demostene

Faine pozele din Odesa! Imi pare rau ca nu am facut mai multe poze si clar mai profi dar Ivan Pedala zice foarte bine, nu vrei niciodata sa fii luat la intrebari de catre organ, oricare ar fi el... Cu mana pe inima pot spune ca am fost extrem de paranoic, am avut telefonul inchis din soft si doar GPS-ul pornit la el, mi-am sters aplicatii, etc. Nu ca as fi facut ceva dar oamenii nu gandesc rational cateodata, nu mai zic in context de razboi si am vrut sa evit posibile discutii neplacute. Nu mai spun ca eram singur, no backup pentru nicio explicatie traznita de-a mea. Daca mai fac o excursie la vara voi scrie aici, inca nu sunt convins, mai ales ca m-a lovit si pe mine inflatia si tare ma indoiesc ca imi voi mai permite doua concedii. Nu mai spun ca nu se poate merge cu mana goala.

Scuze dar am facut doar cateva poze si alea cu telefonul, m-am gandit sa nu-mi incerc norocul si mai mult

Ca un veritabil fost jurnalist dar si motociclist traznit, nu mi-am bazat opinia doar pe ce se scrie, vede si aude. Asadar, mi-am facut un cadou de ziua mea in iunie anul trecut, am incalecat pe cal si... m-am dus pana in Ucraina in Hmelnîţkîi sa vorbesc cu lumea si sa iau pulsul. Mai jos povestea. Cand ti se pune pata, ti se pune pata! Prin martie, m-am gandit ca n-am fost niciodata genul care sa ajute pasiv si nu ar trebui sa-mi flexez valorile pentru nimeni. Nu accept si nu am acceptat niciodata ca nu se poate face nimic, pur si simplu cred ca fiecare poate avea un impact adevarat in a ajuta si a face bine daca bineinteles chiar crede in asta si face ceva pentru asta. Si, cine zice ca nu poti imbina utilul cu placutul?! Asadar, am inceput sa strang niste banuti pentru calatorie si pentru a cumpara mai multe battery packs, ca sa le donez celor de pe front. Am ales asta fiindca era nevoie si era cam singurul lucru pe care as fi putut cu adevarat sa-l car pe motocicleta intr-o cantitate mai mare, dat fiind dimensiunea lor redusa. Da, adauga greutate insa... incap si le pot transporta! Prin iunie, dupa lupte seculare cu partenera, care bineinteles ca s-a opus cu toata fiinta acestei "excursii" de ziua mea, mai ales ca avem si un copil, am luat legatura cu putin inainte cu unul dintre motociclistii de acolo ca sa am un punct de contact. A fost surprins bineinteles insa am aflat prima mea veste proasta... Intentia mea era de a ajunge pana in Kiev si Bucha dar mi s-a comunicat frumos ca nu prea exista benzina si sa iau asta in considerare! Troaca mea are rezervorul de 21 de litri si pot inghesui poate 22 dar clar insuficient pentru a strabate atata drum dus si intors. Asadar, am cumparat o canistra de 10 litri, inca una de 5 si mi-am refacut putin planurile. De la Siret la Hmelnîţkîi sunt vreo 230 de kilometri, am sanse sa ajung pana acolo si inapoi la Siret daca merg frumos si am 15 litri in plus de rezerva. Si, intr-o buna zi de vara, mi-am umplut topcase-ul cu bidoanele de bezina, transformand motoreta intr-o veritabila bomba pe roti, am pus cei 2 saci de dormiti donati in bagajele laterale iar pentru a compensa greutatea, tankbag-ul plin de battery packs! Printre lacrimi si suspine (bineinteles nu ale mele) m-am suit calare la rasarit, mi-am pornit muzica preferata si-am plecat intr-o aventura trisa cu adevarat de neuitat. Sarind ceva mai departe, am ajus la granita de la Siret, unde am fost foarte atent sa numar kilometrii de pe bord odata ce am observat coada de TIR-uri. 11 kilometri masurati pe ceas, de masini cu marfa asteptand sa intre in Ucraina. In stilul motociclistului traznit, am trecut de absolut tot, m-am oprit la ghiseul vamesilor romani si am intins pasaportul. Nu mi-am scos cagula, casca, nimic! Am trecut mai departe si am ajuns la Ucrainiei, unde am repetat procedura. Nici acolo nu mi-am scos casca, mi-au pus viza si am trecut ca vantul! Urmeaza aceeasi masuratoare, de data aceasta insa fiind exact 21 de kilometri de TIR-uri asteptand cu directia spre Romania. Nu ca zice la stiri sau vezi doamne, e masurata de mine, personal! Incet-incet ma departez de vama si desi sunt bine in zi, sunt frapat de primele impresii. Nu exista masini pe drum! Rar, cate una sau cate un TIR dar foarte foarte rar! Dubios, iti da senzatia de o tara parasita. Continui si trec pe langa benzinarii care toate afisau 0.00, deschise dealtfel dar fara combustibil. Trec prin mai multe sate, toate la fel de pustii precum drumul. Fara oameni, fara masini! Scena asta dureaza pana in Hmelnîţkîi si ma gandesc ca in alte conditii, mi-ar fi placut la nebunie sa am un drum pustiu doar pentru mine. Undeva pe la jumatatea drumului mi se face foame si ma opresc la o benzinarie (fara combustibil, bineinteles!) sa iau ceva de mancare, cu speranta ca pot folosi cardul. Surpriza, arat cardul si imi fac semn ca nu merge dar sa merg pana in orasul alaturat, unde cica ar fi un bancomat. Calculez kilometrii, ma duc, scot bani de pe Revolut (n-am vrut sa folosesc cardul normal) si ma intorc la benzinarie, unde ma ghiftuiesc cu o cafea si niste hotdogs. Urmeaza alte drumuri pustii, alte sate pustii si chiar si niste filtre militare, care ma lasa sa trec doar uitandu-se mirati la bestia incarcata de bagaje, singurul vehicul de pe drum. Merg, merg, merg si dau de inca un filtru militar in mijlocul nimanui, de data asta format de doua tipe in uniforma militara, inarmate pana in dinti. Mergand frumos, nu numai ca sa ies la consum dar si avand topcaseul plin cu benzina, vad din timp ca imi fac semn sa trag pe dreapta si opresc chiar in dreptul celei care semnalizase. Fiind echipat si avand si muzica in casti, nu apuc sa schitez niciun gest ca incepe sa turuie pe limba ei spunand ceva rastit si avand o fata suparata. Apropo, asa ca fapt divers, erau superbe, greu sa nu zambesti. Om sunt si eu! Ii fac semn cu mana. - Stai! Scot tacticos manusile, casca, cagula si castile cu muzica, ii trag un zambet pana la ureche si le spun: -Hi there, how are you? .... Liniste, fata aia suparata s-a transformat intr-una panicata si o vad cum incepe sa se certe cu cealalta timp de cateva secunde. Nu stiu ce-au zis dar din gesturi si mimica celor doua am presupus urmatoarea conversatie: - Ce dracu fata de m-ai pus sa-l opresc pe asta, nu vezi ca vorbeste engleza, acum sa vorbesti tu cu el ca eu nu inteleg boaba din ce zice. - Eu? Tu l-ai oprit, tu sa vorbesti cu el! Aproape ca m-a apucat rasul, stateam acolo si ma uitam la ele cum se cearta intre ele, care sa vorbeasca cu mine ca nici una nu stia boaba de engleza. Intr-un final, cea care m-a oprit schiteaza ca vrea sa vada actele desi parea mai degraba ca vrea sa plec cat mai repede. Am aratat frumos pasaportul si a incercat o schita de conversatie gesticuland. - Incotro? - Helmentzki, raspund eu - Se uita la mine, apoi la pasaport si iar la mine si vad ca se chinuie sa-si aduca aminte cum sa-mi spuna ceva in engleza dar nu ii iese si nici colega nu pare sa stie cum sa o ajute. Intr-un final, imi arata in directia mea de mers spunand "Ruski, Bum Bum", presupunand ca voi intelege. Ca si cum n-as fi stiut ce se intampla acolo! - Era prea nostima toata scena asa ca m-a busit rasul si am exclamat "Ruski"?! Arat spre pasaport, exclamand la randul meu dar mai tare decat spusese ea - Ruski?! "Romanski" (presupunand ca acel "ski" de la final s-ar potrivi), apoi, arat spre mine cu mana. - Me Dracula! Si le arat coltii facand "Chhhhh", cum fac vampirii prin filme. In acel moment le-a busit pe amandoua rasul iar chicotind imi returneaza pasaportul si imi fac semn sa ma duc in voia mea ca vorba aceea, n-ai ce sa explici nebunului. Si, uite asa am plecat mai departe la drum prin pustietate. Ajung si la destinatie, unde pun ostentativ motoreta langa o terasa, unde o chelnerita draguta soseste imediat si ma intreaba ceva pe limba ei. Ii raspund in engleza si parca i se lumineaza toata fata si imi raspunde la fel chiar daca nu in cea mai corecta forma gramaticala. Comand o cafea si de mancare si ii promit un bacsis bun daca poate sa stea 10 minute cu mine cand are timp s-o mai intreb diverse. Aflu ca nu exista nimic din toate mizerile spuse de rusi ca s-ar fi intamplat in regiunile alea si cam tot ce unii considera propaganda ucraineana in mass media din vest. Doar ca de data asta nu e propaganda, fata este convinsa, spune ca are rude acolo, ca nimic nu e adevarat si ca Putin doar vrea Ucraina pe coroana si se pare ca nu mai conteaza nici pretextele macar. De fapt, cam asta a fost esenta conversatiilor cu toti, in pofida englezei stalcite si dificultatii in a comunica. Dupa cafea, tigara si mancare, am parte si de prima surpriza, pornesc sirenele, un sunet absolut infiorator care imi face sa-mi stea sangele in vene. Ma ridic imediat, aproape rasturnand banca si ma uit disperat in jur. Nimeni de la celelalte mese nu schiteaza niciun gest, doar se amuza de reactia mea. Chelnerita ma vede panicat asa ca vine spre mine si o intreb unde sa ne ascundem. Zambeste larg si relaxat si imi spune - No problem, no problem, only ruski. Apoi ma invita sa iau loc inapoi si ma intreaba ce altceva mai doresc. Se termina si suntelor ala teribil iar viata continua ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat de fapt. Experienta imi prinde insa bine, la urmatoarele sirene, care m-au prins la o alta terasa multe ore mai tarziu, am reactionat calm si mi-am aprins o tigara, sorbind tacticos din bere. Ca si inainte, nimeni n-a schitat niciun gest, nici macar o privire spre cer. Am dat si battery packs-urile si sacii de dormit, am mai vorbit cu diferiti oameni unde am reusit sa comunic cat de cat in engleza si am dormit tun, trezindu-ma doar putin dar oarecum relativ relaxat la sunetul urmator al sirenelor in miez de noapte. Oamenii se obisnuiesc repede cu orice si chiar si asa ceva poate sa devina usor de un cotidian macabru. Ce mi s-a parut interesant e ca toate panourile LCD cu reclame din oras aratau din cand in cand si stiri cu ce grozavii au mai facut rusii dar si discursuri ale presedintelui, unul care a fost dat si la megafoane la un moment dat. N-am inteles boaba dar imaginile erau foarte graitoare, chiar si daca vor cuceri Ucraina, au avut ucrainienii grija sa arate absolut toate atrocitatile, in asa fel incat toata lumea sa-i urasca din tot sufletul. Propaganda de razboi clar ajuta cand exista o doza de adevar in ceea ce se spune si multe multe imagini mai graitoare decat o mie de cuvinte. Altfel, centrul orasului plin de panouri unde ingerul pazitor este Ucraina si orcii care se tarasc din intuneric, panouri peste panouri cu toti eroii lor cazuti, zeci daca nu chiar sute si zonele de conscriptie militare, inconjurate de saci de nisip. Chiar si la intrearea in orase exista filtre, saci de nisip si baricade, in asa fel incat sa nu poti intra usor. Din ce-am vorbit atunci cu oamenii toti pareau convinsi ca Ucraina va rezista, ca va fi urat dar lumea parea mai speriata de a ajunge sub Putin decat de razboi. A sosit si momentul sa plec, mi-am varsat bidoanele in rezervor si valea inapoi spre Romania. De data asta am dat de vreo doua benzinarii care pareau sa aiba combustibil la intoarcere si m-am ofticat ca nu m-am dus pana in Kiev dar m-am gandit ca mai e si la anul. Asadar, voluntari pentru o excursie in vara calare pana la Kiev? PS, ca sa fie negru pe alb: Life is not guaranteed! Nu exista service-uri, benzina prespun ca se gaseste tot greu si nu contati pe niciun ajutor fiindca medicii lor sunt majoritatea pe langa front. Si, cateva poze, n-am luat niciun aparat cu mine si n-am facut multe, am incercat sa evit provocarile, sa nu zica careva ca sunt shpion:

