sonjah

Îmi plac amintirile pe care ea le-a lăsat în urmă. Mai bine, nu?

Waaa, mulțumesc! Chiar îmi place mult de ea. Am și eu un blog, într-adevăr, dar e out of service, deoarece momentan nu am timp pentru a mă ocupa de el. Dar am să revin la el asap.

Nici eu. Ce am scris aici nu e poezie, nu are nici o legătură cu lirismul. E narațiune, proză.

Pe mine nu m-a deranjat faptul că mi s-a făcut observație, ci doar atitudinea. Și chiar înainte de a publica am cerut părerea a mai multor oameni și am ținut cont de acestea. Totuși e normal să mai am mici scăpări gramaticale sau de ortografie, pentru că la urma urmei nu sunt robot și tind să cred că nici voi nu sunteți. Dar de unde și până unde o persoană este capabilă să critice modul meu de a conduce sau felul meu de a fi, atâta timp cât nici măcar nu am intereacționat vreodata, altfel decât virtual? Apreciez o critică constructivă, pentru că dacă n-aș face-o, n-aș putea evolua niciodată. Iar totodată, sincer chiar nu mă consider o persoană superficială. Am avut de a face cu astfel de persoane, dar chiar nu mă regăsesc printre acestea. Știu de ce este "capabilă" așa-zisa generație a mea, și îți înțeleg preocuparea, deoarece nici pe mine nu mă prea încântă încotro se îndreaptă. Dar faptul că am apărut pe lume după '89 nu e obligatoriu un factor care să-mi influențe mentalitatea sau care să mă plaseze într-o anumită categorie. Nu e normal să se facă astfel de generalizări. Dacă făceam parte din faimoasa turmă, atunci nu m-aș fi obosit să scot motorul din garaj și nici să scriu, ci mai degrabă mergeam la mall, la un citro. Sau na, fie. Noi, adolescenții din ziua de azi suntem doar o adunătură de nerecunoscători, superficiali și incapabili de absolut orice. Lección aprendida, ce pot să spun.. data viitoare voi avea mai multă grijă cu câți "i" scriu KILOMETRI.

10 ani mai târziu chiar, dar asta nu dovedește nimic. și cu siguranță nu e un motiv pentru care să fiu tratată de către alții cu superioritate, având în vedere că eu n-am sărit la gâtul nimănui. alții la 30 de ani nu-s în stare să plaseze o virgulă sau să pună punct la sfârșitul unei propoziții. ce-i drept, poate știu a merge cu motocicleta mai bine decât mine.

într-adevăr petre are dreptate în ceea ce privește acel "i" pe care eu l-am pus în plus . » Post actualizat in 09 May 2018 09:22 bine că ești tu deștept și le știi pe toate. avem ce învăța de la tine .

foarte fain spirit de observație ai tu .

