sa dam peste oameni grozavi, generosi, pozitivi. Multumim Linex Yamaha - reprezentanta Yamaha in Johannesburg, pentru service gratuit al motocicletei. Multumim lui Danny, Roger, mecanicului Jacques si intregii echipe! Multumim Yamaha Africa de Sud pentru piesele de schimb oferite gratuit (kit ambreiaj, placute frana, discuri frana fata). Multumim Arai Africa de Sud pentru service gratuit si un vizor nou pentru casca mea Tour X3. Multumim Bike Gear, Porth Elizabeth pentru seturile de chingi elastice ROK si perna Air Hawk. De asemenea multumim: lui Wayne (pentru geanta impermeabila HB), revistei Dirt & Trail pentru intervieu (www.dirtandtrail.co.za), Gear Up Durban (pentru service si amabilitate), multumim comunitatii moto care ne-a sprijinit: Charl, Bernard, Terry & Doryanne; si nu in ultimul rand gazdelor noastre: Iulia, Carla & Charl, JJ, Eric, Bernard, Martin & Camy, precum si fantasticilor Jones.

Zvastica, Omul de Fier si Magicianul - Partea II Couchsurfing in East London & Durban 16 - 27/04 Am plecat de la ferma Avon Heights intr-o dimineata rece, incotosmanati cu tot ce am gasit prin bagaje. Drumul de-a latul muntelui, apoi printre fanete si pe poteci pietroase de tara ne-a luat o buna parte din zi. Spre dupa-amiaza am regasit asfaltul, am luat inca un pranz de pui si legume (mancarea de supermarket e chiar ok in AS), apoi am mers intins pana in Gonubie. Chiar si pe drumurile singuratice de tara bietele animale salbatice cad victime traficului Un cartier de provincie pentru negri si metisi Amicul nostru din Cape Town a fost primul care ne-a sugerat sa ne intalnim cu un anume Metal Jockey, 'tartorul' comunitatii moto sud-africane. In Port Elizabeth am primit acelasi sfat, in unanimitate. Aventurile moto ale lui MJ fac valva pe advrider.com. Asa ca i-am batut la poarta si am petrecut o seara impreuna. Tipul face mai mult decat cinste legendei. Ca sa nu mai vorbim de nevasta si copil. Nu am avut decat o seara de braai la dispozitie, dar a fost una pe cinste! Multumim, Metal Jockey & co. Daca intr-o zi o sa am un plod, sper sa am curaj sa fac in continuare ceea ce iubesc, sa il/o leg de motocicleta si sa raman cine sunt. Am plecat la jumatatea diminetii si pe drum am hotarat sa tragem tare: 675 km pana in Durban. Noroc ca drumurile sunt foarte bune! Am traversat repede pitorescul Transkei, desi am intalnit multe STOP-uri si drumuri in lucru. In zare Drakensberg si Lesotho promiteau aventuri viitoare. Soarele si-a vazut de treaba, insa odata disparut sub orizont, am cazut prada unui vant rece care ne-a patruns pana in oase. Incepeam sa ne facem un obicei din a ajunge la destinatie pe intuneric; am intrat in Kloof, o suburbie la cativa km de Durban pe la 8 seara, dupa ce am depasit o naluca, dar si o imagine familiara la periferia metropolei. In 1497, in ziua de Craciun, Vasco da Gama ajungea pe aceste tarmuri pe care avea sa le boteze Natal. In prezent Durban este cel mai mare port industrial de marfa din Africa de Sud si o mecca pentru turisti. Noi venisem insa doar datorita unui telefon neasteptat. Dupa toate aparentele, aveam sa ne incheiem traseul pe canapelele unor compatrioti. Martin si Camelia sunt stabiliti de 20 de ani in Durban. la scurt timp dupa revolutia din '89 au pariat pe libertate si au castigat. Astazi sunt si cetateni sudafricani si duc o viata confortabila, care le-a permis sa calatoreasca si sa viseze la o aventura over-land de-a lungul coastei de est a Africii, din Caoe Town pana in Cairo si Bucuresti. Intamplator au aflat de prezenta noastra de la consulatul roman si, cum in cateva zile urmau sa isi transforme visul in realitate, ne-au invitat sa ne cunoastem si sa impartim povesti si planuri de drum. Amanuntul surpriza insa a fost faptul ca Andrei, fiul lui Martin si al Cameliei, este magician. Foarte tanar, foarte talentat. Ca sa fiti vrajiti de poate cele mai tari numere de magie insa, trebuie sa luati avionul pana in Durban. Iubita lui Andrei, Candace - jumatate femeie, jumatate zana, de profesie terapeut Am fost primiti cu ospitalitate romaneasca: supa de perisoare… Slana si ceapa rosie… Romanii sunt printre putinii albi care savureaza amassi (lapte batut african). Localnicii il mananca cu mamaliga (pap). Audrey, o angajata la curatenie, care locuieste cu chirie (cam 35 de euro/luna) in apropiere de cartier. Durban are tot: cartier de afaceri, agrement, plaje cu ape calde numai bune pentru surferi, parcuri nationale pentru escapade pe jos si cafenele sarmante pe Florida Road. Atmosfera urbana O lampa din sticle de lapte intr-un bar in Durban Stadionul King Senzangakhona, contruit cu ocazia Cupei Mondiale din 2010 (capacitate 80,000 locuri) Biserica Scientologica nu putea rata un centru financiar de talia Durban-ului Sud Africa detine cea mai mare corporatie care fabrica bere din lume. Cat ne-am organizat bagajele si ne-am pregatit pentru continuarea calatoriei pe coasta de est, ne-am zis ca dam o fuga, fara bagaje, pana in Sani Pass si Lesotho. Am legat doar cortul si saltelele de Tenere, am umplut un rucsac cu mancare si am pornit pe sosea inspre regatul alpin. Esec total! La doar 50 de km de granita am observat ca guma Heidenau de pe spate se de-lamina, si in curand o bucata considerabila de cauciuc s-a dezlipit. Hai sa ne riscam pana la frontiera, ne-am spus, dar ajunsi la ghiseu, situatia parea dezastruoasa. Dovada: Ar fi fost inutil sa ne aventuram asa in Lesotho, o tara pastorala unde in cazul unei pene riscam tot felul de complicatii. Asa ca ne-am intors cu coada intre picioare in Durban, un pic cam sifonati, chiar daca drumul la vale e superb. Cu siguranta ne vom intoarce pentru a termina ce am inceput Norocul nostru a fost ca ne aflam in zona Durban: baietii de la Bike Gear Port Elizabeth de unde luasem cauciucul au fost ultra rapizi si ne-au facut legatura cu Gear Up in Umhlanga, unde in cateva ore problema era rezolvata, gratis. Pentru ca nu am gasit Heidenau pe stoc, am ales Michelin Anakee 2, cu care speram sa ajungem pana in Europa. Din pacate asta inseamna ca ne vom abtine de la drumuri nebunesti. Dar Calatorului ii sta bine cu drumul. Asa ca bagajele odata facute si moto gata de