Din pacate n-am pus nimic pe blog, n-am scris despre si nici nu prea am facut multe poze. N-am folosit super echipamente, super motorete ori super aparate foto. Acelasi rucsac, aceleasi manusi, acelasi aparat foto - un Nikon Coolpix AW100 - pe care am reusit sa-l stric partial de data asta ducandu-l la 30 de metri sub apa (pe el scrie 10 metri maxim) si acelasi mp3 player chinezesc Noname la care suprinzator inca mai tine bateria. Poate ca mi-am luat-o in cap de data asta insa, mi-am mai cumparat un Nikon D5200 entry level, un filtru ieftin Circular PL (kenko) si-un trepied chinezesc care s-a rupt dupa 3 folosiri dar care inca este functional si probabil ma mai tine cel putin cativa ani chiar si-asa. Dupa experienta furtunoasa din Indonezia am realizat ca mai bine luam tot un aparat de buzunar waterproof, acum am si grija astuia. Tot ce-mi mai lipsea era un alt bagaj de carat! Pe langa Nikon, probabil ca cel mai scump si mai nepretuit lucru din tot arsenalul meu este un multi-tool Leatherman partial ruginit. Singurul lucru dupa care as plange daca l-as pierde. M-a salvat de nenumarate ori in nenumarate situatii. Multitool-ul si... pilulele de Imodium. Singurele lucruri esentiale cand calatoresti. De fapt, nu-ti trebuie multe lucruri sau multi bani ca sa calatoresti, iti trebuiesc doar multe abilitati si o intuitie care se formeaza incet-incet odata cu experienta. Cel putin aici la tropice e simplu fiindca e tot timpul cald, nu simti lipsa apei calde, a aparatului de ras sau a multor altor lucruri. O simpla camera pe care dai 4-5 dolari pe noapte e suficienta, daca iti petreci mai multe ore intr-o camera decat facand si vazand lucruri inseamna ca esti in vacanta si nu intr-o aventura. Regula este ca atunci cand ajungi seara in camera, trebuie sa pici lat pe pat si sa te trezesti dimineata mai odihnit decat daca ti-ai fi petrecut intreaga zi intr-un pat de hotel de 5 stele. Poate, sa mai ai energie si de-un dus rece dar ala poate fi amanat si pe dimineata. Apoi, a doua zi, la fel. Si, tot asa. Micul dejun este cea mai importanta masa a zilei, tarziu dupa pranz gasesti oricand o taraba sau pe cineva cu un carut care sa vanda o lingura de orez asortat cu ceva la un colt de strada. Teoretic ar trebui sa fii atat de infometat incat oricat de dubios ar gusta sau ar arata, ar trebui sa-ti para cea mai minunata mancare de pe pamant si te vei bucura ca prostul de ea. Nimic mai simplu! In rest... apa. Multa, multa, multa apa. Daca te hidratezi suficient poti face cam orice, poti conduce oricat si oriunde!

