m0jave

Anu’ Domnului 2020, si doi gugustiuci se dau pe-o vaca pe TET Romania. Gugustiucul din spate e atat de incantat de ideea ca e un gugustiuc neinfricat si ca se poate da si singur prin tara pe barzaunele propriu, incat ii incolteste in minte o idee si mai creata, cum ca poate ar fi momentul sa nu se mai cocoloseasca si sa-si ia si el niste picioroange mai inalte si mai rapide. Un an, un A cu coronita (din prima, bitches ) si o expeditie la Techirghiol mai tarziu, Jolene intra in peisaj si Player 2 enters the game... (S-a strigat bingo pentru @Adrian M., care a suspectat inevitabilul.) Si ce face proaspatul absolvent cu permis in buzunar de nici doua luni, dar plin de entuziasm dupa tura cu Bart? Pai se da jos de pe saua din spate, ingrasa porcul in weekendul de dinainte cu vreo 500km solo, apoi impreuna cu El Capitan fura idei de la altii (din nou), si pleaca la drum pe unde vede cu ochii, de data asta fiecare cu agregatul lui – eu pe don’soara roscata CRF „de-un sfert” de mai sus, el pe al lui Husqvarna „Rolf” 701 Enduro. Planul? Was ist das? Rezervam cazare doar pentru primele doua nopti si plecam la drum cu o intentie nedefinita de a ajunge „undeva” prin Grecia, pe niste tarana, apoi sa esuam cu burta la soare si sa bagam in noi fructe de mare pana ne rostogolim mai ceva ca rotile motoarelor. What could possibly go wrong? Ziua 1: Bucuresti – Veliko Tarnovo Weeeeell, nu chiar Bucuresti. Pe langa Bucuresti. In directia gresita, evident. Asa ca marea mea expeditie initiatica incepe glorios cu un DN1 pe ploaie torentiala, si continua la fel de glorios, dar ceva mai „initiatic” cu un Bucuresti pe ploaie torentiala. Ma concentrez atat de tare sa nu ajung cu roatele-n sus inca din prima zi, incat nici nu-mi da prin cap sa pornesc GoPro-ul. Usurel, copacel, reusesc, totusi, sa ma tin binisor dupa El Capitan si al lui Rolf, iar dupa ce se opreste intr-un final si ploaia tragem pe dreapta intr-o benzinarie spre Giurgiu, pentru inspectii tehnice si momente artistice. Toate bune si frumoase, pare ca incepe vag a se lumina, iar morcovul de proportii epice cu care am plecat de acasa prinde a se micsora incet-incet cu fiecare kilometru in care, in mod incredibil si total neasteptat, nu ajung in sant. Si parca inainte sa-mi dau macar seama, ajungem la vecini. Sarbatoresc prima granita trecuta ca motociclist cu acte-n regula cu un mic topait de Pokemon fericit pe marginea drumului (in privirile curioase ale trecatorilor), apoi ne punem din nou in miscare. Nu trece mult pana peisajul incepe sa arate foarte cunoscut si trecem pe sub deja celebrul cartier-peste-tunel, iar eu jur ca deja pot sa miros Adana kebab-ul de la Shtastliveca. Ne lipim de un vinisor local cu care ne retragem la un pahar after-dinner, si asa se incheie prima zi de expeditie. Ploua din nou. Dar nu-mi pasa. Dupa atatia ani pe saua din spate am pierdut sirul plimbarilor pana in Veliko, ma simt aproape ca acasa aici. Si de data asta am venit pe rotile proprii. Pot sa vina si sezoane musonice, nimic nu-mi sterge ranjetul de pe fata. Ziua 2: Veliko Tarnovo – Komotini Dimineata ne intampina cu aceeasi ceata ca aseara, dar ploaia pare sa se fi imblanzit, si pana ne servim micul dejun si punem bagajele inapoi pe motoare, deja se lumineaza. Ma urc pe Jolene si imi dau seama ca dupa o singura zi deja o privesc cu alti ochi. Nu mai e bestia grea si inalta care-mi da emotii de fiecare data cand se abate de la verticala. Incep sa ma simt comod pe ea. Incep s-o vad la fel ca pe Bart, extensie a mea si cel mai bun companion de drum. Eu si ea in lumea larga. Si El Capitan. E si el pe-acolo pe undeva. Si tot asa mai trece o granita, apoi o zi. Pff... De ce-mi era mie asa frica? Ne cazam in Komotini si o luam agale spre vreo taverna sau alta, in timp ce mie nu-mi mai tace gura despre Jolene in sus si Jolene in jos, si cum descopar eu inclinatul in curbe, si cum nu e chiar atat de inspaimantator sa mergi peste 40, si cum cred ca o sa ma descurc minunat excursia asta. El Capitan rade de mine ca veteranul de razboi uitandu-se la recrutii jongland cu grenade, ca si cum ar sti el ceva ce eu nu stiu. Ceea ce nu-i tocmai neadevarat. El stie ca maine urmeaza primul offroad... Dupa cina ne retragem pe balconul hotelului cu o sticla de limoncello (hei, trebuie sarbatorita si a doua zi, nu?), si ne punem pe studiat harta. Cum prea mult asfalt strica, iar gugustiucului neexperimentat incepe sa i se urce la cap verticalitatea neintrerupta, planuim sa iesim in offroad drept din Komotini si sa facem vreo 70km de TET cu claia lui de curbe, apoi sa ne intoarcem pe asfalt in Iasmos, drept la vest de Komotini. De acolo tinem asfaltul tot spre vest pana-n Xanthi, unde avem iar un pic de offroad spre nord, pana la o cazare prin munte care gugustiucului fotograf ii aprinde tot felul de beculete artistice. Parca mi se ofileste un pic entuziasmul ala debordant de prima zi de scoala, dar incerc sa ma conving ca nu poate fi chiaaaaar atat de greu. Toata lumea-mi spune ca offroad-ul e mai usor pe motor decat pe scuter. Nu? Nu?? Ziua 3: Komotini – Xanthi Dimineata deja? Azi avem offroad? Sigur? Draci... O sa-mi rup gatul, nu-i asa? Dar ma urc pe motor si iau ziua pas cu pas, straduta cu straduta in urma lui Rolf, pana iesim din Komotini si de pe asfalt, pe un drum pietruit, cu nimic mai parsiv decat o ulita a satului. Tragem pe dreapta sa-l schimbam pe Gogu cu navigatia de TET, si pentru un minut uit de emotii si ma pierd admirand motoarele. Ce bine le sade lor impreuna! Da’ parca-i mai mumos ala rosu, asa-i? Daaaaa, mult mai mumos, manca-l-ar mama! Ulita se hotaraste totusi sa devina parsiva destul de repede, cu o bucata framantata de excavator, ca sa descurajeze din start doritorii de aventuri cu prea multe roti. ...Sau cu suficient de putine roti, nu suficient de multi kilometri in sa... I-o predau pe Jolene lui El Capitan, care purcede la a desumfla toate cele patru roti (doua ale mele, doua ale lui) pana la nivelul „s**t just got real”, si la a trece sleaurile pe rand, cu fiecare agregat in parte. Santurile dispar totusi la fel de brusc cum au aparut, si drumul devine din nou practicabil, chiar si pentru Pokemoni inepti. Dam chiar si de o bucata scurta de asfalt ratacit. Facem din nou pauza dupa vreo ora de mers si imi dau seama ca incepe sa se incline inapoi balanta in favoarea placerii drumului, si in defavoarea temerilor. Stiu ca offroad-ul asta e inca autostrada fata de ce (probabil) urmeaza, dar hei, tot n-am cazut inca. Si de unde Jolene mi se paruse pana acum la fel de mare si de intimidanta ca Rolf, uitandu-ma la motoare din lateral, unul langa altul, nu poate sa nu ma umfle rasul realizand pentru prima oara cat de tantar e ea fata de ditai burtosul. Inainte sa ridicam ancora imi fac curaj si prind GoPro-ul de Rolf, pentru ca, nu-i asa, toti suntem niste mici narcisisti, iar unii dintre noi prea si-au facut un obicei din a sta pe partea gresita a aparatului. Mai devreme sau mai tarziu se produce, totusi, inevitabilul. Imi fuge roata spate intr-un sant, ma dezechilibrez, reusesc s-o tin (am fost chiar mandra de mine), dar mi se opreste motorul. Repornesc, incerc sa plec (la deal), dar nu coordonez bine accelerarea cu lasatul franei, imi moare iar motorul, si de data asta nu mai reusesc s-o tin. Gravitatia 1 – gugustiucul 0. Jolene se culca gingas pe-o parte, iar eu raman in picioare (din nou, mandra de mine), cracanata cu un picior pe drum, si celalat pe un mic mal de pamant, undeva deasupra seii. Asta... n-a fost chiar atat de rau. Chiar terapeutic, intr-un fel. Acum ca mi-am luat prima cazatura (desi tehnic vorbind, sa nu uitam ca eu am ramas in picioare), ma simt cumva usurata, ca si cum mi s-ar fi demonstrat ca nu e chiar sfarsitul lumii, si nici ceva de care