m0jave

Nu sunt eu chiar sigura ca povestea mea isi are locul aici, cum contine doar doua zile pe doua roti motorizate (si acelea mai degraba rotite), dar voi indrazni sa sper la indulgenta comunitatii, si mai ales a celor care isi amintesc cu placere (sper) de Caucazul in portocaliu. Acestea fiind zise, sa purcedem la a povesti despre un canar si trei Canare, sau aventurile unui sac de cartofi care se mai plimba uneori si fara al lui El Capitan… ---------------------------------------- Duminica, 4 dimineata. Bucuresti, centrul vechi. Imi extrag rucsacul impachetat pe mod Tetris de sub mormanul de haine abandonate pe o canapea din Drunken Lords, imi imbratisez prietenii, le urez betie placuta in continuare, imi pup jumatatea, imi ureaza cu dragalasenie sa nu mor pe-acolo, si vanez un taxi dispus sa ma duca la aeroport. A venit iar momentul ala al anului (aproximativ) cand sacul de cartofi isi alege o destinatie mai de tip “me time” si se mai plimba si singur. Unde de data asta? Trei din Canarele acelea semi-obscure care nu sunt Tenerife, mai exact Lanzarote, La Graciosa si Fuerteventura, si un pic de Italia (pentru ca atunci cand Ryan in marinimia lui iti anuleaza un zbor, vezi partea plina a paharului si iti lungesti “escala” impromptu). Cu ce? Avion, scuter, ferry, autobuz, autocar, bicicleta, tren, si mult per pedes. Si cu mai ce? O mascota potrivita... Gasesc surprinzator de usor un taxi, iar imbarcarea decurge pe modul “scurt si la obiect”. Apropo, in caz ca se intreba cineva daca ai vreo durere de cap la a te urca in avion cu geaca de motor echipata cu protectii full, nup, nu-i pasa nimanui. Prima oprire, Bergamo, ma intampina cu un cer spectaculos si rece. Nu-i bai, inca un pic si o sa ma vad in tarile calde. Am o escala de 6 ore, si desi as avea timp (la limita) sa dau o fuga pana in Milano, nu ma atrage de niciun fel, asa ca iau un autobuz pana in Citta Alta (centrul vechi al Bergamo, aflat in varful unui deal, dupa cum spune si numele) si ma plimb la pas pe stradutele inguste si pietruite, visandu-ma deja intr-o reclama la cafea italiana. Ma opresc pe o bordura cu o felie de pizza la pachet (posibil cea mai buna pe care am gustat-o vreodata, atat de pufoasa si frageda, ca pare mai degraba un sufleu inecat in mozzarella, decat o bucata de pizza), si pierd cateva minute bune doar uitandu-ma la multimea colorata ce zumzaia prin piateta. Cineva trece la un moment dat cu un munte de caine in lesa, si imi amintesc de cei patru monstri cam la fel de mari de acasa. O iau din nou incet la pas, si mai fac cateva poze, luand fara prea mare tragere de inima calea statiei de autobuz inapoi spre aeroport. Frumos oras! Dar plimbarea abia incepe. Inapoi la aeroport, tatuca Ryan e pe pozitii, spre destinatii si mai exotice de atat. * * * Spre seara ajung in Arrecife, capitala insulei Lanzarote, unde imi stabilesc tabara. Imi cunosc gazda de pe AirBnB, un nene mustacios pe nume Angel, foarte primitor si discret. Exceptand motaiala superficiala din avion, sunt nedormita de peste 24 de ore, asa ca-s rupta de somn, dar tot inaugurez partea exotica a excursiei cu o cina de fructe de mare pe malul “baltii” locale. Una cerveza, por favor! Si apoi adorm in drum spre pat. * * * Dimineata. Ziua cea mare! Cu un morcov cat casa, ma urc devreme in autobuzul spre Costa Teguise, oraselul de unde imi voi lua in primire scuterul, bravul meu magarus metalic pentru urmatoarele doua zile, care, conform planului, ma va plimba pe toata insula, in lung si-n lat. Primul pe care voi fi pus mana vreodata… Asta ar trebui sa fie interesant. Centrul de inchirieri e detinut de un irlandez si sotia lui ucraineanca, stabiliti in Canare de vreo cinci ani (dupa cum avea el sa-mi povesteasca ulterior), amandoi plini de sfaturi “la obiect”, cum numai un irlandez si o ucraineanca ar putea da. Mi-ar fi placut sa stau mai mult la taclale cu ei, dar avem treaba aici. Imi prezinta agregatul, un Sym de 125, si purced la a da cateva ture de parcare, sa ma obisnuiesc cu el. Cum stiu prea bine cat de plin e iutubu’ de whiskey throttle, ii dau gaz temator si microscopic. Incepe sa mormaie adormit si se pune incet in miscare. OK, nu-i chiar asa rau. Apoi vine capatul parcarii, si iau curba cu raza de vreo 3m din cinci manevre. Draci… Lucky charms rade parinteste de mine si imi striga sa ma relaxez. “E doar ca o bicicleta la care nu trebuie sa pedalezi”. Mda. A doua oara merge mai bine. A treia si mai bine. Proprietarii celorlalte magazine din jurul parcarii se uitau pe furis la mine, chicotind. Mai dau vreo doua ture si decid ca f*** it, n-o sa ma omoare un scuter, asa ca bat palma cu irlandezu’ si intru oficial in posesia lui Gicuta. Deja-mi era drag animalu’. Imi instalez prinderea de telefon cu un patent cersit de la nenea, cum italienii s-au uitat la mine si au decis ca pot omori un om cu o cheie minuscula de 11, asa ca mi-au confiscat-o pe a mea la imbarcare, si plec <par> <par> <par> la drum, eu si al meu Gicuta. Ma obisnuiesc destul de repede cu mersul pe el (ca sa vezi, cine si-ar fi imaginat ca-i mai usor la drum intins decat intr-o parcare mica si ovala…), si deja incep sa ma relaxez si sa ma bucur de peisajul arid insular, de cele 25 de grade, si de zumzaitul aproape linistitor al motorasului. Si asa ajung cu bine la prima oprire, gradina de cactusi din Guatiza. Sarbatoresc primii mei 14 km sunandu-l plina de un entuziasm debordant pe El Capitan, sa-i povestesc cum Gicuta e cel mai tare si o sa fug in lume cu el daca nu ma omoara nici pana maine seara. El Capitan nu pare impresionat. Ma intreaba daca mi-au dat casca… Sigur?... Si ai asigurare?... Ugh… N-am cu cine. Il las pe Gicuta in parcare dupa ce dau vreo 7 ture in jurul lui sa ma asigur ca nu are cum sa cada, sa plece singur, sau sa-l rapeasca extraterestrii, probabil, si intru sa vad cactusii. Ioi… Multi cactusi. Si varii animalute sau alte plante pe langa. Termin rapid cu turul tepilor, ma intorc in parcare, ma echipez, si dau sa plec mai departe, ocolind un autocar oprit in buza parcarii, in cel mai romanesc mod posibil. Gicuta nu coopereaza in totalitate (asta e explicatia pe care o vom alege), asa ca fac dreapta ocolind pe undeva pe la Ploiesti. Dar nu-i bai, sunt cinci masini pe toata insula, si niciuna din ele nu era in zona (dupa cum m-am asigurat, in mod inspirat). Supravietuiesc fara incident inca vreo 15 km pana la urmatoarea oprire, Jameos del Agua, un fel de grota peste un lac subteran, unde spaniolii, baieti intreprinzatori in ale turismului, ca intotdeauna, au amenajat frumusete de restaurant si loc de observatie pentru o specie locala de racusori minusculi si de un alb atat de sclipitor incat par stele pe fondul negru al lacului. Tot aici, la capatul celalalt al grotei, vad pentru prima oara ceea ce pare a fi o mica obsesie locala, si anume piscine de un albastru cristalin, intr-o “albie” neregulata si unduitoare, de un alb dureros in plin soare. Ajung la iesire, in parcare, ma echipez la loc, si cand sa ma pun in miscare, incepe sa toarne cu stropi mari si lacomi… Climat de insula. Ma uit exasperata la cuplul care se pregatea de plecare cu scuterul de langa, si ne refugiem toti trei sub o arcada, asteptand sa treaca cele (previzibil) cinci minute de ploaie. Schimbam o vorba - doua, si ne uram reciproc concediu placut, nestiind ca ne vom reintalni constant in aproape toate punctele de interes de pe insula. Dupa cum era de asteptat, ploaia dispare ca prin minune in cateva minute, si pana ajung la urmatoarea oprire, la mai putin de 1km, asfaltul e deja uscat. Cueva de los Verdes e o pestera care, in ciuda faptului ca apare in absolut toate brosurile turistice, nu-mi spune mare lucru. Cel putin, nu pana aproape de sfarsitul portiunii vizitabile. Intrarea se face cu un ghid, care ne conduce prin pestera, incapere cu incapere, galerie cu galerie, cu aerul resemnat al unui om care e pe punctul de a-si taia venele daca mai trebuie sa-i spuna unui singur plod sa nu se agate de stalagmite. Ajungem intr-o incapere mai mare, in care sunt improvizate o scena si un mic amfiteatru, unde aparent se tin frecvent mici concerte. Ghidul se aseaza pe marginea scenei asteptand rabdator sa-si gaseasca toata gloata locul in incapere, iar pe mine ma loveste chicotitul vazandu-i silueta hitchcockiana profilata pe fondul pesterii. Mergem mai departe si ajungem intr-un final la partea interesanta a pesterii, un mic bazin perfect linistit, care oglindeste atat de bine tavanul incaperii, incat intr-un act de “scamatorie” ca pentru copii de gradinita, ghidul profita de lipsa de spirit de observatie a turistului de rand si arunca o piatra in apa. Evident, publicul e socat atunci cand piatra genereaza pleosc si valuri, si nu cade pe fundul gaurii aparente in podea. Hi hi hi, ha ha, ura si la gara, multumim pentru vizita. Ma intorc din nou la Gicuta, deja aproape mai incantata de drumurile intre obiective, decat de obiectivele in sine. Si trebuie sa recunosc, frumoase drumuri au! Urmatoarea oprire e in “varful” insulei, la Mirador del Rio, un punct de belvedere de unde se poate admira de deasupra o insula alaturata, La Graciosa, pe care urmeaza sa o vizitez la randul ei in zilele urmatoare, de data asta la pedale. Aici ma avertizase Paul, irlandezul cu scuterele, sa nu fac prostia sa dau cei 10 euro pe intrarea in cladirea cu pricina, amenajata in varful dealului, cand pot sa am fix aceeasi priveliste, moca, 50m mai jos, si fara fereastra panoramica. Ajunsa la fata locului, nu pot sa nu-i dau dreptate. As putea chiar adauga ca varianta “low cost” are ca bonus drumul serpuitor pe marginea prapastiei, inclus in priveliste. Studiez cu atentie insula aflata parca la o aruncatura de bat si ma imaginez cu mare incantare pedaland pe drumurile ei de tarana, prin peisajul desertic. Probabil la fel se imagina si primul masochist care a avut ideea de bicicleta pe insula aceea. Imi place sa cred ca a fost acelasi individ care a denumit insula “La Graciosa”, in traducere “cea amuzanta”. Om cu simtul umorului… Ha! Las’ ca vad eu peste doua zile… Dar deja e destul de tarziu, si oricat de bine m-as impaca eu acum cu Gicuta, parca n-as vrea sa ajung pe intuneric, asa ca-i dau bice spre ultima oprire, Famara, plaja renumita pentru popularitatea ei printre comunitatile locale de surferi. Dupa un drum serpuitor frumos, dar parca “din alt film” fata de asfaltul perfect de care beneficiasem pana atunci, ajung intr-un final si acolo. Nu pot sa nu fiu dezamagita de faptul ca surferii par sa se fi retras deja la ora aceea, dar tot arata bine plaja. Gicuta ma asteapta cuminte, gata de mers acasa. Vamonos! Pe masura ce ma apropii de capitala, constat ca se inmultesc totusi simtitor acele cinci masini de pe toata insula, in acelasi timp in care ma intrec ingrijorator cu apusul. Dar Gicuta mi-a fost prieten bun toata ziua, si deja am incredere in el, asa ca nu mai am emotii strecurandu-ma prin trafic. Si in plus, se pare ca am prins cate una - alta de la El Capitan in ceva ani de mers in spatele lui. Ajung la cazare, si imi parchez magarusul sub un felinar in curtea spitalului de langa, unde imi spusese Angel ca ar trebui sa fie in siguranta, apoi ma indrept chitit spre prima bere din port. Amintindu-mi de uzualele 5-600 de km pe zi de asta vara si din mai toate plimbarile cu El Capitan, imi vine sa rad de mine de cat de obosita sunt dupa doar un pic peste o suta, dar parca altfel e cand conduci tu pentru prima oara. A fost o zi buna. Desi sunt obosita si-mi e sete, arata mult prea bine apusul ca sa nu dau o tura de-a lungul falezei inainte sa ma parchez la o terasa. Dupa ce se intuneca de-a binelea, ginesc o terasa draguta in port, si ma intind la inca o cina cu fructe de mare, in acompaniament de trubaduri locali. Dos cervezas, por favor! (Va urma…)

Pana la St. Bernard, ofer eu doi semi-bucovineni (in Jimny, bancheta pliata)

Ahem. Pisi, tre' sa avem o discutie acasa... Acestea fiind zise, nu am termen de comparatie, dar pentru Jimny pot sa atest ca te doare mintea pe unde se catara, inclusiv prin zapada, noroaie, nisip afanat (toate pe testate). NU e rapid sau comod la drum lung, dar pentru o golaneala de weekend pe coclauri, nu-mi pot imagina ceva mai bun pe patru roti.