O zi intreaga de zboruri si tranzit prin aeroporturi si sunt inapoi in Saigon. Surprinzator, luatul vizei a durat doar 10 minute, spre deosebire de niscai ore, cat dura deobicei. Wow! Ma regasesc mergand agale de-a lungul terminalului de sosiri cu rucsacul de munte in spate, acelasi rucsac cumparat acum multi ani dintr-un Carrefour, rucsac care m-a servit credincios prin cele mai nebune aventuri. Nu mai arata deloc nou, e rupt si ponosit, dovada ca si-a facut datoria. Evit multimea de taxiuri si taximetristi care ma tot agaseaza si imi continui nestingherit drumul. Intr-un final, un nene cu trei dinti ramasi prin gura ma abordeaza si rosteste singurele cuvinte pe care le cunoaste in limba engleza, lasandu-mi de inteles ca e disponibil sa ma duca cu motoreta. Exact ce asteptam, un xe om! Asa ca incep sa negociez cu el direct pe vietnameza. Initial pare socat apoi incepe sa rada si sa-mi turuie diverse intr-un ritm de mitraliera. Stai asa nene! Vorbeste mai incet ca nu inteleg ce zici! Intr-un final, ajungem si la motoreta, o Honda Dream veche si ruginita cu aspect de rabla turbata. Cu o mana tin ditamai bagajul in spate sa nu ma dezechilibreze iar cu cealalta ma tin cumva de el si-i tip in ureche pe limba lui: "condu incet!". Nici nu mergem 5 minute si o ia pe contrasens, pe singura straduta cu un semn mare de interzis la intrare. Am zambit. Da, am ajuns inapoi in Saigon. Daca as fi fost in Europa probabil ca m-as fi panicat, aici insa semnele astea sunt un fel de optionale: Stop, interzis, nu parca, nu intoarce, etc... Incerc sa ma dumiresc de ce m-am indragostit atat de tare de locul asta pierdut prin lume, sunt aici deja de doi ani. Suficient incat sa pierd sirul gandurilor. Ca-n metafizica, sunt aici dar nu stiu de ce! Gandurile ma poarta apoi spre Indonezia, vulcani si insule, de unde tocmai m-am intors dupa o luna de halabduiala prin aer, pe uscat, pe apa si sub apa. De ce Indonezia? D-aia, pentru ca toata lumea a zis Laos! Cunosc deja povestea, inchiriat motoreta si... la drum! Pe furtuna, pe ploaie, pe soare, pe insule si vulcani, pe drumuri uitate de asfalt si de civilizatie. Exact asa cum imi place mie. Cu mp3-playerul urlandu-mi muzica in urechi si inghitind kilometri. In doi ani de zile am strans cam 50.000 de kilometri in Asia, oare e suficient? Nu, nu m-am saturat, simt ca mai vreau! Ce naiba e in neregula cu mine, vreau lumea intreaga! Nu ma satur niciodata de culori. Am avut pene, am impins la motoreta de mi-a venit rau, ce mai, am avut parte de toate aventurile. Nu ca n-as mai fi avut parte de ele si in trecut. De data asta mi-am propus sa fiu insular, ca Robinson Crusoe. Sau pe-aproape oricum. Barca veche a carui vopsea s-a scorojit complet demult traverseaza marea incet-incet, inghesuita cu oameni si bagaje, biciuti fara mila de furtuna. N-ai unde sa te adaposteti oricum asa ca tot ce poti sa faci e sa te ghemuiesti si sa astepti inevitabilul. Imi vin in minte povestile cu refugiati. Daca un "adrenaline junkie" ca mine e speriat, cum s-or simti ei saracii oare! Dar prichindeii, care probabil nici nu inteleg ce se intampla de fapt. Intr-un final ajung pe insula mea plina de corali si flora tropicala, de unde pot privi cu stupoare unul dintre cei mai mari vulcani din Indonezia cu tot cu coroana lui de nori. Si..., apa..., atat de albastra incat poti jura ca e furata dintr-un alt univers. Probabil ca e! Privind-o, am decis deja inconstient urmatoarea mea mare aventura! Vreau sa devin scafandru de adancime, vreau sa-mi clatesc privirea in "Le Grand Bleu", vreau pirati si epave! Asa ca m-am inscris la cursuri si, in curand, m-am trezit inotand prin adancuri impreuna cu testoase gigant si rechini, deasupra coralilor bioluminescenti. Ma intreb cumva daca nu visez de fapt. Intr-o buna noapte furtunoasa am iesit la suprafata si nici urma de barca asa ca micul nostru grup de aventurieri submarini, suficient de nebuni incat sa faca scufundari nocturne pe furtuna, s-a trezit lopatand spre tarmul nevazut sub ploaie ca soldatii din "Navy Seals". Cea mai dubioasa combinatie, un motociclist scafandru! Partea cea mai nasoala e ca nu mai vreau sa ma intorc, vreau inapoi pe insula, in abisul adancurilor submarine. Vorba aia, m-am nascut doar rac si nu mi-a luat decat o jumatate de viata ca sa-mi descopar locul perfect din lume. Nu stiu cum si cand dar, odata o sa ma intorc acolo. As mai povesti eu multe dar nu stiu oricum de unde sa incep si pe unde sa ma opresc. Mai degraba pun poze. Thailanda ceva mai incolo, n-am multe poze de acolo oricum. » Post actualizat in 16 Feb 2016 06:49 » Post actualizat in 16 Feb 2016 06:51 » Post actualizat in 16 Feb 2016 06:56 » Post actualizat in 16 Feb 2016 07:00 1001 de poze si 1001 de povesti. Am mers, am inotat, am vazut dar n-am facut atatea poze cat as fi vrut. Nu de alta dar ar fi insemnat sa ma opresc la tot pasul fiindca totul era de fotografiat. Oameni, peisaje, momente. Cert e ca daca cineva vrea sa ajunga prin Indonezia, recomand drumul din spatele muntilor in Yogykarta si insulele Lombok si Gili. Nu Jakarta, nu Bali! PS: Berea e scumpa (3 dolari la supermarket daca o gasesti) si nu se gaseste in zonele neturistice.