Acu' un an de zile, m-am trezit puțin înainte de răsăritul soarelui, plină de speranță, extrem de agitată și foarte emoționată. Am început a mă învârti furtunos prin casă, în încercarea mea de a mă pregăti cât mai repede cu putință, pentru a mă prezenta la ora stabilită. Mă desfășuram contra cronometru (ca de obicei, nimic nou). Totuși, spre neliniștea mea, timpul îmi permitea să-mi creez diferite scenarii în minte despre cum ar trebui să se desfășoare ziua respectivă, scenarii care mai degrabă se sfârșeau dezamăgitor. Deși eram incredibil de agitată, eram într-o oarecare măsură optimistă. Dar pe de altă parte, reușeam să mă descurajez de una singură, intervenind cu diferite gânduri, nu tocmai pozitive. Visasem la acea zi de vreo câțiva ani, îmi promisesem că nu voi rata acea oportunitate și că nu voi lăsa nimic să mă descurajeze sau să mă determine să-mi pierd concentrarea. M-am echipat cât am putut de repede, am apucat de cască și am plecat îndreptându-mă către poligon. Timp de ceva vreme (nu mai știu exact cât), veneam aproape în fiecare după-masă, cu drag și cu plăcere și totuși cu puțină teamă-n oase, la poligonul care astăzi, cred că este un teren de fotbal. Era locul în care, după multă vreme, am învățat din nou să am încredere în mine însumi și în propriile mele puteri. Locul în care instructorul mă aștepta cu zâmbetul pe buze și dornic să mă vadă suită pe motor. Locul în care am picat (mai degrabă psihic, decât fizic) de atâtea ori și totuși m-am ridicat cu încredere. Când în sfârșit a venit ziua cea mare, cu frică și emoție, m-am suit pe acel chinuit GS500 de culoare purpurie, am așteptat semnalul polițistului și am plecat. Din acel moment eram eu și motocicleta, printre jaloane, iar mai apoi printre mașini. O motocicletă care am reușit să o cunosc și să o stăpânesc (cică) într-un timp destul de scurt, dar în care am avut încredere că nu mă va dezamăgi. Adevărul e că, în sinea mea îmi repetasem de nenumărate ori faptul că nu voi reuși, dar îmi doream din tot sufletul ca aceasta să nu se adeverească. După acele momente pline de tensiune, tremurând și parcă ruptă de realitate, în cele din urmă mi s-a înmânat o hârtie în care, cu un scris de mână neglijent, mi-a sărit în ochi cuvântul ADMIS. Eram admisă. Tocmai luasem, cu mici ezitări însă, examenul moto. 8 mai 2017, ziua în care am devenit motociclist. Sau cel puțin așa apare scris în acte. Într-adevăr, poate faptul că am pus atâta preț pe un de examen moto, pare ciudat și absurd, sau poate doar tâmpit. Însă pentru mine a însemnat mult. Îmi doream cu disperare să am în sfârșit posibilitatea de a mă plimba nu doar pe ulița din fața casei din Gurahonț și nu doar cu bătrânul Minsk de 125, care și-a trăit o a doua tinerețe. Probabil că dacă aș fi picat examenul, aș fi preschimbat totul într-o foarte mare tragedie (cum fac eu de obicei) și m-aș fi demoralizat total. Dar, din fericire nu a fost cazul. Așa deci, de-atunci, a trecut un an de zile. Un an cât se poate de dinamic în care am întâmpinat dificultăți, dar și bucurii extraordinare, de nedescris. După miile de kilometrii, mulțimile de ploi și furtuni neașteptate, trei tobe de eșapament schimbate și câteva vânătăi, astăzi, după 365 de zile, a venit vremea să dau jos lămâița din dreptul plăcuței cu numărul de înmatriculare (dar și de pe parbriz). A fost un an greu, în care mi-am blestemat biata motocicletă fiindcă avea prostul obicei de a mă lăsa în mijlocul drumului, uneori chiar și pe drumuri străine. Și totuși niciodată nu m-a lăsat la greu. Oricât de dificil îmi părea, m-a încurajat să-mi continui drumul și să merg înainte. M-a încurajat să merg până la mare, deși nu m-aș fi considerat pregătită pentru un astfel de traseu și totuși roțile sale au savurat aroma nisipurilor fierbinți din Vama Veche. Am parcurs drumuri scurte și drumuri mai lungi, frumos asfaltate sau chiar și forestiere, uscate sau îngreunate de ploile torențiale ce păreau să mă bântuie aproape peste tot unde mergeam, dar de fiecare dată ne-am întors acasă cu bine și împreună. Pentru acest an zvânturatic, îi sunt recunoscătoare în primul rând tatălui meu, dar și lui Paul Morari​, care au avut răbdare cu mine, m-au susținut și m-au învățat cum să mă mențin călare pe două roți, fără a mă panica în trafic și fără a mă lăsa intimidată de obstacole (a.k.a jaloane). Am supraviețuit acestui an pe spinarea Esperanzei și sunt aproape sigură că vom mai parcurge mulți kilometrii împreună. Și cu toate acestea, voi continua să port vesta reflectorizantă prin oraș când sunt de una singură (adică mai tot timpul; #4everalone) și da, sunt conștientă că, din punct de vedere estetic, este greșit. Că dacă tot voi absolvi liceul de arte, măcar atâta viziune artistică să am încât să-mi dau seama că galbenul fosforescent nu se asortează cu nimic. Însă, în tocmai, la cât sunt de hidoasă cu chestia aia pe mine, poate așa, ceilalți participanți la trafic se vor speria de mine și “se vor da la o parte”. În orice caz, cu sau fără veste urâte, dacă sunteți doritori să trăiți experiențe deosebite pe două roți, mergeți la Paul Auto Moto (Timișoara) să vă învețe cum să deveniți motocicliști. Pace vouă, tuturor!