aventura, ne-am luat luat la revedere de la Martin & Camelia. Multumim, prieteni, drum bun si noroc in calatorie! Lesotho Lesotho (care se traduce approximative 'tinutul oamenilor care vorbesc Sesotho) este singurul stat independent situat la peste 1000 de metri. Cel mai jos punct (1400 metri) de aici detine recodrul mondial de altitudine. Exuberanta asta geologica este efectul unor evenimente tectonice care au creat un relief cu maxime de peste 3000 de metri. Cea mai populara intrare in regat este o legenda off-road: Pasul Sani, pe care aveam sa-l abordam pentru a doua oara. Primul tur terminat cu o saptamana in urma in abandon, din cauza gumei spate. De data asta eram iar incarcati la maxim, si am plusat, indreptandu-ne catre Lesotho pe un drum diferit, de pietris, prin Pasul Hella Hella. La sugestia inspirata a lui John @ Gear Up Umhlanga. Imediat curbele si aerul tare de munte ne-au inveselit. Muntii, drumul pieptis de piatra spre Sani - le-am regasit pe toate asa cum le lasasem. Aveam insa de negociat vantul care batea cu putere. Sani este chiar atat de frumoasa cum se spune, nu e o legenda, e o obsesie. Multi ii cad prada. Cum era 27 aprilie - sarbatoare publica in Africa de Sud, aniversarea primelor alegeri multi-rasiale democratice - locul era plin de sud-africani veniti cu masinile de teren si motoarele. Multe 1200 GS si multe enduro, tipii cu bagaje putine si gazul la maxim! Problema a fost vantul: neobisnuit de puternic, incat de multe ori aproape ne-a dat jos. Cam iritant sa fim depasiti pe motoare de masinile care nu au avut pre mult de furca din cauza rafalelor. La vreo 2 km de trecatoare am oprit langa un biker care se odihnea ingrijorat de tovarasii ramasi in urma, dupa ce luasera deja cateva trante. 'O iau pe jos, macar o bucata de drum' a zis Ana, cu gandul de a face si niste poze cu mine in chinurile urcusului. 'Mai bine pe picioare decat sa cadem pe bolovanii astia!' 'Incearca sa convingi o masina sa te duca pana sus' am mormait in timp ce Ana a inceput sa urce, pas cu pas, aproape maturata de rafale. Cateva minute mai tarziu i-am dat si eu gaz, constient ca o cazatura pe un astfel de teren si cu prapastia cascata la buza drumului ar putea fi un dezastru. Inevitabilul insa s-a produs in al doilea ac de par: pur si simplu vantul m-a dat jos si doar cu ajutorul unul sofer amabil am reusit sa ridicam cele 400 de kile de metal si bagaje. Ultima parte a urcusului m-a tinut in priza, au fost unele dintre cele mai intense minute pe care le-am trait pe motorul asta. La frontiera ne-am negociat intrarea in stil african. Dupa ce am terminat cu afacerile 'murdare', ne-am bagat la caldurica in cel mai inalt (si cel mai scump) bar din Africa. In curte ai fi zis ca e reuniune BMW si Yamaha, motoarele grupate, bineinteles, pe bisericute. Cu berea in sange, urmatoarea bucla abrupta s-a dovedit dificila. Cazatura a indoit si mai tare cutia stanga, care abia se mai poate inchide acum. Panorama insa facea toti banii. Am trecut pe langa multe case de piatra, camuflate in munte. Pe alocuri unii sateni indraznesc sa iasa din tiparul traditional, renuntand la forma circulara (care rezista bine la vantoasele din Lesotho), in favoarea unor case 'moderne', rectangulare. Economia locala se bazeaza pe pastoritul oilor si vacilor, insa recent, tara a inceput sa conteze tot mai mult pe turism. Initiativele sunt inca modeste, croite pe cererea sud-africanilor, dar deja se prefigureaza efectele viitoare ale turismului de masa (cum ar fi statiunile de ski din est). Lesotho este o tara mica cu o economie fragila, si ar putea fi profund afectata de globalizare si consumerism. Taranii de azi ar putea deveni cersetorii si vanzatorii de nimicuri de maine. Ar fi frumos sa nu se intample asa. Localnicii umbla infasurati in paturi groase de lana, cu cizme de cauciuc in picioare si caciuli trase peste fata. Majoritatea pe jos, unii pe magarus. Pe la 6 seara inca nu gasisem un loc de campat si deja era prea cancer si prea plin de lume ca sa punem cortul oriunde. Pe bezna ne-a fost mai greu sa gasim o solutie pentru la noapte: abia 6 km mai jos am dat peste o luminita care vestea ceva ce arata a pensiune. Fara electricitate, dar avea apa incalzita la boiler pe gaz, asa ca ne-am incropit o cina la lumina lumanarilor. Vinul pe care il caram din Cape Towm pentru prietenii din Abuja a fost sacrificat si el. Eram epuizati: eu de condus si ridicat motoreta de pe jos, Ana de urcat in cizmele de touring, asa ca am dormit ca pietrele sub toate paturile pe care le-am gasit in dormitorul in care restul paturilor erau goale. A doua zi am primit o noua portie de aventura. Am inceput destul de devreme, ne-am fiert ovazul si ceaiul, ne-am impachetat lucrurile in timp ce un om canta la setolo-tolo, si pe la 8 jumate eram deja pe cai. Mai intai a trebuit sa facem cale intoarsa pana la drumul principal. Care o vreme a fost asfaltat chiar ok. Apoi am tras tare pe 25 km de pietris, ca sa ne potolim pe urmatorii 35 de km de gropi nisipoase, dar cu muchii tari, o veste proasta pentru furca. Am revenit pe pietris, apoi pe asfalt, si curbele au redevenit o placere. Am condus de placere, cu aerul limpede in plamanii nostri si ai motorului. A fost o zi lunga in sa - 10 ore petrecute intre 2500 si 3283 metri altitudine. Drumul memorabil, dar asta a insemnat si ca vreme de 300 de km a fost ger. Ne-am intrebat cum fac localnicii sa reziste frigului, probabil ca paturile de lana isi fac treaba. Lumina in Lesotho e unica, iar norii fug peste culmile pustii. Am trecut multe paraie, unele abia picurand la buza stancilor. Putine case ascunse in munte, si inca mai putini oameni, timizi si tacuti. Cine isi lauda consumul si aderenta pe drumurile astea nu s-a bucurat de ele cu adevarat. Lesotho are multe locuri de explorat: ne-am oprit in unul dintre ele ca sa luam o gustare de pranz, si am calcat in resturile de la pranzul altora. KFC-ul a pus gheara pe tot subcontinentul african, chiar si pe catunele cele mai marunte. La granita cu Africa de Sud, ultima imagine din regatul alpin a fost cu oi mitoase. In cateva luni lana lor va fi transformata in colectia primavara-vara in stil Lesotho.

