ÂŽivela Jugoslavija

[textoru]

“Plecam sau nu mai plecam ?!?!”

Ma uit din nou la prognoza. E ciudata. De maine arata ploaie, furtuna, chestii nashpa. La fel si zilele care urmeaza. Parca nu-mi vine sa o iau din loc pe o vreme din asta. Culmea e, ca acum e soare. Mult soare. Intreb inca o data: “plecam sau nu mai plecam ?!?!”. Mr. Dee zice: “Hai sa ne riscam. E doar prognoza, nu e obligatoriu sa fie si adevarata. De aia se numeste vremea probabila si nu vremea sigura”. O intreb si pe July, care zice sa facem cum vrem, ea oricum merge cu noi.

Deci : “plecam sau nu mai plecam ?!?!”

 

Ei bine, pina la urma am plecat. Unde? Iaca niste poze mai jos , pe post de “introducere”. Cum a fost? O sa vina si povestea.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

[omu79]

[Gabi M]

poza "28340621661_7a249db38c_c.jpg" ... Mordor ???

 

 

 

[marcone]

Camionu' lu' Ceasca?

Editat Iulie 23, 2016 de marcone

[Radu H.]

poza "28340621661_7a249db38c_c.jpg" ... Mordor ???

 

Hahaha, credeam ca doar eu sunt fantezistul nebun pe aici, dar vad ca mai sunt si altii.

Am vrut sa intreb acelasi lucru, dar am zis ca o sa fiu luat la misto. )

La acelasi lucru m-am gandit in secunda 2 de cand am vazut poza, Mordor.

 

 

Frumoasa calatorie.

[textoru]

@marcone : Nu e camionul lui Ceasca. E al lui Tito. Daca mai tii minte, Tito era ceva mai inalt si mai solid decit Ceasca. Si Jugoslavia era mai mare decit Romania. Asa ca Ceasca se dadea cu Raba, iar Tito cu asta.

 

@Radu H, @ Gabi M : Nu e Mordor, e doar Bosnia. Dar daca stau bine sa ma gindesc, voi baieti aveti dreptate. Prin 1992 - 1995 acolo cam era Mordor.

Editat Iulie 23, 2016 de textoru

[anapurna]

frumoasa excursie.

bravo.

P.S.

este un dumper...........

[textoru]

Marsul de apropiere

Timisoara – Novi Sad (SRB)

 

E duminica dimineatza si am in plan sa plec azi in tura. De vreo saptamana stau cu ochii ca si pe butelie, pe toate site-urile de meteo. Analizez prognoze, poze din satelit, cicloane si anticicloane, tot felul de animatii si alte nebunii, asta ca sa fiu sigur ca nu-mi da cu virgula. Prognozele se schimba de la o zi, la alta si eu nu mai stiu ce sa fac. Ma sfatuiesc cu oamenii mei si decidem sa ne riscam. Azi e vreme buna la Timisoara , dar se pare ca de maine se strica.

Dupa tura de anul trecut din Bosnia (vezi povestea de pe forum “Bosnia, moje srce ja te volim”), am tot vrut sa repet experienta. Anul asta se vorbea ca o sa plecam in echipa largita dar pina la urma am ramas 3: eu, sotia-mea July si Mr. Dee, un prieten bun si de nadejde. Era sa uit de Yusef, calauza mea prin desert ( un GPS Garmin 60 CSx), care este “omul” cu track-urile.

 

Deci, e duminica la prinz si in final hotarim ca plecam azi. Stabilim intilnirea la ora 14 la mine.

 

 

Am plecat pe la ora 15. Excelent. La 15.20 eram din nou acasa. La iesirea din oras la benzinarie, dupa ce am alimentat , lui July nu-i mai porneste motorul. Contact imperfect la baterie. Lucrasem cu vreo 2 zile inainte pe acolo si probabil nu am strins cum trebuie suruburile. Rezolv rapid problema. Cind insa sa pun motorul meu pe cricul lateral, cricul se rupe. Ma bucur de nu mai pot si decidem sa ne intoarcem acasa sa-l sudez. Forjez cu 100 la ora prin oras, ma misc ca si pompierii la incendiu si la 15.40 plecam din nou.

 

Tinta pentru azi e Novi Sad. Sunt doar vreo 170 de km si e drum drept. Doar trecerea granitei ne poate intirzia, dar nu ne-a intirziat, fiindca am ales sa iesim pe la Foieni, unde eram numai noi si politistii de frontiera.

 

 

Mai erau si 2 caini transfrontalieri, care ne-au insotit pina in Serbia latrind.

 

 

 

\

Din Serbia s-au intors. Probabil sunt mai bine hraniti in Romania sau poate nu stiu sa latre in sirbeste.

 

 

La Novi Sad am ajuns repede, in vreo 2 ore, fara probleme. Am tras la Hotel Aurora, care e destul de aproape de centru. E pe malul Dunarii si e OK, arata fain . Dupa ce ne-am aranjat si racorit un pic, am iesit sa ne cunoastem cu lumea , ca doar suntem in vacanta. Am dat ture prin oras, ne-am bucurat din nou de portiile sirbesti de mincare, am urcat la cetatea de la Petrovaradin.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Intr-un cuvint, a fost frumos la Novi Sad. Ne dorim ca vremea sa tina cu noi , chiar daca pe seara norii se cam aduna deasupra orasului. De fapt de maine incepe tura si am vrea ca totul sa fie OK.

 

Ziua 1

 

Novi Sad – Tuzla (BiH)

 

Cum ziceam , anul trecut am facut o tura prin Bosnia pe drumuri cit mai secundare si tertiare. A fost foarte fain, de aia am vrut sa repet chestia si anul asta. Asa ca am planificat o tura similara, in care sa evit pe cit posibil drumurile nationale, sa fie atit portiuni de asfalt cit si de macadam. Planul de azi e sa trecem in Bosnia si sa ajungem macar pina la Tuzla.

Dupa micul dejun si rezolvarea problemelor financiare cu gazdele noastre, incarcam caii si vrem sa plecam. Constat insa, cu bucurie maxima in suflet, ca un cui ruginit si-a facut cuib in cauciucul de pe roata spate. De fapt si in camera, astfel incit concluzia e numai una: pana.

 

 

Decid sa incerc sa rezolv problema cu un spray de pana pe care il port cu mine de vreo 2 ani. Chestia functioneaza, spre surprinderea mea si o luam din loc destul de repede, fara sa mai fiu nevoit sa demontez tot. Sper sa ma tina cit mai mult. Daca nu, vedem atunci.

 

 

Dunarea o trecem pe podul de cale ferata. E interesant mai ales ca se circula pe o singura banda. Se sta la semafor, iar cind nu vine trenul, se merge ba pe un sens, ba pe celalalt.

 

 

 

 

Drumul de azi ne duce la inceput pe malul Dunarii, dupa care urcam in masivul Fruška Gora. De fapt Fruška Gora sunt niste dealuri impadurite care au un drum de creasta pe vreo lungime de 60 km. Parca mergem printr-un tunel verde.

 

 

 

 

 

 

 

Din loc in loc se vede de jur imprejur Serbia.

 

 

 

O chestie foarte frumoasa a fost mirosul de tei inflorit care ne-a insotit tot drumul. Padurea e de fapt padure de tei , asa ca sunt si o multime de apicultori care-si duc stupii acolo. Am vazut vreo 20 de locatii pe marginea drumului. Din cauza asta, spre necazul meu am si accidentat vreo citeva albine cu care m-am intersectat. Ele in schimb nu m-au accidentat pe mine. Dar mirosul frate, m-a ametit. Din pacate nu am voie sa postez aici si mirosul dar va asigur ca a fost un dezmat olfactiv.

 

 

La un moment dat ajungem la un releu de televiziune, pe care se vad inca urmele vizitelor facute de americani in timpul crizei din 1999, cind s-au plimbat pe aici cu F-117 Nighthawk.

 

 

Mai departe dam de monumentul libertatii ridicat pe vremea lui Tito si unde probabil se faceau copiii pionieri pe atunci.

 

 

 

 

Dupa ce traversam Fruška Gora , facem stinga inspre granita cu Bosnia. Ne oprim la un nenea care vinde piersici din livada proprie si ne delectam cu fructele zemoase. Sunt atit de ieftine ca–i dam mai mult decit cere pe kilogram.

 

 

 

Drumul continua drept , printre ogoare si dupa doua schimbari de viteze si un tras de maneta de ambreiaj , uite ca suntem la granita.

 

 

 

 

Am trecut repede dintr-o parte in alta si la vreo 5 km de la granita am intrat pe primul drum de macadam.