Depinde și de modelul bujiei.

Ok, mulțam! Am înțeles ideea.

Mda, totuși aș fi sperat ca acest topic să fi stârnit și alte persoane de gen feminin care să-și povestească și ele trăirile. Însă se pare că m-am înșelat.

am să țin cont pe data viitoare.

și cum ai dori să mă exprim ca să nu-i provoc daune creierului tău?

this is mine. daaaar va avea parte de câteva modificări în viitorul apropiat.

Cu tot respectul, dar găsește-ți tu o gagică care să stea toată ziua la cratiță și să te îndoape cu fel și fel de mâncăruri exotice. Poate dacă mânci ceva bine gătit îți mai potolește nevoia de a avea o părere misogină. Sau în cazul în care ai gagică/nevastă, sper că aceasta se mai ține bine pe piciore de la câți aburi a inspirat de la atâta stat cu nasul deasupra cratiței. Bănuiesc că, na, totuși fiind motociclist ai priză la gagici. Asta dacă nu sunt și ele motocicliste și doar dacă se udă toate atunci când te strâng în brațe de pe la spate când le iei drept pasager pe motor. Și eu știu să gătesc foarte bine și de asemenea, îmi și place, dar asta nu înseamnă că e tot ceea ce se presupune că ar trebui să fac o zi întreagă. Nu știu dacă doar ești de modă veche și ești fixat pe principiul că femeia trebuie să stea în casă să gătească și să crească copilul sau doar te-ai uitat prea mult la știri și ai văzut prea multe accidente și ai impresia că toate au fost cauzate sau implicate femei. Din fericire pentru tine, șansele ca pe mine să mă afecteze părerea ta și să mă demoralizeze mulțimea de descurajări pe care le-am întâmpinat de-a lungul drumul, sunt foarte mari. Pe de altă parte, nu știu dacă merită. Am câțiva oameni, într-adevăr îi număr pe degete, care totuși cred în mine și mă susțin în ceea ce privește îndeplinirea visurilor mele. Fie că e vorba de condusul motocicletei, sau de a crea artă sau fie că e vorba de micile mele încercări de mă juca de-a scriitoarea. Nu, poate că nu sunt atât de îndemânatică precum un mascul, și recunosc asta. Și poate că nu ar trebui să conduc motocicleta. Dar spune-mi, tu chiar ai renunțat vreodată să faci ceea ce îți place doar pentru că ți-a zis cineva că nu poți sau că n-ai dreptul? Și dacă da, atunci trist. Mi se pare normal să-ți fie impuse niște anumite limite, dar sincer îți spun că părerea ta merită călcată în picioare. Iar dacă cumva voi face din nou accident, vei fi prima persoană pe care o voi anunța. Că poate nu ești singurul care are nevoie de mâncare, ci și orgoliul trebuie cumva hrănit, iar atunci vei avea tot dreptul să spui „Ți-am spus eu! Femeile astea nu-s în stare să conducă nici un fel de vehicul.” Și atunci eu, ei bine.. ce pot să zic.. Păzea că venim!

Bine de știut. Am să țin minte pe viitor.

Vă mulțumesc frumos tuturor pentru gândurile bune! Apreciez super mult.