Multumim, multumim! Le voi povesti si pe urmatoarele

Multumim frumos! Cat despre urmatoarea expeditie, nici noi nu stim exact, om trai si-om vedea. Planuri sunt multe, acum sa vedem care si in ce ordine se leaga

Deja ne simtim aproape acasa. Peisajul se aplatizeaza, drumurile devin din ce in ce mai intinse si mai “la fel”, si intre noi se insinueaza tristetea ca am ajuns aproape la finalul expeditiei. Bine, si unii dintre noi isi doresc un concediu dupa concediu, dar asta e. Anatolia ne mai ofera totusi o surpriza cand pe marginea drumului spre Ankara vedem ceva interesant… Visandu-ne deja in Bonneville (El Capitan), respectiv in sedinta foto faux-selenara (eu), cautam grabiti un mod de a ajunge la intinderea de sare, dar nu e chip sa gasim. Putin mai incolo, aflam de ce cand gasim singura intrare amenajata, cu taxa, parcare, si nelipsitii vanzatori ambulanti cu bauturi in galeata de gheata, si bibiluri chinezesti. Nu ne place, asa ca ne multumim sa oprim intr-un punct mai vizibil de pe marginea drumului, si o iau cativa pasi prin ierburile uscate, dure si tepoase, sa mai fac cateva poze. Apoi ne continuam drumul. Ajungem in Ankara destul de repede, doar nu e chiar drum lung, dar nu prea ne tenteaza sa iesim la plimbare inca. Pierdem vreo doua - trei ore in camera, motaind, citind, desumfland ramasitele intepaturii de albina (unii dintre noi), si iesim seara sa mancam. Alegem un restaurant dragut si suntem asezati la o masa alaturi de care un domn mai in varsta, imbracat bine, servea singur cina. Nu dureaza mult pana intra in vorba cu noi, intr-o engleza cel putin decenta, si in cele din urma ne conversam intreaga cina, despre calatoriile noastre, experientele lui, bucataria turca, si multe altele. Timp in care ne tot comanda pe nota lui, cu cate un gest aproape imperceptibil catre chelner, ba un rand de Şalgam (o bautura traditionala fermentata din sfecla - nu suntem mari fani, dar gustam politicos), ba un Tzatziki in interpretare turceasca, ba o halva (care la ei nu are nicio legatura cu halvaua noastra clasica, ci e facuta dintr-un gris foarte aromat si imbibat in sirop), si ne trimite cu exactitate si la ceea ce zice el ca ar fi cel mai bun restaurant din Istanbul, pentru seara urmatoare. Cand satui pana la refuz ne ridicam intr-un final sa mergem, isi lasa toate lucrurile la masa si ne conduce pana la iesire, unde ne ureaza cel mai cald drum bun si plimbari frumoase si in anii urmatori. Ne taram agale spre cazare, punandu-ne laolalta impresia comuna ca omul era daca nu patronul localului, cel putin un foarte foarte vechi “de-al locului”. … Dimineata, cu o zi si mai aproape de casa, ridicam ancora spre ‘Stambul. Drumul e in continuare perfect si numai bun de dat blana, iar peisajul incepe sa arate deja familiar, tipic european, asa ca facem din ce in ce mai putine opriri, si inca si mai putine poze. La intrarea pe autostrada (cea reala, desi toate drumurile lor principale par autostrazi), vedem un rand de porti de taxare si in dreptul lor o mica parcare plina si o cosmelie cu aer de taxe si impozite. Robert ramane la motor si eu ma duc sa vad cat, cum si daca avem de plata. Intru pe usa cosmeliei si privelistea e usor dezolanta, cu o coada surprinzator de lunga intr-un spatiu atat de mic, si niste semne explicative numai in turca. Nenea de la ghiseu pare mult prea ocupat ca sa raspunda la intrebari, si incerc sa intreb o persoana - doua care-i treaba, dar ridica din umeri si doar arata cu degetul la ghiseu. Ies din nou, poate gasesc pe afara pe cineva mai stiutor, sau macar mai oficial, si norocul meu face ca tocmai in acel moment sa traga in parcare un turc mare cat toate zilele, calare pe o Hayabusa pe masura lui. Interventie divina si nimic mai putin! Ma duc tinta la el si descopar o data ca vorbeste foarte bine engleza, si pe urma ca e un tip foarte de treaba pe nume Tolga, care nu numai ca-mi spune exact ce e de facut si vorbeste cu tipul de la ghiseu in numele meu, ca sa sa stie ala care-mi e pasul si ce sa-mi dea, dar pe urma imi da si toate datele lui de contact, in caz ca mai avem vreo problema in restul drumului prin Turcia. Ne luam in primire cartela de autostrada (aparent asa functioneaza la ei), si-i dam mai departe. Ajungem in Istanbul si fix acolo se gaseste GPS-ul s-o ia razna si sa ne vada prin balarii, rezultand intr-un mare zigzag culminand cu o don’soara cu ochii dupa avioane iesindu-ne din scurt in fata, dintre doua alte randuri care oprisera ca oamenii normali. Frana blana, dar nu e suficient, insa din fericire se opreste, si El Capitan reuseste sa ne strecoare prin fata ei, intre botul masinii si o alta masina din dreapta. Iar ptiu! Oprim in prima benzinarie, ne regrupam, ii dam un restart lui Gogu, si reusim sa ajungem la cazare fara alte incidente. Suntem prea obositi sa mergem pana in partea cealalta a orasului, unde era restaurantul acela celebru, asa ca promitem sa ne amintim de el data viitoare, si momentan profitam de stradutele ultra-turistice si colorate din jurul cazarii, si plecam in cautarea cinei. Dupa vreo doua ture, alegem in cele din urma chiar terasa hostelului, parca cea mai draguta si aranjata, si nu suntem dezamagiti. Cam mult kebab un ultima vreme, asa ca El Capitan alege ceva cu pui, iar eu fructe de mare. Si evident, nelipsitul ceai de menta proaspata. Incheiem apoteotic cu narghilea, si il pun pe El Capitan sa pufaie artistic pentru poza. N-ai cu cine… Ii inmanez lui aparatul si ii arat cum se face. Ne mai plimbam putin prin zona si pana la Moscheea Albastra. Suntem obositi, dar parca nu ne-am da dusi inca, stiind ca maine e ultima dimineata de nomazi, iar maine seara o sa dormim in patul nostru. … Dimineata devreme. Gata, timpul sa mergem acasa. Il incarcam pe Jinks, ne luam la revedere de la cele cateva pisici grase care ne urmaresc cu mare curiozitate, si ii dam bice spre casa. Avem pe la vreo 650km de parcurs, asa ca mergem intins, fara pauze lungi, fara poze. Vama bulgareasca e supraaglomerata, plina de masini cu numere vest-europene, ocupate de turci pentru care s-a incheiat concediul, la fel ca si pentru noi. Din masini ni se fac semne sa mergem inainte, printre randuri. La inceput ne abtinem, nu vrem sa fim tarani, dar apoi trece si un vames si ne da aceeasi indicatie, asa ca ne conformam, daca asa e procedura si nu se supara nimeni. Trecem rapid si fara prea multe intrebari, si mergem mai departe. Traversam si Bulgaria si suntem intampinati de o priveliste atat de cunoscuta… Si exact la timp cat sa ne boteze primii stropi de ploaie de cand am plecat din Bucuresti, acum… doua saptamani? Doar atat? Parca a fost o viata intreaga… Oare mai stiu unde locuiesc? Unde am serviciul? Imi mai tin minte parola de la calculator? Alung repede acest gand negru si incerc sa ma bucur de ultimii cativa kilometri din concediu. … Si am ajuns acasa… După 16 zile, 7 țări, 5000 km pe motor, 1100 km pe mare, 1140 km în tren, și multe ștampile...

Multumesc pentru dedicare! Si din nou, pentru aprecieri! -------------------------------------------------------------- Dimineata in Kars si mutra lui El Capitan deja inspira mila… Ii zic iar de gheata, el nu, tot batman batman, asa ca bag repede un Google translate ca sa nu trebuiasca sa bazai si sa dau din aripi in farmacie (apropo, “ari” pronuntat ca si cum ti-ar fi lene sa deschizi gura, in caz ca are careva vreodata nevoie) si ies in cautare de antiinflamator. Misiune indeplinita, iesim la micul dejun, si El Capitan are ample ocazii sa-si exerseze pronuntia cu fiecare turc care-l intreaba binevoitor ce-a patit si-i ofera un remediu babesc. Eu rad ca hiena de fiecare data. Intr-un final nu avem de ales si trebuie sa ne punem in miscare, asa ciclopi cum suntem, asa ca o luam usurel copacel spre Elazig, urmatoarea oprire. Daca muntii de ieri ni s-au parut spectaculosi, podisul arid (-ish) care incepe sa se desfasoare de azi in fata noastra ne taie respiratia (si nu doar din cauza caldurii). El Capitan suspina si lacrimeaza ca o domnisoara de pension, dar ii da eroic inainte, in ciuda umflaturii care ameninta sa-i acapareze in curand toata fata. Albine mutante… Ba chiar ma si asteapta rabdator sa pozez fiecare nou deal fracturat si fiecare stanca ce rasare rebela dintre ierburile galbene si tepoase. Hei, uite ceva ce n-am mai vazut de mult… Gasim un drum de tarana care deviaza din cel principal si urcam cativa metri pe el, pentru un picnic cu belvedere. Rontaim nectarine si fistic si ne salutam cu cei cativa tiristi atat de dornici sa mai vada suflare umana, incat claxoneaza cu tot entuziasmul si ne fac cu mana iesiti aproape jumate pe geam. Daca n-ar fi ei, am crede ca toata soseaua asta perfecta e numai pentru noi. Probabil la fel zic si ei. Nu mai e mult pana in Elazig, asa ca ii dam inainte intins, sa ne vedem odata ajunsi. Avem noroc cu drumul foarte bun si extrem de putin circulat, dar ochiul lui Robert deja e inchis aproape complet, si nu e in regula sa mergem asa. Ajungem cu bine in oras, dar punctul de pe harta al cazarii e iarasi aiurea, si nu e niciun hotel acolo unde ar trebui sa fie. Opresc un tip pe strada si il intreb de hotel aratandu-i rezervarea. Nu stie de el, dar scoate imediat telefonul si suna la numarul de pe rezervare, schimba cateva cuvinte, apoi ma ia de-o aripa si ma duce pana acolo, la vreo 5-10 minute de mers pe jos, cu Robert tinand motorul incet in urma noastra. Omul asta mergea undeva, l-am oprit din treaba, noi, niste straini cu care abia se intelegea in cateva cuvinte in engleza, dar a lasat tot si a venit cu noi pana la hotel. Am mentionat cat de dragi mi-au devenit turcii in excursia asta? Ne cazam, urcam toate bagajele in camera, si ma duc sa caut ceva haleala la pachet, cum El Capitan nu se simte apt sa iasa in societate. Ma invart o vreme pe stradutele intortocheate si haotice din Elazig, un oras mult mai mare si mai zumzaitor decat Kars, si ma intorc cu captura bogata - doua feluri de kebab, orez picant, baclavale, ayran, si deja traditionalele kile de fructe. Gheata? Neaaaah… … Ma trezeste devreme a doua zi si ma trimite dupa gheata. Ii dau un ghiont ascutit in coaste si ma duc… Din pacate gheata la punga pare a fi un concept strain aici, asa ca ma intorc cu cea mai buna alternativa pe care o gasesc - mazare congelata. Deja e lata, nu mai putem pleca asa. Robert isi pune mazarea intr-un prosop, pe ochi, iar eu ma culc la loc. Vreo 3-4 ore mai tarziu, mazarea pare sa-si fi facut treaba in mod neasteptat de eficient, asa ca ne punem in miscare. Dupa ce-i mai dau un ghiont. E deja pranz, dar n-avem foarte mult de mers azi, asa ca nu-i chiar grav. Iar daca peisajul a fost arid ieri, azi e deja desertic si parca si mai captivant, cu aerul aproape suprarealist fata de mai toate expeditiile noastre anterioare. Mai mergem o vreme si dupa o secventa de cateva curbe un pic mai stranse ca pana atunci, El Capitan trage pe dreapta si ma intreaba jumate ingrijorat si jumate amuzat: “Ai simtit asta?” Cu ochii dupa peisaj si cu gandul la Cappadocia, eu nici n-am observat cand motorul a inceput sa alunece pe smoala topita si iesita la suprafata asfaltului, din cauza caldurii. El Capitan zice ca ne-am mutat aproape de pe-o banda pe alta fara prea mare intentie din partea lui, dar eu eram, cum s-ar zice, blissfully unaware. Daca tot am oprit, profit de ocazie sa mai fac o poza - doua, apoi ne punem iar in miscare, mai usurel. Pe dupa-masa ajungem cu bine in Goreme si suntem intampinati de hoarde de turisti, mai ceva ca in Mestia. Nu ca n-am intelege de ce… El Capitan se retrage la umbra cu ochiul lui umflat si cu cea mai rece sticla de apa din tot orasul, eu ies in recunoastere si vanez un restaurant pentru mai tarziu, si dupa o noua cina copioasa in bunul spirit turcesc, ne bagam la somn in camera noastra sapata in piatra. … Dimineata in Goreme. Ora 5 fara un sfert. El Capitan sforaie teatral, eu orbecai jos din pat, imi trag tenisii peste pijama, iau aparatul si ma urc pe terasa hostelului. Inca liniste si pace, nu misca un soarece, iar soarele abia incepe sa-si insinueze prezenta undeva sub orizont. Picotesc doua minute in asteptare pe o treapta, apoi imi dau seama ca nu ma multumeste terasa, asa ca sar gardul pe acoperisul vecin, apoi pe al urmatorului vecin, si tot asa vreo doua acoperisuri mai incolo, pana mi se pare mie ca ar fi suficient de deschisa privelistea. In trecere, dau binete celor doi stupi adormiti de albine de pe unul din acoperisuri, si ma umfla scurt rasul amintindu-mi de fata lui El Capitan. Mogaldetele plesuve de piatra par si ele inca amortite. Imi mai fac de lucru inca vreo 15-20 de minute facandu-mi selfie-uri adormite, apoi aud un fel de vajait grav, zgomotos si departat in acelasi timp. Ridic ochii. Au inceput!!! Unul dupa altul, zeci de baloane se ridica dintre dealuri, si se inalta incet, delicat, parca tragand cu greu si soarele dupa ele, si grabind rasaritul. Doua terase mai incolo, cineva isi face selfie-uri cu ele. Sunt si eu tentata, dar sa fim seriosi, sunt in pijama, nu vreau sa stric peisajul. Unul trece atat de aproape deasupra incat pot sa le fac cu mana pasagerilor, iar altul atat de departe, incat pare sa vrea sa prinda din urma luna care a uitat sa apuna. Mai fac inca vreo 50 de poze, si refac traseul acoperisurilor pana inapoi la terasa hostelului. Dintr-una din camerele de la etaj iese un domn in varsta, exact la timp ca sa ma vada sarind inapoi balustrada scarii. Ma ignora cu diplomatie, iar eu cobor inapoi in camera cu toata naturaletea de care e capabila o fata in pijama lalaie si tenisi rosii cu stelute albe. El Capitan are un scurt intermezzo intre sforaituri, ma ia in brate si vrea sa vada pozele. Adormim amandoi la loc. Ne trezim mai tarziu, taman la fix pentru micul dejun. Urcam pe terasa si cat mancam ne tine companie un pug grasut pe nume Amsterdam. Evident, dupa ce terminam, ii tin si eu companie. Strangem bagajele, dar le lasam inca la cazare, si-l luam pe Jinks la plimbare prin Rose Valley, complexul de formatiuni stancoase ce constituie atractia intregii suflari turistice din centrul Turciei. Si din nou, intelegem de ce… Urcam pe primul deal si ne intersectam cu o cireada de ATV-uri, gata de plecare in expeditie. Par usor confuzi apropo de numarul nostru de roti, si deloc receptivi la salut, asa ca ii lasam sa-si vada de drum si ne intoarcem la priveliste. Soarele nu ma ajuta la pozat si n-am avut inspiratia sa-mi iau ochelarii de soare in buzunar, asa ca imi pun la loc casca, iar El Capitan profita de ocazie sa-mi imortalizeze skillu’ practic in timp ce rade de mine. Dar ce-mi pasa mie? Traiasca vizierele fumurii si spiritul meu de piti. Si ne mai amuzam o vreme fiecare pe limba lui, eu pozand fiecare mot de piatra, Robert catarandu-se pe ele, si Jinks… dand bine in poze. Exploram cateva din formatiunile cu locuinte rudimentare sapate in interior, si El Capitan se lanseaza in lectii de antropologie. Dau din cap aprobator si apoi e randul meu sa rad. Potecile sinuoase si denivelate batatorite printre piloni ne cam trag la o golaneala mica offroad daca tot nu suntem cu bagajele, dar Jinks nu e Pigger (XRR-ul de acasa) si distractia nu e aceeasi. Dar tot bagam una mica. Ne rupem cu greu intr-un final de terenul de joaca si cu mare parere de rau, parasim Goreme. Diseara Ankara. De-acum deja ne intoarcem in civilizatie, in curand acasa, chiar. Oare ne mai amintim cum functiona asta?...