Timpul parca trece mai repede la capatul lumii, o secunda devine o zi, o luna, un an. Desi mi-e dor de casa, familie si prieteni, cumva ma gandesc cu oarecare retinere la intoarcerea mea in mediul corporat si intr-o tara unde parca totul se schimba spre mai rau. Cateodata ma intreb unde-i mai rau fara sa pot distinge exact raspunsul: aici sau acasa?! Dintr-un motiv sau altul nu ma pot abtine sa nu citesc stiriile din Romania aproape zilnic iar de fiecare data ma cam deprim. Ne place sa construim biserici in loc de spitale, medicii si specialistii ne pleaca, populatia plateste mai mult pentru orice serviciu fara a exista insa o compensatie care sa-i permita plata serviciilor respective. Si, din pacate, e doar inceputul. Oamenii sunt dati afara din case, primariile tin apartamentele sociale goale, suntem dornici de a-i ajuta pe refugiati dar nu care cumva sa-i primim la noi si multe altele. Ma distrez copios. Mai nou am aflat ca trebuie sa platesc CNAS-ul de doua ori. Nu prea inteleg de ce tinand cont ca daca Doamne fereste se intampla ceva aici, nu beneficiez de niciun sprijin medical. Ce sprijin ca a durat ani de zile sa trimita consul aici si nici macar acum n-a ajuns. Culmea, intr-o tara cu care cica aveam relatii de prietenie! Ca IT'st si cica "baiat destept", cat am fost angajat am economisit in fiecare luna putin si-am investit banii cumparand actiuni pe bursa BVB. Modest si pe termen lung. Acum aflu ca de la anul, pe langa contributia CNAS pe care trebuie s-o platesc oricum fara niciun access la servicii medicale, mai trebuie sa mai platesc inca odata fiindca am actiuni cu dividende. Cu alte cuvinte castig 100 de lei pe an din dividende la care platesc impozit si in schimb dau 650 de lei la CNAS! A venit mosul cu surprize! Asa ca m-am hotarat sa renunt la metoda asta de a investi in viitor sau in economia Romaniei, se pare ca nu e pentru cetateanul de rand. Cujetam adanc daca sa ma intorc in vara urmatoare sau nu dar inca sunt indecis. Mi se pare absurd sa pot avea abilitatea de a schimba mai multe lucruri aici decat la mine in tara. Altfel, cateva poze noi... » Post actualizat in 14 Dec 2015 02:42 Apropo, acesti hoti mici mi-au furat sticla cu apa si-au incercat sa-mi ia aparatul foto si ochelarii! Pazea! Niscai bestii delicioase: Si, alte poze: Experimentul cu vulcanul a fost o adevarata senzatie! Chimie 101 pentru prichindei zapaciti » Post actualizat in 14 Dec 2015 02:45

Dezamagitor, sunt sigur ca se poate si mai bine de-atat! Unde-i frigiderul, altfel n-are farmec?!!! Respect pentru echilbristica!!!

In sfarsit mi-am cumparat microscop! Yuhuu!! Au navalit pe el ca pe-o jucarie incredibila, cert e ca nu regret deloc investitia. Dupa ce-a trecut prin pana a peste 1000 si ceva de puradei inca mai functioneaza! Nu ma asteptam sa reziste mai mult de-o saptamana. Altfel, poze de prin diverse locuri prin Saigon. Si, bineinteles, n-am putut rezista tentatiei de degusta o bere Hanoi in Saigon. Ironia insa este una prea subtila pentru a putea fi gustata. Dintr-un motiv sau altul forumul pare sa arate pozele facute pe verticala pe orizontala desi pe computer, telefon sau in Google Photos mi le afiseaza corect. Sorry! La final de noiembrie... Bagkok, here I come!! Aventura continua!