Salut! Am simțit neapărat nevoie de a-mi exprima și eu gândurile imediat după ce am descoperit povestea lui Semaca, "Hai-hui prin Europa", pe care am citit-o ieri noapte și finalizând-o când brusc am realizat că nu mai avea mult până să răsară soarele de dimineață. În primul rând am să menționez faptul că sunt și eu posesor sau mai bine zis posesoare a unei superbe Viroage de 535, pentru care m-am aprofundat într-o dragoste desăvârșită. Numele ei este Esperanza, deoarece îmi oferă speranță pentru o lume mai bună și o îmbunătățită versiune a mea. Recunosc că sună cât se poate de siropos, dar cred în fiecare cuvânt pe care îl scriu aici în momentul de față. Draga mea Esperanza a fost achiziționată de către tatăl meu, fiind și el un extraordinar pasionat de motociclete și motociclism în sine. El conduce în prezent un Suzuki M800, iar în timpul liber se ocupă cu readucerea la viață a unor motociclete rusești (și nu numai), vechi, bătrâne și abandonate în putreziciune prin c-u-rțile prăfuite a unor căsuțe aflate în vârf de munte prin vecinătatea satului în care locuiesc părinţii lui, respectiv bunicii mei și tot odată satul în care tata și-a petrecut copilăria și a condus prima sa motocicletă (un Minsk de 125). Esperanza a avut destul de multe probleme la început. Fostul posesor al acesteia a străbătut Alpii călare pe ea şi de asemena şi cu pasager în spate, astfel motocicleta a avut de suferit diferite modificări pentru ai spori puterea. Momentan, inclusiv azi dimineaţă cât şi mâine, tata se va afla la garaj încercând încă odată să regleze carburatoarele şi după aceea, sper din suflet că va funcţiona aşa cum ar trebui. De fapt şi de drept, vreau să punctez faptul că deţin un permis de conducere A2 doar de luna trecută şi am învăţat să conduc pe câmp şi pe uliţă în faţa căşii de la ţară, Minks-ul cel vechi a lui tata, acu 3 ani, dacă nu cumva mă înşel. Până acuma am făcut drumuri prin oraş, alături de tata în faţa mea care să mă îndrume, apoi drumuri scurte precum cel până la Recaş, adică până în 50km, eu locuind în Timişoara. După trei săptămâni de la căpătarea permisului, am avut şi primul meu accident. Accident care nu costa în scăparea motorul de pe loc, cum mi s-a întâmplat deseori. Au urmat nenumărate ore de plâns şi înjurături, deşi din fericire nu am păţit nimic. A dat maşina în mine, dar eu mă alesesem doar cu câteva vânătăi, însă contactul cu asfaltul nu a fost tocmai prea plăcut, iar ţevile de eşapament ale Esperanzei au fost lovite destul de tare încât să le deformeze şi să stau o zi întreagă alături de tata încercând să le îndreptăm prin toate metodele posibile. După momentul accidentului am prins frică. Dar îmi era frică că o să-mi fie frică. Aşa că mi-am cerut scuze Esperanzei şi a doua zi m-am suit înapoi pe ea, încercând touşi să n-o forţez prea tare. Tremuram toată de emoții, de frică, de tot, efectiv eram pișată pe mine, vorba aia. Iar săraca, Espera, nici ea nu prea mai putea, aşa că tata se puse înapoi pe reparat. Dupaia au mai urmat diferite trasee, precum și plimbări prin oraş care efectiv sunt execrabile datorită aglomeraţiei. Eu mă plâng de traficul din Timişoara, dar nici nu vreau să-mi inchipui cum e să conduci pe străzile încinse şi pline ochi ale Bucureştiului. Dar încă nu am avut curajul, să merg de una singură fără cineva în fața mea. Weekendul acesta am parcurs cel mai lung traseu de până acum şi anume cei 170 de kilometrii până la Oradea. A fost incredibil şi mă simt incredibil că am reuşit să parcurg acest drum, fiind totuşi sfătuită de către tata şi prietenii lui is n-o fac fiindcă nu sunt pregătită. Bineînţeles că eu, încăpăţânată fiind, am insistat şi astfel m-am