trebuie sa fiu ingrozita. El Capitan vine la interventie, si apoi ne continuam plimbarea, ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. Drumul devine mai abrupt si mai bolovanos, dar deja ma simt mai bine in sa. Incet, dar sigur, ma tin dupa Rolf si incepe iar sa apara ranjetul ala tamp de squid fericit. Il aud pe El Capitan razand in casca si spunandu-mi ca merg pe Jolene la fel cum merg pe Bart, incet si hotarat, ca pe un tractor de jucarie. Mai cad o data cand uit sa iau o curba si-mi amintesc brusc prea tarziu, dar de data asta imi ridic singura motorul si ma pun in miscare repejor. Like a boss. Cativa kilometri si multe urcari mai tarziu, peisajul se deschide si deja incep sa chitai la fiecare curba dupa pauza de poze. Dar ne luam intr-un final la revedere de la drumurile de munte si ne intoarcem pe asfaltul nostru cel de toate zilele. Eu deja ma vad ca si ajunsa la cazare si sarbatorind inca o zi de mare succes, cand zeii motociclismului (si stradutele inguste, intortocheate si foarte, foarte abrupte ale Xanthi-ului vechi) gasesc cu cale sa intervina si sa-mi arda una peste bot. Incerc sa iau o stanga stransa si foarte hotarata in sus cu mai mult entuziasm decat imi permite viteza, asa ca o culc iar pe Jolene. Iar daca primele doua cazaturi au fost complet fara pagube (la mine sau la ea), asta e usor dureroasa. Pentru mine. Galeria de evacuare 1 – gugustiucul 0. Trec cele mai lungi cateva secunde din viata mea pana reusesc sa ma ridic de pe ea, timp in care interiorul coapsei mi se coace apetisant prin pantalon. Il las pe El Capitan s-o ridice pe tradatoare, iar eu intru in chioscul de langa si cer un Schweppes, perfect calma, ca si cum ar fi fost intentia mea de cand lumea sa ma imprastii in mijlocul satului. Il dau pe gat ca pe pietre incinse, ma urc din nou in sa si imi continuu drumul dupa El Capitan, cu coapsa pulsand dureros si moralul undeva sub nivelul marii. Aproape ca fusese o zi buna... Complet desumflata si cu increderea in mine franjuri, abordez crispat si temator curbe pe care cu o zi inainte as fi zburat cu incantare, si simt ca parca nu mai ajungem odata. Dar El Capitan ma stie mult prea bine, asa ca dupa cateva minute ma trage brusc pe dreapta, ma ia de-o aripa, si fara sa spuna un cuvant ma indreapta in directia unei mogaldete nedefinite in iarba. Un chiot si o lunga sesiune foto-video mai tarziu, ma urc din nou in sa mult mai vesela. Uneori e util sa ai inertia psihica a unui copil de 5 ani. Si asa ajungem in cele din urma la acea cazare de la capatul pamantului, fara alte incidente. And boy, did it deliver! Suntem intampinati cu bratele deschise, mai ceva ca fiii ratacitori, de Kostas, la randul lui motociclist batran, care nu rateaza ocazia sa ne arate XT-ul lui matusalemic, dar ingrijit cu batistuta. Noua ne aminteste instant si induiosator de Muttley, al nostru XT660X bombanitor care ne-a purtat pana-n Sicilia in prima noastra plimbare romantica pe doua roti, noi ii amintim lui Kostas de tineretile lui zbuciumate, se varsa o lacrima, se indoapa din partea casei doi gugustiuci amarati care deja se resemnasera la o cina de biscuiti, se admira un apus la o sticla de vin tot din partea casei (alcoolici? noi??), si noaptea cade peste doi calatori obositi si o basica de arsura mare cat pumnu’... Ziua 4: Xanthi – Kavala Azi ne continuam periplul prin offroad, dar cum, in ciuda numelui, si TET-ul mai are portiuni de asfalt, offroad-ul efectiv al zilei e relativ scurt, intrerupt, si nu foarte dificil, asa ca reusesc sa ma mentin pe doua si nu mai avem alte incidente. Incepem drumul in compania delicioasa a lui Kostas, cu sotia Vicky in spate, pe XT-ul antic, conducandu-ne pana in Xanthi, pe drumul pe care merg oamenii normali, nu cel direct si ridicol, ca „altii”. Ne intersectam scurt cu jungla provinciala greceasca, apoi alternam intre offroad simplut, asfalt decent, si pauze de mure, pana trecem de Kavala si ne cazam relativ devreme la un hotel generic pe plaja. Cu prima cina de fructe de mare la activ, ne parcam pe balconul hotelului cu sticla de vin reportata de ieri (gratie ofertei mai bune a lui Kostas) si admiram apusul deasupra... benzinariei de peste drum, cum balconul e pe partea evident gresita. Incepem sa cautam insula aia insorita, izolata, si utopica pe care sa ne petrecem vreo 3-4 zile de pauza la jumatea sejurul (planificat la doua saptamani de bananait incert), dar nu ajungem inca la nicio concluzie, asa ca rezervam deocamdata ceva mai la sud de Thessaloniki si ne bagam la somn. Ziua 5: Kavala – Thessaloniki Azi avem iarasi destul de mult offroad in plan, dar si o prognoza de ploi apocaliptice, asa ca ne rezervam cateva „portite” de revenit pe asfalt in caz de nevoie. Incepem cu o urcare si o coborare destul de prafuite si alunecoase, deasupra marii si apoi pana la buza ei... ...Continuam cu o bucata de asfalt de-a lungul coastei... ...Si apoi o luam brusc si pieptis in sus, pe un drum de tarana relativ nivelat, dar abrupt si cu petice mari si inselatoare de nisip afanat, intre praguri bolovanoase foarte solide. Ce mai, reteta succesului. Ma agat strans cu genunchii de Jolene ca de ultimul fir de iarba pe marginea prapastiei, ii dau hotarat gaz reechilibrandu-ma la limita de fiecare data cand imi fuge spatele, si reusesc sa urc cu bine pana pe un petic un pic mai plat, unde luam o pauza de evaluat situatia. Studiem harta, si drumul pare ca mai tine mult si bine tot asa, inca de cateva ori pe atat pana la urmatoarea posibila iesire pe asfalt, iar norii incep deja sa se arate urati la orizont. Ne multumim cu satisfactia ca am urcat pana aici macar pentru priveliste, intoarcem motoarele, mai stam cateva minute la poze, si o luam inapoi in jos. Cu nu mai mult de vreun km de offroad pana inapoi la asfalt, ma inec ca tiganul la mal si pe un damb de pamant pe care il coborasem fara probleme, la urcarea inapoi imi aluneca spatele pe margine si in sant, urmat prompt si de fata, si acolo raman. Nu imi moare motorul, nu scap agregatul, dar nici nu mai reusesc sa ies. Nici nu iesim bine din offroad, ca amenintarile se concretizeaza si incepe sa toarne hotarat si abundent. Mergem o vreme incet si (ne)sigur, pana gasim un colt unde sa ne refugiem ca doi sobolani murati ce ne aflam, ocazie cu care facem cunostinta cu fauna locala, la fel de murata ca si noi. Ploaia se potoleste intr-un final suficient cat sa ridicam din nou ancora, si mai oprim abia cand deja devine din nou uscat si cald, sa scapam de niste straturi si sa evacuam ceva balti clandestine. Ocolim aglomeratia urbana din Thessaloniki si ne cazam undeva mai la sud, tot pe plaja, si de data asta admiram apusul de pe partea corecta. Ne parcam pe balcon deasupra promenadei aglomerate si sclipicioase, cu restul de limoncello si cu harta in fata. Plimbare, plimbare, dar noi unde zacem? Dupa lupte seculare care au durat aproape doua pahare, ne gasim in sfarsit unicornul – o casuta pe faleza, cu o mana de bolovani privati in apa, intr-un satuc necunoscut pe nume Lefokastro. Drum lungut pana acolo, pe la vreo 300km (sa nu va aud, unii dintre noi inca au cerneala uda pe permis), dar pe asfalt, si relativ drept si plictisitor. Ne bagam la somn cu valurile marii in urechi si cu gandurile la paradisuri mediteraneene rupte de lume... Ziua 6 – 9: Lefokastro Conform asteptarilor, drumul de a doua zi e relativ nememorabil, dar are meritul de necontestat de a ne duce spre ceea ce se dovedeste a fi exact oaza la care speram, and then some. Suntem intampinati de Apostolia si Nicolas, care ne lasa practic casa pe maini, si ne dedam cu incantare (pentru urmatoarele trei zile jumate) traiului boem pe care-l vanam de aproape o saptamana prin pietre si praf. Plaja, bai in mare, taverne, si multe, multe pisici... <...Va urma...>

