Aliosha, Uralul lui cicloburu & aventurile prietenilor

[AdrianS]

 

Hehe. Gluma-i glumă, dar poate c-ar fi bine să infirmăm zvonurile referitoare la vânzare: lumea se agită, intră în panică, se scotoceÂşte de bani prin toate buzunarele Âşi deja mai avem un pic Âşi rivalizăm cu "Bursa".

 

Mi-era sincer dor de-o aÂşa spontană smucire de la țâță. Am încercat s-o las mai uÂşor cu hei-rupismele de genul ăsta de când cu gătatul facultății Âşi cu pana definitivă a danubienei comuniste ce echipează încă - jalnic Âşi abandonat - roata spate a Zetei. Escapada cu BMW-ul nu se pune, că la ăla n-aveam ce să stric. Poate doar imaginea companiei.

 

Vă povesteam că Ovidiu mi-a lăsat în grijă motocicleta peste uichend. Ei bine - sâmbătă, pe la prânz, am dat să ies la plimbare cu Uralul. M-am echipat tot, mi-am luat în rucsac o banană Âşi-o juma' de litru de apă Âşi m-am scoborât ca să-l pregătesc pe AlioÂşa. Pune-i bateria, dă-i tărie de Petrom, trage-i Âşocul, arde-i vreo două Âşuturi ca să-l trezesc din somn Âşi-apoi pune-i contactul ca s-o ia din loc. ÂŞi acum îmi pare rău c-am împrumutat prin generală o anumită carte ("Potirul Sfântului Pancrațiu") unui coleg care s-a făcut mai apoi că plouă. Povestea începea hazliu, cu schimb de focuri între mafioți: protagonistul este un constănțean trabantist, oarecum distrat Âşi cam paralel cu situația. Face el cum face că prinde un moment de acalmie Âşi se repede în Trabant, iar maÂşina demarează "în trombă" ca, zece metri mai târziu, să se răzgândească brusc Âşi să rămână-n mijlocul drumului.

 

Eh, cam aÂşa a făcut Âşi motocicleta: a pornit bine, am turat-o uÂşurel cât să mă asigur că nu visez, am lăsat-o un pic la ralantiul de tip Harley (na, motorul rece) ca să-mi aranjez mănuÂşile-n mâini, iar când să plec - stângul piere. Mă-sa. ÂŞtiam că nu-i de vină carburatorul (hehe, ne cunoaÂştem noi...), aÂşa că m-am apucat să trag de fiÂşă. Am strâns-o, am înfipt-o, am schimbat-o cu soră-sa - nimic. Într-un final, cu motorul pe jumătate pornit (dreptul ținea deja un ralanti de invidiat), am decis să-mi sinucid două degete smulgând cu ele fiÂşa de pe capătul bujiei. Stupefacție: stângul a dat câteva explozii imediat după ce-am smucit eu fiÂşa. Pun fiÂşa la loc - nimic. O scot, iar nimic. O-ndepărtez un centimetru, începe să facă arc între fiÂşă Âşi bujie - cilindrul începe să funcționeze. O depărtez Âşi mai mult - întreg brațu-mi începe s-o ia pe breakdance. O apropii - iarăÂşi arc, cilindrul funcționează perfect. O pun pe bujie - mortua est. Hă?!

 

Nefiind acasă, am stat mai bine de-un sfert de oră să găsesc pe cineva cu o cheie de bujii. Împotriva nesăbuinței mele lucra Âşi numărul din ce în ce mai mare de oameni care nu țin în maÂşină aÂşa ceva sau care pur Âşi simplu nu au habar ce-i aia. Dar na, alții vor să se mai Âşi plimbe pe spinarea bujiilor din dotare, nu doar să curețe sisific la ele. Cu chiu, cu vai am băgat în sperieți un nene cu mulți ani - care-Âşi vopsea liniÂştit tocăria ferestrelor la etajul 1 - Âşi mi-a aruncat o cheie cu care am reuÂşit să scot bujia. Hoțomanca dădea scânteie oriunde, numai între electrozi nu. Mă gândeam că e relativ nouă: doar ce fusese scoască de pe Zambilica, aÂşa că mi se părea cel puțin suspect să fie deja defectă. I-am micÂşorat un pic distanța între electrozi Âşi i-am spălat interiorul cu câteva picături de benzină dirăpt de la robinet. Se pare că i-am făcut eu ceva bine pe-acolo, că a-nceput pe dată să-mi aprindă cum trebuie. Straniu!

 

Revin la hei-rupism. Cât m-am jucat eu de-a dădaca-pedagogul cu Sinteromul, m-a onorat cu vizita Âşi domnul Vali. Avea de prins pe seară maÂşina de Breazaville aÂşa că, înainte să cobor la moto, hotărâserăm telefonic să improvizăm ceva până atunci ca să ne plimbăm o țâră amândoi cu Uralul monopost. Tare m-am distrat când l-am văzut că deja ținea în mână un ghem de bureți Âşi cârpe, surfilate toate cu ață albă într-o altă cârpă neagră. Tapițerie, nene. Zău că arăta mai bine decât multe alte Âşei manufacturate. Ne-a luat altă oră să legăm invenția de aripă Âşi am purces - grijulii, mai ales eu - înspre mi casa ca să mai iau niÂşte burete. Improvizația a rezistat biniÂşor Âşi deja ne gândeam amândoi (fără să avem vreunul curaj să dăm glas ideii) la o tură până la Breaza. Am coborât de-acasă cu un săculeț umplut cu doi bureți (Âşi altul cu vreo trei leviere, o cheie de bujii, Âşurubelnițe, chei, altă banană...) Âşi l-am legat Âşi pe-ăla cât de cât. Am încercat de Âşapte ori Âşaua - îh, acceptabilă. Ne-am uitat lung unul la celălalt, apoi la fel de lung la ceasuri Âşi, văzând că orele băteau deja înspre vremea de plecare, am bătut palma Âşi am hotărât să facem drumul cu Uralul.

 

 

Drumul prin centru Âşi până la ieÂşirea din BucureÂşti a fost oarecum aglomerat, deÂşi era sâmbătă seara. Câțiva cretini cu diplomă în trafic, voiau toți să ne vadă aviatori. Am făcut o ultimă oprire la Petrom-ul de după Piața Presei ca să dăm frizianului negru să bea. Aveam senzația că urmează călătorie lungă, motiv pentru care am zis amândoi - ca atei debusolați ce suntem - un "Doamne-ajută!"

 

ÂŞi-am plecat.

 

Abia acum îmi dau seama de ce vă plac vouă atât de mult boxerele sovietice. Nu m-aÂş fi gândit nicicând că o croazieră la 90 km/h cu Uralul solo poate fi în aÂşa hal de miÂşto. Că tobele pot să păcăne aÂşa minunat Âşi că motorul poate să toarcă atât de fericit! Că pot să fac lejer o depăÂşire/devansare fiindcă am o gârlă-ntreagă de putere-n rezervă. "Cruzărind" prin dreptul aeroportului Otopeni, ne-a trecut fix pe deasupra capetelor un avion care ateriza. E de prisos să-ncerc să descriu senzația, mai ales că am auzit tot vuietul motoarelor cu reacție prin căÂştile noastre. Întâmplarea aia a fost momentul din care eu am început să stau absolut relaxat Âşi să-mi spun că există pace deplină în lume.

 

Am trecut pe lângă cele două IJuri '56 care joacă rol de poartă la un restaurant de pe DN1, am văzut Âşi Simsonul amărât din curtea aia, iar pauzele de genul ăsta au fost vreo Âşase la număr fiindcă afară era friguț. În PloieÂşti ne-am reacomodat cu semafoarele, iar de-acolo înainte am intrat într-o noapte întunecată Âşi friguroasă, dar liniÂştită Âşi luminată la răstimpuri de lună. Eram, într-adevăr, doi în Âşa. Îl simțeam permanent pe Vali cum se ține de mine. Câteodată se mai ridica în Âşa sau se adăpostea de vânt ghemuindu-se în spatele meu. Dar, dincolo de asta, întinderea Âşoselei, vâjâitului vântului Âşi uruitul motorului au făcut ca experiența să fie una de solitudine intensă - călătoria omului prin propriile sale gânduri Âşi emoții, speriate ocazional de farurile vreunei maÂşini sau de vreo groapă mai mare. Ai timp să te gândeÂşti la multe Âşi, dacă nu-ți convine vreun gând, îl alungi trăgând pur Âşi simplu de accelerație Âşi ascultând cum două pistoane drăcoase se iau la întrecere sub tine.