Cu susul in jos Cape Town - Cape Agulhas 01- 10/04 Primii colonisti care s-au aventurat in marile sudului au fost sedusi de frumusetea peninsulei Capului Bunei Sperante: flori nemaivazute, ierburi aromate, paduri, elefanti, hipopotami. Intre timp epoca pastorala a apus, populatiile indigene Khoi s-au risipit, turmele de animale salbatice au fost exterminate si o mare parte din vegetatia endemica a fost indepartata, pentru a face loc proiectelor industriale si rezidentiale. Dar orasul, unul dintre putinele din lume, ca Rio si Hong Kong, care se mai bucura de o pozitionare geografica de exceptie, si-a pastrat farmecul. Inca putin in Cape Town si am fi prins radacini. Pentru multi over-landeri Cape Town reprezinta finalul triumfal al calatoriei de-a lungul Africii. Pentru noi insa, cel mai important port de marfa din emisfera sudica a fost doar baza logistica unde am incercat sa ne organizam cat mai bine ceea ce aveam de facut mai departe. Nu am gasit joburi - pe o piata a muncii rigid reglementata, nici sprijin financiar printre businessurile locale, nu am gasit unde sa reparam cortul si nici solutii pentru geanta facuta armonica si indreptata cu ciocanul in Congo. In plus, iarna sudica isi facea deja simtita prezenta in Western Cape. Frigul, ploaia si vantul au fost doar argumente in plus ca sa ne facem bagajele. Nu inainte de a ne lua ramas bun de la James la o degustare de vinuri si branza la podgoria Fairview, Stellenbosch (una dintre cele mai renumite regiuni vinicole din Africa de Sud). Pentru ca solul e gras si clima blanda si pentru ca legislatia permite mixarea soiurilor si tehnicilor de maturare, e foarte greu sa dai gres, fie si cu un vin de supermarket in Africa de Sud. Dupa ferma Fairview a urmat un ride impreuna catre 'casa' pe Bainskloof Pass, intr-un apus ca un Cabernet Sauvignon maturat. Ultimul mic dejun in Cape Town l-am luat cu Charl, care mai pastrase in maneca un as: cele mai bune oua Benedict din oras. Cand ne cautam o camera de inchiriat in Cape Town cineva ne-a spus de Clarence Drive, drumul de coasta dintre Gordon Bay si Hermanus ca fiind mai frumos decat Chapman's Peak. Abia acum aveam ocazia sa ne convingem de asta: apelei Indianului atat de albastre, tarmurile curbate, golf dupa golf, iar pe buza haului, soseaua, neteda, serpuita. Din cand in cand oprim sa ascultam oceanul si sa numaram norii. Aproape in fiecare golf zarim in valurile inspumate surferi care o ard la soare. Viata e frumoasa aici! Am continuat pe R44 pana in Gansbaai, unde am tras la un fish & chips, apoi am dat asfaltul pe un drum solid de pietris care taie Parcul National Agulhas, direct catre punctul cel mai sudic al continentului African. Te-ai astepta la o geografie extrordinara intr-un astfel de reper, dar tarmul e plat si o poteca de lemn duce pana la placuta celebra. Ajunsi in punctul catre care marsam de luni de zile am simtit o strangere de inima amestecata cu voiosie. Unde calatorul se asteapta la o scena extraordinara, tarmul e plat, modest impestritat cu flori suculente, iar valurile bat scurt si sec. Am bifat poza obligatorie, dar la capatul pamantului gravitatia asculta de alte reguli … Un capitol incheiat, chipuri, locuri, peripetii de care ne va fi din ce in ce mai dor. Din Capul Agulhas drumul nostru merge, macar o vreme, doar in sus, spre nord. Zvastica, Omul de Fier si Magicianul - Partea I Couchsurfing: Garden Route, Port Elizabeth, Somerset East 11 - 15/04 Plecasem de la Cap Agulhas in voie buna. Dar in emisfera sudica deja se intuneca devreme si seara e atat de frig incat imi ingheata mainile pe ghidon (am pierdut manusile Dainese de mult, in Windhoek, iar cele de rezerva s-au scorojit de la caldura si pur si simplu nu ma mai incap). In Africa de Sud - am fost sfatuiti de nenumarate ori - nu e safe sa campam oriunde, nu ca ar fi multe terenuri ne-ingradite cu sarma ghimpata. Campsite dupa campsite insa, in seara accea, nu ma gasit nimic deschis, decat un hotel obosit unde tariful ar fi fost in jur de 60 de euro pentru doua paturi. Cand am ajuns in Bredasdorp deja era noapte. Am vazut niste motoare parcate in fata unui pub, The Pink Piano, si am intrat sa cerem un sfat. Daca nu esti genul care intra in vorba cu necunoscuti care iti ofera ospitalitatea, nu are rost sa bati drumul pana in sud-Africa. In tara asta trebuie sa uiti de prejudecati si sa nu te astepti la nimic. Noi asta am facut, pentru ca noi astia suntem, si am fost rasplatiti, si cu rele, dar mai ales cu bune. Poate ca natiunea asta eterogena are probleme la capitolul coabitare pasnica, dar structura multi-polara a societatii a dus la nenumarate 'adaptari', tot atatea lectii de viata pentru cineva care vine dintr-o tara ca Romania. Aici oamenii se pot retrage la periferia vietii sociale, unde isi contruiesc propriul univers si isi cultiva unele dintre cele mai interesante hobby-uri. O sa incercam sa impartasim cate ceva din experienta noastra de nomad pe canapelele sud-africanilor, cat de obiectiv putem. La drum! In Cape Town am fost gazduiti de un evreu cool, care lucreaza in industria cinematografica si de prietena lui romanca. Apoi, in loc sa dam peste tineri care trag liniute de coca, asa cum fusesem preveniti, am fost primiti de un cuplu crestin de Afrikaner. Comunitatea de motociclisti insa a compensat dezamagirea - cu informatii valoroase si ture faine. La 300 de km de Cape Town, in The Pink Piano din Bredasdorp, grupul posesorilor de 'vitezane' nu promitea nimic grozav. Vestimentatie din piele neagra, insigne cu zvastica, tunsori soldatesti si o tipa cu cizme pana la genunchi si machiaj goth. Ne-am baut ceaiul si berea, cat gasca se sfatuia in Afrikaans. Cateva telefoane mai tarziu, tipul de langa noi, ne face o oferta de nerefuzat, zambind pe sub mustata: suntem invitati sa dormim la el acasa, tocmai a vorbit cu sotia si cei doi copii, care sunt incantati sa ne primeasca. JJ, posesor de GSXR de 1000, este mecanic la centrul national de testare si service al industriei aviatice militare din