Multam, multam! @pepsi Mirrorless (ceea ce a ajutat, fiind mai mic si mai usor de protejat) si doua obiective, tinute toate doar in rucsac, peste un polar pufos, si rucsacul saltat un pic mai sus pe spate, cat sa nu se sprijine pe sa. Au rezistat ok, sa bat in lemn :). In mod miraculos, a rezistat si lentila pe care am scapat-o pe asfalt, fara niciun fel de protectie, cam de la inaltimea soldului. Mi-a stat inima-n loc :)).

Multumesc mult tuturor de aprecieri! Dap, rezervat cam cu juma de an inainte, am luat un pachet cu 4 nopti in camping (camerele se dadusera de mult), in Laxey. Loc amenajat de campare pe un teren de fotbal, cu o casuta langa, unde se serveau mesele (decente, mult curry :)) ), toalete comune, dar destul de curatele, si atmosfera super draguta, foarte joviala, cum te-ai astepta :). Multi veneau an de an. Cel mai devreme trebuie luat ferry-ul, noi cu alea cateva luni inainte am mai gasit doar cu sosire din Liverpool si plecare spre Dublin, si erau ultimele cateva locuri. Cand ajungi te duci la un registration point comun pentru toate locurile de cazare si iti iei pachetul cu toate biletele (aveam si ceva de transport local inclus), un mini radio unde se anuntau stiri despre curse, starea vremii, etc., si in rest te plimbi intre diverse puncte pe traseu. Foarte misto atmosfera si experienta, iar localnicii sunt fantastici, printre oamenii cei mai primitori cu turistii, pe care mi-a fost dat sa-i intalnesc. Pare pentru ei o chestie de mandrie nationala sa te simti cat mai bine si sa te bucuri cat poti de mult de experienta. Si ai ce vizita si prin zona, in afara curselor, zonele de coasta sunt foarte dragute.

Multam, multam! Probabil se poate, dar 1) nu cred ca e chiaaar atat de limitat, adica nici fara limitare nu cred ca trage mult mai tare, 2) n-as merge cu 70 pe o chestie care nu e proiectata sa mearga cu 70 si, mai important, nu are frane (ambele pe tambur, apropo) de mers cu 70, si 3) not really the point, daca as fi vrut sa merg cu 70, probabil ar fi trebuit sa-mi iau din start alt agregat Daca te referi la "acea" sfanta treime, fost si acolo (ca spectator, evident), poze AICI . Scuzati editarea de hipster, eram intr-o faza foto mai experimentala :)).

Saru'mana tuturor de aprecieri! Apoi, pe rand: Multu! Bestia s-a descurcat nesperat de bine. Nicio problema tehnica (nici macar o pana) pe parcursul intregii plimbari, cu singura exceptie (total de inteles, de altfel) ca in ultimele 2 zile pornea un pic lenes dimineata, pe motiv de filtru de aer complet imbacsit de praf. L-am schimbat cand am ajuns acasa si a fost ca nou. In rest, baiatu' e complet stock la "the business end" (motor, suspensii - toti cei 6cm :)), frane), si a mers snur, inclusiv pe urcare si coborare pe TF. Scazut pe la vreo 28 la ora in gaz maxim pe urcarile naspa, in rest 30-35 pe rampe mai ok, si la coborare il tinea frana de motor pe la 42-43. Trecut prin balti si parauri fara probleme atata timp cat treceam suficient de tare cat sa tin apa la distanta de airbox. Iar bolovanii... usurel copacel. O schimbare care a ajutat enorm, totusi, au fost cauciucurile. I-am pus o pereche de Maxxis M6024, care, fata de cele stock, merg brici si pe asfalt, dar mai ales in off. Se inclina mai bine, au aderenta mai buna, inclusiv pe ploaie... Ce mai, alta viata! Oricum, e destul de clar ca nu e vehiculul ideal pentru o tura de genul, dar de dus te duce mult mai departe si mai sus si mai retardat decat ai crede . Ca referinta, AICI mai sunt alte cateva aventuri ale barzaunelui. Sar'na si mult succes, astept cu mare interes "concurenta"! Cat despre gasit agregatul, dupa vreun an si ceva de cautari in van prin tara (ca deh, asa e cand ti se pune pata pe ceva anume), l-am adus din Italia (cu inegalabila familie Biris, evident), in... iarna 2019, cred. Plimbat tot sezonul 2020 (pe la vreo 2000km), si apoi tura anul asta. Muchas gracias, dar trebuie sa recunosc ca si El Capitan are contributiile lui artistice, pe langa "chilotat". Cat despre conitze puternice si independente... amu' nău spoilărz, da' mai am de scris un ride report pe sezonul asta .