Mai aproape ca data trecuta, dar 16-80 ). Si toate de zi cu filtru de polarizare, daca are vreo importanta. In rest da, absolut corecte adaugirile, si mult mai relevante venind chiar din partea lui don' sofer.

Dimineata. Inca o tura de dat cu subsemnatul si zambit frumos la webcam in vama, si ne vedem inapoi in Tbilisi. E deja 11 si iar avem cale lunga de batut, asa ca luam un autobuz de la gara pana la cazare, ocazie cu care amintirea Baku-ului se dizolva incet si sigur in interiorul agregatului cu aer de rata de Stefanesti. Nu poti sa nu-ti pui anumite intrebari in momentul in care cei doi pasageri care in ultimele 48 de ore s-au spalat intr-o toaleta de tren par cei mai deodorizati din tot autobuzul, dar in fine, ce stim noi? La cazare dam doar peste femeia de serviciu, dar isi aminteste si ea de noi si de bagajele noastre, si ne intampina bucuroasa. Ne luam catrafusele, il incarcam pe Jinks, care ne astepta cuminte la locul lui, ne impachetam pe modul turbo, pana nu lesinam de cald cu echipamentul pe noi la (din nou) 30 si bine de grade, si ii dam bir cu fugitii si spre alte meleaguri. Parca nici nu apucam sa ne obisnuim iar cu mersul, ca si ajungem la vama Guguti - Gogavan (inca ma loveste rasul scriindu-i denumirea). Ai zice ca numai si numai in ideea de a compensa pentru numele dragalas, dar vamesii de aici (mai ales cei de pe partea armeneasca) sunt seriosi si suparati rau, si asta inca inainte sa vada stampilele azere in pasaport. Se uita la noi pe toate partile, scotocesc in bagaj, ne plimba de la un ghiseu la altul… Ce mai, zici ca traficanti de droguri scrie pe noi. El Capitan o ia inainte cu actele si niste hartii de plimbat dintr-o parte in alta, iar eu raman cu un fel de Yosemite Sam in uniforma, morocanos rau si pus pe interogat. Russki? (Frate! Jur ca data viitoare in directia asta ne punem pe invatat rusa inainte.) Niet. Niet Russki??! Pare incredul si din ce in ce mai suparat ca nu vorbesc rusa si ii tot da inainte cu Romania pa russki, Romania pa russki, ca doar tovarasu’ asa ne-a invatat, si uite cum s-a ales prafu’. Mai schimba doua vorbe nervoase cu un adjunct, si pe urma ma intreaba sec, apasat si scarbit: Tigany? Ii ingan un ba p-a ma-tii in barba si ma abtin de la a-i explica politicos ironia intrebarii asteia din partea lui, avand in vedere ca turcii ii stiu pe armeni drept tigani si borfasi. Ma multumesc sa-i raspund la fel de sec si de apasat: No. Ma lasa in pace intr-un final si dispare, terminam cu hartiile, si intram in Armenia. Robert e extrem de tentat sa le suiere un “Azeri kurwa” peste umar, dar se abtine, ca de, tre’ sa mai si iesim din tara. Tare sunt curioasa cum e Armenia, pentru ca pana acum, armenii nu pot spune ca-mi sunt dragi. Din fericire, se va dovedi un caz izolat, toti ceilalti cu care vom interactiona fiind extrem de politicosi si primitori, inclusiv vamesii de la iesire (din alta vama). La putin timp dupa vama facem o oprire pentru o gura de apa si sa verificam traseul. Pe marginea drumului sunt cativa oameni si jumatate la muncile campului. Se uita lung la noi, ca la extraterestri, apoi decid ca E.T. e prietenos si capabil de comunicare, asa ca ne fac timid cu mana. Drumul e dragut, calm, usor serpuit printre dealuri line. Nimic foarte spectaculos, dar linistitor si placut. Iar vacile armenesti par mai educate decat cele georgiene, stand cuminti pe marginea drumului . Ajungem destul de repede in Yerevan, dar nu avem timp de stat. Umbrele incep sa se lungeasca, iar noi vrem sa ajungem tot astazi la Khor Virap, o manastire pe deal la vreo 40km de Yerevan, de unde se vede foarte bine Ararat-ul, dincolo de granita (inchisa) cu Turcia. Trecem prin oras ca prin branza si ii dam inainte, intrecandu-ne cu apusul. Deja se vede muntele peste case si printre copaci, si in timp ce Robert se concentreaza la drum dandu-i blana ca sa apucam sa-l vedem pe lumina, eu ma amuz uitandu-ma la doua dealuri micute pe marginea drumului, care par sa emuleze forma muntelui cu cele doua varfuri ale lui, ca si cum l-ar batjocori invidioase ca e centrul atentiei tuturor celor care trec pe aici. Ajungem exact la timp cat sa vedem apusul pe un colt al muntelui. Oprim in mica parcare de la baza scarilor spre manastire, si vanzatorii ambulanti de bauturi reci si bibiluri chinezesti nu ne inspira suficienta incredere incat sa lasam motorul singur cu bagaje si echipament, asa ca Robert ramane jos cu toate cele si urc sa dau singura roata. Si nu sunt dezamagita. Frumoasa manastirea, dar privelistea muntelui ridicandu-se singuratic din nimic, sub norii sparti si patati de apus, e de-a dreptul biblica. Mai fac o poza si cobor inapoi la El Capitan, care se intretinea cu o Soda rece de la baiatul cu galeata de gheata. Ne impachetam la loc si ne intoarcem in Yerevan, la cazare, unde impresia anterioara despre armeni ne e data peste cap de micul hostel dintre blocuri, unde suntem intampinati cu zambete in engleza si cu o camera VIP la acelasi pret cu cea standard pe care o rezervaseram initial, care nu mai era disponibila de cand am schimbat rezervarea dupa intarzierea ferry-ului. De parca ar fi avut ei vreo vina in toata treaba asta. Si ca sa fie treaba rotunda, El Capitan e condus cu motor cu tot pana la garajul personal al proprietarilor, ca sa nu stea motorul peste noapte in parcarea de pe strada. Pierdem ceva timp prin camera amintindu-ne cum era sa faci un dus ca lumea intr-o baie adevarata, apoi iesim prin oras. Doua stradute dincolo de hostel dam intr-o piata centrala, luminata si animata mai ceva ca de revelion. In centru, o mare fantana muzicala amuza populatia in ritm de vals. Dam o roata spectacolului, dar cum deja e tarziu si noi n-am mancat toata ziua mai mult de o gustare pe marginea drumului, El Capitan activeaza Nasul, arma lui secreta gasitoare de mancare buna, si atat de utila in tineretile noastre zbuciumate de umblat prin Europa cu tot bugetul in monede. Eu am alte prioritati mai artistice, dar reusesc (cu greu) sa ma tin dupa el, cu un ochi la ogarul infometat, si altul la luna. Ne simtim fancy seara asta, acum ca suntem proaspat spalati si parfumati dupa scurta incursiune nomada, asa ca alegem un restaurant cochet si ne dedam placerilor culinare, apoi celor diabetice. Ne rostogolim din nou lent la cazare si adormim tun in camera noastra VIP. … Trezirea devreme si sa-i dam bice! Avem drum lung, basca doua granite de trecut azi, si ne amintim cum a functionat asta pana acum. De ce doua granite? Pentru ca e evident inchisa cea intre Armenia si Turcia, asa ca trebuie sa urcam inapoi in Georgia, ca apoi de acolo sa trecem si in Turcia. Ne punem repede in miscare, dar nu putem parasi Yerevanul fara o poza anume. Ajungem la locul cu pricina, tragem pe dreapta, traversam autostrada ca niste localnici veritabili, si… Perfectiune! Putem merge mai departe. Drumul devine arid si deluros, si, spre recunostinta noastra, cu aceleasi vaci bine-crescute, tinandu-se politicos departe de drum. La un moment dat, fara niciun avertisment, asfaltul dispare cu desavarsire, ca si cum existenta lui de pana acum ar fi fost o simpla favoare pentru noi, cu care ne-am invatat prost. El Capitan isi inchide prevazator ventilatiile castii… Tiristul ne vede totusi, si ne face imediat loc cat malu’ sa-l depasim in siguranta, si ne mai si saluta cu tot entuziasmul in trecere. Si uite ca ajungem la prima vama de azi - vama Bavra, inapoi spre Georgia. Dupa experienta de la intrare, ne pregatim sufleteste pentru un nou interogatoriu, dar nu pare sa fie cazul. Robert o ia iar inainte cu los papeles, iar eu raman langa Jinks, si imi fac de lucru inventariand puricii locali. De data asta e foarte scurta si la obiect toata treaba, asa ca putem in curand sa ne vedem de drum. Ah, Georgia… Ni se aminteste imediat unde ne-am intors. Ceea ce nu e totusi un lucru rau. In mod total nesurprinzator, la un moment dat se termina din nou asfaltul. Mai mergem o vreme asa, noi si norisorul nostru de tarana, pana fix la intrarea intr-un sat, cand zboara pe langa noi ceva mare, alb, si galagios… Hardcore politia pe-aici! Se termina totusi distractia si mergem o vreme in spatele lor, cu viteza normala. Robert se amuza copios cum ii dau ei prin gropi si denivelari fara stress, iar pe mine ma bate gandul ca poaaaate ar trebui sa nu-i mai filmez, ca acu’ ne trag pe dreapta si ne iau la intrebari. Dar e mult prea spectaculos micul rodeo cu masina de politie, asa ca ma multumesc doar sa tin camera mai discret pe umarul lui El Capitan, iar lor nu pare sa le pese. Nu mai mergem prea mult, si apare si granita cu Turcia, si o data cu ea ne luam la revedere de la Georgia, aceasta tara frumoasa si plina de contradictii, care ne-a servit drept baza de explorare in ultimele cateva zile. Vama Türkgözü e foarte probabil cea mai mica si mai putin populata vama pe care am vazut-o vreodata. La prima bariera apare un vames rotunjor, cu parul alb, si un zambet larg pe fata. Inspecteaza scurt motorul, ne intreaba la fel de zambitor: Romania? Romania! Si ne face binevoitor semn sa mergem la urmatoarea bariera. Acolo prezentam pasapoartele, pe vames il umfla rasul cand deduce zigzagul pe care a trebuit sa-l facem prin Georgia ca sa vedem ambii vecini suparati, si ne da drumul. Pe partea turceasca, o domnisoara vorbareata (dar numai in turca) simte o nevoie ciudata sa scoata talonul din coperta de plastic, si apoi nu mai stie sa-l puna la loc, asa ca i-l inmaneaza neceremonios inapoi lui El Capitan. Si suntem in Turcia, care ne intampina spectaculos… ...Si sarcastic… Si inainte sa ne dam seama, suntem pe buza podisului Anatoliei, din nou la altitudini extra-Moldovenesti. Oprim sa ne bucuram de briza delicioasa de gol alpin si de temperaturile nemaintalnite de la aerul conditionat din gara din Baku. Si evident, de priveliste. Dar am terminat rezerva de apa din topcase si setea devine deja presanta, asa ca trebuie sa ne punem in miscare. Nu ajungem foarte departe totusi, cand vad casca lui El Capitan cum incepe sa se balangane haotic dintr-o parte in alta si tragem pe dreapta. Ma dau jos, ma uit la el, si nu stiu daca sa rad isteric sau sa fac pe consoarta ingrijorata. Ma umfla rasul. Ii scot acul de albina din pomete… Eu i-am zis inca de la a doua intepatura intr-o saptamana ca au ceva cu el si sa nu mai ridice viziera. A treia deja pare sa fie declaratie de razboi. Ajungem in Kars, la cazare. El Capitan deja usor asimetric. Ii zic sa cautam gheata sa-si puna pe mutra. El nu, batman batman. Beeeene. Ne facem prezentabili (aia dintre noi care nu arata ca un balon prost umflat) si iesim in oras in cautare de kebab, ca doar am ajuns in patria lui. Ginim o terasa draguta si suntem primiti cu zambete interminabile si cu un meniu mai aratos decat cel mai glossy catalog de moda. Si apoi vine mancarea.... Nu stiam daca sa ne infigem in ea pana la cot sau sa o admiram ca pe o opera de arta, dar cert e ca asta a fost de departe cea mai buna (si mai frumoasa!) masa din tot sejurul… intr-un oras cat Slatina, de care nu auzisem pana la excursia asta. Cred ca asta a fost momentul cand s-a format prima oara realizarea ca imi plac Turcia si turcii, realizare care nu avea decat sa devina si mai categorica pana la sfarsitul excursiei. Daca la inceput razi ca prostu’ care n-a fost decat in Istanbul, ca prin partea asta sunt mai in camp, mai de la tara, si ca orasele lor sunt mici, inghesuite, si pline de magazine cu plastice colorate, te uiti apoi mai atent si nu mai razi cand iti dai seama ca intre orasele alea au drumuri, oricat de circulate sau necirculate, toate asfaltate si semnalizate cum noi inca doar visam. Sau ca in orasele alea poti sa umbli singura pe strazi in pantaloni scurti si tricou fara maneci, si nu se uita nimeni stramb la tine, desi multe din femeile care trec pe langa sunt acoperite din cap pana-n picioare. Sau ca oamenii astia nu vorbesc o boaba de engleza, dar or sa se dea peste cap sa te ajute cu orice ai tu nevoie. Sau ca oriunde vezi om pe marginea drumului, nu e chip sa-l vezi stand degeaba, ca munceste o bucata de pamant, ca tine un animal, ca mestereste la o masina, toti fac ceva, nimeni niciodata nu pare sa frece menta. In ignoranta noastra, exceptand Cappadocia, Turcia, mai ales jumatatea estica, trebuia sa fie intinderea aceea gigantica prin care o sa-i dam blana la intoarcerea acasa, dar inca de la inceput a fost una din cele mai mari revelatii ale excursiei.