 

De-abia la intrarea în Breaza mi-am dat seama cât de frig este: sticla kilometrajului făcuse promoroacă în ciuda micului beculeț de iluminat care o întârzia Âşi se străduia s-o țină departe. Am oprit motocicleta la Vali în curte Âşi, stând aÂşa, opriți locului, rânjeam unul altuia cu căÂştile-n cap (el vânăt Âşi cu dureri de kur, eu nu) Âşi băteam palma pe călătoria ce tocmai o străbătuserăm. Învinseserăm Âşi noi! Aiurea. Nu era nimic impresionant. Alții au făcut chestii de sute de ori mai mărețe ca prostia asta de câțiva kilometri. Dar fusese prostia, aventura, spontaneitatea noastră Âşi ne bucuram de ea cum s-o fi bucurat Âşi alergătorul de la Maraton când Âşi-a dat ultima suflare. Noi abia ne-o recăpătam pe-a noastră Âşi-am încălecat repejor după ce ne-am pus burțile la cale, de-am mers în centru Âşi ne-am înfipt într-un local.

 

Am fost ultimii care-au ieÂşit de-acolo (pe la vreo 1:30), încă discutând despre o astronomie băbească, dar frumos povestită (m-a pasionat de mic, măcar empiric Âşi lipsit de prea mari pretenții) Âşi plimbată prin toate ipotezele. Am adus în discuție găuri negre, fântâni albe, brațe de galaxii Âşi constelații, pitice albe, supergigante roÂşii, stele de neutroni, viteza luminii Âşi maÂşina timpului, luminozitatea planetelor Âşi imensitatea lui VY Canis Majoris, ca mai apoi să ne-ntoarcem tot la micimea pământului nostru Âşi să dăm o raită, la-ntoarcere, până-n capătul curții omului.

 

Am adormit pe Strunga Âşi m-am mai trezit abia duminică, la prânz. La-ntoarcere am vorbit cu o piatră să-mi facă o poză temporizată la 10 secunde, fiindcă deja ieÂşisem din Breaza Âşi uitasem să-l rog pe Vali să-mi imortalizeze dovada foto.

 

 

 

Iar drumul înapoi n-a fost cu nimic mai puțin plăcut. Acum chiar că mergeam pe zi Âşi vedeam tot. Mă salutau diverÂşi oameni pe Âşosea Âşi le-ntorceam salutul cu vreun giumbuÂşluc precaut sau o ridicare serioasă Âşi discretă a mâinii stângi. După IKEA au încercat să mă răpună vreo două SUV-uri cu Âşoferi lipiți de telefoanele mobile, dar am scăpat teferi Âşi eu, Âşi Uralul.

 

ÂŞi-apăi, ieri a mai fost prilej de câteva ture. Mai găsiți poze prin albume, click pe poze. Motorul merge la fel de bine, iar subsemnatul este la fel de încântat. Doar că mai lăsăm povestiri Âşi pentru altădată . Ah, trebuie să-mi fac neapărat Niprul!...

 

 

 

 

[Magic4Ce]

Adriane, acum, dupa ce ti-am trait imaginar trairile si mi-am retrait bucuriile date de Bombita mea sunt putin trist ca voi renunta la boxerul ucrainian... Ovidiu este un om fericit, am ajuns eu acum la concluzia asta. Are o familie minunata, prieteni lafel si un fier comunist darnic in emotii.

[mihă.Escu]

Declar pe proprie răspundere că așa a fost!

 

Că sâmbătă-zi (cum ziceau niște nădlăcani astă-vară) mă învârteam prin casă - un substantiv foarte greu de folosit pentru a descrie o cameră de 3/3 bercenească - urnindu-mă cu greu să ies în frig și să caut drumul cel mai scurt până la Breaza prahoveană, de baștină. Ceva, ceva tot vorbisem cu musiu Adrian, despre o plimbare muuult dorită pe Uralul împrumutat cu o șa, prin București sau împrejurimi, gândind totuși cu oarecare teamă la contactul intim dintre al meu kur și aripa de tablă rece. Uite totuși că acel contact nu s-a produs, fiindcă în stilul propriu m-am apucat, îmbrăcat tot în piele, să cos o șa din ce aveam prin casă, care să medieze conflictul dintre ms-dos și m63 aripă de Ural. După destule pomeniri de sfinți și alte duhuri protectoare la fiecare înțepătură prin degete, o adevărată șa de moto îmi ieșise din mâinile harnice

 

După vreo câteva drumuri în fața blocului - etajul 6 după chestii de legat, am dat prin niște pungi ascunse bine de o rolă de sfoară-bandă albă, după cum se poate vedea și am făcut mai sus prezentata operă de artă păienjenistică!

 

Ne-a luat destul de multă vreme și multe încercări până am atins „profilul” care ne trebuia, așa că eram aproape de plecare. Începuse să mi se pară că plimbarea de uichend se cam dusese... Și uite că s-a dus... la Breaza!! Eu făcând așteptata saftea pantalonilor de piele care atârnau neputincioși în cuierul de pe ușă și a plimbării pe un Ural, iar Adi, safteaua cunoașterii „conacului” de la Breaza!

 

Plecăăm...

 

București de seară, de aproape iarnă, mai puțin aglomerat. Sunet de motor care te face să salivezi instantaneu, sau chiar să te îneci când demarează. Frig ce începuse deja să muște prin pielea veritabilă, pe la genunchi, glezne fără cizme omologate și necesare și pe sub mânecile gecii neacoperite de mănuși așa cum prevede legea plimbărilor pe două roți, iarna! Măcar cască și cagulă regulamentară aveam...

 

Prietenul Adrian, fără baiul termometrului, jubila. Îl simțeam zâmbind pe sub straturile de cască, de cagulă și barbă la fiecare zmucitură de depășire. Eram totuși amândoi niște copii care pare-se, din amabilitatea Cicloburului -șef, primiseră jucăria cea mai bună și mai frumoasă. Și-apoi de stâncă să fii și să nu fi impresionat câtuși de puțin de o motocicletă aproape pentagenară care mănâncă asfalt cu nonșalanța uneia ieșită abia din fabrică. Băi, da' merge, f...tu-i mama mă-sii, cum zicea bunică-miu când, după ce mă ținea o zi întreagă pe sub Dacia 1300 la reparații, o pornea și vedea că toarce. Două sute de kilometri și ceva (din care o sută cunosc bine și eu) a mers fără o țăcănitură. Se poate ușor interpreta că sunt la început într-ale motociclismului, că nu m-am dat pe altele mai tari sau că nu-mi dau seama. Poate că nu știu încă mecanică moto, dar ureche muzicală am și declar că ce am avut sub noi tot timpul ăla, a fost adevărată simfonie de boxer!

 

Drumul a fost lung. Și dacă era fără oprire cred că se făcea și mai lung pentru mine care mă țineam de Adi ca o maimuță de creangă, încercând din răsputeri să mă trag pe șa, cu mâinile înfipte bine în pieptul șoferului și trăgând cu tălpile pantofilor de scărițe. Spatele mi-era gol, iar vântul își făcea de cap cu vertebrele mele lombare la care, din câte știu mai aveam oarece baiuri. Șaua improvizată își făcea treaba atât cât să nu stau chiar pe caroserie, dar cam atât. Aveam mâinile înghețate bocnă, picioarele la fel, îmi intra printr-o găurică dintre chederul căștii și vizieră niște aer proaspăt, răcit bine; mă dureau mâinile de încordarea în care îl sufocau pe Adi și picioarele de cât trăgeau de manșoanele scărițelor. Era bine!