Anu’ Domnului 2020, si doi gugustiuci se dau pe-o vaca pe TET Romania. Gugustiucul din spate se gandeste ca e un gugustiuc puternic si independent si cu nimic mai fraier decat gugustiucul din fata, asa ca incepe sa-i incolteasca in minte o idee creata cum ca ar putea sa se plimbe si singur prin tara, cu agregatul propriu. A, agregatul propriu e o pocnitoare de 50? Ei, si care-i graba? ...Famous last words... Dar s-o luam cu inceputul. Agregatul, mandru barzaune, pe cat de mic, pe-atat de dornic de aventura: Nu trece de 40 la ora decat in picaj, dar sunt cei mai dragalasi 40 de km pe care ii poti face intr-o ora. Raspunde la numele de Bart. Daca-l saluti de pe doua roti mai mari esti persoana lui preferata de pe lume. Gugustiucul, la fel de mandru, la fel de mic, la fel de dornic de aventura: Nu trece de 7 la ora nici in cea mai buna zi, si apoi isi da sufletul oricum. A match made in heaven. Reguli. Pentru ca radem, glumim, dar nu parasim incinta, toata distractia trebuie sa se desfasoare pe drumuri secundare (recte nu aglomerate si de viteze orbitoare), iar SPOT-ul e pornit constant, cu location tracking si date de contact de urgenta completate. Cum viata e complexa si are multe aspecte, ocazional a trebuit sa ies si in DN-uri pe portiuni scurte(ish), unde efectiv nu aveam alternativa din punctul A in punctul B. Nu a fost distractiv, dar gugustiucul traieste. Trusa de scule cu tot ce ar fi util la drum lung si m-as descurca (realist) sa folosesc singura, si ura si la gara! Planul! Undeva pe la 1000km in fix o saptamana la sfarsit de iulie, cu plecare direct de la una bucata sindrofie la Maneciu (pentru ca nicio poveste buna nu a inceput cu o salata, am I right?), luat vitejeste in sus, bananait o vreme prin tara gulasului, urcat si coborat iar niste munti pe unde s-o putea, si intors acasica, pe langa Bucuresti. Bene, poate nu-i chiar turul tarii, dar jur ca de la inaltimea asta asa se simte. Pai, si-am incalecat pe-o sa... Ziua 1: Maneciu – Sf. Gheorghe Trezita de la prima ora si plina de elanul specific omului care habar n-are in ce se baga, dar abia asteapta sa ajunga acolo, si eu si Bart ne infulecam repede fiecare mic dejunul campionilor (eu la hotel, el la pompa), si purcedem la drum. Distractia incepe destul de repede, cu o bariera peste barajul Maneciu (ciocu’ mic, sunt practic bicicleta, cat de rau pot sa se supere pe mine?), si apoi o urcare destul de voiniceasca prin pietre. Coafura rezista. Rezista in mod miraculos si cracii pantalonilor... Si cam asa se scurge prima zi, pietroi dupa pietroi, nor de praf dupa nor de praf, si senzatia din ce in ce mai insinuanta ca o sa-mi placa la nebunie plimbarea asta. Ajung la pensiunea din Sf. Gheorghe, il cazez pe Bart langa un Tracer tantos, imi suprim un horcait de ras la alaturarea dintre ei doi, dau jos doua kile de praf, ma fac prezentabila in societate, si ies ca o lady ce ma aflu la un gulas si-o plimbare prin parc. Nu-i un oras rau cu care sa-ti incepi periplul... Ziua 2: Sf. Gheorghe – Miercurea-Ciuc Dimineata il rup pe Bart de langa noul lui prieten mai inalt, mai rapid si mai motor, si ne continuam odiseea DJ-urilor, DC-urilor, si ulitelor patriei, in acelasi amuzant zig-zag. Distractia se termina totusi pe la jumatea traseului zilei, cand muntii nu-mi mai dau de ales, asa ca zig-zagul meu distractiv devine o linie dreapta pe un drum mic si neimportant, cunoscut amicilor ca DN12. Ma pregatesc sufleteste, bag coatele si genunchii la cutie, ma infig in acceleratie (nu ca ar conta), si incep cei 12km de fuga intre Micfalau si Baile Tusnad. Bart gafaie, masinile zboara pe langa, si eu ma simt ca un gandac intr-un mosh pit. Dar kilometrii trec, si ma vad cu bine la acea minunata stanga din Baile Tusnad, de unde pot iesi pe un forestier care merge paralel cu DN-ul, pe partea cealalta a Oltului. ... <Poza pe care n-am avut inspiratia sa o fac> ... Exceptand faptul ca forestierul meu incepe cu o panta retardata si foarte noroioasa, pe care nu cred ca o pot urca nici cu piciorul, d-apai cu nouaj’ de kile de fier propulsate de juma de cal putere. Imi ingan in minte un “reconfigurarea traseului” tafnos si ma intorc cu coada intre picioare la DN12. Jur ca pot sa aud asfaltul cum rade de mine. Nu stiu daca m-am obisnuit deja cu chestii de cateva ori mai mari zburand pe langa mine de cateva ori mai repede, sau sunt prea iritata de stanga imprejur ca sa ma mai impresioneze traficul, dar cert e ca trec instant si cei 10 km ramasi pana in Tusnad, unde imi iau la revedere de la DNeu. Pe bune de data asta. Sper. Poate. Drumul se linisteste, peisajul se aplatizeaza, si ajung la vreo 12km de Miercurea-Ciuc, la una dintre cele mai frumoase cazari pe care le cunosc in tara. Cu fix un an in urma, pe saua din spate, ajungeam pur intamplator, fara niciun plan si nicio cautare, la Kavalliera, o pensiune cu centru de echitatie aflata efectiv in camp, rupta de lume si de agitatie, care si-a luat locul meritoriu in lista noastra (a mea si a lui El Capitan, gugustiucul din fata) de refugii departe de lumea dezlantuita. Un an mai tarziu, stiind ca voi fi in zona, nici macar nu caut alta varianta de cazare. Iar pensiunea este aceeasi oaza pe care am gasit-o si atunci, gazda aceeasi Wonder Woman, si cainii aceeasi terapie cu blana. Ziua 3: Miercurea-Ciuc – Racos Daca ziua de ieri mi-a dat cu asfalt ceva mai mult decat as fi vrut, ei bine, azi am parte de offroad cat sa-mi iasa pe urechi. Dar nu chiar asa, de la inceput. Intai un pic de ceata molcoma de dimineata, doar asa, cat sa nu-mi para chiar atat de rau ca plec de aici. Gata cafeluta? Bun, pai amu sa trecem la treaba... Funsies! Si uite asa se mai termina o zi, mai adun vreun kil de praf si noroi, si ajung la cazare cu un mare ranjet tamp pe fata. Il parchez pe Bart ca o floare intre flori in curtea pensiunii... ...Si plec per pedes, intre doua ploi, sa vizionez complexul geologic si apoi cetatea. Inapoi spre cazare ma acompaniaza prietenos, vorba cantecului, ale satului mari fete fara ghete... Ziua 4: Racos – Albota Dupa rodeo-ul de ieri, drumul de azi e de-a dreptul banal. Lung, plat, asfaltat, si prin sate. Moartea pasiunii. II dau blana (loool... altii dau “blana” mai repede la pedale...) o buna parte din zi, oprind doar pentru esentiale. Nici macar n-am la ce sa scot aparatul din rucsac. Dar nu conteaza asta. De ce? Pentru ca ziua de azi nu e despre offroad sau viraje sau floricele. Ziua de azi este despre o foame. O foame launtrica si inexorabila, care poate fi stinsa cu un singur lucru, spre care marsaluiesc lacoma. That’s right, bitches, pastrav in fulgi à la Albota! Cu burta plina si cu o privire mai zen asupra existentei, ma plimb incet si regal pe “mosia” complexului, cu un aer satisfacut, de zici ca ar fi a mea. Ce face pastravul din oameni! Mai trec o data pe la Bart sa-i spun somnic pufos, arunc un ochi pe la stele, si bag cornu-n perna. Zi mare maine. Pam pam... Ziua 5: Albota – Transfagarasan – Curtea de Arges Pai se putea? Sa-l plimbe Mamita pe Bart atata amar de drum si sa nu-l duca si la TFeu? Ridic ancora de la Albota la sapte trecute fix, nici prea prea, nici foarte foarte, cat sa fie inca gol drumul, dar nu atat de gol incat sa trezesc vreun urs adormit, in intelepciunea lui, in mijlocul drumului, asteptandu-si biscuitii de dimineata. Incep urcarea cu ceva emotii, parca deja ma vedeam impingandu-l pe Bart la deal dupa metoda Flintstones, dar capat incredere vazand ca mititelul urca mai ceva ca un magarus dupa morcov. The little engine that could! Iar restul e poveste... Ajung la Vidraru, si cum e inca devreme, il indes pe Bart intr-un colt de parcare, ma agat de un porumb fiert, ma cocot turceste pe sa cu spatele la ghidon (surprinzator de comod cand ai bagaje pe toate partile), si ma simt ca un troll mic si invizibil rumegandu-mi porumbul si ranjind (unilateral) la stolurile de motoare mari si lucioase care defileaza dintr-o parte in alta. E inca devreme cand imi termin tacticos ultimul bob, si cum nu prea am chef de lungul si plictisitorul drum pe asfalt pana-n Curtea de Arges, trec prin celalalt tunel, tin drumul pietruit pana la cascada Calugarita, si apoi o iau pe si mai lungul, dar mai distractivul drum forestier spre Salatrucu, sa nu termine Bart excursia vietii lui fara sa fi bifat si oleaca de TET. Ma cazez undeva pe langa Curtea de Arges, dau jos inca un kil de jeg (al catalea?), ma fac din nou prezentabila in societate, si... nu mai ies nicaieri, ma rostogolesc in pat si adorm instant. Ziua 6 & 7: Curtea de Arges – Valea Doftanei – Home Sweet Home Ma trezesc si plec la drum cu o senzatie dulce-amaruie care-mi spune ca asta a fost distractia, acum merem acasa. A fost greu, a fost frumos, a fost retardat pe alocuri, a fost distractiv cam tot timpul, dar “a fost”. Incerc sa alung sentimentul si sa ma bucur de ultimele doua zile. Si n-au fost doua zile rele. Planul initial era sa ma cazez undeva pe langa Breaza, dar cine sunt eu sa refuz o oferta impromptu de adapostire si indopare materne, asa ca mai lungesc un pic drumul (o, nu... ma voi sacrifica...) si dau un ocol pana-n Valea Doftanei, unde zac o noapte ca-n puf, in mrejele ispititoare ale bucatariei moldovenesti, cu serpentinele de deasupra barajului Paltinu in rolul ciresei de pe tort. And then there were none... Si ajunseram acasa.

Hahaaa, chiar ma intrebam daca sunteti careva pe aici :D. Ei bine, nu ati fost singurii care au pierdut drumul in ziua aia :)). Multumim din nou tuturor de aprecieri, si chiar si de discutii aprinse

Multumim, multumim, sa fie, asemenea!

Oho, recolta buna! Multumim mult! Sa vedem pe cate din ele merge sa-l parazitez si eu

Saru'mana fain! Dap, Honda Zoomer, 50 cc. Numa' bun de balaurit agale de weekend.

Revin si cu filmul excursiei Iar ca bonus pentru cei carora le-au placut pozele (si ca propriul meu raspuns la discutia despre greutate ), vi-l prezint pe al meu barzaune personal pe nume Bart, impreuna cu toate cele 90 kg ale lui, si care ma plimba doar pe mine cand am chef sa nu fiu sac de cartofi. Enjoy!