trezit ieşind din Timişoara, pe motor, cu prietenul tatălui meu pe motorul lui, în faţa mea şi cu mama, tata şi sora mea, în spatele meu cu maşina. În gândul meu eram ceva de genu „Aoleo, ce (cuvant urat) mea am făcut?! De ce dracu nu am putut sta liniştită şi să fi mers și eu în maşină cu părinţii?! Ai de (cuvant urat) mea amu nu mai am cum să mă întorc.” Dar până la jumătatea drumului înspre Arad, mă liniştisem complet şi eram al dracu de bucuroasă. Drumul a fost lejer și trecu repede. Am avut o mică peripeţie în momentul în care mă oprisem brusc în faţa unui semafor atârnache care nu-l vedea nici dracu, aflat prin Chișineu Criș. Pusesem o frână de nu mai aveam mult şi mi-aş fi luat zborul, motorul efectiv fugind de sub mine. Dar trecusem pân la urmă şi de pancarda Oradiei pe care scria „Bun Venit!” iar sentimentul care mă cuprinsese în momentul acela, e pur şi simplu de nedescris. A doua zi, la întoarcere, însă, fu puţin mai greu. Obosită fiind, am plecat val-vârtej speriaţi că ne va prinde ploaia, alimentasem undeva prin apropiere şi am pornit la drum. Însă Espera, nici ea, precum nici eu, nu era în apele ei deloc şi pur şi simplu nu înţelegeam de ce. Efectiv se îneca orice manevră aş fi făcut, şi abia pleca de pe loc. Nu ştiam ce să-i mai fac, nu înţelegeam de ce, ce se întâmplă, pentru că la dus nu avusesem probleme de genu, decât cele regular cu care eram deja obişnuită şi ştiam cum să reacţionez în asupra lor. Ne-am oprit în Arad, unde m-am pus în fund şi am început să plâng şi de oboseală şi de durere şi de foame şi de sete şi din cauza durerii Esperanzei. Tata mai un pic şi ar fi început să-mi sară în cap și să-mi reproșeze că „Vezi?! Ți-am zis că e greu, ți-am zis că nu ești pregătită și că așa va fi! Te-a mâncat undeva, când puteai să stai liniștită, amu plângi!” Dar s-a abținuit aproape admirabil, mi-a cumpărat un Mc Puișor și o înghețată și am continuat cu chiu cu vai până acasă. Am uitat să menționez că amicul lui, cel care venise cu noi cu motoru în fața mea, plecase mai devreme și deci cel care a rămas să mă ghideze a fost tata cu mașina, iar eu siempre sola fugind după el călare pe Espera. Reușisem deci să mă liniștesc și să mă reambiționez și am ajuns, pân la urmă, safe and sound acasă. Astăzi am aflat care era de fapt problema pe care o îndura draga Espera, și e de fapt vechea poveste cu carburatoarele (nu știu să ofer mai multe detalii, fiindcă nu mă pricep) și tot odată benzina proastă achiziționată din Petromul din Oradea. Dar până weekendul viitor, vom fi amândouă apte de încă un drum, de data aceasta mai scurt, pân la Lugoj (60-7-km). Sper că povestioara mea nu va plictisi total și sper că într-o oarecare măsura v-a impresionat dragostea și bucuria mea pentru acest obiect pe două roți, personificat și însuflețit. Ideea e că, deși momentan nu e mult, iar experienta mea e măruntă, sper că într-o bună zi voi impărtăși și eu povești incredibile ca ale altor motocicliști experimentați. Mă simt incredibil de bucuroasă și mulțumită de mine, momentan, deoarece am străbătut cei 170km. De fapt e extraordinar ce am trăit weekendul acesta și nu pot relata în cuvinte cât de mare este plăcerea și satisfacția de a conduce o motocicletă la drum lung. Cum ziceam, încet încet, sper că voi căpăta din ce în ce mai multă experiență și voi reuși cât mai curând, măcar până la lucru să merg singură cu Espera fără ca tata să mă escorteze, și cândva, la momentul potrivit, voi pleca și eu Hai-hui prin Europa. Îi mulțumesc lui Semaca pentru lectura sa deosebită și sursa de inspirație pe care o reprezintă pentru mulți alți motocicliști, ci nu doar pentru începători amețiți și visători ca mine.