Nimic nu poate fi mai terifiant decat sa-ti lasi in spate familia, prietenii, job-ul si sa-ti iei lumea in cap spre destinatii necunoscute. Imi aduc aminte cand am coborat din avion in Saigon si-am pasit pe meleaguri tropicale pentru prima oara, nu m-am putut abtine sa nu ma intreb ce naiba mi-o fi trecut mie prin cap de-am ajuns tocmai acolo. Am iesit incet-incet din aeroport buimac. Oboseala, surescitarea, caldura si marea de motorete care zumzaiau in toate directiile m-au lasat aproape inert. Nici nu-mi venea sa cred ca totul e real. Parca era un vis. In drumul spre noua "casa" am reusit doar sa ma infricosez si mai tare de traficul infernal, taximetristul cu engleza lui pocita aproape inexistenta era Superman, m-am mirat odata ajuns la destinatie ca n-a dat peste cel putin cateva motorete. Apoi m-am panicat serios. Frateeeee!! Cum naiba sa conduc eu aici motoreta?! Esti nebun la cap! Astia nu sunt sanatosi, e imposibil! Am lasat gandul sa stagneze undeva departe in subconstient si-am plecat sa explorez per pedes cartierul. Case cu unul, doua sau trei etaje, una lipita de cealalta iar in fata vanzatori de diverse. Mancare, maruntisuri, toate tampeniile pamantului. Ca un european civilizat, am ajuns la semafor, sa traversez si eu strada pe trecere, vorba aia, ca tot omul... Se face rosu la vehicule, verde la pietoni si... Si nimic! Nimeni nu s-a obosit macar sa opreasca, marea de motorete continua, incrucisandu-se cu celelalte care aveau verde de fapt, un hoas de nedescris. Am pus piciorul hotarat pe zebra sa trec, l-am retras speriat, l-am pus iarasi, iar l-am retras si tot asa timp de niste minute bune. Nu se poate! Pe aici nu se trece! Mi-a revenit gandul haotic din inconstient, daca nu sunt capabil nici macar sa traversez strada, cum vreau eu sa conduc pe aici. Sunt un vampir veritabil de la celalalt capat al lumii, nu mi-e frica de nimic! Pot face orice! Asadar, mi-am adunat ultimul dram de curaj si m-am lipit tacit de o batranica a carui chip era ascuns sub palaria lor traditionala de paie si de-o masca, care avea ceva mai mult sange rece si experienta decat mine in a traversa strada. Incet-incet s-a aventurat lasand sutele sau miile de motorete sa se scurga pe langa. Ca si cum ai traversa un rau. De data asta sunt curajos! Pot sa traversez si singur. Fac un pas, ma dau inapoi, fac un pas, ma dau inapoi. Firar! E imposibil! Imi repet din nou pe post de incurajare motivationala, am traversat singur lumea, am trait ani de zile in alte culturi, am facut atatea, pot traversa singur strada, pe bune acum, ori sunt carpa ori sunt curajos! Noroc cu copilasul negricios care a pasit fara sa clipeasca macar pe trecerea de pietoni si de care m-am alipit imediat. Eh, vezi? Sunt curajos! Invat repede asa ca restul traseului l-am petrecut cautand pietoni pe post de scut de fiecare data cand trebuia sa mai traversez cate o strada mai mare. Seara ma aventurez pana in centru iar fiindca taxiul este nesimtit de scump, optez pentru metoda clasica - xe om sau moto taxi. Nici nu trebuie sa ma obosesc sa caut unul, la fiecare pas e cate un nene culcat pe motoreta care striga dupa mine asa ca aleg si eu unul care imi inspira cat de cat incredere. Fata de ceilalti pare mai breaz, motoreta nu e decat semiruginita si desi n-are stop, macar are bec. Imi pun stramband din nas casca jegoasa in cap intrebandu-ma de ce oare m-am carat 15000 de kilometri cu casca dupa mine ca sa n-o iau si m-am lipit de el strangandu-l involuntar cu forta. Apoi incepe distractia. Sunt atat de curajos incat inchid ochii. Imi trec prin minte toate cele, gandindu-ma ce pacat sa fi ajuns pana aici ca sa crap intr-un mod atat de absurd. Nu mergea decat cu viteza melcului, 40-50 la ora dar nu m-am putut abtine sa nu ma rastesc la el s-o lase mai moale. E periculos frate, usor...usor! Vrei sa-mi las oasele pe aici! Asa am ajuns si la primul rond, intersectia a cateva strazi majore. Creierul mi s-a blocat, mintea mea de european nu putea sa proceseze informatia, mii si mii de motorete intersectandu-se fara nicio regula aparent. Nu e adevarat, nu se poate asa ceva! Hei, sunt curajos, nu? Asa ca am inchis din nou ochii si nu i-am deschis decat dupa ce-am trecut. Ca sa vezi chestie, sunt intreg! M-am trezit a doua zi dimineata la rasarit, aproape la fel de obosit insa nu intr-atat incat sa uit ce mi-am promis ca voi face in prima mea dimineata odata ajuns. Am iesit sus pe terasa uitandu-ma la marele Saigon si-am strigat ca apucatul - "Good morning Vietnam!". O luna mai tarziu, dupa ce-am invatat cum sa traversez strada si singur fara sa fac atac de cord, mi-am inchiriat o motoreta. Am luat cel putin vreo 10 centre la rand, toate incercand cu zambetul pe buze sa ma jupoaie. Nu m-am lasat insa si am dat de un nene mai civilizat cu care am negociat folosindu-ma de mima si de caietelul pe care am desenat si am scris cifrele. 4 milioane avans, 1 milion pe luna (50 USD), perfect! N-am lasat niciun document, totul la mica intelegere. Yeey! Asta da noroc! De fapt, haosul european are un ritm asiatic, greu de observat pentru un ochi neformat. Aparent nimic nu are sens insa nu este chiar asa, doar functioneaza pe alte principii. Rondul ala imposibil il traversez acum zilnic zambind la gandul ca odata demult m-am speriat atat de tare de el. Odata ce te prinzi de natura ordinii totul devine usor. Asa e, nu e ordinea europeana sau vestica cu care am fost obisnuit dar asta nu inseamna ca nu exista sub o alta forma. Daca vrei, te adaptezi oriunde si la orice. Si, cateva poze dintr-unul din caietele mele de aici imbatranite de vreme si de experiente. » Post actualizat in 06 Aug 2015 03:42 » Post actualizat in 06 Aug 2015 03:45 Pedeapsa pentru nazdravani, fetele de-abia asteapta sa le faca niscai codite » Post actualizat in 06 Aug 2015 03:47 Submarinul » Post actualizat in 06 Aug 2015 03:53 Si, m-am trezit cu poza pe avizierul uneia dintre gradinite! Nu prea poti supravietui doar predand la o singura scoala asa ca am ore incepand cu prichindei mici si terminand cu adulti. Gradinite, centre private si scoli publice. Ce mai, toata gama! » Post actualizat in 06 Aug 2015 03:55 » Post actualizat in 06 Aug 2015 03:56

Angkor Wat este de fapt ditamai complexul de temple, se poate intra cu motocicleta inauntru fara probleme. Cel mai bun moment de a-l vizita e la rasarit, am plecat la 5 dimineata incolo. Sunt insa si o multime de alte temple mai indepartate si potetci serpuitoare ce pot fi urmate. Iata ca si rimeaza. Fructe, fructe de vanzare! Am incercat o gramada de chestii despre care nici nu stiam ca exista macar, majoritatea in Saigon. Am noroc cu prichindeii care m-au invatat si numele lor in vietnameza. Culmea sa stiu numele in engleza si vietnameza dar nu si pe romaneste! Daca n-au ajuns prin piata la Obor la noi or in supermarket, de unde sa stii ca exista in lume! Nici la tembelizor n-am avut ocazia sa le vad. Oricum, uite aici cateva nume insa in engleza: rambutan, longan si preferatele mele - mangosteens. La mancaruri am fost destul de curajos insa mai am inca multe de incercat. Crocodil mananc saptamanal, e genial dar depinde cum e preparat. Are un gust unic. Sarpe iau ocazional, in general mananc multa mancare de mare pentru ca se gaseste peste tot si e ieftina: creveti, scoici, melci, caracatita, sepie, broaste de balta sau testoase. Animale de uscat: buffalo, mistret, caprioara si altele. M-am fortat putin si am incercat si caine si pisica, aici se mananca cam orice, moralitatea culinara e un lux european. Nu mi-a placut cainele deloc, mi s-a parut dezgustator. A nu se intelege ca nu iubesc animalele, ba din contra. Am avut atat caini cat si pisica la care am tinut enorm. Doar ca din punctul meu de vedere, daca pot sa halesc un animal atat de inocent ca mielul si s-o fac si sub forma de sarbatoare, m-as minti singur creazand ca e imoral sa incerc animale tabu in Evropa dar perfect justificabile pe post de cina cotidiana aici. Oricum, imi cer scuze iubitorilor de animale pentru ce voi spune dar... pisica este absolut delicioasa. Am renuntat insa la gandul de a mai lua, a fost suficient pentru mine sa incerc o data. O sa ma bag si la gandacei si alte dubiosenii chiar daca am oroare, mi-am promis sa trec peste limitele mele de European purtian care stramba din nas la tot ce nu intelege si e diferit. Apropo de mine (UXO), mi-a fost frica in Cambodia dar tot m-am riscat. Am stat cu morcovul muuulta vreme. Dar, am fost norocos, imi puteau ramane oasele prin jungla. No comment acolo, personal choice. Am calatorit solo asa ca m-am expus doar eu, daca eram cu pasager nu as fi ales drumurile alea. Nu recomand insa nimanui sa se expuna riscului, n-as mai face-o a doua oara. Cel putin nu cred. M-am intalnit in Cambodia cu o prietena romanca ce studiaza acum in China, super tipa, ne-am plimbat niscai kilometri impreuna, a fost tare. Poate ne vedem din nou la anul, ramane de vazut. Altfel am fost solo, ceea ce e bine si rau in acelasi timp. Bine pentru ca regimul meu de mers este destul de intensiv, nu oprim pentru pipi, aia-aia sau suveniruri si nici nu sunt obligat sa ma restrictionez in alegerea drumului pentru a mentine siguranta pasagerului. Rau pentru ca e mai distractiv sa fii cu cineva la drum lung, mai schimbi o vorba, mai impartasesti din experiente si privelisti. Dupa ce-am ajuns in Sihanouk, la plaja, unde am ramas cateva zile, m-am combinat si la un simplu masaj, nu-mi mai simteam deloc oasele, ma dureau toti muschii iar posteriorul era ca si inexistent, am reusit chiar si performanta de a toci blugii. Ar trebui sa existe lege, dupa orice calatorie lunga e un musai sa te duci la un masaj