Multam, multam tuturor! Dayum, give that man a cookie! Multam fain in primul rand, apoi da, ce nu e cadru din filmare cu GoPro e facut cu mirrorless FF si una din doua fixe (un 55mm f1.8 si un 25mm f2.0). Si da, bun bun si 25-ul (Batis), dar 55-ul (Sonnar) e ireal, de departe cea mai buna sticla pe care am pus vreodata mana, de multe ori simt ca n-o merit :)).

Ma bucur mult sa aud asta, cu atat mai mult cu cat si noi am fost la randul nostru inspirati de altcineva si pentru excursia aceea :D. Paying it forward, cum s-ar zice. Si multumim tuturor de aprecieri! Amu' sa continuam, zic. ... Ziua 6: Valea Doftanei – Culmea Baiului – Lacul Vidraru Spalati, uscati, indopati, si cu forte proaspete, purcedem in cea de-a doua sectiune (si saptamana) a plimbarii noastre. Inainte sa plecam decidem sa ne usuram bagajul (si jocul zilnic de Tetris cu gentile) pasand parintilor hamacele, sacii de dormit si prelata, pentru livrare acasa. Sa fim seriosi, a devenit destul de clar ca n-o sa campam prea curand. Apoi ii dam bice. Ziua de azi e una pe care am asteptat-o inca de la inceputul excursiei, cum (momentan) Transbaiul e drumul meu preferat din cate am vazut in tara, on sau offroad. Si evident, nu ma dezamageste nici de data asta. Dar cum in lumea noastra nu exista zi fara ceva “aventura”, ne vedem fortati de imprejurari sa facem un mic popas. Dam jos bagaje, echipament, si ne punem pe treaba, in timp ce mie imi flutura insistent prin minte un cantecel romantic cu un “sentiment de nedescris”... Dat jos, lipit, umflat, au mers cum au mers, dar cand vine vorba de tras cauciucul inapoi pe janta, distractia se transforma intr-un fel de lupta greco-romana in trei. Eu imi doresc pentru prima oara in viata sa fi avut niste kile in plus, don’ sofer plange dupa un MT21 caruia inca ii canta ode, iar cauciucul... ca orice cauciuc cvasi de strada, in mare joaca rolul muntelui care refuza sa vina la Mahomed. Dupa indelungi sfortari, contorsionari si rugaciuni adresate zeilor cauciucului, reusim in cele din urma sa repunem agregatul pe doua, si ne continuam drumul. Nu trec nici zece minute, ca facem inca o oprire, mult mai placuta de data asta, cand ne intalnim cu doi baieti pe EXC-uri, noi urcand, ei coborand, care se opresc sa ne studieze cu un amestec de admiratie si nedumerire. Schimbam o vorba, o impresie, imi trece prin gand un mic regret ca ne lipsesc si timpul, si circumstantele sa stam mai pe indelete la o bere, ne uram drumuri bune si frumoase, si ne vedem fiecare de traseu. Dupa experienta Culmii Baiului, restul zilei paleste in comparatie, si se scurge nememorabil pana ajungem la un Vidraru frumos, dar care ne creste iar tensiunea cu eterna sa aglomeratie de masini, selfie stick-uri, gratare, si parcari in drum. Trecem rapid pe partea neasfaltata a lacului si ne cazam la Cumpana, hotel vechi si de moda veche, plasat in crema locurilor de pus un hotel. Proaspat renovat (pe afara) si cu personal aproape la fel de politicos si primitor ca pana acum, camerele si interiorul ne lasa totusi un gust amar, cu mobilier vechi si imbacsit, probabil acelasi de la inceputuri, si o baie de bloc comunist inghetat in timp vreo 50 de ani. Locul, in schimb, arata incredibil, iar pe seara il las pe don’ sofer sa sforaie si ies sa socializez cu constelatiile. Ziua 7: Lacul Vidraru – Transcindrel – Obarsia Lotrului Daca ziua 2 a fost cea mai grea din toata excursia si cea mai scurta (ca distanta parcursa), ei bine, ziua 7 as zice ca a fost a doua cea mai grea, si de data asta printre cele mai lungi. Si de departe cea mai variata. Incepe relativ normal, cu urcari si coborari line pe forestier bine pietruit... ...Ne urca pe un drum abrupt si tehnic, dar bun, pentru o priveliste interesanta deasupra Oltului... ...Ne coboara si ne trece prin (inca) un rau, ca nu cumva sa ne obisnuim cu luxul de a avea picioarele uscate... ...Si apoi se termina (sau abia incepe) distractia, cand Jon ne loveste brusc cu o urcare retardata prin frunze moarte, pana-n varf de deal. Don’ sofer bombane in casca, eu savurez privelistea. Bajbaim ceva timp inainte si inapoi cautand drumul printre urmele abia vizibile de iarba tasata (vreo 2 ore), coboram pe un drum ce pare a fi vazut in ultimii 10 ani o caruta si 3 capre, apoi tot Jon ne da fatala cu o coborare psihopata pe rape abia practicabile, si printre tot felul de obstacole interesante. Probabil as fi filmat si pozat mai mult aici daca nu as fi petrecut mare parte a coborarii pe langa motor, ajutand la tras, sprijinit, ridicat, sau in fata, asumandu-mi rol de spotter. De asemenea, daca nu as sti mai bine, as putea sa jur ca nu de gravitatie, ci de ciuda tinea vaca noastra cu tot dinadinsul sa alunece fix de unde era mai greu de scos. Ajungem in cele din urma in Obarsia Lotrului, ne cazam, si la o bere si o cina copioasa se minuneaza don’ sofer cum in ciuda coborarii draconice de pe ultima portiune, azi n-a cazut deloc. Ii raspund sorbandu-mi angelic limonada ca doar n-a intalnit balta potrivita... Ziua 8: Obarsia Lotrului – Strategica – Campul lui Neag Daca pana in ziua de azi Transbaiul era drumul meu preferat din tara, azi recordul a fost depasit de un drum de care auzisem atatea, dar pe care nu-l vazusem cumva niciodata: Strategica. As vrea sa-i pot canta ode, dar cum nu ma pricep, m-am rezumat la a-l imortaliza asa cum am putut eu mai bine, stiind totusi ca National Geographic sa fi fost, si tot nu s-ar compara nicio poza cu senzatia incredibila de a fi acolo si a vedea totul pana peste mari si tari. La fel ca Transfagarasanul si Transalpina, Strategica pare sa fi depasit la randul ei cu renumele granitele tarii, dar vizitatorii straini pe care se intampla sa-i intalnim noi astazi sunt ceva mai interesanti decat cei uzuali pe omoloagele sale asfaltate. Nu intalnim R1200GS-uri lucioase si Africane noi, colorate, ci un camper truck post-apocaliptic cu “de toate”, cu numere nemtesti, pe ale carui urme apasate si inconfundabile vom merge pana aproape de coborarea in Voineasa. Pe scaunele din fata sta lejer o familie de trei, blonda si joviala, care ne face entuziasmata cu manuta trecand pe langa noi. Coborand apoi spre Voineasa, ajungem la cel de-al doilea “Here be dragons”, pe care de data asta il parcurgem fara mari probleme, repetand amuzati ceea ce a devenit motto-ul celei de-a doua saptamani de plimbare: “Ce bine ca e canicula!”. Drumul se continua frumos si linistit cu un baraj, niste nori doar suficient de negri cat sa dea bine in poza, si unele din cele mai frumoase chei pe care le-am vazut pana acum: Cheile Sohodolului. Ziua 9: Campul lui Neag – Valea Cernei – Orsova Obositi, fericiti, si in acelasi timp un pic tristi pornim in ultima zi de offroad, spre Cazanele Dunarii si punctul terminus al traseului nostru. Ca pentru un la revedere memorabil, TET ne incanta azi cu Valea Cernei, o portiune minunata si spectaculoasa, unde fiecare curba si fiecare “spartura” printre copaci ofera alte si alte privelisti parca si mai frumoase. Avem apoi o portiune destul de scurta prin sate, si un bis surprinzator si apoteotic peste o culme golasa si frumoasa, populata doar de turbine de vant, de pe care coboram, noi si bolovanii, direct in Orsova. Ajunsi in oras, ne lovim de primul caz din toata expeditia cand nu reusim sa gasim cazare. Ne aminteam cu drag de locul asta, dar uitand un aspect foarte important. Cele doua vizite anterioare aici au fost cu un 1 mai tot pe motor, atat de extrasezon aici, incat eram practic singuri, si un revelion in grup mare, ambele minunate. Ei bine, aparent in august Orsova e torida si cotropita de hoarde de turisti. Nu ca noi n-am fi tot turisti, dar mai nesociabili din fire, sa nu uitam ca suntem coborati din munte... Gasim intr-un final o ultima camera la un fel de roach motel, la restaurantul motelului nu mai gasim loc, asa ca ne plimbam la pas vreun km mai jos, unde gasim loc, dar suntem dati la o parte de la mesele cu priveliste, chipurile “toate rezervate”. Cina pescareasca este, totusi, foarte buna, si nu lasam gustul salciu (ca de Dunare) al Orsovei sa ne strice ultima seara. ... Iar cum o imagine face cat o mie de cuvinte, iar o filmare cat 30 de imagini pe secunda, va urma si montajul excursiei, inca putintica rabdare.