Africa de Sud. Sotia lui preda engleza la un liceu mixt. Ne-am intins pana tarziu in noapte, la pahar dupa pahar de povesti. Dimineata am facut schimb de adrese si ne-am luat, cu regret, ramas bun. Multumim JJ! Inca o dovada ca aparentele inseala… Coasta Oceanului Indian (Garden Route) este renumita ca unul dintre traseele cele mai frumoase pentru sofat din lume. Nu ne-am lamurit de ce: autostrada e aglomerata si obositoare, ca sa vezi faimoasele golfuri din cartile postale trebuie sa faci de fiecare data zeci de kilometri dus-intors pana la ocean. Drumul merge de fapt la mare distanta de tarm si partea pitoreasca se intampla in statiunile de vacanta care sunt insirate pe litoral. Am mai cotit pe unde am putut ca sa mirosim briza si sa vedem oceanul, insa nu aveam in plan sa risipim timp si bani prin pensiunile cochete: eram asteptati in Port Elizabeth. In 1488 Bartolomeo Diaz era primul european care ajungea in Mossel Bay. Ne-am oprit cat sa comunicam cu gazdele de diseara si sa mancam ceva. Orasul este incantator, dar scump. Am tras la o cafenea simpatica, detinuta de arhitecti. Localnicii ne-au trimis la Sea Gipsy pentru a gusta din faimoasele stridii locale, insa nu se compara cu ce am mancat in Walvis Bay! Pe Garden Route - atunci cand nu e full de masini Dupa Knysna, plictisiti de moarte de autostrada, am facut stanga catre Route 62. In cativa kilometri eram singuri pe un R340, un drum superb de pietris. Contrastul era prea tare: aer curat, muntii acoperiti de vegetatie, cascade supurande, traseu sinuos. In prima oara ne-am oprit de cateva ori sa facem poze, apoi pur si simplu am uitat. Drumul - prin trecatoarea Pince Albert - arata cam asa: Odata muntele traversat, am iesit in Route 62, care taie drept zona deluroasa si cateva parcuri nationale. Insa se facea foarte repede noapte, asa ca nu am apucat sa vedem mare lucru. Am facut plinul si am completat ce aveam la pachet cu de-ale gurii dintr-un supermarket. In Port Elizabeth am ajuns dupa 8. Gazda noastra ne urmarea aventura inca de anul trecut si ne invitase sa ne arate imprejurimile. Nu stiam nimic despre Bernard, cu atat mai mare surpriza sa aflam ca este unul dintre putinii oameni din lume care a terminat - nu doar o data - cea mai dificila competitie sportiva de anduranta din lume: Ironman. 3,8 km inot in ocean, 180 de km ciclism, 42,2 km maraton, doar numerele astea insirata sunt de ajuns pentru a intimida pe oricine. Dar nu si pe Bernard, care are in palmares zeci de triatloane si competitii de inot si doua competitii Ironman terminat cu timpi impresionanti: ceva peste 11 ore, cand recordul mondial depaseste 8 ore si limita este de 17! Astfel de performante impun disciplina si antrenamente dure, dar pentru Bernard, perfectionist si pasionat, un astfel de regim de viata este normal. Am petrecut cateva zile insorite cu un cuplu 'de fier', pentru ca iubita lui Bernard, Sharmyn, a terminat si ea de doua ori cu lauri faimoasa competitie. Exemplul lor de curaj si generozitate ramane unul dintre cele mai emotionante din calatorie. Cu Bernard si Sharmyn Port Elizabeth este al treilea port de cargo ca marime din Africa de Sud, edificat de-a lungul lagunei si fortului din 1799, dar botezat oficial abia la sosirea colonistilor britanici in 1820. Englezii au esuat la tarmul insorit, unde briza neimblazita framanta dunele. In prezent orasul formeaza, impreuna cu Uitenhage centrul industriei automobilistice din Africa de Sud, iar in golful Nelson Mandela se organizeaza an de an in aprilie competitia Ironman. Plajele pustii sunt minunate pentru picnic, asa ca ne-am executat, cu pui fript si o sticla de Merlot. Putinele locuinte rustice care au supravietuit modernizarii sunt exploatate turistic Zone de agrement si mall-uri chic sunt aliniate la litoral. De pe terasa unei cafenele cu wifi zarim comercianti ambulanti de suveniruri africane de duzina, denumite peiorativ - incepand cu Zambia - 'curios'. Nu degeaba Port Elizabeth este poreclit 'Orasul prietenos': un alt cuplu de motociclisti ne oferise gazduire dupa ce ne urmarisera calatoria pe advrider.com. Asa ca am luat cina impreuna, noi doi si Bernard la Terry si Dorianne, o seara prea scurta insa pentru cate lucruri ne-am descoperit in comun, pasiunea pentru natura si faptul ca Terry este unul dintre cei mai cunoscuti arhitecti din oras fiind doar cateva dintre ele. Dar Bernard planuise pentru noi o iesire la tara, pe ferma tatalui sau, care s-a retras la 73 de ani pe pamanturile parintesti, la cateva zeci de kilometri de Somerset East. De neratat! Ne-am suit pe cai: noi pe Tenere, Bernard pe un BMW R1100 S din anii 80', si, dupa 150 de km de asfalt si o gustare cu fructe de cactus, am tras in fata domeniului Avon Heights. Casa e plina de amintiri si obiecte pretioase: scaune pliante de serie mica executate pentru armata britanica in anii 30', fotografii de familie, mobila vintage si o bucatarie cu un sarm inefabil Printre micile comori de familie se numara si un Harley din 1932, unul dintre cele 1137 dintr-un lot produs special pentru armata britanica. Visul lui Bernard este ca intr-o buna zi sa redea viata 'mostrului'. Cel mai pretios secret este insa cascada de la ferma, un loc care iti taie rasuflarea. Am pus berile, taraneste, la rece in apa limpede ca cristalul si am incins un braai adevarat. O gasca relaxata Si cascada, care formeaza la baza mai multe locuri bune de baie Tot ce e bun are si un sfarsit Incheiat insa cu un drum pana la spitalul de stat in Somerset East, pentru ca tatal lui Bernard s-a renit intr-o piatra. Am asteptat trei ore sa ii fie suturata plaga, timp in care ne-am convins ca un spital de tara nu e departe de nivelul Municipalului din Bucuresti Nu degeaba Port Elizabeth este poreclit 'Orasul prietenos': un alt cuplu de motociclisti ne oferise gazduire dupa ce ne urmarisera calatoria pe advrider.com. Asa ca am luat cina impreuna, noi doi si Bernard la Terry si Dorianne, o seara prea scurta insa pentru cate lucruri ne-am descoperit in comun, pasiunea