 

Pe lângă toate astea însă, plimbarea cu motocicleta îți dă prilejul să simți și să vezi mii de lucruri în plus față de șoferul încălzit, închis într-un habitaclu, cu gândul aiurea și muzica dată tare. Pe motocicletă, noapte-zi, iarnă-vară, simți că trăiești! Simți, miroși, auzi, bucățile de lume pe lângă care treci și toate-ți par mai aproape, mai tangibile. Apare plăcerea drumului parcurs, a călătoriei, a mișcării, nu doar satisfacția ajungerii din punctul A în puncul B. Simți lumea, îl simți pe cel din spate, simți fierul de sub tine viu și cald. Parcă are suflet.

 

La un moment dat, aproape de Câmpina, viziera începuse să mi se aburească. Dacă până nu demult, doar ridicam capul deasupra umărului lui Adi, ca să îmi intre oarece aer rece să facă dezaburirea, acum treaba asta nu mai mergea. Vedeam numai luminițe cu halouri și întuneric. Extraordinară senzație. Parcă eram undeva sub apă, sau pe Lună, oricum eu singura vietate într-un mediu străin și neprimitor. Doar luna ce ne urmărea plină, rotundă, din dreapta...

 

Am văzut intrarea în Breaza ca pe un dat ceresc și pe cea în casă ca pe adevărată renaștere. Eram viu!!! Îmi simțeam tot corpul! Eram întreg!!!

 

Doar că n-am catacdisit să stăm prea mult la căldurică și am pornit-o iarăși să trezim cartiere întregi cu bubuiala Uralului, până în centru. Înfipți într-una din cârciumile autohtone, am plecat iarăși, dintre ceilalți, printre alte planete și jupiteruri care se mai găseau prin Univers.

 

Și s-a dus discuția pââână acasă, la patru ceasuri după miezul nopții.

 

Duminică abia ne-am dat seama ce făcusem și după ceaiuri și cafele stabilim o nouă „nebunie” din asta, tot pe iarnă, pe la Breaza și poate prin împrejurimi, când va fi mai mult timp.

 

P.S. Pe lângă încheierea care pare scoasă dintr-o compunere de școală, lucrurile așa au decurs, iar senzațiile sunt cu copyright!

[cicloburu]

Buuun! Ca să dezmint niște informații pe care tot eu le-am spus, Uralul, Alioșa pe numele lui (ca soldatul sovietic ce trece Volga pe sub apă cu țigarea aprinsă ținînd capul sub braț!) NU se vinde! Am tras destul ca să-l obțin și urmează să mă bucur și eu de el, așa cum s-a bucurat și Adrian, care merita, deoarece a pus umărul vîrtos la readucerea lui Alioșa pe șosea! Deci am făcut un schimb extrem de echitabil, el plimbînd Uralul pe unde i-a plăcut, iar eu sărbătorind cei 17 ani de „căznicie” tocmai la el la Constanța! Eu îl cunoșteam pe Alioșa, el știa cum e la Constanța iarna, așa că schimbul a fost perfect.

 

Impresiile mele de după ITP-ul pe care l-am obținut mai ușor decît credeam sînt extrem de bune. Mersul motorului este mai bun decît în ceilalți ani în care am mers cu el. Acum sînt mai bine reglate carburatoarele, furca față nu mai are joc deranjant, frînele țin amîndouă, cutia de viteze lucrează corect, nu sare din nicio viteză, iese destul de bine la punctul mort (aici mai am eu de lucru cu obișnuința), șaua de IJ pe care am adaptat-o în locul celei manufacturate cu care am luat motocicleta este mult mai comodă pentru „tenderul” meu, ce să mai bat cîmpii, urmează să scot bestia pe șosea și să ard benzina!

 

La aspect este de lucru, rezervorul necesită reparație și revopsire, aripa spate are cam multe găuri, cromul de peste tot e sărit pe ici, pe colo, o vopsea s-ar cere pentru toată motocicleta, dar nu sînt convins că o voi face la anul... La anul se va reface cu siguranță instalația electrică și cine știe ce alte probleme care vor apărea, dar nu e altceva în plan. Parcă mi-ar place un portbagaj pe aripa spate pe care să pot pune și o șa de pasager, dar nu sînt foarte convins de asta. Portbagajul lui @valicaddy s-ar potrivi cu gusturile mele, dar e mai scump decît îmi permit eu (e mai scump decît am dat pe ITP) și e mult prea nou față de cum arată Alioșa, deci, dacă are careva vreunul ruginit și vrea să-l dea pe bani mai puțini, cred că l-aș scăpa de el.

 

O mare problemă o am cu cricul central! Motocicleta stă într-un echilibru foarte instabil pe cricul central. Mi-ar trebui să fie mai înalt și ceva mai lat, încă nu m-am dumirit cum să rezolv această problemă. Am un cric lateral de IJ pe care vreau să-l pun cumva pe cadru (nici la ăsta n-am sistem de prindere, am doar laba de găscă) și sper să rezolv oarecum problema echilibrului. Voi vedea...

 

Un mare MULȚUMESC lui Adrian (@simson simson) pentru stopul pe care mi l-a donat, stă excelent pe aripă!

 

Cu alte impresii voi reveni după primul drum mai lung pe care-l voi face.

 

 

Toate bune!

 

 

P.S. @valicaddy, te rog schimbă-mi și mie titlul topicului, să nu mai apară „de vînzare”. Mulțumesc!

[mihai_prd]

Eu tot zic ca frumuseata asta merita un ataÂş. Are Nae cadru de ataÂş de M63.

[cicloburu]

Eu înțeleg punctul de vedere al atașistului, dar eu nu mă înțeleg cu atașul. Am încercat, nu e de mine. Și nici nu cred că merită să fac omologare pentru ataș, că în acte e solo. Precum se vede, nici șaua de pasager n-o am, nici de aia nu duc lipsă, deși unii dintre prieteni și-ar dori să fie acolo. Mi-am argumentat cîndva opțiunea...

 

Toate bune!

 

...

Cu alte impresii voi reveni după primul drum mai lung pe care-l voi face.

...

Ieri, 20 noiembrie, pe la ora 16 fără cîteva minute am plecat călare pe Alioșa către Tîrgoviște. Am ieșit din București pe la ora 17, iar la 18.20 am ajuns la destinație. Drumul uscat, ceață, noapte, frig, dar Uralul e un tovarăș de nădejde! Am mers fără pauze. M-am întors astăzi de dimineață, tot pe ceață și frig, dar pe lumină. N-am avut nici cea mai mică problemă! Anul nu s-a încheiat!

Toate bune!

[AdrianS]

 

 

Mulţumesc!

 

Răspund şi povestesc iarăşi cu întârziere. Gaura neagră întruchipată de serviciul meu parcă-mi plictiseşte vlaga. O moarte intelectuală, pe care încerc s-o combat cu orice activitate legată de fiarele motociclistice. Poate că n-o fi nimeritul cheii de treişpe cea mai ambiţioasă formă de cultivare a materiei cenuşie, însă cu siguranţă îmi dă apă la moara unui calm ce, altminteri, mi-ar sta tulbure şi mi-ar pune astfel capăt entuziasmului (la răstimpuri prăpăstios) cu care am ajuns de multă vreme să mă identific. Mi-s un pic obosit acum, poate că povestioara va ieşi mai puţin extravagantă faţă de altele.

 

Dar nu-i loc în postarea asta de asemenea dărâmări: tura ce-a urmat duminică, 18 martie, a fost una cu adevărat pe sufletul meu: iscată aproape din nimic, ricoşată din şapte întâmplări succesive şi până la urmă făcută complet, pe îndelete. Cu o locomotivă sub kur, băi! Că asta motocicletă nu-i!

 

Mihă.escu m-a scutit pe neaşteptate de pisiceala pe lângă proprietarul lui Alioşa (într-o şfichiuire turbată de curaj nebun), cel dintâi rugându-l să ne-mprumute "şi nouă Uralul ăla negru". Cicloburul en-titre a acceptat voios, încântat la rându-i de curajul crescând (şi pe drept cuvânt! pe 2 mai dă examenul pentru permis!) al pasagerului Mihă. Iar eu am aflat de tot mise-en-place-ul ăsta taman la urmă, aşa cum află pilotul de-ncercare că are de zburat cu nu-ştiu-ce fier abia când se vede deja urcând către carlingă. Şi mi-a plăcut teribil cremşnitul ăsta de spontaneitate !