...Sau excursia lui “ce bine ca e canicula!” Salutare! Inspirati de niste baieti aventurosi de pe-aici si la fel de loviti anul asta cu plecarile pe-afara, am zis noi (adica El – imblanzitorul de vaci motorizate, si Eu – sacul de cartofi din spate), in vasta noastra intelepciune, ca nu suntem mai fraieri si ca hai sa le calcam pe urme lui Bursyllac & compania. Ce daca noi suntem doi pe-o vaca si nu avem prieteni? Ce daca tehnic vorbind nici nu avem vaca respectiva (inca)? Sure we can... Planul: vindem repejor Gixxeru’, ca ne-am facut damblaua de adrenalina la etatea noastra, si luam un 690 (KTM) sau 701 (H) cu care ne dam prin tarana pana ne plictisim. Ei bine, planul nostru in doua etape a picat spectaculos cand n-am dat nici Gixu’ la timp, si n-am gasit nici capra de luat. Planul 2.0: din fericire, exista niste baieti intreprinzatori care inchiriaza T7-uri nou-noute, tipla, numa’ bune de investigat ce crucea lu’ Satan a facut Yamaha in ultimii trei ani (spoiler alert: frecat menta). Ne luam micul pachiderm in primire, si ne punem pe studiat harta... Cum alte plecari nema in anul Domnului 2020, ne permitem sa ne lafaim in doua saptamani de plimbare, asa ca, din nou, in aceeasi vasta intelepciune, ne angajam sa facem tot traseul, cu plecare de pe la Maneciu, batut Orientalii pana-n Maramu’, intors pe asfalt pentru vreo doua zile pauza de ingrijire si indopare materna in Valea Doftanei, apoi Meridionalii pana-n Orsova, si intors din nou pe asfalt. In elanul nostru aventuros si visand la nopti romantice sub cerul instelat, ocupam jumate din bagaj cu hamace, saci de dormit, si prelata. Evident, elanul nostru aventuros uita ca suntem doua lepre care vor cerveza, pastrav si aer conditionat la sfarsitul zilei, asa ca le-am carat degeaba, dupa cum s-a dovedit. Si-am incalecat pe-o sa... Ziua 1: Maneciu – Miercurea-Ciuc Frumos, uscat, dragut, pff... Cine mai e ca noi, facem traseul asta fluierand. Incidental, ziua 1 va ramane in istoria calatoriei ca ultima zi in care am fost curati si prezentabili in societate. E abia prima noapte, avem toata excursia sa dormim la hamac, nu-i asa? Ne cazam in pat caldut si pufos la o pensiune-ferma in Cotormani (Kavalliera, recomandam cu insistenta), si ne imprastiem pe sectoare. El la somn, eu la alergat pufoseniile locale. Ziua 2: Miercurea-Ciuc – Miercurea-Ciuc + 30km Ne punem in miscare, servim mic-dejunul campionilor à la minimarket-ul satesc, si ziua incepe promitator. Gresim drumul, totusi, fapt de care ne dam seama muuuult prea tarziu, asa ca ziua noastra promitatoare se naste talent si moare speranta. Zece km mai tarziu... O ora, zero km, si cate-o hernie de disc mai tarziu... Lasam vaca infipta in namol, intindem prelata, si ne ghemuim sub ea ca doi sobolani murati ce ne aflam, impreuna cu toate catrafusele, asteptand mila zeilor meteorologici, si resemnati cu posibilitatea reala de a inaugura deja hamacele din noaptea asta, langa motorul infipt ferm in namol. Dupa vreo trei ore de motait si privit viata in mod zen, se opreste totusi ploaia si ne intoarcem la extras copitata din noroi. Nu reusim neam sa biruim namolul atat de gros si lipicios incat ne trage cizmele din picioare, asa ca trecem la planul B. Caram pietre de la paraul din vale (vreo 50m mai jos) pana pavam o fasie de juma’ de metru latime pe-o parte a motorului, il saltam pe ea ridicand si tragand cate un capat pe rand, apoi pavam si in fata pana la cel mai apropiat “mal” (toate astea dupa ce l-am rotit vreo 180 de grade, tot ridicand si tragand de roata fata, ca sa ajunga cu fata spre acel mal cel mai apropiat), si iesim glorios din mocirla, peste pietre, in uralele publicului (recte eu). Brusc incurajati de victoria in lupta cu vicisitudinile vietii, decidem sa-i tot dam inainte cat inca mai avem lumina, poate-poate ajungem macar undeva mai ferit unde sa intindem hamacele. Alti cativa km mai tarziu... Pe lumina deja pe duca si pe o ceata groasa, dam pana la urma intr-un drum (ceva mai) pietruit. Cum totul e relativ, noul drum ne pare autostrada fata de poteca de carute de pe care am iesit, chiar daca traverseaza repetat (si ocazional se suprapune cu) paraul, asa ca ne incumetam sa-l urmam pe intuneric pana la prima localitate (Ciobanis pentru cei curiosi, cu toate cele trei case ale lui). Ocazie cu care dam peste primii doi dintr-o lunga serie de localnici incredibil de de treaba cu care am avut placerea sa interactionam de-a lungul expeditiei. Primul, paznic de noapte la o exploatare forestiera, ne-a auzit trecand, s-a urcat in masina, si a venit dupa noi sa ne intrebe daca suntem ok si stim unde vrem sa ajungem, al doilea, satean, ne-a auzit oprind in fata casei (ajunseseram deja in sat) si a iesit la randul lui sa ne intrebe daca avem nevoie de ceva. Ambii ne-au spus ca ar fi o pensiune cativa km mai jos de sat. Nu ne facem prea mari iluzii, suntem totusi in mijlocul pustietatii, e deja vreo 11 seara, dar ii dam inainte, evident. Si uite asa se face ca ziua 2 (aproape 3) o incheiem la pastravaria Carunta, intr-o casuta de lemn, cu patru pereti si un acoperis, o BAIE!!!, si cel mai important, inca un pat caldut si pufos. Cel mai bun pat din lume, jur! Ziua 3: Ciobanis – Cheile Bicazului – Vatra Dornei Dupa ce ieri ne-a dat cu ploaie sa ne ajunga, azi zeii noroiului se milostivesc de noi si avem o zi uscata, calduta, si singurele portiuni mai complicate (dar complet realizabile) sunt niste urcari si coborari bolovanoase si abrupte. Atingem primul record de altitudine, 2013/1983m, in functie de care GPS alegem sa-l credem, imediat inainte sa coboram in Vatra Dornei. Tot astazi parcurgem si Cheile Bicazului, frumoase de felul lor, dar mult prea populate pentru sensibilitatile noastre de antisociali. Ne cazam in Vatra Dornei, noi si cele cateva kile de noroi uscat pe motor, pe bagaje, pe noi, unde primim priviri curioase, dar suntem intampinati cu aceeasi ospitalitate incantatoare care va deveni tema recurenta a excursiei. Vila Seva, take note, kids! Ziua 4: Vatra Dornei – Transrarau – Borsa Daca ziua 2 a fost ziua noroaielor, ei bine, ziua 4 a tinut mortis sa fie ziua noroaielor SI a portilor pentru vaci (reale sau figurative), care mai de care mai creative si mai pitoresti. Imi asum cu entuziasm rolul de gatekeeper si ne continuam drumul printre balti mai mici si mai mari. Si tot astazi, cu doar putin inainte sa ajungem la destinatia zilei, are loc si cea mai monumentala faza a excursiei, care nu e imortalizata in niciun fel, asa cum pare sa se intample mereu cu fazele monumentale. Scena: o balta ca oricare alta, marisoara, adancuta, nici prima, nici ultima a zilei. Personajele: Eu – o victima inocenta, El – un capitan de nava in cautarea visului intangibil de a termina macar o zi cu picioarele uscate, Soarta – materializata intr-o creanga sanatoasa pe marginea malului de pamant care abia ocolea balta. Eu: Sigur nu vrei sa ma dau jos? El: Ye of little faith... Creanga: <Exista si se tine tare pe pozitie> Inevitabilul se produce, creanga agata piciorul, piciorul ramane in urma, ghidonul e tras dupa picior, si cadem amandoi neceremonios, cu atelaj cu tot, in mijlocul baltii. Urmarea nu e greu de imaginat... Ridicat motorul din balta ca Venus din spuma marii, pescuit bagaje, uscat electronicele cu servetele, si ajuns intr-un final la cazare in Borsa. “Ne cam trebuie o baie buna, hai sa mai amanam dormitul la hamac”... Ca toate gazdele de pana acum si de dupa, doamna casei nu se arata deloc deranjata de starea deplorabila in care ne prezentam, ba chiar ne primeste cu bratele deschise, cu o indulgenta de martir si un pahar de palinca. Ziua 5: Borsa – Mara Ei bine, daca pana acum am avut probleme doar cand ne-am abatut de la traseu, azi pentru prima oara il bombanim cu toata sinceritatea pe Jon cu al lui drum de capre. Incepem clasic si familiar cu niste noroaie, ca doar ce naiba, ne-am obisnuit deja... ...Continuam pitoresc si pastoral cu un drum de carute care se metamorfozeaza pe nesimtite intr-o poteca abia vizibila... ...Ne distram apoi cu o rapa, asa, de variatie (care, dupa cum aflam ulterior, poate fi ocolita pe un drum paralel, ceva mai decent, care porneste de la vreo 100m mai sus)... ...Si incheiem apoteotic cu memorabilul, magnificul drum judetean 109U, care arata cam asa: O iau timid inainte, la pas, si constat rapid ca nici macar cu piciorul nu prea merge escaladata panta, cu vaca nici gand, nici pe, nici pe langa, nicicum. Cu un sentiment amar de infrangere, ne vedem nevoiti sa sarim primul “Here be dragons” si sa ocolim pe drum pietruit. Ajungem in Mara fara alte mari probleme, si suntem (din nou) primiti cu toata ospitalitatea la care am putea spera. ... Nu voi plictisi publicul cu urmatoarele trei zile, cum se reduc in mare la un maraton chinuitor pe asfalt pana in Valea Doftanei, mult spalat de echipament, motor, bagaje si protagonisti, oblojit varii vanatai, si indopat fara rusine cu placinte moldovenesti. Pentru cei suficient de rabdatori cu Pacala si Tandala cat sa ramana pe receptie, urmeaza partea a doua (Meridionalii), si apoi umila noastra tentativa de montaj video. La capitolul “impresii despre T7”, il voi lasa pe don’ sofer sa raspunda la orice intrebari tehnice, dar din ce am observat eu raportat la alte multiple agregate cu care ne-am mai preumblat in lung si-n lat, e mare, greu, dificil de manevrat pe trasee tehnice, nu atat de comod cat te-ai astepta de la asa o vaca, lenes cu demarajul, si in mare singurul avantaj real e farul (din Alexandria), care-i de-a dreptul apocaliptic, si caruia i-am cantat ode cand bantuiam pe la 11 seara prin padure. Pe scurt, ne-am descurcat cu el, dar clar n-a fost nici pe departe motorul ideal pentru asta, si nici macar nu pare justificat tot tam-tamul cu care a fost lansat. Cu toate astea, ne-a dus si ne-a intors, nu ne-a facut absolut nicio problema tehnica, si ne-a fost (si ne va fi) drag de el ca de toate motoarele cu care am avut vreodata o poveste de zis. Va urma...

Fyi, o sa apara si ciudatul de azi cu XRR, care acum doarme ca o valiza-n gara si n-are idee la cat trebuie sa se trezeasca.

Exista la un moment dat unul singur, saptamanal, cu plecare din Venetia, si facea 4 zile, dar din cate stiu a fost anulat. On topic: foarte tare expeditia, felicitari! Noi am fost cu transport in comun pe-acolo acum mai multi ani, dar am vrea in vreun an - doi sa refacem cu motorul, mai spre munti, cu plecare din Ouarzazate probabil. Hai cu Marrakech, astept sa revad medina aia dementa!

https://www.cpdcarnet.com/carnet-countries De garantie am mai auzit si prin alte tari, inclusiv Azerbaijan, unde am fost, dar acolo s-a dovedit ca ori era zvon, ori au renuntat intre timp la practica asta.

Daca 2200 de euro au fost cu totul (per cuplu, toate cheltuielile), respect, noi am fost mai panarame ). Am iesit pe la 2500 cu totul, 16 zile, dormit pe la hosteluri (dar in camera dubla, nu la comun). Ar trebui mentionat, totusi, ca vreo 10% din aia s-au dus pe jus d'orange pe unde ne opream, si cantitati ridicole de fructe. Spor la planificat, si asteptam poze si povesti! P.S. @drapeanu: foarte tari expeditiile (toate)!

Yay, asta inseamna ca mi-am mai recapatat din darul povestirii? Multam fain pentru citit, promit sa revin si cu altele mai "exciting", mai lungi, mai pe motor...

Doar post, dar ca sa-mi fac mana pentru un Lensbaby pe care-l am acasa si care asteapta cu mare nerabdare un body Sony E pe care sa-l pot monta, deci poveste lunga ) » Post actualizat in 10 Dec 2017 14:20 Edit: Adica sper ca la urmatoarea poveste sa fie pe bune, nu lipit deasupra

Inca sunt un picut cam absurde avand in vedere ca ambele dureaza cam 20-30min. Lanzarote - La Graciosa dus-intors a fost vreo 20E, iar Lanzarote - Fuerteventura tot dus-intors vad ca pentru pasageri e vreo 30E (desi la mine personal a fost inclus in excursie).