N-am disparut Doar mi-am luat putin lumea in cap. Am stat niscai ani prin Anglia, Germania si acum Asia. Am dobandit abilitati noi, am invatat limbi noi si tot inainte. Mi-am promis niste aventuri nebune si imposibile si, cum intotdeauna imi tin promisiunile, am evoluat de la drumuri calare spre Vama Veche sau Cheia la drumuri calare spre jungle, deserturi si temple indepartate. Parca e mai fun

Orice calatorie spre necunoscut implica un grad de frica iar din experienta pot spune ca frica este sanatoasa, te mentine in viata. Nu inseamna insa ca trebuie sa renunti la vise. Curajul chiar vine facand lucruri. Nu-ti trebuie multi bani, trebuie doar sa planifici bine in mare si sa renunti la niscai beri si excursii de weekenduri. Nici macar nu trebuie sa pleci cu motoreta sau sa-ti inchiriezi ditamai bestia odata ajuns acolo. Un scuter e suficient, poti mentine o medie de 60-70km/ora lejer. Poate cu o motocicleta mai adaugi 20km/ora insa va consuma mai mult, te va costa mai mult s-o inchiriezi, nu vei gasi piese sau oameni care sa te ajute s-o repari, chiar si o simpla pana e o aventura. Pe mine n-au vrut sa ma ajute sa fac pana la Honda de 250 desi camera se repara la fel ca una de scuter. S-au speriat! Pana cand n-am scos o camera de schimb sa le-o dau au tot dat din cap studiind mirati motocicleta. Lary are dreptate, oamenii sunt foarte prietenosi, am pana acum peste 16000 km in Asia iar in majoritatea aventurilor am fost solo. Am ajuns in Cambodia chiar si intr-un sat departe prin jungla care arata ca scos dintr-un film. De-a dreptul ireal. N-am facut poze pentru ca au iesit toti sa vada aratarea misterioasa ce-a ajuns pana acolo si m-am simtit putin intimidat. Poate fi iritant sa vina cate un strain care sa inceapa sa toarne poze. Iar, cand oamenii au macete in maini, poate e suficient doar sa zambesti frumos si sa incerci pe cat se poate sa eviti a-i supara in orice fel. Just in case. Mai ales daca nu le cunosti obiceiurile. Super poze Lary. Genial!

Daca iti doresti cu adevarat, se poate. Nu trebuie decat sa fii perseverent. Curajul vine facand lucruri. Nu spune, fa... E mai sanatos. Altfel, buna intrebarea, de ce am plecat?! Pentru ca inca mai cred ca pot schimba putin lumea, pentru ca "acasa" nimic nu se misca spre mai bine oricat incerci, pentru ca e locul perfect pentru o baza care sa-mi ofere destinatii si aventuri infinite, pentru ca pot castiga mai bine aici decat ca inginer in Romania, pentru ca sunt curios sa invat mai multe despre Asia, despre diferitele culturi de aici si fiindca mi-am promis ca voi invata si o limba exotica imposibila. Pentru ca m-am trezit corporatist intr-o buna zi in care toate saptamanile sau anii aratau la fel. "All work and no fun makes Jack a dull boy." Pentru ca pot

Honda Honda dar cu motor... Sanda

Ai perfecta dreptate. Un maldar de pietris de culoarea drumului in mijlocul drumului. Pe aici drumurile sunt pline de Kinder-e... Vorba aceea, surprize la tot pasul

Desert, munti si carari nebatute prin Vietnam. O tara de-a dreptul fascinanta, n-am suficiente cuvinte pentru a sintetiza inca experientele traite aici. Inca ma lupt sa le gasesc. Am incercat pe cat se poate sa urmez pasii lui Eliade asa ca m-am inscris la facultate part time si-am studiat limba, inca o mai studiez, este sublima si imposibila. Dimineata student, seara profesor. Pot sa comunic suficient insa cat sa-mi permita sa ma descurc zilnic sau prin calatorii. Atata timp cat o bunghesti putin pe limba lor vei avea parte de alte preturi, vei gasi drumurile intortochiate nestiute de ceilalti si vei fi ajutat la nevoie. Garantat. Asadar, sfatul meu dat calatorilor indiferent de destinatia lor este sa invete ceva despre culturile spre care se indreapta, sa stie macar niscai cuvinte, suficient cat sa castige respectul celor din jur si sa-i faca sa si zambeasca putin. « Information is power. » Ca si-un zambet. Intotdeauna si oriunde.

Inconjorul Cambodiei Am avut ceva mai demult ideia de a traversa padurile tropicale si de a ajunge la templele pierdute din jungla. Nici nu conteaza unde atata timp cat e departe si greu de ajuns. Iar, dupa doi ani de vise, am oprit motoreta la poalele zeilor demult uitati de catre civilizatia moderna. Am facut inconjorul tarii, am traversat junglele, am ramas fara lichid de frana, mi-am pierdut apa prin jungla, mi s-a stricat motoreta si-am avut pana de-a trebuit sa imping nenorocenia pana in satul nimanui unde toti se uitau la mine si la namila de motoreta ca la un extraterestru picat de pe luna. Poate ca prin capitala mai vezi motoare mai mari de 125 cmc dar altfel, 250 cmc este pentru majoritatea ditamai bestia. Chiar si Rocinante a mea, asa catranita cum arata ea! Dupa ce-am umblat aproape 2 zile prin Phnom Penh, capitala Cambodiei, cautand sa inchiriez o Honda Dream (deh, pentru un vis asa de complx trebuie un alt vis…) si n-am reusit, toti refuzandu-ma auzind ca vreau sa fac turul tarii pe ea, am reusit sa inchiriez o Hondita de 250, veche dar cu un suflet de catar incapatanat. M-am tot uitat balind la un Transalp similar fostei mele motociclete dar m-am descurajat rapid. Pretul de inchiriat pe zi era mare (40USD). Nu imposibil dar ceea ce-l facea imposibil era contractul, nu exista asigurare asa ca daca se intampla ceva ajungeai sa platesti 10000 USD pe un Transalp care daca face 2000 USD in Europa. Absurd! Asa am ajuns sa-mi impartasesc aventurile cu batrana Honda, care m-a si purtat cu brio prin locuri de-a dreptul improbabile. Mi-am dorit demult sa am cativa prieteni aproape intr-o asemenea calatorie asa ca i-am rugat tacit sa-mi trimita cate o melodie, pe care am ascultat-o in timp ce alergam spre necunoscut. Apropo, merci tuturor pentru super muzica care mi-a tinut companie. Am descoperit o gramada de cantece geniale si mi-ati fost aproape de suflet prin jungla. Ce sa zic despre Cambodia. Nu prea exista drumuri, nu se respecta regulile de circulatie, benzinaria in locurile mai indepartate consta in niste sticle de Cola pe marginea drumului pline cu ceva lichid, vandute de puradei dezbracati si saraci lipiti pamantului. Nu poti conduce fara masca si viziera din cauza prafului iar preferabil este sa ai un enduro pentru ca altfel iti vei lasa oasele pe drum, unul cate unul. La un moment dat a trebuit sa sar intr-un sant multumita unui autocar care venea cu viteza pe un drum de pamant lasand ditamai norul de nisip in spate si care nici nu s-a sinchisit sa-mi faca loc. Ma bucur ca n-am luat o Honda Dream, n-ar mai fi ramas nimic intreg din motoreta dupa saritura aia. Probabil nici din mine. Mancarea nu e buna, igiena aproape ca nu exista dar nimic nou sub soare. Atata timp cat lumea zambeste si viata merge inainte, totul e ok. Nu?! Au insa niste privelisti de vis iar templele sunt pur si simplu uimitoare, iti sta inima in loc si aproape ca te simiti ca Indiana Jones!