pentru natura si faptul ca Terry este unul dintre cei mai cunoscuti arhitecti din oras fiind doar cateva dintre ele. Dar Bernard planuise pentru noi o iesire la tara, pe ferma tatalui sau, care s-a retras la 73 de ani pe pamanturile parintesti, la cateva zeci de kilometri de Somerset East. De neratat! Ne-am suit pe cai: noi pe Tenere, Bernard pe un BMW R1100 S din anii 80', si, dupa 150 de km de asfalt si o gustare cu fructe de cactus, am tras in fata domeniului Avon Heights. Casa e plina de amintiri si obiecte pretioase: scaune pliante de serie mica executate pentru armata britanica in anii 30', fotografii de familie, mobila vintage si o bucatarie cu un sarm inefabil Printre micile comori de familie se numara si un Harley din 1932, unul dintre cele 1137 dintr-un lot produs special pentru armata britanica. Visul lui Bernard este ca intr-o buna zi sa redea viata 'mostrului'. Cel mai pretios secret este insa cascada de la ferma, un loc care iti taie rasuflarea. Am pus berile, taraneste, la rece in apa limpede ca cristalul si am incins un braai adevarat. O gasca relaxata Si cascada, care formeaza la baza mai multe locuri bune de baie Tot ce e bun are si un sfarsit Incheiat insa cu un drum pana la spitalul de stat in Somerset East, pentru ca tatal lui Bernard s-a renit intr-o piatra. Am asteptat trei ore sa ii fie suturata plaga, timp in care ne-am convins ca un spital de tara nu e departe de nivelul Municipalului din Bucuresti

Multumim!!! Ne mai flexam si muchii (Andreea, am facut hikeurile astea cu tine in gand, daca ai sughitat intens timp de doua zile, iarta-ne, dar o vom mai face!) De cand am ajuns in surf house am cam pus castile in cui. Era timpul, ne-am zis, sa facem o schimbare de ritm. Cel mai fain lucru in Cape Town este muntele: in mai putin de jumatate de ora poti fi din centrul aglomerat in mijlocul naturii. Nenumarate trasee duc catre culmile mangaiate de nori, semet inaltate deasupra celor doua oceane. Am facut doua dintre aceste trasee. Primul urcus l-am inceput in Hout Bay. Hout Bay Harbor Zak nu e in poza pentru ca era mereu cu o suta de metri inaintea noastra. Poteca fu pietroasa dar domoala, serpuind pe panta acoperita cu un strat complicat de fynbos (tufe marunte). Acestea sunt plante endemice, peste 80% din cele 8,500 de specii alcatuind cel mai mic, dar cel mai divers dintre cele 6 imperii florale din lume. Densitatea speciilor de plante pe metru patrat este cea mai mare din lume aici; depasing chiar si Amazonul! Fynbos Poteca ne-a dus la un izvor: ne-am umplut sticlele si am reluat urcusul. Pasind catre nori, cu privirea adapata de un orizont acvatic ireal, ascultam de sus cum oceanul sapa necontenit in maluri, re-intrupand, remodeland. In urma valurilor, nisipul ramane marturie enigmatica a fortei apei. Dorsala de rechin straluci inca o data aurie in apus. Dar spectacolul abia incepea. Eram singuri, doar vibratia muschilor sub pielea arsa de vant marturisind despre o materialitate cumva uitata in orele de extaz montan. Plapandul nostru vehicul de carne si oase coplesit de asceza. Ne dizolvasem, obositi, dar prezenti cu fiecare celula, in supa energetica care ne ametise si ne hranise deopotriva. Fericire pura, dar odata ajunsi inapoi in oras, ne-am intors la obiceiurile barbare. Dand uitarii episodul cvasi-spiritual in fata unei farfurii uleioase cu taitei thailandezi. Table Mountain Desigur ca nu putea pleca din Cape Town fara sa urcam pe iconicul Table Mountain. Dominand de la 1086 metri inaltime, acesta se afla in inima imperiului floral al Capului, un ecosistem de solutii ingenioase, dar nu mai putin estetice, de adaptare a plantelor la conditiile dificile de clima si relief. De pe faleza de langa casa, silueta muntelui ne ademenise zile intregi. I-am cedat vrajei. Grupul nostru numara 5: nemtoiaca Dorothee, recent absolventa in domeniul hotelier, aflata aici pentru un internship ca manager al casei de surf si fun. Luna viitoare va fi in Majorca. Guilaume este din Lyon, si se afla la sfarsitul unui an sabatic in care a calatorit, alaturi de prietena lui, din Insula Pastelui pana in Vanuatu. Se afla aici pentru a se bucura de valuri, la kite-surf, impreuna cu un amic din sud, Stephane. Cu cei doi am comunicat cel mai bine in toata perioada: calarind de ceva timp, Gui era mai aproape de starea noastra de spirit, chiar daca stia mai bine decat noi cand va ajunge acasa, si unde era acel 'acasa'. Poteca de piatra urca abrupt, cu ametitoarea perspectiva a golfului consolandu-ne pentru efortul intens. Soarele a stors litri de transpiratie si minerale din noi, in scurt timp nimeni nu mai avea nici o gura de apa. Nota catre sine - sporovaiala in timp ce urci pe munte, nu chiar cea mai buna idee. De sus oceanul parea si mai ademenitor. Dar albastrul e mincinos si lumina inselatoare; apele sunt reci ca gheata si curentii pre puternici pentru a ne bucura de plaje. Norii s-au rostogolit atunci peste vale. Drama s-a risipit la aparitia unui elicopter, care ne-a amintit ca suntem turisti, si nu fiinte celeste, ca suntem consumatorii unui produs, si nu zei. Incursiunea noastra spirituala alimentata de truda fizica si asaltul de senzatii asupra bietelor noastre trupuri fusese efemera. Pentru a ne potoli setea intram, usor nauci, intr-o cafenea cocotata chiar pe culme. Preturi de aeroport, ambianta de fitze, o animalie in decorul desavarsit al muntelui. Am inregistrat cinic paradoxul, ne-am umplut stomacurile cu lichidele create de savanti in laborator in amintirea portocalelor verii, si am decis sa nu trisam cu telecabine. Vom cobori, asa cum am urcat, pe jos. Cu muschii tremurand, cu sucurile bolborosing in burti, dar cu mintile imbatate de epicuriana zi, am ajuns in doar 45 de minute acolo de unde plecasem. Parcagiul nu era de zarit, plecat sa ruleze probabil inca o babaroasa. Revenisem cu picioarele pe pamant, sufletele insa ne ramasesera suspendate, mai sus, si evident ca am rezolvat 'dezechilibrul' cu un pahar de vin rosu sud-african, excelent ca de obicei.