Nu recunosc nimic, jesui enosant! Garantez ca la pictat n-am talent, asa ca-s "what you see is what you get", cum s-ar zice . Dar saru'mana de compliment! Multumesc mult tuturor pentru aprecieri si pentru rabdarea de a urmari, in ciuda absentei factorului motociclistic

Saru'mana, saru'mana! ------------------------------------------------- Ultima zi in tarile calde. Astazi parasesc iar tabara de pe Lanzarote si sar pe a treia si ultima insula din program, Fuerteventura. Cum nu mai am Gicuta (si n-as fi avut voie oricum sa parasesc insula cu el), impulsurile masochiste de dat la pedale mi le-am epuizat ieri, iar cu inlantuit de autobuze nu am timp intr-o zi sa vad tot ce m-ar interesa, am decis ca nu am de ales decat sa-mi vand o bucata de suflet tu za darc said si sa comit o fapta impotriva religiei mele si de o gravitate rara… sa-mi iau o excursie cu autocarul. Si apoi nu vom mai vorbi despre asta niciodata. Asta e. Ma prezant la 8 fix la locul de intalnire si ma asez sa-mi servesc tacticos jus d’orange-ul de dimineata la terasa de langa, pana apare turma de oi. Care turma de oi intarzie, asa ca am timp sa-l savurez si pe al doilea, la fel de tacticos. Apare intr-un final si autocarul, din el coboara o tanti amazoana foarte hotarata, ii prezint scolareste los papeles si ne punem in miscare. Ginesc un loc bun langa geamul care pare cel mai curat, si in drum spre el observ doua lucruri imbucuratoare. Unu: nu e niciun kinder in septelul de azi, ceea ce e intotdeauna un mare plus (cel putin nu inca, dar n-a fost nici printre cei cativa pe care i-am mai cules dupa), si doi: una din partile bune atunci cand calatoresti solo e ca aproape nimeni nu mai face asta, asa ca am beneficiat de doua locuri pe care sa ma lafai cu bagaj si jucarele foto. Inca e devreme, iar drumul spre capatul sudic al insulei nu e chiar atat de palpitant, asa ca mai motai cate-un pic pana ajungem la ferry. In Playa Blanca ne imbarcam si imi gasesc repejor un colt de unde sa prind cate o poza - doua fara sa fiu prea invadata de selfie-uri cu valurile. Si in sfarsit incepe plimbarea in sine, cand ne vedem ajunsi pe Fuerteventura, in portul din Corralejo. Cred ca o sa-mi placa insula asta. Inca de cum iesim din oras, peisajul se arata, daca nu la fel de arid si extraterestru ca pe Lanzarote, parca mai spectaculos, totusi. Imi aduc aminte de Gicuta si visez la cat mi-ar fi placut sa ma dau cu el pe drumul asta. Apoi imi aduc aminte de Jinks, 990-ul, si imi scapa un miorlait patetic… Asta e, las’ ca vine primavara. Intre timp, don’soara amazoana se prezinta volubil si prietenos cu un nume distinct slavon (pe care in mod ciudat nu mi-l amintesc nici sa ma pici cu ceara, asa ca ii voi spune Ludmila), eu ma intreb fugitiv ce origini are, si incepe sa ne povesteasca despre Fuerteventura, istorie, vulcani… pe mine ma fura in continuare peisajul, asa ca nu percutez mare lucru. Prima oprire, nu dintre cele care ma interesau in mod deosebit, e la o ferma de Aloe Vera. Ni se face o prezentare scurta si extrem de turistica a procesului de extractie, etc., apoi suntem invitati in magazinul fermei, unde lumea purcede la a goli rafturile. Imi amintesc rapid ca sunt pe modul nomad cu mainile in buzunare, asa ca sar magazinul, fac vreo doua - trei poze neinteresante cu plantutele de Aloe, si ma urc inapoi in autocar, prima. Ludmila profita de ocazie si intra cu mine in vorba, vizibil foarte incantata de singura persoana din partea ei de lume din tot autocarul - imi spune ca e cehoaica, stabilita in Canare de vreo 20 de ani. Apuc sa vorbesc cu ea cel putin 10-15 minute pana apar si ceilalti, timp in care imi povesteste cu drag despre vizitele ei in Romania, iar eu ii povestesc cu amuzament de vizita mea cu El Capitan si inca doi prieteni in Praga, acum… mult prea multi ani… cand ne-am facut toti pulbere cu bere de 12%, absint, si Bailey’s (dupa caz) si am iesit la plimbare pe strada in pijama. Dar asta-i o poveste pentru alta zi. Se intoarce si restul populatiei si mergem mai departe. Urmatoarea oprire e una care nici ea nu-mi spusese mare lucru pe hartie, dar care in realitate m-a facut sa chitai ca un copil mic in dimineata de Craciun. Pufosenii!!! Finca Pepe ( looooool ) se prezinta ca o ferma de capre (si branzeturi inevitabile), dar, dupa cum descopar, pare construita mai curand ca un mare petting zoo, cu multiple feluri de animalute, care mai de care mai invatate sa fie scarpinate si alintate. Din nou sar magazinul unde se inghesuie tot autocarul, si iau la rand tarcurile si smotocesc tot ce prind. Imi trece fugitiv prin minte cum daca as fi fost acum cu El Capitan, ar fi alergat o vreme dupa mine cu sticla de sanitizer, pe urma m-ar fi tinut bine de-o aripa sa nu scap iar prin tarcuri, si ar fi sfarsit exasperat prin a ma lega de un copac. Dar El Capitan nu e aici… Arunc totusi un ochi si inauntru, in caz ca arata ceva interesant, ceea ce… bene, sa zicem… ...mai scarpin o capra, doua, sapte si un purcelus, si o iau cu mare tristete in suflet inapoi spre autocar. Oare m-ar lasa in avion cu un baby mini billy goat cat un chihuahua, daca declar ca e animalul meu terapeutic? Hmm… Hmmmm… Decid intr-un final (cu greu) sa las capritele in pace, vine si restul lumii, si ne punem iar in miscare. Betancuria (pff… <snort>... lol… ), denumita dupa fondatorul Jean de Béthencourt, e fosta capitala a Regatului Canarelor, apoi capitala a insulei Fuerteventura, iar acum doar un orasel minuscul si foarte pitoresc, pe care nu-l rateaza niciun tur pe insula. Din fericire, ne nimerim a fi singurul autocar oprit langa centrul microscopic format din trei stradute impletite in jurul unei biserici in deja uzualul alb sclipitor de Canare. Tanti de la butoane ne spune trei cuvinte despre orasel, apoi ne trimite sa exploram singuri, iar ea se parcheaza langa Juanito (serios!), trubadurul local. Cumva reusesc sa gasesc si aici ceva pufos de scarpinat, dar privirea pe care mi-o arunca nu pare la fel de prietenoasa ca a copitatelor. Dar coopereaza pana la urma. Yay! Si mai multi purici. Plecam si din Betancuria, si ajungem la partea (cred eu) cea mai spectaculoasa, incepand sa urcam de-a lungul zonei muntoase din centrul insulei. Si cum se pare ca am uneori talentul de a ma impiedica fara sa vreau de situatii fericite, Ludmila isi aminteste prompt de noua ei prietena de fost bloc sovietic si ma invita in fata, pe locul pliabil al ghidului, acela practic lipit de parbrizul panoramic prin care vezi tot universul. “To take better photos”. Good Karma, I haz it! Asa ca incerc sa n-o dezamagesc. Oprim la un punct de belvedere, unde facem cunostinta cu niste alte (un fel de) pufosenii de-ale locului, care par sa mai aiba totusi un pic (nu mult) pana sa se lase si scarpinate. Dar deocamdata par sa le placa autocarele si bipezii aceia care se revarsa din ele si le hranesc cu mare entuziasm (dar mai ales cu paine). Intre timp, nu pot sa nu ma arat usor derutata de semnele foarte proeminente interzicand hranirea unor zise veverite. Care veverite? Ma uit pe toate partile, nu vad nici picior de veverita. Ma intreb daca nu cumva le-or fi mancat ciorile in timpul unei secete prelungite de autocare, dar asta va ramane o dilema pentru alta data. Mai fac o poza cu miradorul… ...apoi cateva probleme tehnice mai tarziu… ...oprim la un pranz, pe banda rulanta, si total insipid, inodor si incolor. Nu gasesc ca ar merita imortalizat. Cu burtile (nu chiar) pline, ne indreptam spre ultimul obiectiv, altul pe care il asteptam cu nerabdare, dunele de nisip de langa Corralejo. Ludmila ne informeaza ca avem 15 minute pana trebuie sa plecam spre ferry, asa ca ma pozitionez in bloc start, gata sa fug la escaladat dune imediat ce oprim. Dune (micute, dar dune) pe stanga… Plaja complet normala si plictisitoare pe dreapta… Jumate de incercare pentru a ghici in care parte s-a dus tot restul autocarului. Oameni ciudati. Meh, macar nu mi se plimba mie prin cadru. Ajung in varful cam singurei dune mai inaltute si suficient de apropiate incat sa ajung in varf si inapoi in timp rezonabil, si decid ca vreau totusi oameni in cadru. Mai ales daca se plimba fara nicio grija pe lume si lovesc o minge de golf de pe-o duna pe alta, fara vreun alt scop precis decat simplul amuzament personal. Cred ca am decis ce vreau sa fac pe la 60 de ani. Le fac cu manuta, imi raspund cu crosa (sper ca nu in semn ca ma alearga daca le mai fac poze), mai admir un pic intinderea matasoasa, si o iau inot prin nisip inapoi spre autocar, oprindu-ma din cand in cand sa mai pozez cate una - alta. Lumea deja plictisita de plaja (dar in continuare total neinteresata de partea cealalta a drumului) e toata pe pozitii pentru intoarcerea acasa. Suntem la doi pasi de port, asa ca ajungem imediat inapoi pe ferry, apoi dupa inca vreo ora de plimbat pe la toate hotelurile de pe drum, ajung si eu inapoi in Arrecife. Ludmila isi ia la revedere cu multiple imbratisari si promisiuni sa mai vina in Romania. Iau calea deja binecunoscuta a portului si aleg o terasa unde sa servesc ultima cina din insule. La última cerveza, por favor! Inapoi la cazare, il caut pe Angel si-i multumesc pentru ospitalitate, apoi mai stam vreo juma de ora la taclale despre vazute si nevazute zilele astea pe cele trei insule. Eu no habla, iar el no spichingliş, dar in jumatea mea de franceza, jumatea lui de franceza, si ceva limbaj al semnelor, am reusit sa ne intelegem surprinzator de bine zilele astea. Imi face cadou o oglinjoara decorativa din mai multe pe care spune ca le-a adus din Maroc special pentru oaspeti, fapt care duce la inca vreo juma de ora de schimb de impresii, cand ii spun ca am fost si eu si ii enumar pe unde. Apoi imi ureaza plimbari placute in continuare si ne retragem fiecare in camera lui. * * * Dimineata devreme, inca intuneric. Orbecai prin camera adunandu-mi restul de bagaj (nu ca ar fi atat de multe de adunat) si plec spre aeroport. Desi cu o cheie minuscula de 11 s-a decis ca as putea deturna un avion, cu o piatra vulcanica de marimea pumnului se pare ca nu pot, asa ca nu-mi zice nimeni nimic. Cinci ore si un somn chinuit pe o masuta rabatabila mai tarziu, ajung inapoi in Bergamo. Apoi cobor din tren in Milano, unde din cele 11 minute cat aveam sa prind conexiunea spre Bolonia, imi raman 3, dupa intarzierea trenului. Inca o scapare a laturii mele organizatoare, care atunci cand a luat biletele astea, cumva s-a gandit numai la conexiunile similare decurse snur prin Germania si Austria, si nu la faptul ca Italia nu e nici Germania, nici Austria, ca sa parafrazam pe cineva. Dar prind totusi si al doilea tren, si la 9 jumate seara sunt in Bolonia, unde ajung deja atat de rupta de somn incat nici nu ma gandesc sa fac vreun pas spre centru, si ma duc intins la hostelul de langa gara, imi iau rezervarea in primire, si cad lata. * * * Cinci dimineata. Plec la fel de intins inapoi la gara, sa prind trenul spre Rimini. De ce Rimini? Poveste mai lunga. Planul initial era ca din Bergamo sa zbor direct inapoi acasa. Plan care s-a schimbat cand s-a nimerit ca zborul Bergamo - Bucuresti din ziua aceea sa fie printre cele (mai multe) anulate de Ryan in perioada respectiva. Asa ca, din variantele de compensatie oferite, am ales sa-mi iau banii inapoi pentru zborul anulat, iar voucherul (surprinzator de consistent) de “nu ne dati in judecata” dat tuturor celor afectati, sa-l folosesc pentru un zbor cu doua zile mai tarziu, din Bolonia, care mi-a permis sa vad si Florenta (care era de ceva timp pe bucket list) si San Marino (hei, o tara in plus e o tara in plus). Asa ca acum ma indreptam in ritm alert (ma rog, cam cat de alert poate fi ritmul cailor ferate italiene) spre Rimini, de unde urma sa iau autobuzul spre tara microscopica. Badabing badaboom, sunt in San Marino! Ii trimit lui El Capitan mesaj cu “43!!!” (de tari), si nici nu-i nevoie sa-mi raspunda ca sa-l vad in minte dandu-si ochii peste cap si mormaind un “cocalar pitic” in barba. Yes, I am! San Marino ma intampina rece, pustiu (traiasca orele inumane!), si pierdut undeva intr-o ceata densa si (zic eu) fotogenica. Iau la rand cele doua turnuri vizitabile si incerc sa le imortalizez repede, pana nu se disipeaza ceata de episod din Scooby Doo, sau apar turistii. Desi imi rezervasem doua ore jumate sa vizitez cetatea, intr-o ora n-am ce face, asa ca o iau inapoi la vale spre autobuz, pozand pe drum cate o straduta interesanta… ...vreo dragalasenie locala… ... sau vreo gheata perfecta pe care imi vine sa miorlai ca n-am timp si patine s-o stric… Inapoi in Rimini, ma asez la o briosa si un jus d’orange daca tot am ajuns mai devreme, apoi iau urmatorul tren, spre Florenta. Tot cu conexiune, dar de data asta fara emotii prea mari, ajung in Florenta, pe dupa-masa. Iar Florenta arata exact asa cum ma astept. Incredibil de frumoasa, dar extrem de turistica, pana si acum, in extrasezon, la 3-4 grade. Hmmm… Oare de ce simt un impuls irezistibil sa ma catar in varf, sa killaresc scurt vreo doi paznici cu loialul meu double blade, sa rostesc un one-liner amuzant pe accent de “It’s a-me, Mario”, si apoi sa plonjez pe sunet de soim, intr-o gramada de fan de la baza? Tare ciudat… Imi las in urma variile flashback-uri dubioase, si continuu sa ma plimb cateva ore dintr-un capat in altul si inapoi, pe toate stradutele orasului vechi. Sunt rupta de picioare, dar parca tot nu-mi vine sa ma opresc undeva, sau sa ma duc la cazare. Daca dupa straduta asta e una si mai frumoasa? Ma impiedic la un moment dat de targul de Craciun aparent deja instalat, si nu ma pot abtine sa nu rad de o figura de piatra, aspra si dezaprobatoare, privind la un stand de bomboane si jeleuri. Dar trebuie sa ma retrag la un moment dat, asa ca aleg un restaurant dragut si trag de (ce altceva?) o pizza cu de toate. Apoi cazare si schlafen. * * * Si a venit si ultima zi… Nu au fost chiar atat de multe, dar cumva simt ca sunt plecata de vreo luna. Imi strang (pentru ultima data) bagajul si plec agale spre gara, sa prind trenul inapoi spre Bolonia. Am timp destul, asa ca mai dau un ocol pe la Ponte Vecchio, sa-l vad si pe lumina. Fata de nebunia maxima de aseara, acum parca e alt pod, cu toate magazinele lucioase inchise cu obloane masive de lemn si otel, si doar cativa oameni, mai matinali, iesiti la plimbare. Parasesc cu regret centrul si iau intr-un final directia garii, dar ma opresc la un moment dat pe drum sa plang putin... Ma opresc in loc cu (ceea ce imi imaginez ca era) fata cu care privesti un catelus ranit, si ma gandesc o secunda sa incerc s-o ridic, dar, o data, nu stiu daca reusesc fara sa sufere mai rau, si pe urma, daca apare intamplator proprietarul fix atunci, probabil crede ori ca eu i-am dat-o jos, ori ca incerc sa i-o fur. Asa ca mai oftez un pic langa ea, si apoi imi vad de drum, cu speranta ca n-a patit mare lucru. Ajung la gara, ma urc in tren, ma urc in avion… Si iata-ma acasa...