"Tot imi pare rau, evident, dar mi-era deja drag CRF-ul ala." = Ma bucur ca nu era CRF-ul ala, dar tot imi pare rau si de baiatul cu Dominator. Am inteles

Mbene. Tot imi pare rau, evident, dar mi-era deja drag CRF-ul ala.

De pe InfoTrafic... Daca nu ma insel, motorul e un CRF250 (oare?) pe care il tot vedeam parcat in fata la Vodafone. Stie cineva mai multe?

Foarte foarte tare blogul! Prevad iar nopti nedormite...

Multam, multam din nou pentru aprecieri! Cat despre pod, eu sunt doar mesagerul, localnicii au fost cu imaginatia ----------------------------------------------------- Inca de la prima vedere, trenul de Baku ne gadila nostalgiile, corazonu’, si mai ales nasul, amintindu-ne fulgerator de personalul de Constanta. Geamurile nu se deschid, aerul conditionat pare un concept SF, iar toaletele de la capetele vagonului sunt pazite de doi Cerberi blonzi si indesati, pana la plecarea din gara. Nu ca am fi avut inca vreun impuls masochist. Pe culoar alearga dintr-un capat in altul oracaind in gura mare un plod rotund si hiperactiv pe nume Nihar, pe care pana in Baku il va striga bunica-sa de aproximativ 573 de ori. Ne parcam fiecare pe bancheta lui si incercam sa facem cat mai putine miscari, doar - doar n-or mai curge apele pe noi. Dam cu banul care sa-i puna piedica lui Nihar la urmatoarea tura, dar renuntam… prea cald chiar si pentru o asemenea cauza nobila. Dupa vreo jumatate de ora de prelins pe sine cu viteza melcului turbat, se petrece o minune! El Capitan se ridica brusc ca o marmota atenta, incepe sa formeze un inceput de ranjet, se urca in picioare pe bancheta si pune obrazul langa grilajul de ventilatie din tavan. E un miracol! Caile ferate georgiene au descoperit totusi aerul conditionat! Anemic ca o respiratie de soarec, dar exista! Vreo ora mai tarziu aproape ca e respirabil in compartiment. Tocmai la timp pentru granita azera… Trenul opreste, aerul conditionat dispare ca un vis frumos, si ne amintim cum era cu asteptatul in vama. Trece primul grup. Ruski? Niet. <Dat din cap dezaprobator> You went to Armenia? Noooo… Din fericire, nu ne intreaba si daca intentionam, dar avand in vedere ca dupa stabilirea semnelor prin care ne vom conversa, asta a fost prima intrebare, pare un subiect exact atat de sensibil pe cat citisem. Cum tot bagajul nostru e format dintr-un rucsac minuscul cu haine de schimb si o sacosa de vreo doua ori mai mare cu fructe si cronturi, scapam destul de repede de etapa cu scotocitul printre sosete. Mai asteptam o vreme pana termina si cu restul trenului, apoi suntem chemati intr-un compartiment rezervat, unde un agent azer si-a instalat o micuta camera portabila de interogare. Dar arata mai intimidant decat e de fapt, si scapam destul de repede. Un ochi la pasaport, unul la viza, trei cuvinte scrise la un laptop in valiza, tzac! o poza pe webcam, si “you go now”. Ne punem din nou in miscare, dupa o vreme revine la viata si aerul conditionat, si reusim sa adormim. … Dimineata se infatiseaza brusc si dureros pe glascior cristalin de Nihar care urla (suspectam noi) de foame. ‘Tu-ti ceapa, Nihar! Pe geam priveliste exotico-dezolanta, de case in desert. Prea adormita pentru poze. In compartiment e totusi inca racoare si placut, iar restul par sa nu se fi trezit inca, asa ca avem toaletele pentru noi. Repede totusi, pana nu-i trezeste Chucky pe toti. Aaah, dus in chiuveta de tren. Ma simt din nou ca la 18 ani. Intr-un final se petrece miracolul si oprim in gara din Baku. Ia sa vedem, ce aer de halta o mai avea si asta? Hmmmm… OK… Incep sa cred ca poate Baku nu e ca Tbilisi. Dar avem timp sa ne minunam mai tarziu, dupa ce ne asiguram ca avem si cu ce sa ne intoarcem. Luam un bon de ordine si ne asezam in fata ghiseelor de bilete. Imi vine randul si la ghiseu ma asteapta o tanti tinerica, toata un zambet, si cu o engleza mai mult decat satisfacatoare. Din pacate nu ma poate ajuta cu foarte multe, totusi, cum se pare ca trenul de diseara e full. Mirific… Dar nu ma lasa sa plec inca, si imi spune ca la ora 15 se elibereaza rezervarile nerevendicate, si aproape intotdeauna se mai gasesc cateva locuri. Sa vin atunci si imi pastreaza doua bilete. Lux! Asa vom face. Pana atunci avem timp destul sa haladuim prin oras. Iesim din gara si dupa aerul conditionat din sala de asteptare, caldura de afara ne loveste in moalele capului. E ora 10, si deja sunt peste 30 de grade. Asta o sa doara. Nici nu apucam sa ne departam prea mult de gara, cand devine din ce in ce mai clar ca nu, Baku nu e deloc ca Tbilisi. Pare cu cateva clase bune peste. Cladiri de birouri, hoteluri noi si luxoase, strazi curate luna, autobuze parca nou noute, si o ciudata predilectie pentru taxiuri in stil londonez (cu volanul pe stanga, totusi, deci comandate special) - Baku pare un oras care a fost mult, mult mai hotarat sa se departeze de trecutul sovietic si sa demonstreze cat de modern si de vestic e. Atat de hotarat incat nu-mi da pace impresia ca parca imi aminteste vag de pozele pe care le-am vazut din Dubai si altele asemenea - acel lux de mucava, colorat si kitschos. Dar chiar si asa, nu e nici pe departe in aceeasi liga, iar masinile de pe strada dau impresia unor oameni normali, cu bani de masini bune, dar practici si fara aere de seici. N-am vazut masini sport obscene, tunate, limuzine facute sa sara in ochi, dar nici epave animate doar de sfantu’ duh. Imi plac oamenii astia. O singura dambla par sa aiba. Au o placere dementa sa paveze suprafete mari, intinse, cu marmura si altele asemenea, lucioase, reflexive, si foarte deschise la culoare. Ceea ce in plin soare si la 40 de grade e moartea pasiunii. Intelegem de ce nu e mai nimeni pe strazi. Gasim o terasa deschisa pe o straduta pietonala frumusica, si ne parcam la un mic dejun. Mancarea ca mancarea, dar cand ajungem la bauturi, ne pica ochii pe Marrakech Chai, si acolo se opresc. Nici nu e nevoie sa ne intrebam unul pe altul, e clar ca asta o sa vrem amandoi. Un mic dejun delicios si patru ceaiuri mai tarziu, ne hotaram sa venim tot aici la pranz si ridicam ancora, dar nu inainte sa-i lasam chelnerului un bacsis extra, in forma unei hartii de 5 lei, pentru colectia lui de bancnote din toate tarile care se abat la el in restaurant. Si ne continuam periplul prin giuvaerul din desert. In drum spre orasul istoric vedem de la distanta ceva foarte foarte cunoscut si nu ne putem abtine sa nu-i dam roata si sa chitaim langa el. Centrul vechi aminteste foarte de bine de cel din Sarajevo, si daca n-ar fi atat de chinuitor de cald (nu ca ar fi asta vina lui), mi-ar placea chiar mai mult decat acela! Curat, ingrijit, cu ruine si cladiri istorice bine pastrate si restaurate, hipnotizant cu marfurile lui colorate pentru turisti dornici de exotic, si cu doar atata aer de negot in stil musulman cat sa para autentic, fara sa devina sacaitor. Peste cladirile vechi rasare in departare un “colt” al Flame Towers, complexul emblematic al orasului, si astfel ni se ofera esenta Baku-ului intr-o singura poza. Mai surprindem cateva “felii” de viata locala... ...Si mergem mai departe. Urmatoarea destinatie: parcul de pe malul marii. Ca sa ajungem acolo, trecem printr-un pasaj pietonal cu un distinct aer de metrou moscovit, si ne imaginam fugitiv ca poate asa ar fi aratat si la noi astazi Pasajul Latin de langa Lipscani… daca n-ar fi fost la noi. Ajungem in parc si suntem intampinati cu un maret steag azer fluturand in vant (Norocosul! La el acolo sus bate vantul!) si cu o colectie de cladiri si atractii si mai fanteziste. Una dintre ele e “Mica Venetie” de Baku, pe care se pot inchiria mici gondole (motorizate!), parca facute special pentru selfie-uri. Si iar imi amintesc de Dubai… Privelistea spre port e si ea oarecum in acelasi spirit. Robert se parcheaza la umbra pentru o mica pauza, iar eu ma ratacesc printre maslinii plantati intre alei, mult mai draguti decat palmierii la care m-as fi asteptat. Ne despartim iarasi cu greu de umbra, si o luam inapoi spre gara, sa vedem daca s-a tinut de cuvant tanti cu biletele. Ma duc la acelasi ghiseu, si o vad cum ma recunoaste si se topeste toata intr-un zambet si mai larg. Avem bilete! Si nu oricum, ci tot la clasa I, in compartimentul nostru personal. O asigur de recunostinta mea eterna, ma intorc victorioasa cu biletele, si il informez pe El Capitan ca merit o baclava supradimensionata! Acum ca am rezolvat problema presanta a drumului inapoi la Jinksy, ne indreptam spre urmatoarea oprire - Mecca intregii suflari arhitecturale din zona. Dar cum la 40 si ceva de grade nu ne atrage ideea de a merge pe jos pana in partea cealalta a orasului, coboram la metrou. Dupa scurta experienta a pasajului, sunt usor dezamagita sa vad ca nu seamana si metroul cu cele din Moscova sau Sankt Petersburg, dar tot arata bine. Si nimic nu se compara cu transportul in comun la capitolul “observat localnicii”. Primul pe lista cladirilor din partea fantezista a orasului e centrul Heydar Aliyev, un complex expozitional intr-o cladire ce seamana cu o incalcire de benzi Moebius (afirmatie pentru care toti arhitectii pe care ii cunosc tocmai mi-au declarat probabil razboi in numele Zahei Hadid). Cladirea arata fascinant, trebuie sa recunosc, si din fiecare nou unghi pare sa se transforme si sa se contorsioneze mai ceva ca un organism viu, dar cu tot respectul pentru stilul Origami fluid, in plin soare si la aceleasi peste 40 de grade, placile albe si aproape oglinda de lucioase fac cladirea un punct de atractie pentru masochisti. Robert s-a parcat deja la umbra unor copacei decorativi, asa ca raman sa dau singura ture, acompaniata doar de porumbei si de ocazionalul cuplu incliftat de poza. Si totusi… Cum sa nu vrei sa-i faci poze? Caldura si soarele devin totusi insuportabile si renuntam la Flame Towers, mai ales dupa ce mergem o buna bucata de timp in directia gresita (multumim, Google Maps, pentru punctul pus in boscheti!...). Ne multumim cu pozele din departare si o luam inapoi spre centru, unde bagam un pranz intarziat suficient de copios cat sa ne tina pana maine, apoi mergem in gara si mai frecam menta la racoare, pana ne urcam in tren. In tren aceeasi poveste. Sauna, Cerberii, dar macar Nihar e inlocuit de un grup haios de englezi cu origini sudaneze (ceea ce face de-a dreptul ilar faptul ca se plang la randul lor de caldura), cu care ne conversam o vreme, pana se pune trenul in miscare. Venim inapoi, Jinksy!