 

 

 

E OK, se poate merge cu viteza si asta imi place.

 

 

 

Zona asta este locuita de sirbi bosniaci si probabil ca a fost mai ferita in anii razboiului, ca nu se vad case parasite sau distruse.

 

Ne indreptam spre Bijelina si cimpia incepe sa lase loc dealurilor.

 

 

Drumurile sunt aproape pustii, fapt ce nu ne deranjeaza deloc. Urcam, coborim, urcam din nou si evident ca urmeaza o noua coborire. Ni se face si foame, asa ca deschidem restaurantul mobil.

 

 

 

Dupa ce ne-am ospatat bine a urmat o coborire destul de abrupta spre Tuzla pe macadam. Frumos de tot , dar intr-o curba mai strinsa, July frineaza mai hotarit, spatele pleaca in lateral si motocicleta parcheaza pe stinga. Maneta de ambreiaj hotaraste ca nu e dispusa sa sustina greutatea motocicletei si se rupe. “Houston, we do not have any problem” fiindca am maneta de rezerva cu mine. Rezolv problema, dar hotarim sa cautam un pic in Tuzla poate gasim o maneta de schimb. Mai am una cu mine, dar la ce drumuri stiu ca urmeaza mi se pare cam putin. Ii tin totusi un pic de morala lui July cum ca sa fie mai atenta , nu de alta dar ne mai permitem doar o maneta rupta. Dupa aia o sa stam si o sa ridem. Sau o sa plingem.

 

Ajungem in oras, vorbim cu unii la un service, dar nu au, ne duce un om la o reprezentanta Moto Guzzi , dar nu au nici acolo, asa ca pina la urma renuntam. Vom trai si vom vedea ce va fi. Macar am invatat cum se zice in sirbeste la maneta de ambreiaj, Ceva de genul : "Ručica kvacila".

 

Pina am cotrobait noi prin Tuzla, iaca s-a pus si de o ploaie torentiala, de aia cu spume si bulbuci. Noroc ca am apucat sa ne gasim scut intr-o benzinarie unde facem conversatie cu un caine.

 

 

Dupa ploaie, fiindca e tirziu si ud bine pe jos, hotarim sa tragem la primul stabiliment de cazare pe care il zarim.

 

 

Se numeste Hotel Senad od Bosne, e pe malul lacului Modrac si ne tratam cu dus fierbinte si bunatati culinare.

 

 

 

Azi au fost 220 km si Yusef s-a comportat bine. Eu am adormit uitindu-ma la un meci de fotbal de la europenele din Franta. Atit de interesant a fost.

 

[Pop Mihai Lucian]

si apoi?

[textoru]

Ziua 2

 

Tuzla – Travnik (BiH)

 

Dimineata nu mai ploua. Asa am avut ocazia sa admiram lacul Modrac pe vreme buna.

 

 

Interesant este ca peste lac trece o linie de funicular. Initial, seara am crezut ca e un fel de gondola care traverseaza lacul dar apoi am vazut vagonetii atirnati de cablu.

 

 

Transporta ceva minereu sau material de constructie de la o cariera de sus din munte si se pare ca a fost mai eficient sa o treaca de-a dreptul cu funicularul peste lac decit sa tot incojoare balta cu camioanele.

 

Dupa ce am parasit lacul am luat-o pe un drum peste deal in directia Zavidovici si apoi mai departe spre Kakanj si Zenica. Din loc in loc inca se mai vad urmele razboiului,

 

 

Si chiar la un moment dat pe vale inspre Zavidovici, pe marginea drumului au aparut indicatoarele de avertizare ca in zona terenul este minat. Probabil ca nu e sanatos sa-ti scapi mingea acolo si sa te duci sa o cauti.

 

 

 

 

De la Zavidovici spre Kakanj a urmat o portiune de vreo 60 km neasfaltata. Drumul urca prin padure si este foarte fain.

 

 

 

 

 

Trecem pe linga virful Tajan si sus in pas dam de un monument ridicat probabil pe vremea lui Tito. Era ridicat in memoria partizanilor ce au luptat impotriva nemtilor si i-au cam batut.

 

 

Dar pe linga asta, mai avea in completare o parte nou construita care comemora lupta unei brigazi a armatei bosniace care a respins fortele sirbilor bosniaci prin 1993.

 

 

Locul de jur imprejur era atit de frumos si ma gindeam cum o fi aratat la vremea aia. Si cit de nasol trebuia sa fi fost sa fii acolo atunci.

De acolo am inceput sa coborim printr-un peisaj foarte frumos. Drumul merge pe vale, mai urca si coboara si noi ne facem capul titirez uitindu-ne de jur imprejur.

 

De la Kakanj , o luam pe valea riului Bosna spre Travnik , in lungul unei cai ferate.

 

 

Drumul era foarte ingust si din cauza tufelor din jur ma simteam ca pe malul Timisului.

 

 

La un moment dat calea ferata o ia razna, inspre Zenica si noi evident ca trebuie sa mergem inainte peste dealuri. Iesim la asfalt si o dau inainte voiniceste. Dupa vreo 2 km ma uit in retrovizor si constat ca sunt singur pe drum. Ma opresc sa astept ca trupa sa ma ajunga. Stau, stau, stau si nimic. Panica se instaleaza, intorc motorul vijelos si bag mina in gaz, o iau inapoi sa vad ce s-a intimplat. Dupa citeva curbe cind vad ca nu dau de oamenii mei, dublez panica si viteza de deplasare. Apoi dau de romanii mei. Ce faceau ei?

 

 

 

De ciuda m-am apucat sa fac si eu acelasi lucru. Asa am aflat si eu ca lui Mr. Dee i-a fost atit de foame ca risca sa muste din ghidon si sa nu mai poata continua drumul. Nu ne-am fi dorit asta, nu?

 

Dupa ce unii si-au potolit zbaterea piticilor din stomac, am continuat peste dealuri in directia Travnik. De departe se vedea tinta noastra de azi: releul de pe muntele Vlašič .

 

 

Drumul de la Travnik in sus este spectacol. Curbe dupa curbe, dar si zone de viteza, iar noi polizam scaritele chiuind .

 

 

Ajungem deasupra de oras la un punct de belvedere si rupem aparatele foto incercind sa prindem in pixeli imaginea zonei. E foarte frumos.

 

 

 

 

Drumul mai departe spre releu este neasfaltat si are si portiuni mai bune si unele un pic mai “emotionante”.

 

 

 

 

 

 

Dupa vreo citiva kilometri ajungem sus la releu.

 

 

 

Yusef zice ca suntem destul de sus

 

 

De jur imprejur se vede Bosnia si ne place tare.

 

 

 

Coborim apoi sa ne gasim un loc de cort. La urcare am trecut pe linga un refugiu montan si am hotarit sa intrebam daca putem sa punem corturile acolo.

 

 

Locul era inchis si fiindca nu era nimeni, ne-am intrebat pe noi si tot noi ne-am raspuns ca da, e un loc bun de innoptat. Asa ca am montat casele de pinza.

 

 

Ca la tot omul, dupa ce ridici o casa din temelie, normal ca ti se face foame. Asa ca am trecut la rezolvarea respectivei probleme. Am profitat ca nu era nimeni acolo si ca pe terasa refugiului erau bancile si mesele, lasate special pentru noi si evident ne-am labarţat cit am putut.

 

 

 

Atmosfera devenea din ce in ce mai mentolata

 

 

 

Dar dat fiind faptul ca piticii stomacali erau potoliti si nu batea vintul de loc am stat acolo sus si am admirat apusul peste tara asta foarte frumoasa.

 

 

 

Apoi am trecut la somn. Noapte buna.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

[Lancelot]

Leka Noci !

[mianmar23]

Ca fond muzical la aceste minunate foto :

[textoru]

Ziua 3

 

Travnik – Mostar (BiH)

 

Dimineata cind ne-am trezit corturile erau ude si afara si in interior. Afara de la roua, in interior de la respiratia noastra. Noaptea au fost vreo 4 grade, dar ne-am bucurat inca o data de confortul si caldura oferita de sacii nostri de puf facuti de Dan de la Nahhany din Timisoara (www.nahanny.com ). Adevarul e ca sacul meu il am din 2007 si l-am abuzat in toate felurile. L-am dus in ture cu motocicleta sau in ture pe munte, l-am plimbat cu autobuzul, avionul , trenul si caruta, l-am tirit pe 4 continente, si totusi coafura rezista si rezista inca bine.

Fiindca eram cu cortul pe un platou alpin soarele a venit destul de repede si cam intr-un ceas , pina am mincat noi ceva, corturile s-au uscat si am putut sa stringem shatra.