Aventurile vantorului de culori dupa un an de Asia. Inconjorul Cambodiei si carari nebatute prin incredibilul Vietnam Muzica imi racneste in urechi iar gandurile se perinda cu viteza luminii facand multitasking intre privelisti uimitoare si intrebari la probleme metafizice fara sens sau cu dublu sens. Nu stiu unde sunt, m-am lasat pierdut de buna voie. Dreapta, stanga iarasi dreapta si iata-ma pe carari nebatute si nebanuite. Firar, dupa zeci de mii de kilometri tot nu m-am saturat! Daca ar fi sa raspund sincer la intrebarea ce-mi doresc cu adevarat, probabil ca as raspunde foarte simplu - sa schimb lumea spre mai bine! Si, mai departe ? Sa cuceresc junglele si deserturile, sa ajung la capatul lumii, sa inteleg cat pot din culturile si limbiile pamantului, sa fiu atomul buclucas si paradoxal al universului. Imi pare rau dar nu cred in destin, doar acela pe care ti-l faci singur. Asa am ajuns sa-mi raspund singur dupa cativa ani de cujetare indelunga la intrebarea urmatoare : « Daca ar fi sa pleci de la zero, cum poti oare schimba macar o bucatica de lume fara bani, fara putere politica, fara resurse? » Este oare macar posibil asa ceva sau e un vis megalomaniac naiv? Asa am ajuns profesor la cea mai indepartata scoala a Saigonului, aproape de capatul lumii, unde paradoxal am libertatea de a invata peste 1500 de prichindei tot felul de nazbatii care sa-i ajute in viitor : engleza, fizica, anatomie, biologie, astronomie, filosofie si multe altele folositoare sau inutile. Distractia adevarata consta in a face asta intr-o tara unde teoretic nu se poate. Singura problema este ca n-am crezut niciodata in « nu se poate » si m-am concentrat mai degraba pe cum anume se poate. Am cumparat microscop, proiector pt laptop, boxe portabile, papusi anatomice si tot felul de jucarii menite sa le demonstreze principii de baza ale lucrurilor inconjuratoare. Ba chiar si o drona pe care nazdravanii mi-au blocat-o in tavanul scolii si pe care subsemnatul a prabusit-o din greasala, fiind dusa de vant in cladirea comitetului… Oops! Nu e ca si cum se intampla in fiecare zi/luna/an sa ai straini trazniti care sa-ti ploua cu drone pe cladirea comitetului partidului comunist. Cand le-am zis colegilor vietnamezi ce s-a intamplat s-au inverzit asa ca m-au trecut cam toate toate sudorile dar, in afara dronei disparuta in misiune, nimic rau nu s-a intamplat. Cel putin nu inca! Asadar, pentru inceput niscai poze de la si cu scoala…