Ha! Stiam eu ca tre' sa mai fie cineva pe aici si in weekend . Multam, Mario! -------------------------------------------- De trezit ne trezim noi devreme, dar cumva tot abia la 10 reusim sa iesim pe usa. Dar nu-i bai, a fost cu folos. Cat de des poti spune ca ti-a luat o ora jumate sa servesti micul dejun pentru ca te conversai cu un backpacker ceh umblat prin toata lumea cu mainile in buzunare? Iar cand cazarea arata asa… ...cum sa nu te imbie la vorba cu oamenii cu care te intersectezi in drum spre bucatarie? Ne retragem intr-un final fiecare la treburile lui. In cazul nostru - El Capitan la convins gazda ca are loc de depozitare pentru bagajele noastre pana ne intoarcem din Baku, chiar daca el se gandea la doi rucsaci, si noi la un topcase, doua genti, un tankbag, doua geci, doua casti, si o pereche de cizme, iar eu - sunt sigura ca faceam si eu ceva util.... Ne luam jos la revedere de la Jinksy pentru urmatoarele doua zile, si plecam sa vedem orasul. El Capitan isi asuma rolul de navigator ca sa nu dea peste mine autobuzele pe strada, stand cu un ochi in aparatul foto si unul in GPS, si luam la rand galaxia de stelute de pe harta. Aveam planuri mari! Se termina destul de repede centrul modern si cochet si orasul incepe rapid sa-si arate istoricul sovietic. In unele feluri, parca ne aminteste oarecum de Bucuresti. Cladiri moderne langa blocuri gri, monumente ciudatele cu aer de arta moderna, graffiti-uri criptice, dar vag haioase… Ca acasa. Prima steluta pe harta s-a nimerit sa fie piata de fructe si legume. De ce era o steluta? Pe scurt, pentru ca olandezii pe care ii citisem eu la capitolul “ce e de vazut prin Tbilisi” n-au mai vazut in viata lor o piata est-europeana, si eu am uitat ca-s olandezi. “I am Jack’s complete lack of surprise”. Desi nimic nemaivazut, e totusi colorata si draguta, cu cate ceva interesant din loc in loc. Hei, cel putin stim de unde sa facem aprovizionarea pentru expeditia cu trenul, fiind fix alaturi de gara. Tot aici reintalnim si o veche cunostinta de pe partea cealalta a marii, in cel mai lucios si mai ingrijit exemplar de pana acum. Si totusi partea asta a orasului pare un fel de Ferentari al lor. Nu ca ar parea nesigura, dar fatadele scorojite, cu balcoane improvizate din petice si resturi, sau strazile in lucru care par sa fi fost uitate asa nu spun o poveste foarte frumoasa. Mergem totusi mai departe spre urmatoarele stelute, si strazile incep incet - incet sa arate mai bine. Tot sub un strat gros de ani de paragina, dar se vede ca au fost totusi si cladiri frumoase. Si cineva inca tine la ele. Din pragul unei case in renovare (nu demolare, speram noi), o pisica ne urmareste atenta cu privirea. In spatele ei se aud ciocane si moloz cazand. Reusesc sa-i fur repede o poza inainte s-o zbugheasca inauntru. Aproape ca sunt tentata s-o urmaresc, sa vad cum aratau si inauntru cladirile acestea candva frumoase, dar mergem inainte. Robert imi spune sa nu ma mai opresc in dreptul gangurilor spre curti interioare si sa ma zgaiesc inauntru. Uff… Dupa o vreme deja ne simtim de-ai locului, si traversam cot la cot cu georgienii, prin mijlocul drumului. When in Rome… Mai mergem cateva strazi amuzandu-ne periodic de serpisorii lor de litere si de numele lungi cat o zi de post… ...apoi ceva se schimba. Fatadele cladirilor de pe-o parte si pe alta a strazii inguste incep sa se curete si sa se indrepte, si pe ele sa apara graffiti-uri si apoi adevarate picturi murale din ce in ce mai mari si mai complicate. Cred ca am ajuns. Fabrika, din cate citisem, e un hostel si centru de workshopuri si diverse activitati culturale foarte cunoscut in Tbilisi. Dar dupa cum aratau atat cladirea cu marea curte interioara, cat si oamenii care defilau pe acolo, pare mai mult de atat. Pare un fel de Mecca a oamenilor din Tbilisi care vor mai mult decat un fost oras sovietic. La o prima impresie, ai putea spune ca pare centrul hipsteresc al orasului (si nu pot nega ca avea un oarecare aer), dar dupa blocurile descompuse si cladirile in paragina, pe mine personal nu ma deranja absolut deloc. Chitaim un pic la Africana care astepta cuminte langa scuterele de inchiriat… ...si ne asezam la o masa la una dintre terasele din interior, sa ne mai odihnim picioarele. El Capitan se duce dupa doua limonade si se intoarce chicotind, povestindu-mi cum barmanul i-a marturisit jenat ca nu mai are zahar, asa ca l-a intrebat daca ne poate servi cu un Sprite cu suc de lamaie si menta. Ce se poate intampla, e practic acelasi lucru… (Nu, nu e, e mai bun decat orice limonada pe care am baut-o vreodata, cum de n-am stiut asta pana acum???) Mai zacem o vreme, si cand sa plecam, il aud pe Robert cum incepe iar sa rada ca hiena, de data asta de mine si de tricoul meu cu care ai putea asezona o oala intreaga de sarmale… Caldura mare, monser. Am mentionat ca erau 40 de grade? In fine, mergem mai departe. Destinatia urmatoare? Centrul vechi. Minuscul, dar foarte dragut si cochet, cu terase ingrijite si magazine lucioase. Ne hotaram ca dupa ce terminam (sau ne plictisim) de marsaluit prin oras sa venim aici sa mancam si probabil sa frecam menta pana la tren. La capatul strazii care e practic… centrul centrului vechi suntem informati in serpisori, dar si caractere umane, ca de acum ne puteam astepta ca lucrurile sa devina usor fanteziste. Zis si facut. “Podul Pacii” pe numele lui real, a fost construit si dezvaluit publicului cu mare tam-tam, ca o cale de unire simbolica a orasului vechi cu cel nou, de dincolo de raul… umm… Kura. In zilele noastre, totusi, e mult mai bine cunoscut de turisti si de localnici ca “Podul Always Ultra”, din motive total misterioase. Ceea ce nu-l impiedica, totusi, sa fie un puternic magnet de selfie-uri si fotografii profi cu mireasa. Si de ce nu? Atata timp cat nu-l prinzi de la distanta, arata aproape interesant. Cu cateva mici exceptii, Tbilisi-ul nou de pe partea cealalta a raului nu arata deosebit de nou sau interesant, asa ca mai fac cateva poze si o luam agale inapoi spre o terasa din centrul vechi. Ginim o terasa cu un ventilator cu pulverizare si eu ma postez la masa fix in fata lui. My precioussss! Robert e tentat sa asculte de pernute… ...dar se abtine pana la urma. Un kebab si cateva limonade mai tarziu, ne urcam in tren. Baku, venim! Lent… Foarte lent… Dar venim!