Nikon D5200 cu Nikkor 16-80mm f2.8-4 si un filtru de polarizare pentru cele de zi, iar cele din mers extrase de pe filmare cu GoPro (Hero 4), apoi toate trecute prin Snapseed Multumesc publicului! :"> Sunt un pic in urma cu triatul pozelor pentru ultimul episod, asa ca mai intarzie un pic, mi scusi.

N-am avut eu curajul asta chiar de bunavoie, planul initial era sa-mi iau unul de 50, dar cu vreo 2-3 saptamani inainte, cand am vrut sa-mi fac efectiv rezervarea, am fost informata ca nu mai exista de 50 de inchiriat nicaieri pe insula, asa ca aia a fost . Multam, multam tuturor de aprecieri! Pai sa continuam, zic. ------------------------------------------ Dimineata deja? Draci, parca abia am esuat pe pat acum 5 minute. Trag de mine, ma imbrac, imi strang bagajul, de undeva din partea cealalta a casei se aude Angel intonand serenade in dus. Tre’ sa-mi amintesc sa-i dau steluta la rating pentru guest entertainment. Afara, peste drum, Gicuta ma asteapta la locul lui, bine mersi. El si cele douaj’ de labute de pisica de pe sa. Incep sa empatizez cu El Capitan in vendetta lui eterna impotriva clanurilor de mate tomberoneze. In fine, il curat gigea, il pun si pe Gogu Gipiesu’ inapoi la locul lui, imi fac lungul ritual de impachetare, si plina de elan matinal, plec cu cricul lasat… Simtindu-ma mandra in compania selecta a oamenilor pentru care motoarele (alea adevarate) sunt facute sa nu mai permita asta, mai bag o fisa si ma indrept cu parait vesel spre cea mai apropiata benzinarie. Avem drum lung azi, si Gicuta pare mai setos decat m-as fi asteptat. Misiune indeplinita, ma scotocesc de cei doi euro pe rezervor plin, si ii dau bice fredonandu-mi in casca “...on a steel horse I ride…”, cu o usoara iritare ca “burro” are prea multe silabe si imi strica feng shui-ul muzical. Dau vina pe Angel. Prima oprire - muzeul Cesar Manrique, care Senor Manrique pare a fi pentru Lanzarote ceea ce e Gaudi pentru Barcelona, mai exact un izvor nesecat de moduri de a vinde bibiluri turistilor. Dar divagam. Excesul meu de zel in a evita ora matinala de varf in capitala insulei (cunoscuta si ca 10 seara intr-o miercuri in Sinaia) se traduce direct prin faptul ca ajung in parcarea muzeului cam cu o ora inainte de deschidere, asa ca imi fac de lucru cum pot. Pur intamplator si fara nicio intentie ascunsa piti-narcisista, se pare ca pot sa-mi fac de lucru facandu-mi un selfie cu Gicuta. Pur intamplator. Si inca una cu asta micu’ dragalas foc, manca-l-ar coana Veta. O data incheiata sedinta foto cu agregatu’, dar neaflandu-ma cu mult mai aproape de ora de deschidere, mai pozez o plantuta, mai o manifestare a spiritului creativ turistic, ce prind… Se face intr-un final ora cu pricina si apare agale o tanti care deschide portile cam cu acelasi entuziasm si spirit primitor cu care ar deschide un oficiu postal in Drumul Taberei, in ziua de pensii. Inca am incredere in latura mea organizatoare, care-si face temele cu luni de zile inainte de plimbari si stie exact ce stelute sa puna pe harta si ce sa trateze cu indiferenta, asa ca intru inca plina de optimism. Nu trece mult pana ma loveste realitatea cruda a faptului ca am asteptat o ora si am dat 8 euro ca sa vad o “casa memoriala X”, oricat de creativa si fistichie ar fi ea. Eu si latura mea organizatoare trebuie sa avem o discutie… In fine, macar gradina arata dragut. Ma intorc in pas vioi in parcare, ma echipez, si plec cu scart si norisor apocaliptic de praf spre urmatoarea oprire, in capatul celalalt al insulei. Ma rog… cam cat de apocaliptic poate fi norisorul de praf al unui Gicuta. Apoi trag pe dreapta 50m mai incolo si il momesc pe Gogu sa ma bage pe ruta scenica, stie el, aia cu vreo douaj’ de km mai lunga. Mult mai bine! Si ajung in El Golfo, un sat fost pescaresc, actual turistic, in mijlocul a vreo trei feluri de stancaraie vulcanica interesanta. Am o senzatie distincta de déjà vu cand amuz inca o parcare dand multiple ture in cerc, de data asta cautand un petic cat de cat plat si batatorit unde sa-l las pe Gicuta fara sa-l gasesc la orizontala (panarama…) la intoarcere. Imi ia ceva, dar ii gasesc pana la urma un coltisor si plec sa explorez. Ma departez repejor de cele aproximativ 500 de restaurante, terase si magazine de suveniruri de ipsos, si peisajul incepe sa fie mai pe gustul meu. Coasta pare sa se continue si mai interesant in zare, dar nu prea ma atrage sa o iau per pedes, asa ca-mi recuperez agregatul si mai merg inca vreo doua minute in lungul tarmului. Pare o decizie buna… Iar Gicuta ma asteapta aici pe terra ceva-mai-ferma. Nu fara ceva regrete, las El Golfo in urma, si ma indrept spre destinatia principala a insulei, fala Canarelor mai sarace in yachturi si bauturi cu umbrelute roz neon, parcul vulcanic Timanfaya. In mod normal, latura mea organizatoare (cand nu o da in bara cu stelute nemeritate pe harta), ar fi pus aceasta oprire dimineata, la prima ora, eventual dupa de ar fi studiat diagrame astronomice, meteorologice si multe alte logice, si stabilit conditiile perfecte pentru un rasarit de carti postale. Din pacate pentru inclinatiile mele artistice, orarul spaniol nu cunoaste ore mai mici de 10 dimineata, ca sa nu mai zic ca Paul, the Gicuta master, in toata plasticitatea lui roscata, mi-a exemplificat cat se poate de detaliat toate felurile in care o sa-mi creasca tensiunea din cauza celor 40 de autocare cu turisti prezente la fata locului daca imi fac aparitia inainte de ora 3 dupa-masa. Il cred pe cuvant, avand in vedere ca la ora 4 nu erau decat vreo 20. Pe de alta parte, parcarea neincapatoare (ai fi zis) misuna de parcagii inarmati cu walkie talkie si gesticuland indicatii mai ceva ca pe-o pista de aterizare. Primul ma preia de la distanta si ma paseaza din parcagiu in parcagiu pana la spatiul destinat special scuterelor. Atat de eficient e procesul, ca nici nu-mi dau seama bine cum exact ma trezesc pe un loc perfect plat, in linie cu alte doua scutere, si cum am navigat pana acolo pe o panta “dragalasa” printre autocare si strecurandu-ma milimetric intre un SUV si un perete de stanca. As fi mandra de realizarea mea daca n-as fi sigura ca nu mi-ar mai iesi a doua oara, in conditiile in care n-as mai fi prea concentrata la indicatii ca sa-mi fac griji cum manevrez. In fine, il las pe Gicuta in compania celorlalte doua specimene, si prind urmatorul autobuz pe traseul vizitabil. Aparent, exceptand cazul in care scrie pe tine National Geographic, nu poti vizita parcul pe cont propriu, ci doar plimbat cu autobuzul pe o ruta prestabilita. Dezamagitor, dar vazand turistii revarsandu-se in parcare cata frunza, cata iarba, imi imaginez ca altfel n-ar dura mult pana nu prea ai mai avea ce vizita. Si cam ai ce vizita… Ma bate gandul sa mai iau inca o data autobuzul ca sa pot admira privelistea si pe partea cealalta, dar realizez ca mi-am facut norma pe ziua de azi de copii hiperactivi, rusoaice in tricouri cu paiete, si japonezi cu telephoto-uri intinse peste doua scaune (si cele doua capatani asociate). Ma strecor din multime inapoi spre parcare, exact la timp sa vad un padre de familia bagat in sperieti de un “sughit” vulcanic. As fi putut sa jur ca a mai scos doua - trei pufaituri scurte in urma individului, amintind suspect de un ras infundat. Baiat de viata vulcanul asta, imi place de el. Ma intorc la Gicuta, care, sufletul petrecerii ca intotdeauna, mai adunase inca vreo trei scutere in jurul lui. Ma lupt un pic cu el sa-l extrag din mijlocul companiei, si o luam inapoi la vale. E deja destul de tarziu si stiu ca in curand trebuie sa duc magarusul inapoi acasa. Dar aman cat pot inevitabilul si negociez iar cu GPS-ul pentru ruta lunga. Nu mai filmez, nu mai opresc pentru poze, nu-i mai dau tare. Doar ma plimb incet si lenes, bucurandu-ma de fiecare minut, fiecare mormait zumzaitor, si fiecare adiere in plete. Dar ajung pana la urma inapoi la Paul… Ma intampina cu gura pana la urechi si cu o fata de “Ti-am zis eu?”. Pare ca m-ar intreba cum a fost si daca mi-a placut, dar ma vede cum parca nu prea-mi vine sa ma dezlipesc de ghidon, imi aduce patentul sa-mi dau jos suportul de telefon, si ma lasa sa-mi adun lucrurile in liniste. Si jur ca nu mi-a luat niciodata atat de mult sa desfac doua suruburi... Apoi mi-am luat la revedere de la Gicuta. Ajung inapoi in Arrecife si ma parchez iar la o cina in port, cerveza, etc. Mai comand o bere si stau pana tarziu uitandu-ma prin poze, filmari, si amintindu-mi cu repros cum, desi n-as fi recunoscut asta nici fata de mine insami, pe undeva abia asteptam sa treaca cele doua zile, sa vad scuterul dus inapoi si pe mine cu mainile, picioarele si capatana intregi. Acum mi-e deja dor de Gicuta! * * * Dar e o noua zi, sunt inca aici, si mai sunt multe de vazut. Planul pentru azi: autobuz la prima ora pana in varful nordic al insulei, de acolo ferry pana pe La Graciosa, inchiriat bicicleta, si pedalat toata ziua prin desert. Plan bun, nu? Zis si facut. Partea cu “la prima ora” nu prea imi suradea mie, dar latura mea organizatoare (that bitch!) stie ca-s usor de mituit. Arata-mi niste nori colorati si imi trece. Cum nu mai am Gicuta-n sus, Gicuta-n jos pe care sa-mi concentrez atentiile fotografice, ma intorc la companionul meu initial, canarul din Canare. Nu-i la fel de dragut, totusi. Vreo ora si cateva atipeli mai tarziu, ajung in Orzola, punctul de plecare al ferry-ului spre insula, unde mi se aminteste pentru a nenumarata oara ca atunci cand esti o persoana profund antisociala (ca mine) ajuta sa fii si unul din acei ciudati (ca mine) care n-au nicio problema cu a se trezi la ore inumane pentru o cauza nobila. Eu si inca trei gugustiuci pe tot ferry-ul. QED. Ma asez comod (foarte comod) si astept sa inceapa distractia. Iar distractia nu se lasa asteptata prea mult. Si Graciosa se infatiseaza exact asa cum citisem si vazusem… Niciun cm patrat de asfalt, si cateva case perfect paralelipipedice, albe, aruncate pe nisip in mijlocul unui desert, in mijlocul unui ocean. OK, nu chiar in mijlocul unui ocean, la marginea unui ocean, langa un alt desert, ceva mai ostil. Inca entuziasmata de pitorescul locului, imi fac o scurta aprovizionare cu cronturi si multa apa de la un minimarket satesc invadat de o duna de nisip, si ma duc sa-mi fac rost de o bicicleta. Mi se inmaneaza neceremonios una rosie, cu cauciucuri satisfacator (speram eu) de late, si care parea sa fi vazut multe la viata ei. Mi se indica scurt s-o las pe un gard in spatele magazinului cand termin cu ea, ca ei inchid acum. Ma gandesc ca n-am inteles bine, si intreb daca sigur o las pur si simplu acolo. “Yes, yes, no problem”. Apoi imi dau o palma si ma intreb retoric cine dracu’ ar fura o bicicleta intr-un mic desert intr-un ocean. Ma urc pe martoaga (n-am considerat-o un substitut de Gicuta suficient de bun cat sa merite un nume), constat ca franele sunt doar o sugestie, iar schimbatorul de viteze e decorativ, si cu incantare maxima pentru pitorescul deja galopant, plec la drum. Si pitorescul incepe sa se ofileasca pe masura ce descopar ca pedalatul pe nisip nu prea seamana cu ala prin Herastrau. Nu-i bai, mai dau jos din cerveze, imi spun eu plina de idealism. Iar idealismului ii placea macar ce vedea in jur. Si merge cat de cat bine pana ma apropii de plaja de pe coasta opusa, desi trebuie sa recunosc, am o nou descoperita apreciere retroactiva pentru El Capitan, amintindu-mi de experienta offroad de asta vara. Asta, si jur ca n-o sa mai rad niciodata de bicicletele cu cauciucuri grasane. Chiar daca sunt ridicole pe asfalt. Take it or leave it. Imi parchez martoaga lange celelalte martoage… … si ma duc sa-mi caut un mirador unde sa-mi servesc mic dejunul. Nu am mult de cautat. Mai o poza, mai un biscuite, si o iau agale inapoi spre “parcare”, oprindu-ma sa ma minunez de firimiturile vulcanice imprastiate prin nisipul galben. Imi recuperez scartaitoarea si ii dau mai departe, cu optimismul revigorat. Nu ajung cu el foarte departe totusi, doar cam pana unde drumul se apropie cu hotarare malitioasa de trol batran de nisipul afanat al plajei, si pedalatul devine un exercitiu de masochism. Mai iau o pauza langa o masina cu turisti plecati pe plaja si ma mint singura ca e in scop fotografic, nu ca sa esuez pe o piatra si sa refuz sa ma mai misc. Ma urnesc din nou si mai inot o vreme prin nisip. Cam aici a fost momentul in care mi-am bagat picioarele (cat inca le mai simteam) si am luat-o resemnata pe langa martoaga… Dupa vreo suta de metri vine din fata un nene intr-o camioneta cam la fel de trecuta prin viata ca bicicleta mea, il opresc, si il intreb daca mai tine mult drumul prin nisip, sau revine in curand la tarana. “Un poquito mas”, imi spune el incurajator. Beeene.... Mai imping o vreme si se dovedeste ca nenea a avut dreptate, nisipul se retrage si e inlocuit de o priveliste pe care nu credeam ca o s-o mai apreciez atat de mult cam de cand am fost cu El Capitan prin padure, de la Doftana in sus, dupa ploaie, de credeam ca ne inecam in noroi. Minunata, glorioasa tarana uscata! Rinichii mei n-au fost, totusi, chiar la fel de incantati ca mine, dar asta e, nu poti avea peste tot suspensiile lui Jinksy (990-ul de acasa). Pe de alta parte, ce a omis nenea sa mentionezea fost ca tot cam acolo unde se termina nisipul incepe urcarea. In apararea lui, eu intrebasem expres doar de nisip, dar cumva mi-as fi imaginat ca fata mea i-ar fi indicat totusi importanta unor astfel de detalii adiacente. Asta e, oricum nu ma mai intorc prin nisip nici sa ma bati, asa ca ii dau vitejeste inainte, si ma mai opresc din cand in cand sa-mi recuperez plamanii de pe jos. Optimismul are o scurta revenire la viata cand imi dau seama ca putea fi mai rau. As fi putut sa fumez. Sau as fi putut sa cedez emotiilor si sa-mi iau tot bicicleta si pe Lanzarote, in loc de Gicuta. Alung rapid acest gand sumbru, si ajung intr-un final neasteptat, nesperat, nerealist… in varf. Sunt atat de incantata de privelistea care se casca in fata mea - o coborare mai mult sau mai putin in linie dreapta pana inapoi in port, incat nu-mi da prin cap nici macar sa fac o poza. Imi dau drumul la vale si ma tin bine de martoaga rugandu-ma de ea sa nu se descompuna inca, in timp ce incerc sa ma hotarasc rapid ce s-ar asorta mai bine cu norisorul de praf din urma, dintre Valkyrii si uvertura 1812. Pe la jumatea coborarii mi se blocheaza lantul. Decid ca pe un asemenea agregat sunt sanse mai mari sa explodez spectaculos decat sa-mi fluture pletele in vant de sub o tichie cu coarne, asa ca aleg sa o fredonez pe a doua. Imediat ce deblochez lantul si ma pun iar in miscare. Ma mai rostogolesc o vreme fara incident si ajung intr-un final inapoi in port, eu si crusta mea de praf. Un raft de apa de la minimarket si doua inghetate mai tarziu, sunt inapoi pe ferry, inapoi in autobuz, inapoi in port. Garçon! Todas las cervezas, por favor! (Va mai urma... )