Apoi am inceput traseul. Planul e sa ajungem pe seara la Mostar, dar aveam ceva retineri tinind cont de etapele de macadam care le aveam de parcurs.

 

 

Dupa ce am coborit de la releu am luat-o inspre Jajce pe un drum secundar care nici nu aparea pe harta mea.

 

 

Am trasat de acasa track-ul si Yusef s-a descurcat foarte bine. De obicei nu-l pun pe el sa calculeze o ruta, fiindca el ca un romantic ce este, ma va duce de exemplu de la Timisoara la Lugoj, prin Iasi si apoi Craiova. Ca sa vad lumea , nu de alta. Am experimentat chestia asta de citeva ori.

 

Dupa o vreme am ajuns in apropiere de Jajce, pe virful unui deal mai inalt si de pe drum se vedeau satele in jos de parca eram in avion.

 

 

Deoarece aveam o tura lunga in fata, nu ne-am oprit sa vizitam un pic orasul care pare interesant avind un cartier vechi cu o cetate deasupra. Dar e bine sa ne lasam motive ca sa ne intoarcem, nu?

 

 

De aici ne-am continuat drumul in lungul vaii riului Pliva. Zona este foarte faina , iar riul asta e unul dintre riurile cu apa cea mai limpede pe care am vazut-o eu vreodata.

 

 

 

Fiindca era aproape ora prinzului si stiind ca in apropiere este o mincatorie, ne-am dus la Compleks Pliva ca sa mincam. Locatia e foarte faina, pe malul riului si ofera pe linga masa si cazare in niste casute foarte chic.

 

 

 

 

Nu stiu cit costa cazarea la ei, dar oamenii sunt OK, preturile la restaurant decente, iar pastravul extrem de gustos. Se pare ca zona e extrem de populara pentru pescuitul la musca.

 

De la Kompleks Pliva, am luat-o din nou peste dealuri , pe niste drumuri inguste prin livezi si finate, ca sa iesim inspre Kupres.

 

 

 

Dupa ce ne-am dat pe tot felul de curbe, am ajuns sus in platoul Kupres.

 

 

 

Zona asta a fost in timpul razboiului din Bosnia scena unor lupte aprige intre fortele croate si bosniace pe de o parte si fortele sirbilor bosniaci pe de alta parte. Si din pacate chestia asta inca se mai vede.

De la Kupres track-ul ne-a dus inspre niste sate sus pe platoul Vukovsko. Drumul e alb, facut ca din graunte de marmura presate, care lasa urme ca de faina pe motoarele noastre

 

 

Dupa citiva kilometri am descoperit si de ce drumurile in zona sunt albe. Din loc in loc sunt cariere de unde se exploateaza acel praf de calcar/marmura.

 

 

 

Dupa ce am urcat printr-o padure care parea neumblata, am ajuns sus in platou. Zona este ciudat de plata si terenul pare fertil. Dar din pacate este total nelocuit. In sensul ca sus pe platou au fost pina prin 1995, vreo 4 sate , dar acum nu sunt decit ruine.

 

 

 

 

 

 

 

Cum noi am tot fost prin Bosnia , eram obisnuiti sa vedem case distruse din loc in loc, dar sa vezi niste sate darimate, unul dupa celalalt a fost destul de greu de digerat. La un moment dat July mi-a zis : “ hai sa mergem ca-mi vine sa pling cind vad atita distrugere”. Pozele nu reflecta sentimentele noastre.

 

Doar o biserica mai era in picioare. Si ea a fost afectata de razboi dar se pare ca era in proces de restaurare.

 

 

Din loc in loc se mai vedea cite o casa care era refacuta, semn ca poate cindva zona se va repopula.

 

Ziceam mai sus ca am trecut printr-o padure care parea neumblata. Am mai trecut prin una si mi-am dat seama de ce e asa. Era plin de indicatoare de avertizare ca terenul e minat.

 

 

 

 

Apoi am inceput sa coborim inspre Ramsko Jezero, ca sa iesim la drumul care merge de la Rumboci spre Tomislavgrad.

 

 

 

 

Dupa ce am iesit la asfalt am dat de o portiune de drum dreapta de parca era pista de decolare pentru avioane de lupta. Asa ca si noi am dat in gaz cit am putut de tare, sa vedem daca decolam.

 

 

Pe la 160 la ora, fiindca nu am decolat, am renuntat si am mai taiat gazul. Oricum si linia dreapta urma sa se termine curind.

 

Dupa testul de aviatie , am ajuns la o benzinarie unde am stat ca sa ne odihnim putin dupa vinzoleala de pe drumurile de sus din platou. Patronul de la benzinarie, era si el acolo cu un motor BMW 1200 GS si ne-a facut cinste cu cite un suc. Fiind inca sub impresia celor vazute sus , l-am intrebat ce s-a intimplat cu oamenii din sate. Ne-a zis ca zona de jur imprejur este si era locuita de croati bosniaci. In satele de sus locuiau sirbi bosniaci, vreo 750 de suflete. Cind a inceput razboiul oamenii de sus au plecat care pe unde si cind “patriotii” au ajuns acolo, au distrus cam tot ce au putut. L-am intrebat si daca au fost si victime, dar a zis ca nu, doar s-au stramutat oamenii. Hai sa-l credem, cu toate ca stim ca tot niste “patrioti” cu uniforme negre au stramutat si ei pe vremuri niste evrei, ba cu un glont in ceafa, ba cu un aerosol cu cianuri. Sper sa nu fi fost cazul si aici. Inca o data ma gindeam cum politicienii fac razboaiele iar oamenii de rind le poarta. M-as bucura sa vad cum se bat politicienii, iar noi sa ne uitam.

 

De la Tomislavgrad am luat-o inspre Buško Jezero, care e aproape de granita cu Croatia.

 

 

Zona este locuita intr-adevar de croati pentru ca peste tot se vad steaguri croate. Pe case , pe masini, in vitrine, in geamuri.

De la Buško Jezero am schimbat directia spre est si ne-am indreptat spre soseaua nationala care duce de la Tomislavgrad la Mostar. Drumul a fost foarte fain si pentru ca l-am facut, mi-a luminat ziua. Ne-a dus sus pe un platou pietros si prin niste sate care pareau ca sunt la capatul lumii, ca mai un pic este si pica jos de pe harta.

 

 

 

 

 

 

 

Dupa ce am iesit la nationalul de Mostar, planul era sa mai facem o bucata de off-road inspre Mostar. Dar fiindca deja era destul de tirziu , cam 7 seara, si eram si destul de obositi de la drumul lung si caldura mare, am hotarit sa mergem ultimii 60 de km pe soseaua nationala. A fost cit de cit acceptabil jumatate din distanta. Dar ultimii 30 de km inspre Mostar au fost un cosmar. Asta din cauza satelor legate intre ele si a aglomeratiei de pe sosea. Dupa ce mai toata ziua am fost pe drumuri aproape pustii, sa te dai cu motocicleta printre masini si camioane este o adevarata “superbiciune”.

 

La Mostar ne-am dus din nou la Villa Milas, unde am stat si anul trecut. Era la fel de fain, chiar un pic mai ieftin. Holurile si camerele miroseau tot la fel de frumos a parfum, iar noi ca si anul trecut puţeam tot la fel de tare, dupa o zi intreaga pe motoare si in caldura. Si tot la fel ca anul trecut aproape ca le-am infundat canalizarea la oameni cu jegul si praful de pe noi.

Dupa o tura de spalare a personalitatii din dotare dar si a citorva obiecte de imbracaminte destul de apropiate de epiderma personalitatii, ne-am dus prin oras sa ne pozam si sa ne mincam.

 

 

 

 

 

 

Ne-am pozat si ne-am mincat si dupa vreo 330 de km facuti, am adormit in timp ce ne indreptam spre perna.

[Vizitator _Raul_]

Ma uit la pozele voastre și îmi dau seama ca am găsit topicul exemplu pentru întrebarea "Ce înseamnă motociclismul de aventura?" .

Fain, foarte fain ! Felicitări!

[TrekLens]

Frumos. Frumos de tot!

[textoru]

Ziua 4

 

Stiti somnul ala fain, in cearceafuri racoroase care miros bine? Sentimentul ala placut ca poti sa mai lenevesti in pat fiindca nu esti pe fuga iar perna e fix cit trebuie de tare? Ei bine cam asa a fost la Villa Milas. Dimineata micul dejun a fost la fel de generos ca si anul trecut. Dupa actiunea de mestecare, am trecut la incarcarea bagajelor pe cai. Linga Villa Milas e o vulcanizare. Ei nu stiu ca eu am nevoie de ajutorul lor. Nici eu nu stiu inca chestia asta, dar am aflat cind July imi zice despre vulcanizare si imi arata cauciucul de pe spate care zimbeste putin. Are un zimbet lat si plat. Se pare ca reparatia cu spray de pana de la Novi Sad a tinut pina la Mostar adica pret de vreo 700 km. Nu e rau.