 

Suitu-ne-am aşadar în şei şi duşi am fost către Comana, cu un soare nemaipomenit deasupra, sau oarecum de-a lungul capetelor noastre. Joaca de-a baba oarba cu papucul de pe borna negativă a bateriei a continuat imediat după o explozie de cuplu şi acceleraţie în coborâre de pe podul peste Argeş, la Adunaţii Copăceni. Exact ca-n "Potirul Sfântului Pancraţiu" al lui Nicolae Paul Mihail, cică Trabantul a plecat în trombă, numai că după cinci metri s-a răzgândit şi s-a oprit molcom. Noi am făcut din cauza asta o fabuloasă oprire ilegală pe acostamentul interior al giratoriului de după pod, prilej nimerit să ne uităm încântaţi unul la altul (Vali cam alarmat, fiindcă încerca să se dumirească de cauza opririi neaşteptate) şi să exclamăm cu numele diverselor organe sexuale despre cât de bine se aude motorul şi cât de tare trage motocicleta la drum.

 

După reconectarea papucului jucăuş am intrat în Adunaţi şi, după Mogoşeşti, am tras pe dreapta. Sanchi, trebuia să fac o oprire la boxe:

 

 

 

 

 

Am repezit la urmî aparatul foto din mâinile masterandului şi l-am invitat pe cel din urmă să dea o tură pe câmp. N-a stat să-i zic de două ori şi s-a-nvoit bucuros să dea pedale dihaniei. A demarat frumos, fără bâlbe şi giumbuşlucuri echilibristice, şi l-am căutat apoi lung cu obiectivul aparatului, că se tot ducea în zare de mă minunam de distanţa de la care puteam auzi duduitul motorului. Fiecare explozie răsuna clar, individual, plin şi sănătos. O bubuială vehementă a motorului care ştie că nu se va opri decât în pana prostului sau la capătul celălalt al ţării, cât să completezi uleiul.

 

 

 

 

Era prima zi din an când eu ajungeam la ţară. Nu ştiam că lucrările de amenajare a bălţii Comana fuseseră încheiate şi că lunculiţa trăgea din nou să fie inundată. Am intrat cu Uralul de-a lungul Neajlovului, cotind dreapta imediat după piciorul podului de peste râu, lângă Mănăstirea Comana. Ne-am contopit pe dată cu un un peisaj deltaic, peste care apusul revărsa atâtea feluri diferite de tonuri şi nuanţe cromatice încât am uitat de toate şi ne-am apucat de aruncat cu ochii-n zare. Fotografiile următoare îi aparţin lui Vali, cu excepţia celei de-a treia. Găsiţi în album mai multe fără fierul ăla în peisaj:

 

 

 

 

 

Ne-am îndemnat cu greu din nou la drum, convinşi totuşi că vom mai poposi pe lunculiţă şi altădată în chip asemănător, ceva mai fără grabă şi mai cu relaxare în cap. De altfel, pentru mine, mai relaxant decât după-amiaza de până atunci n-ar fi putut fi decât o siestă de vară, eu agăţat cu tot cu vise într-un hamac la umbră. Am proptit piciorul cu aşa o lene în demarorul Uralului încât mai degrabă s-ar fi zis că mă sprijineam ca să nu cad. Noroc că porneşte repede, altfel un privitor neavizat ar fi putut crede că voiam să-i găsesc grijuliu PMS-ul în felul ăla.

 

Până am ajuns la casă ne-am mai dezmeticit un pic, de-acuma simţind miros de grajd şi fremătând amândoi de nerăbdare să deschidem uşa magaziei. Am băgat Uralul în curte, Rex a fugit - evident - pe lângă mine întru căţeleală pe stradă, i-am salutat pe ai mei, am proptit motocicleta de un stâlp şi m-am repezit după cheia de la magazie. Încuietoarea a clic-clăcuit prompt, am tras cu niţică forţă de uşă şi voilá! Twin rusesc în doi timpi sprijinit de boxer ucrainean în vreo patru. Ah, pohta ce-am pohtit!!! Că de-acum încolo începe sezonul şi e vreme de reparat şi umblat călare pe propriile fiare!

 

 

 

 

 

 

Bineînţeles că l-am sunat pe Ovidiu şi, aşa cum mă rugase în prealabil, m-am apucat să-i înşir dimensiuni comparative - proaspăt măsurate cu ruleta - ale Niprului şi Uralului. Se pare că Niprul e ceva mai lung, mai înalt, mai lat şi mai... pătrăţos. Evident că este şi mult mai bun , doar că mai are un picuţ de tras până la ITP. Foarte puţin. Ah, abia aştept, fir-ar!

 

Înserarea a căzut apoi repejor, iar drumul de întoarcere a fost din nou un tur de forţă al locomotivei pe două roţi, care parcă respira turbată aerul răcoros al întunericului. Motocicleta veche, odată pusă la punct şi reglată cum trebuie, nu e-n stare decât s-aducă rânjete pe faţă şi ceva pofte carnale. Pe cele din urmă le-am ţinut în frâu fiindcă eram totuşi doi bărbaţi bine care-şi respectau statutul (atâta cât era) şi orientarea sexuală. Una singură, se-nţelege.

 

Şi-apoi, ce va mai fi fost, veţi mai vedea .

 

 

http://www.youtube.com/watch?v=1-Sy7iv2HBY

Editat Aprilie 25, 2012 de AdrianS

[cicloburu]

Evident că este Âşi ...mult mai bun...

 

Aștept s-o văd și p-asta! Nu știu cum poți compara tractorul cu locomotiva!

Dacă mă „apucă” talentele scriitoricești, poate scriu eu „va urma-ul”, poate... Dar numai după ce dau textul „la corectat” și la „împopoțonat” cu poze

 

 

De fapt, chiar trebuie să mă-ndemn să scriu, că următoarele două ture mi-au aparținut, egoist, numai mie și lui Alioșa!

[AdrianS]

Incercam sa restauram aici topicul lui Ovidiu Cicloburu cu Uralul sau. Topicul sau i-a fost concatenat in Bursa de un moderator care a vazut doar primul post - vanzarea Uralului nu si cele cateva pagini pline cu povestiri muncite. Aici una dintre ele si voi mai baga si altele cand am timp. Aleko

Urmează să vă povestesc o întâmplare începută pe 2 iunie 2012. Albumul complet cu poze: link (Picasa).

Noroc că pe lumea asta mai cumpără ochelariştii câte-o Dacie!

E drept că-i vorba de-o Dacie pasămite mai evoluată, mai pricopsită, mai franţoltenească aşea, însă nu-i greu de ghicit rolul deservit de o asemenea maşină când fostul proprietar a botezat-o, boem şi poetic, "Cârja". Dincolo de rezonanţa dramatică a numelui, fosta Dacie Nova 1.6 GTI a lui Ivan_Pedală a ajuns cu brio sub copacii orăşeneşti şi prăfoşi de lângă blocul lui Cicloburu. Ţin neapărat să dau în vileag numele inculpaţilor fiindcă a fost întâia dată când s-au cunoscut şi s-au măsurat moacă-n mutră din priviri, treabă pe care de mult voiam s-o văd întâmplată! Dar să nu ne pripim: hai să vă povestesc cum am ajuns noi în Oltexasul lui Ivan...

"Zambilica", Berlina albastră a lui Ovidiu, a cam început să dea ortu' popii de la o vreme. Cea mai recentă boacănă - întâmplată cândva prin iarna 2011-2012 - a fost deraierea selectorului de la cutia de viteze şi blocarea acestuia undeva în treapta a patra, într-o manevră în care s-a-ncercat înfigerea lui în marşarier. Ovidiu dă vina pe propriu-i stil sportiv de a conduce ("Turbarea albastră" i-aş zice MIG-ului ăstuia, nu "Zambilica"), eu cred că a fost şi o problemă de cutie buboasă, că maşinile astea nu se blochează chiar aşa de capul lor, când li se pune pata. Cert este că Ovidiul Ciclobur - care se enervează repede când vrea să se enerveze - s-a enervat şi a decis să treacă la automobile mai serioase, mai europene, mai trecute prin iad, întoarse, şi plimbate din nou pe-acolo în timp de weekend.