Salut! Am simțit neapărat nevoie de a-mi exprima și eu gândurile vizavi de această poveste a ta, pe care am citit-o ieri noapte și finalizând-o când brusc am realizat că nu mai avea mult până să răsară soarele de dimineață. În primul rând am să menționez faptul că sunt și eu posesor sau mai bine zis posesoare a unei superbe Viroage de 535, pentru care m-am aprofundat într-o dragoste desăvârșită. Numele ei este Esperanza, deoarece îmi oferă speranță pentru o lume mai bună și o îmbunătățită versiune a mea. Recunosc că sună cât se poate de siropos, dar cred în fiecare cuvânt pe care îl scriu aici în momentul de față. Draga mea Esperanza a fost achiziționată de către tatăl meu, fiind și el un extraordinar pasionat de motociclete și motociclism în sine. El conduce în prezent un Suzuki M800, iar în timpul liber se ocupă cu readucerea la viață a unor motociclete rusești (și nu numai), vechi, bătrâne și abandonate în putreziciune prin poponeatațile prăfuite a unor căsuțe aflate în vârf de munte prin vecinătatea satului în care locuiesc părinţii lui, respectiv bunicii mei și tot odată satul în care tata și-a petrecut copilăria și a condus prima sa motocicletă (un Minsk de 125). Esperanza a avut destul de multe probleme la început, fostul posesor al acesteia străbătând Alpii călare pe ea şi de asemena şi cu pasager în spate. Momentan, inclusiv azi dimineaţă cât şi mâine, tata se va afla la garaj încercând încă odată să regleze carboratoarele şi după aceea, sper din suflet că va funcţiona aşa cum ar trebui. De fapt şi de drept, vreau să punctez faptul că deţin un permis de conducere A2 doar de luna trecută şi am învăţat să conduc pe câmp şi pe uliţă în faţa căşii de la ţară, Minks-ul cel vechi a lui tata, acu 3 ani, dacă nu cumva mă înşel. Până acuma am făcut drumuri prin oraş, alături de tata în faţa mea care să mă îndrume, apoi drumuri scurte precum cel până la Recaş, adică până în 50km, eu locuind în Timişoara. După trei săptăni de la căpătarea permisului, am avut şi primul meu accident. Accident care nu costa în scăparea motorul de pe loc, cum mi s-a îmtâmplat deseori. Au urmat nenumărate ore de plâns şi înjurături, deşi din fericire nu am păţit nimic. A dat maşina în mine, dar eu mă alesesem decât cu câteva vânătăi, însă contactul cu asfaltul nu a fost tocmai prea plăcut, iar ţevile de eşapament ale Esperanzei au fost lovite destul de tare încât să le deformeze şi să stau o zi întreagă alături de tata încercând să le îndreptăm prin toate metodele posibile. După momentul accidentului am prins frică. Dar îmi era frică că o să-mi fie frică. Aşa că mi-am cerut scuze Esperanzei şi a doua zi m-am suit înapoi încercând touşi să n-o forţez prea tare. Tremuram toată de emoții, de frică, de tot, efectiv eram pișată pe mine, vorba aia. Iar săraca, Espera, nici ea nu prea mai putea, aşa că tata se puse înapoi pe reparat. Dupaia au mai urmat diferite trasee, precum și plimbări prin oraş care efectiv sunt execrabile datorită aglomeraţiei. Eu mă plâng de traficul din Timişoara, dar nici nu vreau să-mi inchipui cum e să conduci pe străzile încinse şi pline ochi ale Bucureştiului. Dar încă nu am avut curajul, nici eu și nici tata, să merg de una singură fără cineva în fața mea. Weekendul acesta am parcurs cel mai lung traseu de până acum şi anume cei 170 de kilometrii până la Oradea. A fost incredibil şi mă simt incredibil că am reuşit să parcurg acest drum, fiind totuşi sfătuită de către tata şi prietenii lui ca totuşi să n-o fac fiindcă nu sunt pregătită. Bineînţeles că eu, încăpăţânată fiind, am insistat şi astfel m-am trezit ieşind din Timişoara, pe