 

 

Demontez roata si ma duc 6 metri pina la baiatul care lucreaza acolo. Stie engleza , asa ca avem o conversatie interesanta:

- Poti sa ma ajuti?

- Nu facem roti de motocicleta!

- De ce?

- Nu avem leviere care sa se potriveasca!

- Am eu

- Dar nu avem petece pt camera!

- Am eu

- Si daca e rupta valva, nu avem valve sau camere de rezerva!

- Am eu

- Bine, te ajut!

Omul depreseaza cauciucul de pe janta cu masina de dejantat , dupa care intru eu in scena si ma apuc sa scot camera. Constat ca are intr-adevar valva rupta scot camera de rezerva, o montez si terminam toata treaba foarte repede. Il intreb cit ma costa si zice ca oricum eu am lucrat asa ca ar trebui sa ma plateasca el pe mine. Mai stam un pic de vorba despre Bosnia si imi dau seama ca tensiunile interetnice inca mai sunt prezente. E dezamagit de viata, de perspectivele lui ca tinar la 20 de ani. Nu pot sa-i spun altceva decit ca peste tot e greu. Nici in Romania nu zburda cainii cu covrigi in coada, dar clar nu e ca in Bosnia. Totusi ii zic sa se bucure ca e pace si ca e sanatos. Cit e pace poti sa-ti mai faci planuri si daca esti sanatos poti sa ai sanse sa le indeplinesti, altfel ....

Dupa rezolvarea problemelor logistice o luam pe drumul national inspre Blagaj si mai departe spre Nevesinje.

 

 

Drumul ne duce printr-o zona impadurita si inainte de Nevesinje, intram din nou in Republica Srpska. Sus pe un virf de munte se vede o emblema construita din pietre.

 

 

 

Mi se pare destul de greu sa urci pina acolo, darmite sa mai muncesti sa aduni toate pietrele alea ca sa faci emblema. Nu stiu ce reprezinta dar mi se pare o pierdere de timp si de resurse.

 

Ziceam ca suntem in Republica Srpska si asta se vede clar in Nevesinje. Pe un fronton al unei case am vazut un desen cu generalul radko mladic. Era un fel de omagiu pentru respectivul personaj. Se pare ca in zona era si inca este popular. Din pacate nu am facut o poza ca sa pot vedea ce scrie, mai ales ca era scris cu litere chirilice. Poate alta data, daca nu dispare desenul , odata cu personajul. Eu sper sa dispara.

 

De la Nevesinje ne indreptam spre Bileča. Deja avem cca 1000 de km facuti asa ca tragem poza de rigoare.

 

 

Mergem pe un drum care e construit pe o curba de nivel in lungul unui deal deasupra de Dabarsko Polje.

 

 

De sus este o privelista extrem de faina cu valea de sub noi.

 

 

Dupa ce iesim in nationalul care vine de la Dubrovnik si merge inspre Foča, evitam elegant un radar pus la dispozitia noastra de politia bosniacă-srpskă, apoi intr-o benzinarie dam si de “pitecantopul de Bosnia”. E sofer de camion si daca el vrea sa bage motorina ce mai conteaza ca noi suntem cu furtunurile in rezervor la pompa din fata lui. N-are a face. El merge cu camionul inainte pina cind ajunge sa-si poata umple butoaiele din bena. Asta inseamna cu 2 metri peste noi. Avem 2 variante: a) sa ne punem cu pitecantropul, dar asta insemna sa ne culegem motocicletele de pe sub camion, sau b ) sa evacuam zona cit mai repede, cam ca si potirnichile , sa lasam pitecantropul sa se desfasoare. Evident ca am ales varianta b.

 

 

De la Bileča am luat-o spre punctul de trecere a frontierei de pe malul lacului Bilečko inspre Muntenegru. Am ales varianta asta ca e mult mai putin aglomerata decit trecerea de la Trebinje.

 

 

Granita am trecut-o rapid si dupa vreo 3 km ne-am oprit sa mincam si noi ceva ca era deja trecut de amiaza si stomacul incepea sa bata in teava. La fel si glicemia, ca astia doi am auzit ca umbla impreuna. Am gasit un loc fain de unde se vedea lacul. Si noi priveam in jos in Bosnia.

 

 

 

 

Asa cum se stie, in Muntenegru, foarte multe drumuri sunt asfaltate. Nu sunt ele mai late de 2 metri dar sunt asfaltate.

 

 

Asa ca in timpul documentarii pentru excursie, am gasit si eu un drum din asta, care sa ne duca spre Cetinje, peste munti.

 

 

 

 

Curbe, curbe, curbe, curbe, pina am ametit. Apoi o linie dreapta de 50 de metri. Apoi curbe , curbe, curbe, curbe.

 

 

Drumul destul de pustiu. In 60 de km am intilnit 3 masini. Si citeva monumente jugoslave.

 

 

Din loc in loc pe coclaurile astea cite o asezare. Nu stiu cum se simt ei , dar mie mi se pare ca sunt “in the middle of nowhere”.

 

 

Aproape de Cetinje am luat-o inspre Parcul National Lovcen pe care voiam sa-l vedem a doua zi.

 

 

 

Dupa alte citeva kilograme de curbe am ajuns la un loc de somn.

 

 

Am gasit o cazare la Etno Selo Kadmi intr-un bungalow OK.

 

 

 

 

Dupa o zi calduroasa a urmat o seara racoroasa. Am racorit-o cu mincare si bere. Berea am consumat-o responsabil. Responsabilul am fost eu.

Editat Septembrie 22, 2016 de textoru

[tavibasca]

Salutare maxima povestitorule .Ce sa zic ca te-am mai vazut prin oras sau ca ti-am mai urmarit si cea de acum 2 ani cand ai fost doar tu cu doamna in acea tura sincer as dori sa facem la anul o ieseala impreuna cu mai multi concetateni care suntem pe aceeasi unda de trasee,din Tm, pe aceste drumuri pe care le-ai ales banuiesc cu o o atentie sporita pt a nu prea avea parte de prea mult asfalt.Ce sa mai zic ,fara cuvinte ,

astept continuarea turei in cuvinte si imaginile superbe din locurile alese cu aventura si unice prin felul lor.RESPECTE MAXIME!!!

Editat Septembrie 25, 2016 de tavibasca

[textoru]

Ziua 5

In aburii somnului de dimineatza , 3 tractoare ma bizaie pe la ureche. Dau din mina sa le alung, dar fara succes. Ma trezesc de-a binelea si ma bucur ca nu sunt tintzari cu motor de tractor. Deschid geamul sa ma lamuresc ce-i cu harmalaia asta. Cine a fost in zona, stie ca locul asta e cel mai lat si mai plat din parcul Lovcen. Ei bine, acum oamenii coseau finul. Cu tractorul si cu mult zgomot. E bine si asa.

 

 

 

Dupa ce ne-am lamurit cum stau lucrurile, mergem sa recoltam si noi micul dejun la bar. Mr. Dee trebuie sa dea un telefon in RO la lucru ca sa clarifice niste chestii si se lanseaza intr-o convorbire telefonica lunga lunga, incercind sa-i explice unui functionar public ca gindeste tare prost. Ia ghiciti: l-a convins, sau nu? Oricum lui Dee, ia crescut si pulsul si factura telefonica. Mult de tot. Noi intre timp am si mincat si ne-am si pregatit de drum.

 

 

Deci, la drum! Azi vrem sa vizitam un pic Parcul National Lovcen. Vizitat , e prea mult spus. Mai degraba sintagma corecta ar fi : “vazut din mersul motoarelor”. La intrarea in parc, bariera. Bariera inseamna un singur lucru: taxa de intrare. Baietanul ala de acolo , cind ne ia banii ne intreaba de unde suntem. “Romania, e? Ati luat-o pe coaja cu albanezii, he, he!! “ Pentru mine fotbalul si politica sunt cam pe acelasi loc, dar tot nu mi-a placut. Ne indreptam incet incet spre Albania si ma gindesc ce o sa zica oamenii aia despre noi.

 

Drumul e frumos, peisajul interesant si la un moment dat ajungem in locul de unde se vede golful Kotor. Dam de niste motociclisti polonezi care ca si noi rup aparatele foto. Se vede fain , dar un pic cam printre nori.