Gândul lui Ovidiu a coincis - într-o aliniere interesantă a corpurilor cereşti - cu intenţia lui Ivan de a-şi mărita "Cârja". N-a durat mult şi Ovidiu s-a hotărât definitiv să salveze "Cârja" - ce avea să devină ulterior "Vişinica" - din tărâmul CZ-urilor Sport şi al combinatelor energetice. Cred că aş fi râs până-n ziua de azi de posesorul de Ural dacă făcea cum s-a gândit iniţial, anume să ajungă la Ivan cu trenul. Nu, dom'le, problema e simplă: există şi un Adrian dornic de plimbare, există drumuri faine şi lungi până-n partea 'ceea de ţară, există o motocicletă foarte capabilă să ne ducă pe amândoi bărboşii la destinaţie, fapt pentru care ne suim pe fier şi-i dăm bătaie!

Nu a trebuit să-i propun de două ori lui Ovidiu: sclipirea 'ceea de om tânăr care abia aşteaptă să-i treacă pe la urechi o chestie spontană şi mişto licărea în ochii lui mai abitir decât luminează farul Zetei cu alternatorul pe 12 volţi! Aşa că, chiar înainte de plecare, l-am dus pe Alioşa la Comana pe 2 iunie pentru o mică revizie preventivă.

Treaba a-nceput prin lupte greco-romane cu noul cauciuc de şa: cauciucul original chinezesc s-a prăpădit repejor de când l-am montat astă-iarnă şi, aşa cum am constatat la demontare, începuseră deja să apară multe rupturi periculoase. Noul cauciuc, de data asta de producţie ucraineană (mulţumiri lui Dani!), nu doar că arăta mai solid, ci era identic ca textură şi consistenţă cu cel al şeii de Izh 56 de pe şaua pilotului. L-am lăsat pe Ovidiu să transpire şi să-şi reamintească paşii pe care i-a urmat astă-iarnă ca să monteze cauciucul chinezesc pe cadrul metalic al şeii. A reuşit într-un târziu să repete figura cu guma ucraineană, însă atât de dificilă a fost treaba şi atât de răsplătitoare reuşita, încât vreo cinci minute am stat cu teamă crezând că proprietarul motocicletei avea nu numai să se pupe singur (ceea ce a şi făcut!) de mândru ce era, ci să mă ia şi pe mine la giugiuleli!

M-am făcut aşadar că-mi ia foaaarte multă vreme să-mi găsesc tarozii şi filierele prin atelier, prefacere nu neapărat uşoară fiindcă le am pe toate puse bine într-o cutie de lemn la care ajung imediat. Dar am luat piuliţe, am verificat, am socotit nişte găuri şi nişte tarozi, m-am pregătit intens fiindcă urma să facem o treabă deosebit de importantă: trebuia să creăm un buşon de umplere şi unul de nivel pentru grupul spate. Ai naibii ruşi au prevăzut grupul cardanic doar cu buşon de golire. Pentru umplere, probabil că manevra presupune răsturnarea motocicletei.

Enfin, fireşte că, pentru munca ce trebuia făcută, a trebuit să scoatem grupul de pe basculă. Trei din cele patru prezoane au ieşit cu tot cu piuliţe la desfiletare, fapt ce a făcut să iasă un miros puternic de valvolină din grup. Entuziasmaţi, ne-am uitat încrezători unul la altul şi am bătut proactiv palma, convinşi că grupul fusese până atunci plin cu valvolină şi astfel funcţionase până atunci în parametri optimi de ungere.

Cu mişcările sigure ale omului care tocmai ce crăcănase grupul Niprului în urmă cu vreo câteva săptămâni, am preluat iniţiativa de a separa capacul grupului de carcasa principală. Inutil de zis cum rânjetele noastre satisfăcute s-au transformat simultan în nişte grimase îngrijorate când am văzut că, de fapt, mirosul de valvolină venea de la o mică băltoacă de ceva picături din ceva ulei strâns într-un colţişor al carterului. Şi atât. Mersese grupul nostru atâta amar de vreme cu pelicula aia superficială de valvolină încât mare ne-a fost mirarea să constatăm că dantura coroanei arăta impecabil, parcă tocmai scoasă din fabrică.

N-am stat pe gânduri şi am pus mâna pe bormaşină, executând la foc automat un găuroi mare în partea de sus a carterului şi unul mai mititel amplasat mai jos. Celui de-al doilea i-am hotărât poziţia comparând cu lungimea jojei de Nipru. Orificiul de sus, mai mare, avea să fie folosit pentru introducerea uleiului în grup, iar cel de-al doilea, mai micuţ, pentru verificarea nivelului de ulei. Principiul e simplu: pentru a nu depăşi nivelul maxim de ulei necesar în grup, se înlătură atât buşonul de umplere, cât şi cel de nivel. Pe măsură ce umpli grupul cu ulei, nivelul creşte şi, în cele din urmă, ajunge să dea pe-afară prin gaura şurubului de nivel. Se pun la loc ambele şuruburi (buşoane, na) şi asta e. Am filetat găurile, am scos şpanul din carterul grupului, am găsit nişte şuruburi faine foc, le-am vârât pe fiecare în câte-o gaură şi am bătut o palmă mai sonoră decât pocnetul de rateu!

Alioşa avea, în sfârşit, buşon de umplere pentru grup! După ce-am montat grupul înapoi pe basculă, bucuria şi mai mare a fost când am vârât T90-ul (în lipsa valvolinei) în grup şi l-am văzut ţâşnind, într-un târziu, afară pe gaura de nivel.

În ziua următoare, pe 3 iunie, ne-am sculat oarecum devreme şi ne-am îndesat bagajul într-un rucsac, pe care Ovidiu l-a legat fără greţuri pe rezervor. Şurubul de "întărire" a direcţiei a căpătat astfel un foarte important rol de cârlig pentru mânerul rucsacului, spânzurându-l astfel pe cel din urmă ca să nu cadă. Ovidiu a închinat un şut pedalei de pornire în semn de bun augur pentru călătoria ce avea să urmeze şi, după ce l-am vizitat pe Emilian (Planeta V) în Chitila ca să-i dăm un far pentru Simsonul lui, ne-am reluat drumul înspre Piteşti.

Am evitat de la bun început autostrada şi am preferat să ţinem drumul "vechi", prin localiltăţi. Cu ocazia asta am avut prilejul mai multor opriri şi poze, başca la un moment dat mi s-a făcut foame şi mi-am amintit că aveam o pungă de madeleine în geanta de pe umăr. Nu m-a lăsat inima să-l opresc pe Ovidiu din bubuiala Uralului pentru atâta lucru, aşa că mi-am scos mănuşile din mâini şi le-am vârât sub mine, pe şa, ca mai apoi să mă întind la un picnic tip "fast food": cu o mână ţineam punga, cu ailaltă ţineam madeleina, iar trecătoarelor simpatice de pe drum le făceam semn din cap, că nu mai aveam din ce să dau, cel puţin nu în mers.

Aţi remarcat parşivitatea aia de cameră video cocoţată pe stâlpul din prim-plan în prima poză mică de mai sus? Ce verifică aia prin Horezu, roviniete sau fotogenia participanţilor la trafic?

De dragul drumului, am decis s-o luăm prin Horezu după ce-am trecut de centura Piteştilor. Coincidenţa (atât cât mai credem în ea) a făcut să întâlnim în Piteşti o fostă colegă de liceu de-a subsemnatului, prilej pentru o bine-meritată pauză de respiro.

Ne-am cam oripilat să vedem en passant hoardele de kitsch-uri chinezeşti înşirate falnic de-a lungul gardurilor din Horezu. Într-adevăr, este o localitate curăţică şi aranjată, dar când vezi lebăda din ceramică (care n-are nicio treabă cu tradiţia olăritului la noi) şi piticii de grădină cum stau în multiple exemplar în faţa fiecărei porţi din satul ăla, te-apucă cel puţin o scârbă şi-o tristeţe. Cea mai simpatică fază ar fi să fii chinez şi să vrei să-ţi iei un suvenir de-acolo: mai bine ţi-l cumperi din Beijing, că măcar e de la mama lui! Începem să alunecăm încet dar sigur către o identitate tot mai mult made in China.