Lasam fitzele de orasean la o parte Charl locuieste in Cape Town si este pasionat de motociclete. Am putea spune ca e un preot urban. Ne-a citit povestile pe advrider.com si ne-a invitat la pranz. Ce descoperire! In zilele urmatoare Charl avea sa devina o sursa de incredere pentru orientarea in Cape Town: contacte pentru a gasi cazare in casa de surferi, Trac Mac, chiar si un garaj al unui amic care sa imi permita sa lucrez la moto gratuit si in liniste. Insa partea cea mai tare a fost tripul pe care l-am facut impreuna cu Charl si alti doi localnici catre centrul tarii. Startul s-a dat la un racoros 6 dimineata, asa ca am facut ochi la 5. Dupa Ceres traficul s-a stins, casele de albi si cotetele de negri au lasat locul tufelor imense de protea - floarea nationala a Africii de Sud - iar drumul s-a ingustat in curbe care ne-au impins inainte, prin pasul Bainskloof si Katbakkies. Ride-ul a fost prea misto ca sa ne oprim sa facem poze: adrenalina pura, ac de par dupa ac de par, peretele de stanca din ce in ce mai la buza prapastiei, pe alocuri atat de strans, incat nu ar fi fost suficient loc pentru a trece doua motociclete una pe langa cealalta. Taramul babuinilor: in cojoace de iarna, camuflati printre busteni uscati de toamna tarzie. In zare, norii se risipeau sub soare, si incepeam sa zarim vastul peisaj salbatic catre care ne indreptam. Cum am atins macadamul, am inceput sa frematam toti trei, eu, Ana si Tenere, bucurandu-ne de libertatea ragasita. Orasul era departe, ne simteam din nou nomazi, si lumea, cat vedeam cu ochii, era a noastra. Ne-am aliniat motoarele pe drum si ne-am lasat ochii hai-hui peste intiderea de pustiu si lumina. Mergeam intr-acolo, si era bine. In mijlocul pustietatii, doi frati hippioti si-au construit o casa din saci de ceapa, au sapat un put si au inaltat o pompa eoliana care scoate apa sarata din piatra seaca. La o aruncatura de bat de barlogul lor eco, au deschis un magazin in care vand gemuri si fursecuri de casa si bere de ginger, iar alaturi o carciuma simpatica pentru drumetii care se ratacesc pe aceste coclauri pierdute in nicaieri. Fratele mai mic Rooibosul e din partea casei, si merge cu tematica "agricola" pe care am apreciat-o cu ochi de arhitect plecat into the world. Un detaliu fain: gratiile la ferestre, facute din furci! Steagul fostei republici sud-africane, din perioada apartheidului (pe care multi o regreta mai mult sau mai putin pe fata) Ne-am bucurat de popas Mai departe urma sa mergem pe drumuri separate: cei trei vor continua spre est inca o o zi, pentru a se intoarce dupa weekend. Iar noi mergeam sa exploram nitel locatia unuia dintre cele mai interesante happeninguri din lume: versiunea africa a celebrului Burning Man. Africa Burns are loc la sfarsitul lui aprilie, cand caldura dementa din desert se potoleste cat sa permita unei colonii de artisti si oarecare sa instaleze o colonie temporara. La sfarsitul festivalului creatiile sunt incinerate, pentru a permite inspiratiei sa renasca din cenusa, reinventata, re-creata, anul urmator. Cerberul acestei comunitati aparte vine din Malawi si se numeste Bernard. Resturi de anul trecut sau creatii in lucru zac in arsita. Am baut o bere cu baietii care o ard in asa numitul 'Stonehenge' - ne-ar fi placut sa fie sfarsit de aprilie si sa ne alaturam hoardei de 5000 de creativi. Poate cu alta ocazie… Aveam de facut cale intoarsa catre Cape Town, si i-am dat bice, topind pneurile pe intinderea de pietris si lumina. La intrarea in Peninsula Capului am vazut pentru prima data dupa multi ani oceanul Indian: aglomerat de valuri, mai cald si mai albastru decat fratele sau Atlantic, nisipurile adunate la tarm insa la fel de luminiscente si ireale. In lumina apusului muntele si-a intors umerii colturosi catre noi, i-am admirat pletele de fynbos si i-am cazut prada, re-indragostiti, fermecati. Eram acasa in Cape Town, prea tarziu pentru a intra la Capul Bunei Sperante peste care spiritul capitalist apus o usturatoare taxa de intrare, nu prea tarziu insa pentru a ne distra pe curbele nebunesti de pe Chapman's Peak. Drive-ul s-a incheiat in golful nostru linistit, de unde am zarit inca, in intunericul noptii, silueta muntelui 'masa'. Inainte sa cadem lati de oboseala am remarcat cu ultimul neuron ramas activ ca am parcurs peste 600 de kilometri, multi off-rad. Pe nesimtite, ceea ce acum luni de zile era un accident, incepe sa devina o obisnuinta: limita de anduranta s-a modificat.