 

 

 

O dam mai departe spre virf. Lasam motoarele in parcare si avem in fata 2 variante: varianta “civilizata” sau varianta “hard core”. Varianta civilizata e sa urcam pe niste trepte sapate in munte printr-un tunel, iar “hardcoreala” presupune sa urcam pe versant pe vechea cale. Suntem niste oameni comozi, ajunsi la o anumita virsta, e cald , asa ca alegem varianta “civilizata” pe la umbra si racoare. Recunosc ca nici asa nu a fost simplu. De sus se vede Crna Gora de jur imprejur. Nu e rau de loc. Facem poze, ne facem poze , pozam pe altii, ne uitam la altii cum se pozeaza, ce mai, activitate intensa sus.

 

 

 

 

 

 

 

 

De la virf, drumul spre Cetinje a fost apoi cam asa: brrummm, frina, curba, brumm , frina , curba, frina , curba, curba, curba, si tot asa. Jos in Cetinje, eram deja ametit. Cred ca pe urcare ar fi fost mai interesant.

 

De la Cetinje o luam inspre Budva, dar la un moment dat facem stinga printre munti inspre Virpazar. Drumul e ingust, asfaltat bineinteles si ne urca si coboara printre sate mici si munti inalti. La un moment dat ne oprim intr-un satuc sa ne mai treaca ametzeala. Dupa un minut apare un nenea care vine sa vorbeasca cu noi. Afla ca suntem romani si ne povesteste cum ani de zile a avut un baiat din Romania care a lucrat la el. Ma uit de jur imprejur si ma intreb cum de a ajuns romanul in pustietatile astea.

 

 

 

 

 

De la Virpazar, prindem drumul care merge pe malul lacului Shkoder. Cind am facut planificarea turei m-am tot uitat sa gasesc un drum care sa ma duca spre granitza cu Albania, dar departe de “lumea dezlantuita” a turistilor care viziteaza coasta Adriaticii. Ei bine, drumul asta a fost exact ce trebuia. In dreapta munti inalti si spectaculosi, in stinga lacul - un peisaj superb.

 

 

 

 

 

Drumul urca, urca, curbe una dupa alta, iar noi ne oprim din kilometru in kilometru sa facem poze. La un moment dat, ma uit pe bord si vad ca Duki al meu a ajuns la venerabila virsta de 90000 km. Am luat relatia noastra de la 0, deci as putea sa zic ca ne cunoastem de o viatza. Ne-am oprit, ne-am imbratisat, ne-am oferit flori si ne-am pupat.

 

 

 

 

Bravo bai Duki, sa fii sanatos si sa ne tot dam impreuna.

 

 

Dupa ceva vreme , evident ca ne-a lovit foamea. Din pacate pe drumul asta nu prea sunt locuri de mincat. La un moment dat vedem un umbrar si o tanti care vinde ceva. Ne oprim si constatam ca are doar un magar si vreo 2 pungi cu chips-uri.

 

 

Magarul nu-l mincam ca e mijlocul de locomotie al femeii, in schimb dam iama in chips-uri. Stam de vorba cu femeia si ne povesteste cum , dragostea bat-o vina, a adus-o pe ea de la oras in vagaunile astea. Si pe noi tot dragostea ne-a adus. Dragostea de ture moto.

 

Cu foamea cit de cit ametita, ne continuam drumul in lungul lacului. Din loc in loc sunt insulite care au manastiri pe ele. De sus se vede foarte fain si ma bucur din nou ca am ales drumul asta.

 

 

 

 

Ajungem intr-un sat mai acatarii si ne infigem intr-o mincatorie, ca chips-urile au fost doar o amagire. Aici , chiar daca suntem in Crna Gora, toata lumea vorbeste albaneza. Chiar si politistul satului injura in albaneza. Prietenii lui stiu de ce.

 

Dupa ce rezolvam gaurile din stomac, continuam drumul spre Ulcinj, ca sa ajungem pe malul marii. Trecem un pas de unde se vede pina in Albania la Shkoder si apoi coborim pe curbe foarte faine.

 

 

 

Dupa o curba vad pe drum o broasca testoasa care traverseaza in fuga drumul. Probabil ca a inceput actiunea acum vreo ora si spera ca pina se intuneca sa parcurga toata latimea drumului. Nu e trafic mare asa ca ma opresc sa o ajut , ca sa nu piarda timpul aiurea. Poate are treaba. Pina ajung la ea , evita fulgerator 2 masini care trec pe deasupra ei. Era atit de concentrata incit inca mai dadea din picioare cind am luat-o sa o trec drumul.

 

 

 

De la Ulcinj, ne-am dus inspre Doni Stoj ca sa cautam o cazare. Am gasit-o la tanti Anna, cu 20 de euro pe noapte camera dubla. Destul de OK. Tanti Anna vorbeste sirbeste , asa ca nu e o problema comunicarea.

 

 

 

Si sotul ei vorbeste ceva, dar el mai mult poarta conversatie cu o sticla de rakia sirbeasca. A trebui sa ne conversam si noi cu sticla lui. Apoi ne-am dus direct pe plaja ca sa vedem apusul. Si tintarii.

 

 

 

 

 

Caldura mare monser, azi. Asa ca niste zile de pauza si odihna, nu strica nimanui.

[tavibasca]

Frumos,frumos si ......va urmaresc in continuare!!

[textoru]

Ziua 6, 7 Ulcinj (MNE)

 

Soare, plaja si caldura. Mincare si bautura. Somn.

 

 

 

 

 

Cam acesta a fost programul timp de 2 zile. As minti sa zic ca mi-a displacut. Nisipul a fost fin si apa a fost calda. Perfect. In plus combinatia de nisip negru cu apa verde arata fain .

 

Ziua 8

 

De la Ulcinj am plecat dimineatza pe racoare. Adica pe la ora 9. Dupa 2 zile de putoreala la mare simteam cum ma roade sa o dau din nou la drum. Am luat-o inspre Shkoder pe national. La granita am ajuns foarte repede. Am fost surprins sa vad ce bun e drumul. Am facut acelasi traseu dar in sens invers in 2009, si totul era altfel. La granita erau doar niste containere metalice in care stateau politistii de frontiera iar drumul era ceva mai lat decit o caruta. Acum e ditamai terminalul integrat MNE-AL, dai pasaportul la un geam si la o gaura mai incolo il primesti deja si cu stampila albaneza. Iar drumul pina in granita e excelent.

De la granitza am dat voiosi in gaz inspre Shkoder, dar nu am intrat in oras ci am luat-o pe nationalul de Tirana inspre Lezhe. Dar asta pentru putin timp, ca apoi am iesit de pe national si ne-am dus inspre Lezhe pe un drum judetean care mergea cumva pe la baza primului lant muntos paralel cu marea.

 

 

La un moment ni se face sete si oprim intr-un sat la un fel de birt sa bem un suc. Vorbim gimnastica cu tanti de la bar si cu niste neni ce storceau niste sticle de bere. Ne intelegem de minune. Copilul femeii vine si se uita la motoare ca la acadele. Imi place de el asa ca il conving sa faca o tura scurta cu mine prin sat. Tanti e bucuroasa nevoie mare si in citeva secunde apar impreuna cu odrasla in poze pe reteaua de socializare numita Fatza-carte. Kinderul e bucuros . Nu o zice dar se vede.

 

 

Ajungem la Lezhe si cautam un loc de schimbat bani. Dam din aia nemtesti pe din aia albanezi. Fiindca nu gasim singuri, intrebam doi scuteristi locali. Aia zic sa ne tinem dupa ei. Stiu ce inseamna chestia asta, asa ca uit de reguli de circulatie si bag mina in gaz ca sa ma tin dupa ei. Dupa slalom printre masini ajungem pe o strada si mai aglomerata si vedem si Kembim Valutor. Asta si cautam. Ce imi plac cuvintele astea albaneze. La coafor i se zice “salon bukurie”. Oare de ce? Pina se duce July sa kembim niste valuta eu ma intretin cu niste pui de tzigan albanez. Ei vrea neshte euro de la mine dar eu sunt atit de prost ca nu pricep. Ce sa fac, stiam si eu ca sunt tolomac. Intre timp ma salut si cu citiva politisti albanezi care trec pe acolo si-i iau la suturi pe aia mici.

Dupa rezolvarea problemelor monetare internationale si urarile de sanatate si prosperitate cu puradeii, plecam in drumul nostru care ne duce pe un drum judetean asfaltat inspre Rreshen.