Dacă, venind din Bucureşti, drumul până la Piteşti este mai mult sau mai puţin banal, asfaltul începe ulterior să tragă la măsea şi nu mai e în stare să ţină o linie dreaptă. Începe să urce, să coboare, să te serpentinească-n stânga şi-n dreapta de n-ai încotro şi începi să accelerezi de dragul polizării tobelor pe curbele în pantă. Încep să apară şi nişte peisaje mai frumoase, însă trebuie admirate cu răspundere că rişti să ratezi serpentina în ac de păr de dinaintea popasului de la Deduleşti şi să le-aterizezi oamenilor fix pe grătarul cu mici, cu motocicletă cu tot. Să nu-ţi sară muştarul?

De mic copil nu mai fusesem pe traseul ăsta şi, implicit, nu aveam habar de faimosul popas al Deduleştilor. Flancat de-o serpentină ireală la un capăt şi de o vale abruptă de-a lungul şoselei la celălalt, popasul este un restaurant foarte căutat de călătorii ce se nimeresc prin zonă. Şi pe bună dreptate, că au nişte mititei de-ţi stă ambielaju-n loc! Am debarcat şi noi pentru o pauză de "alimentare" şi eram deja înfipţi amândoi în prânzul consistent când alte două motociclete - o Gold Wing de generaţie mai veche şi o ceva sportivă mai nouă la arier-gardă - s-au oprit din drum lângă Ural ca să ni-l admire. Şi doar ce-a apucat să frâneze golduingaru' şi să-şi întoarcă privirile înspre Alioşa, că a şi-nceput să-l blagoslovească în toate felurile: pfooooooooaaaaaiii, că ce miştoooo eeee, că ce bine-araaatăăăă, că asta-i motocicletă adevăraaaatăăă şi câte şi mai câte complimente, că nu s-a lăsat până nu ne-a identificat ca proprietar şi pasager şi ne-a luat la întrebări. Văzând cum i se scurgeau omului ochii după fierul nostru, am luat cheile de pe masă şi m-am dus să-i dau o pedală lu' Alioşa. Iar Alioşa porneşte repede. Omul nostru a dat şi el să-şi scoată telefonul ca să filmeze, dar eu apucasem deja să scot motocicleta din viteză, să-i dau drumul la benzină, să-nfig cheile-n contact şi s-o pornesc. Ce "reproş" primesc: "Ia uite-te la ea, nene... porneşte mai repede ca telefonul meu!"

"Uită-te bine la ei", s-a adresat omul într-un târziu pasagerei lui, "ăştia sunt oameni adevăraţi! Ăştia o repară în mijlocul drumului şi se duc mai departe!" Şi ne-am luat la revedere cu sufletele mai uşoare.

Făcând loc şi ultimilor mititei prin maţele goale, ne-am suit în cele din urmă pe Alioşa şi i-am dat bice înainte. Am încercat pe cât posibil să plecăm devreme şi să ajungem repede, dar călătoria are felul ei în care te vrăjeşte şi te face să cam uiţi de trecerea timpului. Odată cu lăsarea serii ne-am oprit mai mult la derută pe marginea drumului ca să-ncerc să pozez vreo două cadre. A ieşit o panoramă de care sunt destul de mulţumit şi pe care Ovidiu v-a arătat-o până acum numai sub formă de înfloritură la semnătura-i:

Imaginea poate fi downloadată la rezoluţia nativă de 11596 × 1346 pixeli făcând click pe ea, apoi descărcând-o de pe Picasa. Da, dom'le, Uralul face bine la moral! Noi nici măcar nu ajunseserăm la destinaţie şi eram mai radioşi decât apusul care mi-a supra-expus jumătate din albastrul cerului din panoramă. Eram mai fericiţi decât definiţia din DEX a extazului şi mai limpezi la ochi decât apa vreunui lac de munte. Că tot am văzut câteva în ziua următoare .

Ivan (zis "Pedală") ne-a boscorodit cam toată ziua: noi spuseserăm că ajungem la o oră anume, însă ora aia s-a făcut mai multe. Am nimerit într-un târziu, după căderea întunericului, pe un drum despre care Ivan ne spusese că-i jalnic şi că ne va lungi multişor la cronometru. N-am crezut până n-am dat cu roţile de prima groapă, în urma căreia dosul meu şi-a amintit cu regret de comfortul inegalabil al unei şei normale, din burete. Nu, dom'le, noi suntem retro. Mergem pe şei din cauciuc-ebonită, şi alea montate pe două fiare din oţel. Comfort ocţidental, tăicuţule! Am tot mers aşa o vreme, troncănind din toate alea prin coclaurile olteneşti şi ţinându-mă de Ovidiu ca ursul de copac (că zău, având în vedere gabaritu-mi, nu poţi spune ca puricele de câine). Drumul a urcat pân' la urmă într-o pădure şi ne-a scos târzior chiar în Bâlteni.

Ajunşi chiar în patria CZ-ului Sport, am dat un ultim telefon fiertului proprietar de Dacie Nova şi l-am rugat să ne dea câteva indicaţii rutiere. Noi am zis că glumeşte când, mormăind ca Fram, ursul polar în telefon, ne-a ameninţat că "E simplu. Faceţi dreapta şi o să vedeţi un nărod în mijlocul drumului". Ei bine, urmând şoseaua vreo doi kilometri în direcţia explicată de Ivan, am desluşit într-adevăr în întuneric o siluetă în mijlocul drumului, stând înspăimântător de ţapănă, cu picioarele depărtate şi braţul drept ridicat la nouăzeci de grade, indicând cu el un fel de "Ia-o pe uliţa asta pe care ţi-o arăt că te omor" camaraderesc. N-am apucat să mă dau bine jos de pe motocicletă că m-am pomenit cu un braţ de diplodoc pe spinare, lansat de Ivanozaur. Că parcă a mai crescut de când l-am văzut ultima oară! Mare lucru n-a durut că aveam jacheta de piele pe mine, dar tot m-am simţit ca pistonul primind scânteie fix în PMS.

Să fi fost deja vreo zece sau unşpe ceasurile când am ajuns noaptea în Bâlteni, timp berechet să-l evităm pe câinele Roco, să ne aşezăm la un suc la masă şi să stăm de-o vorbă-două. Ni s-a alăturat şi S@rpe, care a dat dovadă în repetate rânduri de mult curaj - la cele şaizeci de kile ale lui - tot făcând miştouri de Ivan. E-un băiat simpatic şi de treabă, de la el am luat un dinam foarte bun de Jawă pe vremea când mă distram copios pe 6 volţi şi tot el i-a dăruit lui Mihăescu o jachetă moto din piele. Poze de arhivă din 22 aprilie 2011, însă Dacia argintie nu mai există.

Am aşteptat să adoarmă bine tot satul şi abia apoi am scos Nova din curte. Pedală şi Ş@rpele îi schimbaseră de cu.rând evacuarea şi n-au mai avut loc să-i taie două mustăţi de prindere care loveau în caroserie pe dedesubt. Făceau alea o gălăgie de nu te-nţelegeai om cu persoană, dar am făcut pe rând câteva ture de probă cu maşina. Ne-a plăcut scula, aşa că Ovidiu a bătut palma cu Ivan şi am trecut cu toţii l culcare. Aveam de gând să ne-ntoarcem spre Capitală în ziua următoare, pe 4 iunie, dis-de-dimineaţă.

Băi, am plecat din Bucureşti deja un pic alicit de răceală. În noaptea 'ceea, secreţiile mele nazale deja n-au mai ştiut dacă să-mi curgă ca Niagara sau să se-nfunde ca un calorifer vechi. Cazaţi amândoi în acelaşi pat, Ovidiu a adormit imediat, însă eu eu făceam eforturi să-mi suflu nasul fără să-l trezesc din somn. Dar ce să sufli?... N-am reuşit deloc să dorm, aşa că am început să mă plimb prin garajul gazdei. Spre dimineaţă - încă era întuneric afară - am descoperit că o variantă acceptabilă de a trage un pui de somn era scaunul şoferului din Nova. M-am înghesuit cum am putut, m-am înfipt pe scaun, mi-am căutat locul vreo jumătate de oră, iar ce-a urmat reiese din poza următoare:

M-au prins mârşavii şi m-au fotografiat pentru posteritate! Blitz-ul aparatului m-a trezit şi m-am ridicat îngheţat din maşină, tremurând într-un fel de frisoane obositoare amestecate cu râsete şi voie bună. M-am încălzit abia după ce m-am echipat complet. A trebuit să ne luăm tălpăşiţa destul de repede fiindcă Ivan avea de mers la serviciu.