Wow, multumim mult mult mult de aprecieri! "Episoadele" le postez pe masura ce triez si procesez pozele, nu de chitra, asa ca scriu mai departe imediat ce termin urmatoarea transa. Fac tot posibilul sa nu va tin prea mult in suspans . Multumesc mult, ma bucur sa aud asta ! Cat despre XTZ, noi suntem mari fani Tenere si Super Tenere. Al doilea, cel vechi, a fost primul motor al lui El Capitan, de fapt, iar primul a fost si inca este pe lista scurta pentru plimbari lungi pe drumuri retardate (conceptul T7, cand o aparea, asteptam cu mare interes). Pentru expeditia asta s-a nimerit pana la urma 990-ul si desi ar fi mers niste cauciucuri mai "dintoase" pe partile offroad (dar mergand per total distanta mai mare pe asfalt, printre soferi notoriu de dementi, a decis Robert ca ar fi mai potrivite niste cauciucuri bune pe franare de urgenta), motorul s-a comportat impecabil (din ce zice el si din cate mi-am dat si eu clar seama, stiind cum se comportau celelalte pe hartoape). Deci noi nu regretam in niciun fel alegerea, ceea ce nu inseamna ca nu balosim oricum cand vedem XTZ-uri pe strada :-". A, si sa nu uit, erata: El Capitan ma informeaza ca Wolfgang nu avea R1200GS, ci R1150GS, mi scuzi! Si de asemenea, ca am pierdut mult mai mult de juma de ora cu zigzagul in portul din Poti (cred ca mi s-a parut prea amuzant ca sa-mi dau seama). Ma intorc la triat poze, revin! » Post actualizat in 19 Aug 2017 11:33 -------------------------------- O noua zi. Cu mari regrete, astazi parasim Svaneti si ne indreptam spre Tbilisi si Georgia urbana. Wolfgang se pare ca ne-a luat-o inainte, si nu-l mai vedem restul excursiei. Drum bun pe unde-o fi! Plecam inapoi spre Zugdidi, dar tot nu ne putem abtine de la a mai opri de cateva ori sa mai spunem un la revedere muntilor. ...Si inca unul… Pana si Jinks parca ar mai vrea sa ramana, sau cel putin asa ar parea dupa cum colectioneaza fiecare pietricica si fir de praf de pe drum. Dar nici nu parasim inca zona montana, ca ni se face deja introducerea in “civilizatia” georgiana. Desi nu e prima zi aici, azi e prima zi cand facem cu adevarat cunostinta cu soferii georgieni, in toata gloria lor. Distractia incepe inca de dimineata, pe serpentinele de dupa Mestia, cand intr-o curba la dreapta, fara vizibilitate, ne trezim cu o masina pe contrasens. Nu taind curba, sau mergand pe mijloc, ci cu totul pe sensul nostru de mers. Ceea ce fusese nimic mai mult decat o observatie amuzanta mai devreme - faptul ca paream sa tocim cauciucurile mai mult pe stanga decat pe dreapta, cum partea asta de lume nu pare un loc bun sa iei curbele cu vizibilitate mai proasta cu genunchiul pe jos - a fost ceva ce ne-a salvat cu ocazia asta, impreuna cu evitarea rapida a lui El Capitan. Ne strecuram gratios intre masina si peretele de stanca, soferul pare complet neimpresionat si ii da inainte pe contrasens, iar noi suntem doar recunoscatori ca ne putem vedea de drum. Ptiu! Muntii se topesc in departare, iar noi vedem din ce in ce mai multe orasele, din ce in ce mai prafuite si mai inecate in trafic ce aminteste vag de filmele lui Kusturica. BMW-uri vechi de cand lumea, cu folii fumurii jupuite, dar jante sclipicioase, camionete atat de mancate de rugina incat pare interventie divina faptul ca inca stau la un loc, rate care calatoresc cu propriul nor apocaliptic de fum si praf in urma lor si din care populatia autohtona se uita la noi ca la extraterestri, si toate astea intr-o continua depasire pe contrasens, triplata, printre alte depasiri, si cu tras cu viteza fulgerului pe stradute secundare taind benzi fara numar in proces. Ca la nebuni. Oprim pe dreapta sa ne tragem putin sufletul si aproape ca il vad pe El Capitan cum deja parca-i tresare nervos un ochi de la evitat toti sonatii. Ii dam repede mai departe pana nu ne ia vreunul cu fulgi cu tot de pe acostament. Oprim in Kutaisi sa bagam benzina si, speram noi, sa stam undeva sa mancam, dar nu-i chip sa gasim nimic care ne-ar face cu ochiul. Tragem la un aprozar si incarcam cu fructe si apa, sa spele tot praful inghitit, si ii dam inainte. La vreo 40km de Kutaisi, din Zestafoni, deviem pe un drum secundar care ocoleste pe la nord, prin Chiatura, unde ne spusese Thomas ca ar fi o manastire smechera de vazut. Drumul pare mult mai putin circulat, si aproape decent asfaltat, asa ca o luam ca pe o pauza binevenita de la traficul georgian. Departandu-ne de Zestafoni, drumul devine placut, virajat larg printre dealuri line, cu cate o casa ici - colo, iar asfaltul, in ciuda unei portiuni scurte unde dispare inexplicabil, e surprinzator de bun. Vedem in ultima clipa un semn de monument pe un drum de tarana la stanga, dar prea tarziu. Ii dam putin inainte cautand un loc bun sa intoarcem, dar pana sa-l gasim vedem alt semn, tot la stanga. A, clar, tot ala e, se poate ajunge pe ambele parti. Ne luam dupa el si ajungem la o manastire un pic mai sus pe deal. Oare asta o fi? Parcam sub o umbra deasa si atat de dulce pentru capetele noastre incinse de caldura (in cazul meu) si de tensiunea constanta a condusului in jungla (in cazul lui don’ sofer), incat ne asezam intai la un mic picnic fructifer, lasand plimbarea printre cele sfinte pentru siesta. Doua doamne in haine de duminica ies brat la brat din manastire si isi fac evlavios multiple cruci uitandu-se cu oroare la salbaticii satanisti care s-au aciuat langa lacasul lor sfant. Ptiu, drace! Nu ma pot abtine sa nu le zambesc larg in cea mai buna imitatie a mea de Jack Nicholson, si sa le vad cum grabesc imediat pasul. Micile placeri in viata… O data rezolvate prioritatile elementare, El Capitan mormaie de pe bancuta lui ca nu se mai misca de aici, asa ca-l las motaind si ma duc sa investighez singura monumentu’. Iar monumentu’ nu arata rau. Nimic atat de fascinant incat sa zici ca merita neaparat ocolul, dar merge. Ma intorc la motor si Robert imi arata chicotind cum functioneaza restaurarea la georgieni… ...Cu beton. Artistic! Ne rupem cu greu de sub copacul care pentru noi a fost mai sfant decat manastirea de langa, si decidem sa facem cale intoarsa pana in Zestafoni, cu putina benzina pe care o mai avem, cum in restul ocolului (cam inca pe atat) nu mai apare pe harta nicio benzinarie, si in plus, ultimii multipli kilometri par pe un drum neasfaltat. Coboram dealul manastirii si cand ajungem inapoi la primul semn pe care il vazuseram, il vad pe El Capitan ca opreste, se gandeste un pic, si o ia in sus pe drumul de tarana. OK, hai sa vedem. Si ghici ce, nu erau unul si acelasi… Dupa un scurt drum aproape forestier, intortocheat, cu pietre maricele, si foarte in panta (aproape ca-l auzeam pe El Capitan chiuind fericit in casca la fiecare hop), ajungem intr-o mica parcare si ne trezim uitandu-ne amandoi ca prostii in sus… Aaaaa… Cred ca de manastirea ASTA zicea Thomas. Ya think?! Lasam casti si geci pe Jinks si o luam hotarati pe drumul (pietonal) de acces pana la baza pilonului. Eu sunt trimisa scurt sa ma infasor intr-un sal, iar Robert o ia inainte cu ochii pe sus. Ma intorc echipata in cea mai trendy haute couture verde neon cu ciucurei, si purcedem sa dam roata pilonului. Urcarea pana in varf era, evident, interzisa. Mai dam un ocol si o luam inapoi la vale spre Jinksy, care ne astepta rabdator la umbra. ...Dar nu inainte sa ma ratacesc pe la niste ciuperci fotogenice. Acum ca suntem mancati, bauti, si impacati ca am gasit adevarata manastire, ii dam bice aproape intins pana in Tbilisi. Apropo, care erati cu numar de Bucuresti pe autostrada dinspre Kutaisi, la cativa km de intrarea in capitala, tot asa ca noi, doi pe-un cal, cu bagaje pe toate partile - nu stiu cat de bine ni se distingea numarul sub stratul sanatos de noroi, dar noi eram aia care v-au facut incantati cu toate manutele! Si intram in Tbilisi. Tocmai murise bateria de la GoPro, asa ca n-am reusit sa imortalizez momentul, dar vazut in departare, orasul arata tare bine, cu cladiri inalte si lucioase rasarind dintre dealurile impadurite, si (cel putin in partea asta), drumuri largi, cu un puternic aer vestic. Cat scotocesc eu dupa telefon sa fac traseul pana la gara, il simt pe El Capitan topaind vesel in sa si chiuind in gura mare (eu inca pas intercom, asa ca n-am idee ce se intampla acolo). Ma gandesc ca poate il fericeste teribil ideea ca am ajuns la sfarsitul zilei de mers, si il las in pace cu chiuitul lui, vazandu-mi mai departe de traseu. Ajungem la gara si nu apuc bine sa debarc si sa ma duc sa rezolv cu biletele, ca vad un nou acces de fericire si El Capitan imi da vestea cea mare ca in sfarsit si-a revenit motorul. A, ok. Din ce si-a revenit? Mai tineti voi minte benzinaria aia misto din Odessa, unde am asteptat noi 8 ore, da’ am bagat benzina de-aia scumpa, de 98? Mda, cea mai proasta benzina din toata experienta lui El Capitan. Trei zile n-a tras motorul cum trebuie din cauza ei. Deci copii, tineti minte, daca sunteti prin partea aia de lume si vedeti un lant azer de benzinarii pe nume Socar - just say no! Acum, de ce suntem la gara? Dupa cum a zis mai devreme, planul nostru era sa vedem si Azerbaijan, dar citind un pic pe la altii, am descoperit (din mai multe surse, chiar), ca azerilor li se pune din cand in cand pata (nici macar tot timpul, doar asa, cand au ei chef sa troleze straini) sa ia garantie la vama (una pana la cateva mii de euro) pentru vehiculele personale cu care se intra in tara. Bani pe care teoretic ti-i recuperezi la iesire, dar practic ei fac tot posibilul ca poate - poate sa uiti de ei. Cupland asta si cu faptul ca ar fi fost vreo mie de kilometri de condus in desert, am decis sa lasam motorul in Tbilisi si sa luam trenul de noapte pana in Baku, umblam ziua, vedem orasul, si seara luam acelasi tren de noapte inapoi. Toate bune si frumoase. Singura problema e ca respectivele bilete nu se puteau rezerva online decat pe directia Baku - Tbilisi (si asta, dupa cum am aflat ulterior, cand chiar am incercat, doar cu card azer, deci… practic nici alea), asa ca aveam o oarecare sansa sa nu mai gasim cand ajungeam in gara. La dus n-ar fi fost asa o mare problema - asta e, nu mai vedem Baku, dar daca apucam sa mergem, trebuie, evident, sa ne si intoarcem. Iar daca nu mai gasim bilete la intoarcere, nu prea avem de ales decat sa venim cu avionul, la 2 noaptea, si de trei ori mai scump. Dar om vedea. Pana una alta, la dus se pare ca avem noroc. Doua bilete la cuseta clasa I (adica doua paturi) la baietii! Parasim repede gara care arata ca o combinatie neapetisanta de Gara de Nord, BIG Berceni si Magazinul Unirea si mergem in sfarsit la cazare. Un dus rapid, un schimb de haine, si o imbratisare lasciva cu ventilatorul din camera mai tarziu, iesim la plimbare. Dupa impresiile provinciale de pana aici, Tbilisi e o revelatie! Sau, cel putin, centrul, unde avem cazarea, si pe care il luam acum la pas. Cochet, curat, cu magazine frumoase si petice dese de verdeata. Incerc sa merg relaxata, cu mainile in buzunare, stiind, pentru prima seara de cand am plecat de acasa, ca maine am o zi intreaga sa fac poze cu tot orasul. Seara asta vreau doar sa ne plimbam printre localnici, ca si cum am fi dintre ei. Dar din cand in cand tot mi-e greu sa ma abtin… Ajungem intr-o zona foarte animata, plina de terase si restaurante, si suntem vrajiti de zecile de arome care se ciocnesc si se impletesc intre ele (la fel ca localnicii si turistii care trec suvoaie pe langa noi), care mai de care mai exotice si mai imbietoare. Un kebab in dreapta, o narghilea in stanga, o patiserie traditionala georgiana peste drum… Ochii si nasurile ne fug intr-un zigzag delicios. Alegem o terasa intr-o curte minuscula intre cladiri, iluminata discret de ghirlande de lampioane, si atacam infometati meniul. Las in urma, in praf, experienta culinara din Mestia si aleg cel mai georgian lucru pe care imi pica ochii, la care visasem inca de dinainte de plecare: Khinkali!!! Robert gineste un kebab grasan, il garniseste cu o salata cu de toate, si sa te tii! Ioi… Nu mai pot sa ma ridic! Nu putem sa ne rostogolim inapoi la cazare? E la deal… Ufff…. O luam agale (foarte agale…) inapoi spre cazare, dar oricat de plini am fi, intodeauna merge un jus d’orange proaspat stors, mai ales ca tanticile de la standurile cu presa aflate la tot pasul prin centru par mult mai prietenoasa ca Liuba. This is the life! Mai fac o poza in trecere... ...Si urcam in camera. Imi place tare mult orasul asta. Abia astept sa-l vad pe indelete! Ne trezim devreme maine? <Mormait infundat din perna>.........

Asa, multam! Revenind... --------------------------------------- Cum inca e devreme, avem timp sa mergem mai departe pana la trecatoarea Zagar, dincolo de Ushguli, dar nu inainte sa scarpin si aici un anatolian matusalemic, dar la fel de prietenos, care motaia la umbra unei masini. Dupa Ushguli drumul devine parca si mai salbatic si mai pietros, dar parca si mai spectaculos. Oprim din cand in cand pentru o poza, dar suntem rapid invadati de tauni, asa ca ii dam mai departe. Mai mergem cat timp drumul continua sa urce, ne oprim la o poza si sa ne minunam de cei 2600m altitudine, apoi ne intoarcem in Ushguli. Cum e tot destul de devreme, decidem sa mergem si la ghetarul Shkara (sau cat de aproape om putea), pe un drum ce se face tot din Ushguli, dar nu inainte sa-l rog pe El Capitan sa verifice din nou camera de pe casca. Imi place la nebunie sa fac asta, nu stiu exact de ce… Si aici drumul devine interesant. Cum tot nu am comunicator sa ma conversez cu don’ sofer, imi fredonez in minte Mohombi cu Bumpy Ride in timp ce El Capitan negociaza intens cu bolovanii si cu cate un parau ocazional. Lucrurile devin de-a dreptul palpitante cand apar si vietuitoarele preferate ale georgienilor, cat mai multe si cat mai in drum. Nu ca n-ar fi ceva complet natural pe drumul asta anume. Mi se indica delicat sa ma dau jos si sa le conving sa se dea la o parte, daca tot ma inteleg atat de bine cu ele. La capatul drumului realizabil pe roti (pentru noi, cel putin) s-au gasit niste oameni intreprinzator sa puna niste mese cu umbrelute si un frigider improvizat, toate pentru confortul calatorului obosit. Il las pe Robertel cu nectarul lui de piersici (pe care avea sa-l regrete amarnic doar cateva ore mai tarziu) si plec sa mai fac niste poze imprejur. Cand ma intorc il gasesc ocupat redandu-i lui Jinksy un pic de identitate. Dar doar un pic, prea mult strica. Am mai zace noi un pic, dar taunii sunt din nou calare pe noi, asa ca ne echipam la loc si o luam catinel spre Mestia. De data asta sunt pe faza sa imortalizez trecerea prin cascada, pe care cumva o ratasem la dus. Si inapoi la cazare, unde tanti vede stratul de praf si noroi de pe noi si ne intreaba direct, cu gura pana la urechi: Ushguli? Ushguli! Ne taram cu greu pana la o noua cina dezamagitoare, pe care o punem totusi pe seama locatiei superturistice, mai degraba decat a naturii bucatariei georgiene, si la soooooomn…. Maine avem drum lung pana in Tbilisi, si trebuie musai sa nici nu ajungem prea tarziu, ca sa prindem deschisa casa de bilete din gara. Poveste lunga. Mai aruncam o privire pe balcon la Svan-urile luminate si adormim in drum spre pat...