 

 

 

La un moment dat trecem si pe deasupra de autostrada pe care au construit-o spre Kukes. Se pare ca au facut in ultimul timp albanezii mai multi kilometri de autostrada decit avem noi in Romania. Asta este, la noi relieful e mult mai dificil ca la ei.

 

 

 

Facem o pauza de mincat si constat ca una din dozele de bere din top-case a cedat si cam tot ce e inauntru miroase a hamei si e ud. Ca sa nu repet greseala, a doua doza o terminam acolo in drum. Mr. Dee ma intreaba daca toata Albania e asa asfaltata, ca l-am amenintat cu niste drumuri mai aspre pe aici si uite au trecut 3 ore si nu am vazut nimic pina acum. Zimbesc timid si-i spun sa aiba rabdare.

 

De la Reshen prindem drumul national SH34 si la vreo 15 km de la intrebarea lui Mr. Dee iesim de pe asfalt. Mergem spre Kurbnesh , Fushe-Lure si mai departe inspre Peshkopi, tinta noastra din seara asta.

 

 

 

Cind am facut documentarea pentru tura am ales traseul pe aici stiind ca sunt vreo 65 km de macadam. Drumul trece prin Parcul National Lure ( Parku Kombetar Lura) si voiam sa vad Lacul Madth, care e un lac la vreo 2000 de metri dar are nuferi si peisajul asa cum l-am vazut in pozele diversilor calatori arata interesant.

 

Drumul inspre Kurbnesh traverseaza vreo doua creste muntoase, dar asa e in Albania. Daca mergi de la vest la est, sau invers , urci-cobori, urci-cobori de vreo citeva ori, pina ajungi la destinatie. Vreo 5- 6 lanturi muntoase.

 

 

 

 

 

 

 

 

Dupa 15 km ajungem la Kurbnesh unde ne bagam in magazinul satesc sa luam ceva de baut. Tanti de acolo nu vorbeste decit albaneza dar ne intelegem cu gimnastica. Pina ne bem noi sucurile tanti se aseaza intr-un colt si se uita la noi. Si ne zimbeste. Am plecat si ea zimbea in continuare.

 

 

De la Kurbnesh pina la Fushe-Lure mai sunt tot 15 km. Aici drumul e ceva mai interesant, merge cind pe vale , cind pe creasta si e ceva mai rau. Normal, doar e nationalul SH 34.

 

 

 

 

 

La Fushe –Lure ne oprim la o mica pauza la intersectia cu drumul care urca spre Lacul Madth. Un nenea calare pe un cal putere se uita la noi curios si prin semne si o albaneza aproximativa il intreb cit e pina la lac. El zice ca 3 km. Ii arat omului 3 degete si zice ca PO, adica DA. Pina sa ne clarificam ce vrem sa facem, dintr-o curte apare un baiat care intr-o engleza britanica perfecta ne intreaba daca ne poate ajuta. Pai evident boierule, ia zi tu citi km sunt pina la lac. Raspunde: 11. Bai esti sigur, ca omul cu calul lui zicea ca sunt 3. Prietene, 11 sunt , zice omul, ca doar aici locuieste tatal meu si stie. Ma uit la oamenii mei si-i intreb daca mergem. July zice: auzi, daca ne-a luat 3 ore sa facem 30 km asta inseamna ca pina la lac dus-intors, plus drumul pina la Muhur unde iesim la asfalt mai sunt in total vreo 60 km, deci 6 ore si cum acum e aproape 4 dupa amiaza, socoteste si tu daca se merita. Cu inima strinsa renunt sa urc la lac si o dam mai departe spre Peshkopi. Dupa nici 500 de metri, in centrul satului incepe asfaltul. Ma opresc si le zic sa ne intoarcem si sa mergem la lac. Exclus, mi se sopteste din regie. Dupa alte 200 de metri se termina asfaltul si incepe o portiune de drum spalata de apa si in panta accentuata. Ma bucur ca nu ne-am intors la lac. Asfaltul asta era doar o varianta demo.

 

 

 

 

 

Drumul de aici inspre Muhur e mult mai hard-core decit pina acum. Drumul urca, una intr-una si la un moment dat ne scoate intr-un pas de unde se vede o bucata faina de Albania. Ne oprim la poze si sa ne mai tragem sufletul.

 

 

 

 

 

Dupa pauza de poze incepem sa coborim . Se vede o coborire lunga pe un fel de curba de nivel. Nu pare mare lucru, dar dupa prima curba imi trece zimbetul. A urmat o portiune de vreo 2 km de coborire pe niste lespezi de piatra mari de sareau motoarele in toate partile. July mergea in fata mea si niciodata nu am vazut-o mergind atit de tare si atit de bine pe bolovani. Cred ca de frica ca sa nu dam cu bibelourile pe jos. Eu sunt invatat cu chestii de astea de la turele de hard enduro dar recunosc ca nici mie nu mi-a fost tot una.

 

 

 

Intr-o zona mai ok ne oprim sa ne odihnim si intre 2 rasuflari mai ridem un pic, dar nu-i risul nostru. Mai avem vreo 30 de kilometri pina la asfalt si daca o tine tot asa o sa fie interesant.

Pe masura ce o dam la vale drumul e ceva mai bun asta fiindca suntem mai aproape de sate si probabil e mult mai circulat.

 

 

 

 

La un moment dat dupa o oprire la poze , cind sa plecam aud o bataie la motor. Ma cam tai ca maioneza, ca nu-s curios din nou de probleme tehnice in muntii Albaniei. Imi aduc aminte de tura din 2014 cind mi-am rezolvat in drum pompa de benzina mergind spre Gjirokaster. Ma opresc dupa citeva sute de metri, ridic motorul pe cric si inspectez. Nu vad nimic si nici bataia nu se mai aude. Apare la un moment dat un baiat cu o masina si din nou intr-o engleza buna ma intreaba daca am nevoie de ajutor. Sper din toata inima ca nu, dar il intreb citi kilometri mai sunt pina la asfalt. Zice ca 30. Ma mir , ca noi facusem deja vreo 15 km de unde calculasem eu ca mai sunt 30 dar omul parea convins de ce zice si e si localnic, nu cred ca trebuie sa-l invat eu.

 

 

Am plecat mai departe incercind sa-mi dau seama daca motocicleta are ceva, dar nu am mai auzit nimic. Evident ca m-am bucurat si in plus dupa 13 km am ajuns si la podul de la Muhur de unde incepea asfaltul spre Peshkopi. Toata natia romana prezenta acolo s-a bucurat. Am facut cei 65 de km de macadam in 6 ore. Dragi tovarasi, nu ne-a fost usor, dar am izbindit.

 

 

 

 

Pe seara, destul de tirziu am ajuns si la Peshkopi unde am tras la Hotel Piazza unde ne-am parcat motoarele in subteran si ne-am lasat cizmele si echipamentul la zvintat si aerisit pe balconul camerei, de au inceput sa se ofileasca si sa cada frunzele din copaci. Vazindu-ne rupti si flamanzi , patronul hotelului , pe numele lui Paitim, a deschis bucataria doar pentru noi si ne-a omenit cu cu niste coaste de ied facute conform bucatariei locale de as fi mincat si masa pe care erau puse atit erau de bune.

 

 

Fiind in partea musulmana a Albaniei si pentru ca era si ultima seara de Ramadan am primit si o mincare traditionala pe baza de gris, specifica pentru seara respectiva. Dupa cina am dat o tura scurta pe intuneric prin centrul orasului sa vedem cam cine cu ce se maninca, dar era deja mult prea tirziu si lumea era acasa ca se termina Ramadan-ul, asa ca dupa ce am lins o inghetata, ne-am intors la hotel in camerele noastre extrem de mari si extrem de curate si am dormit in paturile extrem de largi si extrem de confortabile. A fost bine.

Editat Decembrie 6, 2016 de textoru

[tavibasca]

Ca de fiecare data pozele ,locurile si peisajele sunt excelente......Si totusi acea bataie la motor ce a fost ....Astept continuarea...

[textoru]

@tavibasca , @easy ride on! , va multumesc pentru aprecieri. Genul asta de tura nu e greu de facut, e si aproape si in varianta in care am mers noi nici nu e foarte costisitor. Si nici extrem de lung. Oricum, pentru orice doritor , track-urile GPS sunt disponibile, fara nici o problema.

 

 

 

 

 

Ziua 9

 

Peshkopi (AL) – Ohrid (MK)

 

Seara la masa a fost consiliu. Chemat fiind sa raspund in fata colegilor mei de tura la intrebari referitoare la traseul de a doua zi, nu am putut decit sa declar adevarul: “ Da, si maine avem o tura cu drumuri neasfaltate”. “Citi kilometri ?” a sunat necrutatoare intrebarea. “Cam vreo 100”. Verdictul a fost dat apoi: “Esti nebun!! Daca ne-a luat 6 ore sa facem 65 km , cam cum crezi ca va fi la 100 ??? Cauta o alta varianta!”