Dar homo sapiens este totodată şi homo ludens. Şi se spune că nu mai ai pentru ce trăi dacă uiţi de copilul din tine. Cu gândul la homo ludens ăsta l-am suit pe homo Ivanus la ghidonul lui Alioşa şi, cum nu şi-a putut nicicum refuza plăcerea de motocicleală matinală, a pornit Uralul şi a dat să se plimbe un pic pe şosea. Meh, că o să fie greoi, că nu-i ca Jawa, că aşa şi pe dincolo. Ce spuneam? Că Uralul face bine la moral? Ivan era deja cu limba pe-afară:

Acuma nu-l mai dădeam jos! Calul se-nfipsese în traista cu ovăz! Zâmbet mai larg ca ăsta vezi rar:

A venit în cele din urmă şi vremea despărţirii, nu înainte ca Ş@rpele să ne propună să-l luăm pasager până la Târgu Jiu. Zis şi făcut, oricum voiam să ne arate cineva două-trei lucruri prin oraş! Am purces la drum în formaţia stabilită de cu seară, adică Ovidiu la volan şi eu înaintea lui, la ghidon. Am trecut prin dreptul complexului energetic din Rovinari cu mandibula picată pe rezervor. Instalaţia cu pricina este enormă, vastă, domină peisajul înconjurător şi te reduce la dimensiunile unei furnici. Aşa cum mi-a povestit Alin din şaua pasagerului în timp ce nu-mi puteam lua privirile de la mamutul 'cela, complexul face un vuiet asurzitor când eliberează presiune şi trece în etapa de răcire. Bieţii peşti mor prin râuri cale de mulţi kilometri din pricina apei încinse.

Nu ştiu prin ce trăiri trecea Ovidiu în "Vişinica" graţie schimbătorului problematic, dar gândurile mele făceau pe jumătate absente incursiuni prin vestigiile unei lumi mai vechi, despre care doar citesc, aud şi văd ocazional. Edificii măreţe, nu mai bune, nu mai rele. Pur şi simplu rămase acolo, suspendate în timp, unele încă funcţionale, mugind la răstimpuri surd peste văi şi dealuri împădurite - bocet parcă la căpătâiul unui straniu crepuscul de ere.

Ajunşi în Târgu Jiu, ne-am oprit pentru o reparaţie de urgenţă la vărzita instalaţie electrică a Uralului. Unul din firele ce duceau curent din contactul principal la microcontactul de frână al pedalei spate fusese ros de cupla elastică dintre cutie şi cardan. Mai apoi, după un mic dejun consistent luat pe terasa unui restaurant fain din centru, am lăsat fiarele parcate oleacă şi am vizitat sculpturile lui Brâncuşi. Întâi poarta sărutului şi masa rotundă, apoi coloana infinitului.

Sigur că nu am pozat cum trebuie având în vedere mesajul sculpturii, însă în Parcul Municipal - odată ajuns lângă apa Jiului şi mergând de-a lungul ei - m-am simţit deodată ca pe malul Salzach-ului în Salzburg, cum mă plimbam odinioară ca student bursier în Austria. Dincolo de similitudinea fizică a locului, parcă şi starea de spirit îmi sugera caracterul mai relaxat, mai lipsit de probleme al acelei lumi cu care am avut odată onoarea şi bucuria să iau legătura.

Ne-am despărţit de Alin după ce l-am dus să-şi viziteze un tovarăş posesor de BMW F650 şi de cişmea cu apă rece. Soarele torid mai avea un pic şi ne lipea încălţările de asfalt, aşa că ne-am încărcat sticlele cu apă proaspătă şi ne-am mânat caii către drumul de întoarcere. Înţelegerea noastră a picat din propria-mi iniţiativă, anume l-am rugat pe Ovidiu să treacă din nou la ghidonul lui Alioşa: oboseala şi răceala în combinaţie cu aerul rece intrând prin cască mă răvăşeau complet şi am decis să fiu încheietor de pluton cu parbriz dinaintea ochilor. Din nou traista cu ovăz stătea agăţată bine-mersi de gâtul Cicloburului, care - echipat în pantaloni trei sferturi şi ceva vestă cu buzunare - mi-a deschis drumul înainte.

Cum ne e felul, am zis imediat "hai" când Ovidiu a tras niţel pe dreapta şi a venit în dreptul geamului meu ca să-mi propună să schimbăm un pic traseul și s-o luăm astfel pe la Rânca. Câteodată parcă-s căţelul din reclama la Germanos: "Plimbare?!"

N-am percutat când am citit pe panou "Rânca". Nu prea am percutat nici când drumul a-nceput să devină un suiş cam abrupt, pe care îl negociam tot mai des cu a doua şi cu a-ntâia. Abia târziu, când ne-am oprit să ne tragem sufletul lângă releul de la Rânca, mi-am dat seama ce se-ntâmplă cu mine: băăăăăăă, geografule!!! Băăăă, eşti pe Transalpiiinaaaa, băăă!!! Am ţâşnit pe portieră afară ca Fred Flinstone prin plafonul maşinii: băg... adică Yabadabadoo!!! Ne-am luat în braţe ca doi bărboşi fericiţi şi am stat să ne uităm împrejur, cum ne aflam noi pe cea mai frumoasă şosea din ţara asta şi cum făcuserăm treaba asta - la iniţiativa lui Ovidiu - în cel mai motociclistico-spontan mod cu putinţă! Pentru asta trăiesc, pentru simţăminte de felul ăsta şi drumuri aidoma! Toate frustrările mele de până atunci fuseseră deodată şterse cu guma: eram pe Transalpină, urma să o traversez şi mă durea la bască!

Drumul ăsta e nebun. Cred că pe-aici se dădeau strămoşii noştri dacii şi romanii cu Mobrele şi Jawele. E nebun: întâi te suie, te-nvârte, te răsuceşte, te pune să te lupţi cu maşina şi te mai învârte oleacă. Când să-ncerci să-ţi tragi sufletul - nu poţi fiindcă te uiţi pe geam şi ţi se taie răsuflarea cum vezi toată măreţia aia de peisaj şi nu-ţi vine a crede! Apoi îţi dă timp de respiro doar cât să crezi că gata, s-a terminat în sfârşit, după care IARĂŞI te ia de te suie şi te-nvârte şi te răsuceşte de te-a zăpăcit complet. Transfăgărăşanul este cam ca DN1 între Bucureşti şi Ploieşti prin comparaţie. Nu ştii dacă să-ţi pară bine sau rău că au pus asfalt pe Transalpină. Ne-am uitat la ştiri a doua zi şi-i vedeam pe toţi automaneliştii cum stăteau bară la bară pe Transalpină, că cică dom'le ei se plimbă.

Totuşi, dacă vreţi să străbateţi un drum minunat odată în viaţă, Transalpina trebuie parcursă!

"Pe unde sunteţi, mă, zăpăciţilor?" ne-ntreabă Ivan, noi opriţi fiind în creier de munte. "Testăm Dacia, nene Ivane", râdem noi în barbă. Şi ce-am mai testat-o pe drumul ăla! Iar coborârea a fost minunată: cu motoarele oprite, în liniştea asurzitoare a pădurii de munte, coboram agale pe serpentinele una mai frumoasă ca ailaltă! Am parcurs nişte kilometri buni aşa, apucând chiar să mai schimbăm relaxaţi câte-o vorbă când ne trezeam uitându-ne unul la altul mergând în direcţii diferite, fiind de-o parte şi de cealaltă a unei serpentine.