OK, OK, nu sariti, zic mai departe! Si multam de aprecieri! ---------------------------------------------------------------------- Booon, deci suntem in sfarsit in Georgia, in Poti, si o luam vitejeste spre Mestia. Nu mai avem noi timp de Georgian offroad experience pana in Ushguli azi, dar tot trebuie sa ajungem la cazare, sa vedem cum se prezinta drumul, daca putem sa mergem maine, etc. etc. etc. Thomas si lituanienii au luat-o in partea cealalta, inapoi spre Batumi, iar Wolfgang vine cu noi spre Mestia. Ramane intr-o benzinarie sa mestereasca ceva pe la motor, iar noi o luam inainte. Pana in Zugdidi nimic deosebit de interesant, in afara de combinatia amuzanta de palmieri in curti si brazi in fata. n Zugdidi oprim putin sa schimbam niste Lari, ocazie cu care fac cunostinta pentru prima oara cu soferii georgieni, pentru care trecerea de pietoni pare o serie de dungi decorative, pe care e de datoria pietonului sa fuga din calea masinilor. Nu-i bai, e… pitoresc. Cand ajung inapoi la motor vad un sofer de taxi cum isi etala talentele de ambasador incercand sa-l vrajeasca pe Robert cu o cazare ‘eftina. Tot pitoresc. Dar iesim repede din civilizatie si Georgia incepe sa se arate asa cum o vazuseram noi in poze. Drumul incepe sa urce, casele incep sa se rareasca, si muntii incep sa se iveasca ispititori de dupa fiecare curba. La fel si vacile… Tragem putin pe dreapta, si o iau un pic inainte sa le dau binete ungulatelor, daca tot am oprit pe langa ele. Prietenoase ele, asa, de felul lor, chiar dragute in varianta lor mini fata de cum suntem noi obisnuiti cu ale noastre. El Capitan nu imi impartaseste afectiunea fata de ele… Ii mai dam inainte o vreme, mai un stup pe stanga, mai o curba nisipoasa la dreapta, toate in parametri. Nu apuca El Capitan sa-si intre prea bine in ritm, ca incep sa chitai iar de oprire de poze. E vina mea ca arata atat de bine drumul asta? Da’ si lui Jinksy ii sade frumos pe el… Ne punem din nou in miscare, dar iar nu prea departe, cand Robert trage pe dreapta (fara sa-i zic eu!) si il aud razand infundat in casca. Ma dau jos si inteleg de ce-a oprit. La o aruncatura de bat in urma noastra, apropiindu-se vijelios cu norisorul personal de praf in urma si o bulina portocaliu neon in varf, veneau Wolfgang si al lui Bemveu’. El Capitan imi fredoneaza Valkyriile in casca. Ii dau un ghiont si incep sa-i fac cu manuta lui Ahnold. Face si el inapoi cu mare entuziasm si opreste langa noi. Pesemne ca si lui ii place Georgia pana acum. Schimbam impresii poetice despre peisage, ne mai zgaim un pic la harta, si-i dam inainte. Nu mai e mult. Pe la 7 ajungem la cazare, putin dupa intrarea in Mestia. Vad in curte o tanti care pare de-a casei si dau sa o intreb de rezervare. Nici n-apuc sa-mi termin propozitia, ca ma intrerupe: “Yes, yes, motorcycle! WRITE YOUR MOTHER!!! She very worried!”. WTF?! In fine, trecand peste momentul de proactivitate maternala cand odrasla nu raspunde la esemes, ne caram catrafusele inauntru, apare si Wolfgang intre timp, si ne retragem fiecare la dusul lui. Eu am tras paiul scurt, asa ca mai fac niste poze cu privelistea de pe balcon, cat imi astept randul. Momentul de poezie e intrerupt rapid totusi de un bombanit foarte familiar venind din baie. Bombanitul acela de “Robert da cu capul de ceva”. Problema lui, ce, eu l-am pus sa se uite crescand? Il las cu problemele lui existentiale si ma intorc la apusul feeric de peste munti. Prea tarziu, acum pozez maidanul de sub balcon si doreii lucrand pe stil romanesc la gardul pensiunii. Proaspat spalati, parfumati, si cu doar un pic de miros de esapament ramas in pletele acelora dintre noi mai dotati capilar, iesim la plimbare pe ulita, si (din nou) la haleala. Mestia e… nu asa cum mi-am imaginat-o. OK, suspectam ca e turistica, dar de acolo si pana la a fi un fel de Bran mai prafuit era ceva drum. Gasim cu greu un loc la o terasa si ne rupem dintii intr-un Shashlik de vita care as putea jura ca e la mana a patra dupa doua ghete si-un papuc. Berea-i buna, totusi. Ma joc pozand un Svan mic de lemn si visand la cele reale din Ushguli. Trebuie sa decidem cum schimbam planul. Suntem in urma cu o zi. O zi pe care trebuie sa o luam de undeva, si nu putem din Bucuresti. Sa renuntam la Ushguli? Nici cu ordin de la procuratura! Sa nu mai mergem in Baku? Ar fi o varianta… Dar piti din mine care tine numaratoarea a plecat in excursia asta chitita sa se intoarca ajunsa la 42 de tari si nu vrea 41. Pai… Ramane ziua in plus in Goreme. Planul fusese sa avem o zi de pauza in Cappadocia, inainte de maratonul spre casa, iar El Capitan o ofera sacrificiu. Avem zi relativ scurta inainte, zi relativ scurta dupa, deci avem o dupa-masa si o dimineata sa ne zgaim la baloane si ciuperci de piatra, asa ca e decis. Asa vom face si nu altfel! O luam agale inapoi spre cazare, cu Robert minunandu-se in mers de ciudata flota auto locala. Cam jumate dintre masini sunt cu volanul pe dreapta (pe filiera japoneza, nu britanica), si aici par concentrate aproximativ toate Mitsubishi Delica fabricate vreodata. Par sa fie principalul mod de a trambala turisti dintr-o parte in alta, ceea ce e oarecum explicabil avand in vedere cate obiective offroad (soft sau mai putin soft) sunt prin zona. Iar apoi il vad ca se opreste si incepe sa dea din manute entuziasmat, pentru ca a vazut asta: Ma pune sa-i fac repede poze si sa-i trimit unui amic al nostru pasionat de masini cu istorie. OK, whatever… Am facut asta a doua zi, si mi-a raspuns respectivul amic dand (virtual) din manute aproximativ la fel de entuziasmat. Ugh… men! Ajungem la cazare si ne bagam repede la somn. Zi grea maine. Abia astept!!! … Ne trezim cu noaptea-n cap si Robert se duce sa bage benzina, iar eu caut o patiserie sa iau ceva provizii pentru drum. Nada. Se pare ca nu la toti functioneaza obiceiul cu brutariile si patiseriile deschise la prima ora. Gasesc un minimarket unde greblez niste sticksuri si biscuiti. La tejghea un mosulet binevoitor care ma intreaba de unde sunt, si apoi imi enumera toate personalitatile romane de care a auzit, de la Ceausescu la Hagi. Ies si o iau agale inspre benzinarie, scarpinand un tomberonez ciobanesc anatolian gigantic, dar foarte prietenos. Ma intersectez cu El Capitan, care iar nu-mi impartaseste afectiunea pentru necuvantatoarele locale (de data asta pentru ca l-au fugarit latrand), si o luam pe drumul spre Ushguli. Nu ajungem prea departe, cand comunicatorul meu isi da obstescul sfarsit, dupa ce facuse el ceva figuri inca de dinainte de ferry. Nasol. Bine ca azi e zi de offroad lent, putem sa strigam unul la altul, caaaare-i problema? Si ne vedem de drum. Si tare frumos e drumul asta! Asfaltul se termina in curand, apoi si placile de beton, si ramanem pe drum de tarana. Avuseseram emotii in privinta drumului astuia. Cu vreo doua saptamani inainte incepusem sa dau refresh-uri pe Accuweather, si sansele pareau destul de mari sa ploua si sa nu putem face drumul pe rotile noastre de strada. Puteam oricand sa luam un tur 4x4 din zecile care plecau din Mestia, dar nu era varianta noastra preferata. Si acum suntem aici, nu e un nor pe cer, sunt 25 de grade, si n-a plouat de cateva zile in zona. Lux! Cum stam noi si ne uitam in zare la munti, apare o masina de tur (hei, uite, o Delica!) si ne umple de praf, dar nu putem sa le-o luam in nume de rau cand ne saluta toti atat de prietenos. Ne punem din nou in miscare, ii depasim in acompaniament de claxoane vesele si inca un rand de salutari, si ii dam putin mai tare, sa luam ceva avans. Trecand pe langa un sat, ne apare in fata un grup de purcelusi minusculi alergand haotic dintr-o parte in alta. Eu incep sa chitai instant, iar El Capitan sa resemneaza sa ma astepte cat alerg (in van) pufoseniile. Rapizi ai naibii astia micii! Oprim din nou mai tarziu pentru o scurta inspectie tehnica dupa niste bolovanis mai urat in drum, si descoperim cu mare amuzament ca Jinksy a devenit deja anonim. Si ajungem si in Ushguli, putin inainte de 12. Bueno! Intelegem de ce vin oamenii si stau aici cate o saptamana. In ciuda prezentei turistice surprinzator de ample (da, inclusiv japonezi cu palariute de soare si mai multe camere de gat), nu-mi pot imagina un loc mai linistit si mai tacut unde inca sa ai strictul necesar din civilizatie. » Post actualizat in 18 Aug 2017 15:59 Hmm.... Cred ca trebuie sa scrie cineva ceva ca sa pot continua cu restul episodului. Prea multe poze, aparent. Halp?