motor, cu prietenul tatălui meu pe motorul lui în faţa mea şi cu mama, tata şi sora mea, în spatele meu cu maşina. În gândul meu eram ceva de genu „Aoleo, ce (cuvant urat) mea am făcut?! De ce dracu nu am putut sta liniştită şi să fi mers și eu în maşină cu părinţii?! Ai de (cuvant urat) mea amu nu mai am cum să mă întorc.” Dar până la jumătatea drumul înspre Arad, mă liniştisem complet şi eram al dracu de bucuroasă. Drumul a fost lejer, am avut o mică peripeţie în momentul în care mă oprisem brusc în faţa unui semafor atârnache care nu-l vedea nici dracu aflat prin Chișineu Criș. Pusesem o frână de nu mai aveam mult şi mi-aş fi luat zborul, motorul efectiv fugind de sub mine. Dar trecusem pân la urmă şi de pancarda Oradiei pe care scria „Bun Venit!” iar sentimentul care mă cuprinsese în momentul acela, e pur şi simplu de nedescris. A doua zi, la întoarcere, însă, fu puţin mai greu. Obosită fiind, am plecat val-vârtej speriaţi că ne va prinde ploaia, alimentasem undeva prin apropiere şi am pornit la drum. Însă Espera, nici ea, precum nici eu, nu era în apele ei deloc şi pur şi simplu nu înţelegeam de ce. Efectiv se îneca orice manevră aş fi făcut, şi abia pleca de pe loc. Nu ştiam ce să-i mai fac, nu înţelegeam de ce, ce se întâmplă, pentru că la dus nu avusesem probleme de genu, decât cele regular cu care eram deja obişnuită şi ştiam cum să reacţionez în prezenţa lor. Ne-am oprit în Arad, unde m-am pus în poponeata şi am început să plâng şi de oboseală şi de durere şi de foame şi de sete şi din cauza durerii Esperanzei. Tata mai un pic şi ar fi început să-mi sară în cap și să-mi reproșeze că „Vezi?! Ți-am zis că e greu, ți-am zis că nu ești pregătită și că așa va fi! Te-a mâncat în poponeata când puteai să stai liniștită, amu plângi!” Dar s-a abținuit aproape admirabil, mi-a cumpărat un Mc Puișor și o înghețată și am continuat cu chiu cu vai până acasă. Am uitat să menționez că amicul lui, cel care venise cu noi cu motoru în fața mea, plecase mai devreme și deci cel care a rămas să mă ghideze a fost tata cu mașina, iar eu siempre sola fugind după el călare pe Espera. Reușisem deci să mă liniștesc și să mă reambiționez și am ajuns, pân la urmă, safe and sound acasă. Astăzi am aflat care era de fapt problema pe care o îndura draga Espera, și e de fapt vechea poveste cu carboratoarele (nu știu să ofer mai multe detalii, fiindcă nu mă pricep) și tot odată benzina proastă achiziționată din Petromul din Oradea, dar până weekendul viitor, vom fi amândouă apte de încă un drum, de data aceasta mai scurt, pân la Lugoj (60-7-km). Sper că povestioara mea nu te-a plictisit total și sper că într-o oarecare măsura te-a impresionat dragostea și bucuria mea pentru acest obiect pe două roți, personificat și însuflețit. Ideea e că, deși momentan nu e mult, iar experienta mea e măruntă, sper că într-o bună zi voi impărtăși și eu povești incredibile ca ale tale. Mă simt incredibil de bucuroasă și mulțumită de mine deoarece am străbătut cei 170km, de fapt e extraordinar ce am trăit weekendul acesta și nu pot relata în cuvinte cât de mare este plăcerea și satisfacția de a conduce o motocicletă la drum lung. Cum ziceam, încet încet, sper că voi căpăta din ce în ce mai multă experiență și voi reuși cât mai poponeataând, măcar până la lucru să merg singură cu Espera fără ca tata să mă escorteze, și cândva, la momentul potrivit, voi pleca și eu Hai-hui prin Europa. Îți mulțumesc pentru această lectură deosebită și vreau să-ți spun că ești o sursă de inspirație pentru mulți alți motocicliști, ci nu doar pentru începători amețiți și visători ca mine.