 

Initial facusem planul sa urmam un drum exact pe linga granita cu Macedonia si sa mergem la Librazhd. Avind in vedere hotarirea definitiva si irevocabila luata de forul decizional, am vorbit cu patronul hotelului la care am stat in Peshkopi si mi-a zis de un alt drum, tot neasfaltat, dar mult mai bun. Asa ca neavind incotro am pornit la drum din Peshkopi spre Ohrid pe varianta 2. Pina la Shupenze drumul era asfaltat si coincidea cu track-ul trasat de acasa. Apoi dupa ce am facut la stinga de pe drumul principal, l-am ascultat pe Paitim, care mi-a zis ca dupa ce trec podul peste Zalli, sa fac la dreapta ca drumul ala ma scoate la Librazhd.

 

 

Intr-adevar , drumul era OK, iar fata de trecerea de ieri de la Kurbnesh, era chiar autostrada. Asa ca si noi am dat in gaz ca pe autostrada.

 

 

 

 

Ce e frumos in Albania , dupa parerea mea, e faptul ca foarte multe drumuri merg cumva pe creasta si poti sa vezi de jur imprejur. Nici drumul asta nu face exceptie. Iar peisajul e chiar frumos.

 

 

 

 

 

 

Dupa vreo 40 de km, la un moment dat ne reintilnim cu track-ul trasat de acasa, asa ca macar o parte din program o respectam.

 

 

 

 

 

 

Am ajuns apoi intr-un punct de belvedere de unde se vede pina departe si urmeaza coborirea spre Librazhd.

 

 

 

 

 

De la Librazhd incolo, am mers apoi pe asfalt pe soseaua nationala care leaga Elbasan de Pogradec. Evident ca m-am bucurat maxim sa ma dau printre camioane si masini, dar mai facusem drumul asta cu 2 ani inainte si stiam ce ma asteapta.

 

 

Ce nu stiam, era faptul ca ma astepta si politia dincolo de o curba unde eu tocmai am prins o portiune dreapta si am tras o depasire aspra peste linie dubla continua. Dar linia asta tinea de citiva kilometri buni si continua tot la fel. Evident ca July si Mr. Dee tineau aproape de mine, asa ca intr-o haita triumfala si contraventionala am trecut pe linga ei. Culmea e ca nu ne-au oprit. Singurul semn care l-au facut a fost sa dea din mina in sensul ca “las-o mai usor”. Normal ca nu am lasat-o.

 

Ajunsi la Qukës, am incercat sa-mi conving tovarasii de calatorie sa o luam pe track-ul stabilit. Erau vreo 50 km de macadam pina la Pogradec. Credeti ca am reusit? Daca ati raspuns : nu, inseamna ca ati stiut de undeva raspunsul corect. Asa ca ne-am continuat drumul pe asfalt pina la malul lacului Ohrid si mai departe spre Pogradec.

 

 

 

 

 

 

 

In Makedonia am trecut pe la punctul de frontiera de la Sveti Naum, unde e si manastirea cu acelasi nume.

 

 

Zona am mai vizitat-o in 2009 dar am vrut sa facem un redivivus, asa ca ne-am plimbat din nou cu barca pe lacul format de izvoarele care la rindul lor formeaza si alimenteaza lacul Ohrid. Apa este extrem de limpede.

 

 

 

 

 

Apoi am dat o tura si pe la manastire, unde pe linga turisti e plin si de pauni. Toti fac cam aceeasi galagie.

 

 

 

 

 

Dupa ce am terminat cu vizitele din programul turistic liber ales, l-am sunat pe prietenul meu Kire cu care trebuia sa ne intilnim si sa ne cazam la el in Ohrid. Mi-a dat adresa si am stabilit ca ne vedem la apartament. L-am intrebat pe Yusef daca e in stare sa ma ghideze pina acolo si mi-a zis ca nu e nici o problema. Nu a fost o problema, au fost mai multe. Pina la urma Kire ne-a pescuit intr-un final de undeva de prin oras si ne-a dus acasa la el. Ma rog, la resedinta de vara, ca aia permanenta e in alta parte. Seara ne-am bucurat de ospitalitatea mecedoneana, am dat ture prin centrul vechi si am facut planuri pentru a doua zi. De fapt ni s-au facut planuri, dar asta e alta poveste.

[zece d rosu]

Salut!

 

Va urmaresc de mult escapadele moto si este genul de tura care mie imi place extrem de mult.

Foarte bine documentata, combinatie faina de on-off si fara fitze de cazare/mancare, cu un buget "economy"....

 

RESPECT !

[tavibasca]

O DA,asteptam demult continuarea turei voastre.Cum spune si zece d rosu el cu experienta de Nordkap,si mie imi plac astfel de ture tip economy ca si buget .Din nou RESPECTE MAXIME!!! ASTEPT CONTINUAREA

 

[textoru]