Ajuns acasa, debarcat bagaje, dat jos doua degete de praf si jeg, descalcit claia de par, dormit trei zile… Amu’ hai sa si povestim, zic. Da’ sa ne prezentam intai. Micul nostru echipaj e format dintr-un El Capitan - Robert (don' sofer, entuziasmat oricand sa dea la cheie si surubelnita pe marginea drumului), una bucata sac de cartofi cu inclinatii artistice - subsemnata Catalina (omu’ cu planu’ si hartiile), si al nostru drag bombanitor portocaliu - Mr. Jinks (un KTM 990 SM pe care l-am cautat in lung si-n lat special pentru excursia asta, si care nu ne-a dezamagit in niciun moment, desi aici cred ca are si stimabilul Axa un merit ). Dupa cateva luni de planificat, dat mailuri in dreapta si-n stanga, si citit pe la altii (bogdaproste tiyuta si mrwwwhite!), am plecat intr-o noua plimbare cu mii de km, de data asta prin Caucaz - Georgia, Azerbaijan, Armenia - cu intoarcere prin Turcia si Bulgaria. Cum concediul e standard, iar plimbari sunt multe, aveam doar doua saptamani la dispozitie, asa ca trebuia sa luam un ferry peste Marea Neagra - am decis noi la dus, ca sa vedem “miezu’” la inceput, odihniti. Ma prezant eu cu lista de intrebari pe mail la nenea bulgaru’ mariner cu care mai fusesera si altii, “no problem no problem”, cica sa-i scriu din nou cu doua saptamani inainte, sa ne treaca pe lista. Booooon. Noroc cu nerabdarea, ca i-am scris din nou cu o luna inainte, ca sa aflu ca nava e la doftor, si pas plimbare dinainte sa inceapa. E, dar cum se stie ca planul B iese de multe ori mai bine ca planul A, aflu de un alt ferry, cam la aceiasi bani, un pic mai rapid (credeam eu - pampampam!), da’ din Odessa. Lux, bifam inca o tara nevizitata! Refac repejor traseul, bag o zi de vizitat Odessa (pentru ca ferry-ul, manca-l-ar mama, pleca duminica seara), si voila: De ce bucatica mov cu trenul? Pentru ca motive, dar sa ajungem pana acolo. Intre timp eu ma uitam cu mare drag la opera mea si radeam ca hiena ca Georgia o s-o atacam ca armatele invadatoare, pe mare, pe uscat, si… pe sine? (Eu stiu? Poate or fi fost si invazii cu trenul). Pe El Capitan incepe sa-l ia o usoara durere de cap, adunand kilometrii. Ii trece… Mai numaram noi niste zile, ore, minute... Ajunge si comanda de genti si tankbag cam in ultima clipa, si uite ca vine ziua cea mare. Sambata. Suna ceasul la 6. O formalitate pentru unii dintre noi care n-au dormit oricum toata noaptea vazand Svan-uri si baloane cu aer cald pe tavan. Se prezinta si o pereche de parinti, inarmati cu camera video si multe batiste, si ne apucam sa instalam bagajele pe motor. Draci, cum veneau astea? Parca au mers mai usor ieri, la proba… Suntem nervosi, grabiti, si nerabdatori. Terminam intr-un final cu bagajele, ne imbarcam, facem cu manuta, si ii dam bice… Si pana la primul semafor, parca deja e soare. La primul camp deja suntem in concediu. Iupiiii! Pana la vama moldoveneasca nimic deosebit de interesant. Suntem inca acasa, nu se pune. Si apoi au inceput vamile… Ca sa ne facem introducerea in laitmotivul excursiei - statul in vama - incepem glorios cu vama Giurgiulesti, peste pod si o cale ferata mai ceva de circulata ca liniile din Gara de Nord. Ne instalam comod in coloana, si ne amuzam fiecare cu ce poate. Unii admirand peisajul sauvage local… ...altii trosnind gimbal-ul de pe casca altora si chicotind incontrolabil cand revine hopa mitica… Intr-un final se aliniaza planetele si ne punem si noi in miscare, primiti cu bratele deschise pe teritoriul fratilor moldoveni. Drumurile moldovenesti sunt… pitoresti, sa zicem, cu dune de nisip in curbe si varii oratanii traversand agale. Ooo, daca stiam noi in momentul ala cat ar trebui sa le apreciem cat inca sunt asa (drumurile, nu orataniile). De asemenea, incepe sa se faca simtit fenomenul Lada, omniprezent de practic doar cativa km mai incolo. Dar cum ne departam putin de granita, drumurile devin totusi interesante, as putea spune chiar frumoase, cu dealuri si vai micute in succesiune rapida, chiar daca hartoapele le fac sa ne aminteasca vag de montagne russe-ul din Orasel (pentru Bucurestenii dintre noi). Si iaca, repejor, apare si granita cu Ucraina, unde, cum altfel?, ne asezam iar comod la coada. Trece si ne aduna pasapoartele o don’soara tinerica, draguta, da’ cu AK-u’ pe spate si fara simtul umorului, asa ca imi iau gandul (scurt, de altfel) de la selfie cu ea, si ma duc sa pozez mai bine floricele pe campii. Intre timp il aud pe Robert in surdina satisfacandu-i curiozitatile apropo de motoare unui padre de familia dintr-o masina de langa, posesor al celui mai dulce grai de Galati. O data intrati in Ucraina, drumurile devin in mod interesant si mai proaste, cu portiuni unde trebuie sa facem slalom printre exacavatoare, masini si autocare, toate pe un foarte util substrat de pietris afanat, sau (in cazurile fericite) pe ceea ce a fost candva acum mult timp un fel de asfalt. Pe la 6 seara ajungem in Odessa, zacem un pic prin camera, si iesim la plimbare (si mai ales la haleala). Cu burtile pline, abordam orasul cu un aer usor filosofic, de oameni abia plecati de acasa de o zi, si o luam vitejeste la pas pe la toate stelutele pe care, in naivitatea mea, le pusesem cu darnicie pe harta. Odessa e un amalgam interesant de paragina sovietica, santiere aparent uitate, si oaze de animatie si culoare. Parca mai tristut decat Bucurestiul, dar cu acelasi aer ca incearca din greu, totusi. Puncte bonus cui stie ce scrie deasupra lui El Capitan. Si schlafen… A doua zi ne trezim devreme, lasam bagajele la cazare, si-l luam pe Jinks la o plimbare scurta pana la celebrele Katakomby de sub Odessa, sau cel putin singurul lor punct vizitabil (fara ranga). Noroc cu stelutele mele pe harta si cu Gogu Gipiesu’, ca altfel ar fi fost cam greu spre imposibil de gasit, pe la marginea orasului, in semi-camp, si cu singurul indicator la vreo 50m de intrare. Oricum, drum pitoresc pana acolo, si mai socializam si noi cu soferii ucraineni. Dar acolo liniste si pace, si totul inchis cu lacat. 2500 km de catacombe labirintice, diverse legende cu adolescenti rebeli rataciti prin ele de-a lungul timpului si gasiti dupa cativa ani, crame clandestine bine ascunse prin tuneluri, si noi sa nu vedem decat doua porti incuiate?! Dam peste un nene asteptand autobuzul un pic mai incolo, si reusesc sa-l fac sa-mi arate pe degete la cat se deschide monumentu’ (is ambasador au ba?) si aparent avem noroc, in vreo 15 minute ar trebui sa apara cineva. Bene, intre timp pozez ce pot printre gratii, si descoperim un fel de anticamera pe care ori au uitat s-o inchida, ori, ne dam noi cu presupusul, au lasat-o de entertainment pentru turisti nerabdatori ca noi. Trec cele 15 minute… si alte 15… si altele…. Tocmai cand dadeam sa plecam resemnati apare Natasa. Natasa nu vorbeste boaba de engleza si nici cu limbajul semnelor nu pare sa se descurce stralucit, dar are un manunchi de chei, ceea ce e tot ce ne trebuie. Credem noi… Descuie tacticos portile, da un telefon, ne face semn sa asteptam, si se piteste intr-un birou mic cu un ventilator mare. Mai trec 15 minute. Apare o familie de turisti ucraineni. Asteapta si ei. Alte 15 minute. Deja e tarziu si noi avem un ferry de prins. Daca stiam noi cate ore urma sa asteptam degeaba in ziua aia, poate am fi asteptat-o si pe Natasa 2, dar cum nu stiam, ne multumim cu pozele pe care am reusit sa le furam prin porti, si plecam inapoi dupa bagaje. Ajunsi inapoi la cazare, ne echipam de drum si ne indesam averea lumeasca in genti si topcase. Hmm… Poate am exagerat un pic cu proviziile de fructe pentru ferry. Unii dintre noi se cred marinari panditi de scorbut in lunile petrecute pe mare… Ne urnim din loc si mergem la Borey, o cladire administrativa de langa port, unde aflasem eu ca trebuie sa ne facem un fel de check-in. Acolo prima surpriza, mi se spune ca nava nu mai ajunge in Batumi, cum scria pe rezervare, ci in Poti. “Da’ tot marti la pranz, da?” “Da, da, no problem no problem, tot marti la pranz”. Ioi… Incepe sa-mi dea palpitatii acest no problem, no problem. Imi da nenea biletul si imi zice sa mergem intr-o benzinarie 1-2 km mai in fata, si vine cineva sa ne ia de acolo. O.... K.... interesanta procedura, dar in fine, oricum trebuia sa bagam benzina. Mergem, alimentam, dam din manute ca e un fel OMV cu Viva, bagam traditionalul jus d’orange, luam in fund o bordura langa motor si ne punem pe asteptat… Si nimic. Se apropie ora la care scria pe rezervare ca ar incepe imbarcare. Hmm… hai inapoi la Borey, poate n-am inteles eu bine. Acolo, revelatie, nici nu oprim bine langa intrare, cand vedem patru motoare, doua Africane, un Transalp, si un R1200GS, toate noi, perfecte si lucioase, toate cu bagaje, stegulete, si Touratech pe toate partile. Si asa i-am gasit pe Thomas si trupa lui de lituanieni, in drum spre Georgia si ei, pe acelasi ferry. Intram cu ei in vorba, si aflam doua lucruri importante. Primul, ca ei vorbesc fluent rusa, glory hallelujah!, si al doilea, ca inteleseseram noi bine ca vine cineva sa ne culeaga din benzinarie, doar ca in partea asta de lume notiunile de timp sunt… altfel. Asa ca ne intoarcem in benzinarie, si ne asezam iar comod. Intre timp apare si Wolfgang, un austriac tacut pe un alt R1200GS inmatriculat in Germania. Si ne intoarcem cu totii la activitatea zilei, asteptatul… Pe la al patrulea jus d’orange, cand Liuba, responsabila cu portocalele, crescuse probabil deja doza la doua flegme per pahar, apare un nene grabit intr-un Renault vechi de cand lumea, cu o lista de pasageri in mana si o apriga dorinta de adunat pasapoarte. Fericire de jur imprejur, ne zice ca se intoarce in 20 de minute cu hartiile de imbarcare. Alte 4 ore mai tarziu….. Ne vedem in final cu totii la baza mamutului care ne va fi casa in urmatoarele cateva zile. Inca o portie de dat cu subsemnatul si ni se face semn ca ne putem imbarca, la mare fix sa prindem apusul romantic peste tiruri. Dimineata se infatiseaza cu un anunt plictisit in rusa, informand (am suspectat noi) stimatii pasâjerî ca masa e pusa. Foame mare, sarim noi din pat, ne aranjam ca doua floricele ce ne aflam (ca doar nu vrem sa ne infatisam neingrijiti in fata fratilor tiristi), si ne prezentam in sala de mese. Masa se prezinta si ea. Facem cunostinta cu prima din multele forme si culori de terci pe care le vom afla in cursul (relativ) scurtei noastre calatorii pe mare. Cumva mimoza din mine a avut de fiecare data oares’ce retineri in a poza fascinata meniul amorf cand tiristul de langa mine (acelasi la fiecare masa) parea de-a dreptul incantat de fiecare noua variatie a ferry haute cuisine, dar trebuie sa recunosc ca pelmenii (una din cine) mi-au placut, asa ca i-am pozat sincer, fara teama de acuzatii de hipsterism. Dupa micul dejun am mai schimbat o vorba cu lituanienii, de trasee, plimbari trecute si viitoare, motoare, si “A, voua nu v-au zis? Ajungem miercuri dimineata, nu marti la pranz.”. Bun asa. OK, nu e chiar grav, ii dam blana pana-n Mestia si plecam direct spre Ushguli, in loc de a doua zi, cum era planul. Daca ajungem in Poti la 6 dimineata, cum le-au zis lor, cat poate dura pana suntem pe drum? O ora? Doua? LOL… Impacati ca toate-s bune si ca avem timp sa recuperam intarzierea, revenim la oile noastre lenese, de doua zile pe mare, cu absolut nimic altceva de facut decat mancat, dormit, si citit. N-am idee cu ce se delecta El Capitan, dar eu ma simteam minunat in compania lui Sir Terry Pratchett. Si asa au mai trecut doua apusuri… Miercuri dimineata, Ziua Debarcarii! La propriu. Sau cel putin speram noi, desi dupa cum se miscau lucrurile la 6, cand teoretic trebuia sa fim in port, realitatea cruda a unui plan bun dus pe apa sambetei radea de noi si de naivitatea noastra. Am fost gata de debarcare la 12… Mai pierdem inca vreo juma de ora cu un zigzag demn de Benny Hill intre cele trei iesiri din port, fiecare paznic/vames ridicand din umeri si pasandu-ne la urmatoarea, dar ne vedem intr-un final iesiti din port si pe pamant georgian. Nu mai ajungem in Ushguli azi. Dar nu-i bai, mai schimbam o data planul. Deocamdata ne bucuram sa fim din nou pe pamant uscat, si suntem nerabdatori sa ajungem odata in Mestia, in acel Svaneti de care am citit si vazut atatea. Cum bine mai zicea cineva tot prin partea asta de lume, blanaaaaaaa!!!! [Va urma…]

Subscriu si eu la partea asta, dar daca o iei totusi prin Bosnia, cum era traseul tau initial, as recomanda un mic ocol ca sa prinzi si Sarajevo si Mostar, arata tare bine. De asemenea (nu ca sa te descurajez, dar ca sa stii la ce sa te astepti), in lumea "civilizata", recte Italia, Croatia, campingurile nu sunt grozave. La marginea oraselor, si orientate mai mult spre rulote decat spatii de pus cortul. Daca nu te deranjeaza asta sau stii de unele anume ok, toate bune! Drum bun si vacanta faina!

Multam, multam!

Salutare! Pentru cei interesati de starea Transfagarasanului, am fost ieri si se poate ajunge pana pe la 2 km de lac (venind dinspre Capra). Sunt cateva portiuni scurte cu cate un sens inca blocat de zapada, dar se poate merge destul de ok pe langa, si pana aproape de blocaj e mai curat asfaltul (de nisip, pietris, etc) decat inainte de zona alpina. Cateva poze mai jos. Am avut noroc de vreme buna pe-acolo.

Altii o ard old school, cu un 50mm/f1.4 care se tine tare bine la cele 45 de primaveri...

Salutare! Am incropit si eu una bucata site in care sa-mi pun pozele si filmele imprastiate care incotro, si as aprecia o idee, sugestie, impresie din partea oricui are timp si dispozitie sa arunce un ochi: http://the-world-according-to-my-camera.net/ Ca un mic preview, atasez si aici cateva din cele de pe-acolo

Frumos, multam fain de lamuriri!