Lasam fitzele de orasean la o parte Charl locuieste in Cape Town si este pasionat de motociclete. Am putea spune ca e un preot urban. Ne-a citit povestile pe advrider.com si ne-a invitat la pranz. Ce descoperire! In zilele urmatoare Charl avea sa devina o sursa de incredere pentru orientarea in Cape Town: contacte pentru a gasi cazare in casa de surferi, Trac Mac, chiar si un garaj al unui amic care sa imi permita sa lucrez la moto gratuit si in liniste. Insa partea cea mai tare a fost tripul pe care l-am facut impreuna cu Charl si alti doi localnici catre centrul tarii. Startul s-a dat la un racoros 6 dimineata, asa ca am facut ochi la 5. Dupa Ceres traficul s-a stins, casele de albi si cotetele de negri au lasat locul tufelor imense de protea - floarea nationala a Africii de Sud - iar drumul s-a ingustat in curbe care ne-au impins inainte, prin pasul Bainskloof si Katbakkies. Ride-ul a fost prea misto ca sa ne oprim sa facem poze: adrenalina pura, ac de par dupa ac de par, peretele de stanca din ce in ce mai la buza prapastiei, pe alocuri atat de strans, incat nu ar fi fost suficient loc pentru a trece doua motociclete una pe langa cealalta. Taramul babuinilor: in cojoace de iarna, camuflati printre busteni uscati de toamna tarzie. In zare, norii se risipeau sub soare, si incepeam sa zarim vastul peisaj salbatic catre care ne indreptam. Cum am atins macadamul, am inceput sa frematam toti trei, eu, Ana si Tenere, bucurandu-ne de libertatea ragasita. Orasul era departe, ne simteam din nou nomazi, si lumea, cat vedeam cu ochii, era a noastra. Ne-am aliniat motoarele pe drum si ne-am lasat ochii hai-hui peste intiderea de pustiu si lumina. Mergeam intr-acolo, si era bine. In mijlocul pustietatii, doi frati hippioti si-au construit o casa din saci de ceapa, au sapat un put si au inaltat o pompa eoliana care scoate apa sarata din piatra seaca. La o aruncatura de bat de barlogul lor eco, au deschis un magazin in care vand gemuri si fursecuri de casa si bere de ginger, iar alaturi o carciuma simpatica pentru drumetii care se ratacesc pe aceste coclauri pierdute in nicaieri. Fratele mai mic Rooibosul e din partea casei, si merge cu tematica "agricola" pe care am apreciat-o cu ochi de arhitect plecat into the world. Un detaliu fain: gratiile la ferestre, facute din furci! Steagul fostei republici sud-africane, din perioada apartheidului (pe care multi o regreta mai mult sau mai putin pe fata) Ne-am bucurat de popas Mai departe urma sa mergem pe drumuri separate: cei trei vor continua spre est inca o o zi, pentru a se intoarce dupa weekend. Iar noi mergeam sa exploram nitel locatia unuia dintre cele mai interesante happeninguri din lume: versiunea africa a celebrului Burning Man. Africa Burns are loc la sfarsitul lui aprilie, cand caldura dementa din desert se potoleste cat sa permita unei colonii de artisti si oarecare sa instaleze o colonie temporara. La sfarsitul festivalului creatiile sunt incinerate, pentru a permite inspiratiei sa renasca din cenusa, reinventata, re-creata, anul urmator. Cerberul acestei comunitati aparte vine din Malawi si se numeste Bernard.

Flashback Camerun - Tractat pe drumul Ekok - Mamfe cu ambreiajul prajit http://vimeo.com/41110568 http://vimeo.com/41110567

Doua sute saptezeci si cinci de rasarituri Calatorim de mai bine de 9 luni de-a lungul si de-a latul celui mai vechi continent si leagan al umanitatii. Dupa cum stiti deja, calatoria noastra nu e o cursa contra cronometru. Am incept in Maroco, unde am condus de pe culmile muntilor Atlas pana la marginea Saharei. Al traversal teritoriile aflate sub amenintare terorista din Sahara Occidentala si Mauritania si am intrat in Mali pe faimoasa Route de l' Espoir. Dupa vibrantele Burkina Faso si Togo, am intrat in Benin, patria voodoo. In Nigeria, liderul economic si cultural al Africii de Vest, am lucrat ca voluntari in cadrul unuia dintre cele mai de succes proiecte de reproducere in captivitate a primatelor din lume. In Camerun am trait prima cumpana - defectarea motocicletei. Dupa exoticul Gabon am traversat in goana Congo, incercand sa evitam granitele 'fierbinti' in preajma unei controversate runde electorale in Republica Democrata Congo (Zair). In toiul paranoiei politice colective, Angola a inchis granitele, asa ca am traversat peste 2000 km de off-road, strabatand, timp de 4 saptamani, in mijlocul neinduratorului sezon plios congoles, drumul catre Lubumbashi, capitala cuprului african. In Zambia si Namibia am intalnit Africa romantica, de la cascada Victoria, pana in Etosha, una dintre rezervatiile cu cea mai mare concentratie de animale salbatice de pe continent, din Namib Naukluft, cel mai 'batran' desert de pe planeta, pana la canionul Fish River, al doilea ca marime din lume. Aventura a avut si momente dificile. In Mali ne-a fost confiscate pasapoartele de politisti corupti, in Maroc ne-a fost furat GPS-ul, iar in Camerun am trait intr-o comunitate izolata, cu minime resurse financiare si de hrana. Am reparat un pod cu ajutorul satenilor in Congo si am reparat in stil african lantul rupt in Zair. Am fost intepati de muste TseTse si am suferit de malarie. Am mancat - uneori fara voie - de la porc spinos, la kudu, oryx, camila, lacuste si larve. Am vizitat medina din Meknes, Fes, Marrakech, ruinele romane din Volubilis, cea mai mare structura din chirpici din lume in Djenne si fabulosul tinut arhaic Dogon. Am innoptat in sate traditionale in Mali, Benin, Congo, RDC si intr-un kraal Himba in Namibia, dar l-am intalnit si pe fostul presedinte si eminenta cenusie a Nigeriei, Olusegun Obasanjo. Am campat pe taramul elefantilor de desert si am fost liberi. Am urcat Muntele Cameroon si in inima padurii ecuatoriale din Nigeria, am coborat in canioanele marelui Zambezi si ne-am catarat pe iconicul Table Mountain. Into The World este un proiect in lucru. Cu fiecare zi invatam mai mult, incercati sau rasplatiti de fiecare kilometru parcurs. Fie ca povestea noastra non-eroica de calatori cu buget redus sa inspire pe oricine a visat sa iasa din rutina cotidiana. 