Ziua 10 Ohrid – Prilep Deci ni s-au facut planuri. Nu ca mi-as fi dorit neaparat, dar Kire tot umbla dupa mine de vreo citiva ani sa stau ceva mai mult timp in Macedonia ca sa-mi arate mai mult din ce e pe acolo. Marinimos cum sint, i-am acordat o zi. In mod normal, noi am fi vrut sa ajungem cit mai repede la Prilep, sa ne odihnim jumate de zi, dar omul meu a vrut altfel. Asa ca in loc sa dam blana cam 2 ore pe 120 km de la Ohrid la Prilep, am facut vreo 9 ore pe 250 km, cu vizitat diverse chestii. Si am inceput asa: capatul lacului Ohrid. Cum adica capatul? Pai lacul asta e de fapt o chestie curgatoare. La manastirea Sveti Naum, se alimenteaza din niste izvoare, iar la Struga , da peste nivel si se varsa formind riul Crni Drin. Debitul de apa de la intrare si de la iesire este impresionant. De la lac, ne-am dus la Vevcani. Asta e un sat macedonean care este ca o insula intr-o mare de sate albaneze. Nu e foarte departe de Struga, in schimb e aproape de granita cu Albania. In plus e si singurul sat de rit ortodox dintr-o zona extinsa musulmana. Aici ne-am dus sa vedem niste ape care izvorasc de prin pesteri. Pentru oamenii locului zona e interesanta fiindca e foarte multa umiditate intr-o zona pietroasa. Despre Vevcani sunt informatii pe net, referitoare la Republica Vevcani, moneda lor, precum si statutul de municipalitate constituita dintr-o singura localitate. Apoi ne-am continuat drumul inspre Debar in lungul vaii riului Crni Drin ( Drina Neagra). Drumul a fost Ok, asfalt bun, curbe o gramada si peisajul frumos. Dupa Debar, urmatoarea oprire a fost la manastirea Sveti Jovan Bigorski, care e un lacas de cult destul de vechi (sec XI) si impresionant. Cum ziceam si mai inainte , zona e plina de sate albaneze, si ca sa se compenseze dimensiunile, peste vale, intr-un sat de pe un deal din zona au ridicat oamenii locului o moscheie pe mai multe etaje, cu minarete care sa se vada frate, nu alta. Si se vad. De aici am continuat drumul spre Lacul Mavrovo din parcul national cu acelasi nume. Pe malul lacului am gasit o statuie cu un nene care dadea suparat o gaura intr-un pietroi. Cred ca si acum e acolo ca parea ca are mult de lucru. Mai departe am luat drumul catre Kicevo si de aici spre Prilep. Ce mi s-a parut interesant, e faptul ca zona dintre Gostivar si Kicevo e preponderent albaneza. In centrul fiecaruia dintre satele din zona respectiva exista cite un catarg mare si pe catarg e steagul national al Albaniei. Mi se pare extrem de ciudat ca intr-un stat suveran cum e Macedonia sa fie arborat in felul asta steagul unei alte tari . Nu cred ca am vazut pe acolo steagul Macedoniei. Dar nu va inchipuiti ca e un steag albanez normal. Nici vorba. E un steag supradimensionat, as zice chiar enorm. Pe linga asta , in zona se construieste foarte mult. Am vazut o gramada de case noi in constructie dar si la fel de multe moschei. Nu e ieftin nici la ei sa construiesti o casa si banuiesc ca nici o moscheie, asa ca as fi tare curios sa stiu de unde vin fondurile. Se zice ca de prin zona Golfului. Interesant, nu? Pe seara am ajuns la Prilep unde Kire ne-a aranjat o cazare la Hotel Salida, unde e chiar fain. Mai tirziu ne-am dus la el acasa ca sa exterminam niste mincaruri traditionale macedonene, insotite de niste brinza speciala din zona , totul udat corespunzator cu vin. Ca altfel nu aluneca. Si uite asa azi ne-am dat toata ziua pe asfalt si am vazut mai multe chestii in Macedonia despre care nu stiam. Ziua 11 Prilep (MK) – Dukat (SRB) Ieri ziceam ca am aflat chestii noi in Macedonia , chestii despre care nu stiam. Azi, am mai aflat una: in Prilep e o chestie normala sa maninci ciorba la micul dejun. Mi-a picat fatza cind ne-a intrebat chelnerul de la hotel, iar Kire si-a comandat una. Bai frate, e ora 9 dimineatza si tu maninci ciorba??? Cu nedumerirea cuibarita in inima si in suflet, noi ne-am mincat micul dejun normal si clasic si apoi am parasit Prilepul si peisajul lui selenar si cu culturile lui de tutun. Am luat-o pe drumul judetean R1312, care ajunge peste munti la Veles. Acum vreo 2 ani am vrut sa fac drumul in sens invers dar eram cu copiii pe motociclete si ala mic voia sa ajunga cit mai iute la mare in Grecia asa ca am sarit peste etapa asta. Acum ma bucur ca sunt in pozitia sa-l parcurg. Numai bine ca sarbatorim si implinirea a 2000 de kilometri facuti de acasa. Drumul e neasfaltat pe vreo 50 km si trece peste niste munti mai putin inalti, mai mult un fel de dealuri acoperite cu tufe. E in stare buna asa ca ne miscam destul de bine, mult mai repede decit in Bosnia sau Albania. In mod normal la Veles se poate ajunge mergind pe soseaua nationala si apoi pe autostrada. Dar daca e un drum neasfaltat in zona care ne scoate tot acolo, de ce am face-o, nu? La Veles ne-am oprit intr-o benzinarie sa rezolvam cu pofta de cafea si cu setea, iar dupa o pauza binemeritata am pornit mai departe pe nationalul de Stip. Drumul e lat bine de tot, si nu e rau ca e asa lat, fiindca bate vintul tare din lateral si cam serpuim pe sosea din cauza asta. La un moment dat, Yusef imi arata ca la urmatoarea intersectie trebuie sa facem la stinga spre Sveti Nikole. Sigur, asa facem. Ajungem la intersectie dar nu putem vira. Drumul e inchis fiindca construiesc oamenii un pod si o sosea pe acolo. Nici daca eram cu motorul de enduro nu puteam sa trec santul ala. OK, ma uit pe harta si vad ca la urmatoarea intersectie o putem face la stinga spre Erdelija si apoi continuam pina la soseaua spre Sveti Nikole. Gresit! La iesirea din sat, drumul e blocat si nu se poate trece. Il intreb pe Yusef daca ne poate scoate de aici inspre Sveti Nikole. Asta se scarpina pe memorie si zice:” daca mergi in fata pe drumul asta comunal si apoi pe poteca asta marcata cu linie intrerupta, ajungi cam la vreo 2 kilometri de sosea. De acolo pina la sosea te descurci tu cumva.” Asa ca am luat-o pe drumul ala comunal, si apoi pe poteca aia marcata cu linie intrerupta, ne-am descurcat vreo 2 kilometri printre lanurile de floarea soarelui si in final am ajuns undeva la soseaua care era in constructie. Am hotarit sa mergem apoi pe sosea cu orice risc, si bine am facut ca dupa vreo 5 kilometri am ajuns la Sveti Nikole. De aici soseaua era OK asa ca am putut sa mergem linistiti mai departe in drumul nostru. Adica inca vreo 30 km unde Yusef zice ca trebuie sa facem dreapta spre Kokoshinje. Ce frumos suna Kokoshinje. Aproape ca vezi palmierii. Track-ul pe aici l-am trasat pentru tura de acum 2 ani dar nu a fost sa fie atunci. Ei lasa ca o facem acum. Drumul pina in sat e OK si noi am vrea sa ajungem la Vakuf si mai apoi la Kratovo. In centrul satului ne oprim la verificat harta si track-ul lui Yusef. Nu prea le putem pune de acord asa ca ma duc la o casa sa vorbesc cu un nene care tencuia un perete. Incep eu: ” Zdravo, put Vakuf , ima?” ( Salut, drum Vakuf este?), “Ima” zice omul meu si incepe sa turuie de numai. Fac semn sa o lase mai usor ca vorbeste cu viteza TGV-ului. Omul se conformeaza si reduce debitul verbal la viteza de accelerat. Incep sa pricep si eu: “put” adica drum, “samo pravo” adica tot inainte, “asfalt” asta e clar pentru toata lumea, “pazi” hopa asta inseamna “ai grija”, nu suna chiar bine si nici incurajator, “levo” adica stinga, “devet kilometri” adica 9 km, Vakuf. Bun, nu am priceput mai nimic, asa ca il intreb hotarit: “Vakuf moje??” “Moje! Motociclet moje, nema problema”. E clar , e nashpa. De obicei in Romania cind mi se zice ca e OK cu motocicleta pe acolo, inseamna ca e crunt. De aia m-am invatat sa intreb daca cu Dacia se poate. Ei, macedoneaneanul meu nu cred ca stie ce e aia Dacie, dar l-as intreba daca cu Zastava merge, dar nu stiu cum sa zic asta si mi-e frica de fapt de raspuns. Ma intorc la ai mei si le zic povestea si pina la urma hotarim sa o dam totusi “samo pravo” si sa avem mare grija la “pazi”. Drumul inainte seamana mai mult cu o carare de animale, cu santuri stinga dreapta. Nu e foarte greu dar trebuie sa ai grija sa nu pici in ogase. Mergem cam vreun kilometru si la un moment dat urmeaza o portiune mai abrupta, dau gaz ajung sus si ma opresc sa vad ce fac colegii. Cind ma uit in jos: macel. July era cu Jesie blocata intr-un ogas , iar Mr. Dee il culcase pe Picamar transversal pe drum. Evaluam pagubele: Jesie OK, doar o oglinda slabita. Picamar OK, doar pedala de frina mototolita ca un bon fiscal de care nu mai ai nevoie la iesirea din unitate. Scot cheia franceza si levierele si dregem utilajul. Facem consiliu: continuam? Ma gindesc ca mai sunt 9 km pe un drum despre care nu stiu nimic, e deja 3 dupa amiaza si daca o tine tot asa s-ar putea sa nu ne placa. Hotarim: ne intoarcem si mergem pe national pina la Kumanovo, e mai sigur asa. De data asta nu vreau sa pun in aplicare sintagma: ” decit sa-mi para rau, mai bine sa-mi fie rau”. Prefer sa-mi fie bine. La intrare in Kumanovo eram deja rupti de foame. Oprim 2 scuteristi si-i rugam sa ne duca la o mincatorie. “Pui e bun?” zic ei. Bai, e bun orice numai sa fie comestibil. Ne-au dus baietii la un stabiliment unde frigeau aia pui in mod industrial. Si se bea bere si alte bauturi tot in mod industrial. Am parcat motoarele pe trotuar si ne-am alaturat si noi procesului de productie. Dupa vreo ora, cu planul cincinal indeplinit, am pornit spre punctul de trecere a frontierei cu Serbia, de la Prohor. Imediat dupa granitza e Manastirea Prohor, si am stabilit ca ne oprim acolo si cautam o cazare. Frontiera am trecut-o rapid si cu toate ca era destul de devreme, abia asteptam sa gasim un loc de dormit. Cind colo ce sa vezi, la manastire era nebunia de pe lume. De obicei locul e destul de linistit, acum insa trei sferturi din Serbia era acolo. Soseaua era blocata de lume si corturi cu mincare, bautura, muzica de pocneau timpanele, masini de politie si betivi cit cuprinde. Foarte fain, fix ce trebuie pentru odihna. Cred ca era ceva sarbatoare, ca altfel nu-mi explic tzurca de acolo. Decidem in 2 milisecunde ca nu avem ca cauta in zona asa ca o dam mai departe in cautarea unul loc de cort. Dintr-un sat ne-am aprovizionat cu mincare si bautura pentru seara si dupa inca vreo 50 de km aproape de Dukat, ne-am gasit si locul de cort pe malul unei ape si linga gradina unui om. Pina la urma a fost o zi interesanta.

Editat Ianuarie 19, 2017 de textoru