Cum nimic în viaţă nu-i întâmplător, ceva mai târziu în coborâre i-am întâlnit pe prietenii cu Gold Wing-ul din ziua precedentă. Erau acum opriţi pe marginea drumului în grup mult mai mare, să fi fost vreo zece motociclete cu totul. Din nou Uralul a furat imediat prim-planul, fiindcă numai despre el s-a vorbit în următoarea jumătate de oră. Posesorul Gold Wing-ului a dat iarăşi să ne laude, să exclame, să ne ridice-n slăvi de parcă tocmai ce-i bătuserăm pe-ai lu' Xerxe la Termopile. Într-un final, ne-am despărţit definitiv şi chiar că, la coborâre, Alioşa nu mai avea loc de ceilalţi motociclişti mai înceţi de pe traseu, tot punând frână amândoi în spatele lor: Ovidiu strecurându-se printre ei, iar eu troncănind de nebun prin gropi în urma tuturor cu Vişinica.

Ne-am pierdut o vreme după ce Ovidiu a zbughit-o hăt înainte, iar eu am rămas în urma câtorva motociclete răzleţite de grup. O pistonam tare şi eu, chiar cu însufleţire, zoream să prind boxerul din urmă fiindcă, în caz de mă oprea careva, actele maşinii nu erau la mine. Dar ţi-ai găsit să mai prinzi Uralul din urmă... m-am bucurat aşadar de peisajul ce-mi năvălea pe fereastra din stânga, cu lacul Vidra şi pădurea ce-l înconjoară. Câţiva neuroni nefolosiţi s-au apucat să-mi dezgroape amintiri vechi, de pe vremea când eram copilaş şi mergeam pe bancheta din spate a Break-ului părintesc, eu lipit cu entuziasm de geamurile maşinii ca să văd cât mai multe din peisajul minunat. Iată-mă acum parcurgând aceleaşi drumuri, de unul singur într-o altă maşină, gândindu-mă cât de mult îmi lipseşte de fapt călătoria prin ţara asta grozavă. Mi-am făgăduit atunci şi acolo, lacul fiindu-mi martor, că primăvara anului viitor mă va prinde călător departe.

În Voineasa am încetinit ca să ochesc magazinaşul de unde, în clasa a cincea, mi-am cumpărat un joculeţ electronic (simulator de pescuit!) pe care încă îl am: culmea, micul magazin încă exista şi avea aceleaşi ferestre, aceeaşi uşă. Pe când în tabăra din clasa a şasea, de la ultimul etaj din hotelul staţiunii am urmărit o noapte întreagă cea mai spectaculoasă furtună de fulgere pe care am văzut-o vreodată: cerul era alb permanent, o mie de fulgere în toate direcţiile făceau din noapte zi. Tot atunci am păţit o chestie stranie pe care nu mi-am putut-o explica clar nici până azi: tot urmărind fulgerele din dreptul balconului, la un moment dat mi s-a părut că am adormit. M-am trezit apoi năuc, în fund, cu febră musculară în tot corpul, rezemat cu spatele de peretele din partea opusă a camerei, tot cu faţa la geam. Ceasul electronic din cameră pâlpâia (semn că picase curentul) şi arăta ora două şi jumătate. Cred că un fulger a nimerit foarte aproape şi m-a "aruncat" (dacă e posibil) pe distanţa unei lungimi de cameră, unde am zăcut inconştient mai bine de două ore.

L-am găsit pe Ovidiu aştepându-mă în Brezoi, de unde am purces apoi împreună către Bucureşti. În Râmnicu Vâlcea ne-am învârtit ceva vreme în căutarea unei bănci, pe care am găsit-o - spre dezamăgirea noastră - cu bancomatele defecte. Cicloburul bombănea în gura mare pe seama lor, dar mie oboseala îmi asigura o stare de spirit mult mai calmă. În plus, mi-a plăcut tare mult oraşul ăla: curăţel, aranjat, viu, plin de lume şi de fete una mai frumoasă ca alta!

Eheeei, dar înspre Deduleşti la întoarcere a fost distracţia de pe lume: Alioşa şi Vişinica se legănau în pas relaxat-alert pe drumuri unduite şi, la răstimpuri, drepte. Mai aveam niţel drum de parcurs până la popasul vestit, când m-a depăşit absolut grosolan o maşină argintie. Nu mai ştiu ce neam era, totuşi o maşină mică destul de nouă. S-a pus aşadar între mine şi Ovidiu, vizibil "iritată" de prezenţa Uralului înaintea ei. S-a dus foarte aproape de motocicletă, probabil încercând la intimidare să o dea la o parte ca s-o depăşească. Ovidiu mi-a spus că n-a remarcat treaba asta şi că pur şi simplu tocmai atunci i se sculase să se-nfigă un pic în acceleraţie, dar eu deja îi făceam galerie din urmă: păi bă băieţi, a-nceput Uralul ăla s-o alerge pe maşină prin curbe şi pe urcuşuri de eu abia mă mai ţineam după ei! Cu gura până la urechi şi cu pedala la podea (vorbesc serios!) urmăream cum, pe ultimul urcuş de dinaintea popasului, Uralul zburda sprinten la mulţi metri înaintea urmăritorului argintiu, iar maşina ce-l hărţuise până atunci deja scotea fum negru pe eşapament, semn că şoferu-i se chinuia din răsputeri să-l mai ajungă din urmă pe Alioşa! N-a fost chip, Uralul câştigase cursa, dar am remarcat cum a devansat spăşită motocicleta când Ovidiu deja încetinise ca să oprească la popasul cu mititei.

După masa de după-amiază ne-am reluat drumul către Piteşti, cu gând să parcurgem restul distanţei pe autostradă. Obosit şi deja răpus de răceală, eu îl urmam pe Ovidiu din ce în ce mai anevoios. Pe autostradă ne-am luat un pic la întrecere şi cred că l-am depăşit abia după ce-am prins peste 130 km/h, Uralului sărindu-i de câteva ori borna de la baterie din pricina vibraţiilor. Am avut emoţii în două rânduri, mai cu seamă când am crezut că o să-l văd pe Ovidiu împrăştiat pe autostradă când, pe la 100 km/h, am dat de o porţiune de asfalt proaspăt raşchetată longitudinal: spatele motocicletei a-nceput să sară de pe un făgaş pe altul, treabă care s-a văzut din spate ca şi cum motocicleta ar fi intrat într-un voblaj turbat. A ţinut-o totuşi şi ne-am continuat drumul. Ceva mai încolo a fost şi singura dată când mi s-au închis ochii la volan pentru o fracţiune de secundă, în ciuda Led Zeppelin-ului dat TARE în boxele maşinii. M-am trezit de pe banda întâi între cea dintâi şi a doua, moment în care i-am făcut semn lui Ovidiu să ne oprim oleacă pentru trezire.

Am ajuns în cele din urmă în Bucureşti fără alte incidente, iar maşina a rămas la mine până a venit noul proprietar să şi-o revendice. Se foloseşte de ea zilnic şi pare să-l ducă încotro vrea. Astfel au decurs aventurile noastre în decurs de vreo trei zile, însumând ceva mai bine de opt sute de kilometri.

Cu asemenea călătorii, toată viaţa de până-n momentul trăirii lor capătă arome noi!

Editat Septembrie 28, 2013 de Aleko

[Vizitator MosRahao]

Incercam sa restauram aici topicul lui Ovidiu Cicloburu cu Uralul sau. Topicul sau i-a fost concatenat in Bursa de un moderator care a vazut doar primul post - vanzarea Uralului nu si cele cateva pagini pline cu povestiri muncite. Aici una dintre ele si voi mai baga si altele cand am timp.

 

Excelent. Ar fi super daca vei face acelasi lucru si cu topicul meu despre "Jivina Sovietica", asa cum te-am rugat candva. In ce priveste reconditionarea topicului lui Cicloburu, felicitari pentru un bun inceput. Astept continuarea, in ambele cazuri.

[cicloburu]

Mulțumesc, Aleko!

 

Later edit:

În urma discuțiilor avute cu Adrian, „sufletul” topicului decedat, am ajuns la concluzia că îl vom „restaura” noi doi și asta am și făcut. Nefiind de datoria lui Aleko, Valicaddy sau a altuia în afară de cel care l-a distrus, m-am văzut pus în situația de a-mi căuta postările și de a le reuni într-un topic nou. Acest topic se află pe www.motorist.ro la secțiunea de motociclete retro. Vă invit, așadar, să-l citiți acolo și (de ce nu?) să vă faceți cont pe acel forum - cei care nu aveți deja.

 

Toate bune!

Editat Octombrie 1, 2013 de cicloburu