9 luni de Africa in cifre: Calatoria Tari traversate: 20 (Romania, Serbia, Croatia, Slovenia, Italia, Maroc, Sahara Occidentala, Mauritania, Mali, Burkina Faso, Togo, Benin, Nigeria, Camerun, Gabon, Congo Brazzaville, Congo Kinshasa, Zambia, Namibia, Africa de Sud) Zile petrecute in calatorie: 275 (10.06.2011 - 11.03.2012) Nopti dormite in cort: 182 (minus 1 in mason, 2 pe back, 90 in pat - dintre care 57 in timpul voluntariatului in Nigeria) Distanta parcursa cu motocicleta: 32 300 kilometers Distanta parcursa tractat de alt vehicul: 370 km Distanta parcursa cu mijloace de transport in comun (autobuz): 600 km Distanta parcursa cu un autoturism: 750 km - cu family Vidal in Camerun, cand motocicleta nu functiona Distanta parcursa impreuna cu alti motociclisti: 550 km (50km cu James si Bryce @ www.bloodsweatandbeards.com; 500 km cu Reiner din Cape Town) Distanta parcursa impreuna cu un alt autoturism: 3600 km ( 700 km in Congo cu Alper & Esther + 2900 km in RDC cu fam. Vidal) Combustibil folosit: 1776 l Echipe de overlanderi intalnite: 7 (Nadine & Roger cu Toyota Land Cruiser, Elvetia; Liana & Denis cu Toyota Land Cruiser, Franta; Oli & Emily cu Land Rover Defender, UK; Franck pe moto, Germania, Julien pe Yamaha Super Tenere, Franta; fam. Vidal cu Land Rover Defender, Franta; Alper & Esther cu Toyota Land Cruiser, Germania; James & Bryce pe BMW 650 GS, Africa de Sud) Recorduri inregistrate Cel mai economic consum: 4.5% @ viteza medie de 90 km/h off-road Cel mai putin economic consum: 6.5% @ viteza medie de 120 km/h pe asfalt Cea mai ridicata temperatura ziua: +46C (114.8F) (Nouadibou-Nouakchott road, Mauritania) Cea mai scazuta temperatura ziua : +11C (Ring Road, Cameroon) Numar maxim de km parcursi intr-o zi: 810 (Fish River Canyon Namibia - Cape Town R.S.A.) Numar maxim de ore de condus intr-o zi: 13 (Gabon) Viteza maxima: 147 km/h Altitudine maxima atinsa pe jos: 4090 m (Mount Cameroon, Cameroon) Altitudine maxima atinsa pe motocicleta: 3050 m (Imilchil, High Atlas, Morocco) Intretinere Ulei de motor folosit: 9 l Schimburi fitru ulei: 1 Filtru de aer curatat: 10x Schimburi cauciuc fata: 2 Schimburi cauciuc spate: 2 Pene de cauciuc: 0 Schimburi de placute frana fata: 2 Schimburi de placute frana spate: 4 Schimburi de discuri frana spate: 1 Schimburi pinion: 1 Schimburi lant: 2 Spalat echipament moto: 7x Spalat motocicleta: 5x Spalat cort: 1x Spalat saltele: 2x Tuns: 4x Probleme Cazaturi offroad: le-am pierdut sirul pe pista Kinshasa - Lubumbashi Cazaturi pe asfalt: 0 Accidente usoare: 0 Opriri de catre echipaje de politie: 5 (excluzand punctele de control si bariele Armatei, care estimam ca au fost peste 100 doar in Maroc+Sahara Occidentala, si peste 100 in Nigeria) Amenzi radar: 3, neachitate (Sahara Occidentala, Zambia) Probleme tehnice majore: 2 (ambreiaj ars pe pista Ekok - Mamfe, Camerun; lant rupt - RDC) Probleme tehnice minore: 9 (lant uzat anormal cu garnituri lipsa si zale rigide - Maroc; top box de plastic rupt si reparat in Togo; slidere de cauciuc la etrieri fisurate - de inlocuit in Africa de Sud; levier frana spate rupt - sudat in Kamina, RDC; oglinda dreapta rupta- RDC; schimbator viteze uzat - RDC; rama cutii deformata - Congo; cutie aluminiu sparta - RDC; bidon metalic combustibil spart - RDC; anvelopa fata fisurata de la uzura avansata - RDC) Echipament degradat: 9 (cort - fisurat, hidroizolatie dezlipita; saltele - valve defecte; saci rezistenti la apa fisurati; husa moto fisurata, hidroizolatie dezlipita; casca - prize de aer crapate sau rupte; 1 pereche manusi facuta praf; pantaloni moto desirati; Kinddle returnat cu defect de fabricatie; GPS defectat - Burkina Faso; invertor defectat - Namibia) Probleme de sanatate: 5 (rau de altitudine - Ana @ Mt. Cameroon; malaria - Ana @ DRC; malaria - Ionut @ Namibia; piscatura albina - Ionut @ Maroc; muscatura caine - Ionut @ Togo; deshidratare - Ionut @ Mauritania, Mali & Camerun; rani ulceroase - amandoi @ RDC; 3 unghii cazute - Ana @ Mt. Cameroon; contuzii cauzate de cazaturile offroad - Ionut) Obiecte furate: 3 (GPS - Maroc; mobil - autobuz in Camerun; radio - RDC) Obiecte pierdute: 15 (briceag + fluier - Maroc, tricou - Togo; 2 cuie cort - Camerun; bara de fixare cutie laterala - Congo Brazzaville; periute dinti + pasta + floss + sac - Zambia; bidoane apa termoizolate - Mauritania, Mali, Nigeria; patent - DRC) Bani & Vize Cea mai scumpa benzina: 2600 Franci Congolezi/l (2,15 Euro/l) - RDC Cea mai ieftina benzina: 65 Naira/liter (0,31 Euro/l) - DDC Cea mai scumpa cazare: 25 Euro - Kiffa, Mauritania Cea mai ieftina cazare: 20 Dirhami Marocani (1,79 Euro) - camping langa Meknes, Maroc (bushacampingul e gratis) SIM-uri locale cumparate: 4 (Maroc, Mauritania, Nigeria, Camerun) Tari in care functioneaza Vodafone roaming: 5 (Maroc, Nigeria, RDC, Zambia, Namibia) Tari pentru care cetatenii romani nu au nevoie de viza: 3 (Maroc, Togo, Zambia)

salut, petrica crosetam de mult la ideea de a posta despre bani, mai ales pentru a spune si noi ce au spus altii inaintea noastra: ca sa pleci nu banii sunt problema; desigur, ca sa continui, situatia se complica... inca o aluzie - semnificativa - pana la mai multe detalii: in multe tari din africa de vest cumperi mancare gatita de la 'resturantele' stradale (ambulante sau doar gen tanti-cu-oale-aburinde) in functie de cati bani ai sau cati vrei sa dai, si de fiecare data mancarea e indestulatoare. Iar overlanderii sunt niste animale ciudate, si foarte diferite: unii prefera sa faca bush camp timp de doua luni cu banii cu care altii stau la hotel cateva zile. Cat despre "mai departe" - le din titlul threadului, Africa de Est, inevitabil si daca ne gasim surse pentru a finanta, lumea pana ii dam roata Dar hai sa vorbim despre asta cand o sa fie ceva concret. Salutari! Mi a placut foarte mult acest comentariu (pe un alt forum): "...si acum ma intreb, daca as avea tot timpul din lume, buget nelimitat si cea mai dedicata mobra, as face-o si eu?"