Part II – De’ale Saigonului Esentialul oricarui inceput de calatorie incepe sa se concretizeze odata cu multitudinea lucrurilor pe care le detii. Fara ele, nu ai un subiect de discutie, nu te simti implinit si hai sa fim sinceri, pur si simplu, dupa cum se zice, nu esti in pas cu lumea sau cu tehnologia. Asadar, ca orice calator respectabil, am decis sa-mi impartasesc si eu cu lumea echipamentul de drum. In primul si-n primul rand, poate mai important decat orice altceva, o casca. Cum aici castile sunt mai degraba echivalentul unei coaje de ou, am fost indraznet si m-am aventurat sa-mi iau cea mai tare casca posibila, anume cea mai ieftina half-face de la Motoboom. 180 de lei, asta fara reducere! La banii astia ti-e si jena sa ceri asa ceva. Oricum as da-o, este de o mie de ori mai buna decat tot ce-am vazut pana acum intr-un oras unde mai toti se deplaseaza pe doua roti. Pot de fapt sa uit orasul, e tara celor pe doua roti, fie ca e vorba de motorete ori biciclete. Atat de scumpa si buna incat culmea, am si fost intrebat de mai multe ori daca nu cumva o vand. Nu, nici gand! Geaca moto : ceva de vara, cumparata acum foarte foarte multi ani. Nu se mai vede brand-ul, alb-ul de pe ea e discutabil si interpretabil si, bineinteles, oricat de usoara ar fi, caldura ma impiedica oricum s-o port. Concluzia : am carat-o degeaba ! Cizme : Niste Alpinestars pe care nu-i port. In mare insa, adidasii de anul trecut. Nu ca ar fi insa marca Adidas! Aparat foto : bineinteles, cel mai tare din parcare ! Acum cativa ani am avut prezenta de spirit sa ma arunc in a-mi lua un smartphone chinezesc, un Jiayu G3. Are o camera belea! Pe cuvant! Iar, daca mi se fura, o practica des intalnita in acest colt al lumii, si-a scos banii intreit pana acum. Laptop : un Lenovo T430, luat SH de pe undeva pe net inainte sa plec. Robust, mic si al dracu frate! Restul nici nu mai conteaza. Poate doar motoreta, doar ca aia se afla inca acasa daca e sa ma iau dupa acte. Intre timp de fapt s-a si vandut. Aici e mai simplu sa inchiriezi. Dupa o ora de negocieri folosind putinele cuvinte cunoscute in vietnameza, desene si gesturi, de la 100 usd/luna am ajuns la 50 USD/luna. Atat m-a costat rabla coreana mentionata anterior, pe care ti-o poate repara oricine, oriunde si oricand. Iar, la cum se merge aici, un automatic este un musai, altfel mai mult ca sigur dupa o ora de trafic vei da foc la motoreta, la oras si te vei uita de acest sport. Intr-o luna sau doua o sa ma uit sa cumpar ceva, poate o Honda Dream, bineinteles SH si in jurul fabuloasei sume de 400 USD. Daca se poate cara un frigider pe ea, si i-am vazut carand asa ceva in timp ce ma cruceam cu privirea, ma poate duce la fel de bine si pe mine oriunde mi se mai nazare. Apoi, bineinteles, banii. Pai, problema este una foarte, foarte simpla. Nu-i prea am. Un bilet de avion doar dus si suficienti pusi deoparte cat sa rezist pentru cateva luni. A nu se intelege gresit, materia cenusie ma ajuta asa ca in avans am platit pentru un curs de profesorat timp de o luna, pe care l-am si terminat aici, care ma certifica cum ca pot preda limba engleza cam prin toata Asia. Putin pe ici, putin pe colo, si uite asa se strang kilometrii si aventurile. Jurnalist, IT’st si mai nou profesor de engleza, franceza, mate, whatever. De ce nu pana la urma ?! Cu aproape 30 de dolari imi cumpar echipamentul de profesor dintr-o piata de la capatul Saigonului, unde bineinteles toti ma privesc ca si cum as fi cazut de pe luna: pantaloni, curea, camasa, pantofi si ceas. Normal, toate masura XXL, toate made in China. De la marimea europeana S/M, am ajuns aici un gigant. Prima lectie la o scoala de la marginea orasului, 2 ore la 14 USD/ora, se petrece in niste conditii chiar minunate. Deh, sunt alb, daca eram de-al lor primeam 3-4 iar daca aveam norocul sa am ochii albastri sau verzi, saream spre un 17-18. Incep la 7.15 dimineata dar, matinal cum sunt de fel, ajung cu o ora mai devreme, asta ca sa am si ceva timp sa pregatesc totul. Cu jumatate de ora inainte de clopotel apare si primul prichindel, care se uita la mine cu niste ochi cat cepele. Isi arunca ghiozdanul, aproape ca urla cam singurele cuvinte pe care le stie intr-o engleza pocita - ”Teacher, I love you!” - si, se agata ca o lipitoare de mine, imbratisandu-ma de pantalonul piciorului drept. Raman mut si incerc doar sa ma trag incet-incet spre catedra dar, nimic. Al naibii pur si simplu se tine scai de mine si nu-mi da drumul. Oooookkkkkk…. Asta nu m-au mai invatat, ce naiba sa fac cu asta, deja imi imaginam cum or sa intre peste mine colegii localnici, ma vor inhata si voi ajunge la politie sa dau explicatii nenumarate pentru dracusorul asta mic agatat de pantalonul meu. Transpir pentru cateva momente ce-i drept dar, ma redresez repede si am prezenta de spirit sa-l trimit spre banca lui, bland dar totusi ferm. Nu de alta dar mi-au venit in minte vorbele unui alt profesor strain de pe aici, cu care am stat la o bere si-o vorba undeva prin centru, care mi-a povestit cum a fost mai dur si i s-a intamplat ca studentul sa vomite ori sa faca pe el. Asta da power frate! Si, uite asa se iveste si o a doua oportunitate, inca 2 ore, doar ca intr-o dupa-amiaza de data aceasta, pe timp de muson. Din 17 elevi, intai imi intra o prichinduta micuta, murata toata din cap pana-n picioare, lasand in urma ei ditamai baltoaca apoi, inca vreo 4-5, toti intr-o stare similara. Na, invata-i daca poti! Asia mirifica este o sursa nelimitata de intamplari, totul este posibil sau imposibil, tot timpul. Ti se poate da o adresa pentru un interviu iar numele strazii si numarul sa corespunda dar sa te regasesti intr-un alt district al orasului fiindca e normal sa ai doua strazi in locatii diferite cu acelasi nume, poti sa ajungi complet murat la ore blestemand in gand musonul care-si revarsa supararea asupra ta sau, de ce nu, poti sa ajungi la scoala si sa afli ca lectia pe care ti-au trimis-o si pe care ai pregatit-o este de fapt o alta si ai si-un alt numar de studenti. Cica i se zice ‘trial by fire’… Ba chiar si fetele aici fac parte dintr-o cu totul alta specie. Stand de vorba cu niste expati si niscai localnici intr-un bar, dupa cateva beri ma trezesc subit cu un pumn prietenesc in umar de la una din vietnamezele dragute care se afla si ea pe langa noi. A dat atat de bine ca aproape mi s-a taiat respiratia. Ma uit urat si mai ca strig ‘WTF woman’! Colegii straini ceva mai experimentati in ale Saigonului incep sa rada si-mi explica semnificatia gestului. Anume, iti dai seama ca te plac doar cand te inghiontesc, chicotesc si te lovesc. Ookkk….Concluzia, dupa ce esti vanat tot, esti tocmai bun de pus pe masa! Nu zic ca mi s-a intamplat si la o scoala, unde o frumoasa vietnameza, si ea profesoara de engleza, m-a placut intr-atat incat m-a imbrancit din sold pe nepregatite, suficient cat sa ma scurg pe peretele de langa ca o carpa. Oi fi eu prea european, cert e ca nu sunt obisnuit cu asemenea gesturi de tandrete. Ulterior, le-am observat mai pe indelete si, cu cat plac pe cineva mai tare, cu atat saracul sufera mai mult. Retrospectiv, poate ca de fapt nu e chiar atat de rau, nu e ca si cum in Europa ar fi altfel! Macar la ei e pe fata. Si, da, pentru ahitatul dupa adrenalina din mine, nimic nu se compara cu un slalom printre un milion de motorete. Rule of the game? No rule! Just stay alive! Si-un video facut calare pe motoreta, la o plimbare aiurea prin oras: https://vimeo.com/99334886 Sa vedem ce mai urmeaza! Pe curand. Comments: Daca te referi la politia din trafic... Doar nu crezi ca vor cuteza sa se aventureze in a opri tocmai o fata palida! Pe langa dificultatile evidente de comunicare chiar si in engleza, pentru ei inseamna minim cateva ore de completat hartogaraie asa ca absolut nimeni nu-si bate capul cu tine. Dintre expatii pe care i-am cunoscut pana acum, care conduc zilnic aici dealtfel - unii chiar de ani buni, stiu doar unul singur care are carnet de conducere moto! My friend, la capatul lumii regulile sunt altele. De fapt, e foarte simplu. Daca se intampla ceva, orice si oricum ar fi, daca esti sau nu esti in legalitate, daca ai sau nu ai asigurare, daca este sau nu este vina ta, ca alb, tu esti cel vinovat si trebuie sa platesti. Bineinteles, cash. De ce? Ce intrebare! Chiar mai conteaza?! Just because Care musulmani rebeli?! Majoritatea sunt budisti si ceva catolici. Poate confuzi cu Filipine sau Indonezia.

Part I Intr-o buna dimineata m-am transformat in munson, gandindu-ma ca un rac veritabil nu poate exista, bineinteles, decat la... tropicul racului sau, in orice caz, pe aproape. Un rac este sucit, in niciun caz ca eroul lui Henry Miller (o scurta referinta pentru cine a citit "Tropicul cancerului") insa, gandurile subversive i se incalcesc intotdeauna printre vise, sperante si nebunii. "Voi cuceri lumea! Voi deveni exploratorul viselor pierdute, imi voi lasa gandurile negre si imposibile la templele pierdute din cea mai indepartata jungla a lumii, voi merge unde nimeni nu cuteaza sa-si duca nici macar imaginatia. Da, totul este posibil daca vrei!" Asa este - Totul este posibil! - imi spun din nou, scrasnind din dinti in timp ce alerg cu disperare spre camera de motel pentru a elibera cat mai repede o parte din maroniul vietii. Da, la capatul lumii totul este posibil, in primul si-n primul rand diareea datorata localului special unde am mancat cu o seara inainte. De-abia am apucat sa-mi cumpar cafeaua pe undeva vis-a-vis de motel, daca am lipsit zece minute. Aceleasi ganduri despre "cum o sa fac eu" mi se rastalmacesc in minte si capata un complet alt sens in timp ce ma grabesc frustrat spre motel, buda devinind un obiect idealizat si aproape magic. Dau insa sa intru in camera si, surpriza... Femeia de serviciu imi zambeste suav, cum doar asiaticii pot, si-si tot pleaca fruntea in timp ce-mi aranjeaza lucrurile din bagaje, fara sa se deranjeze absolut deloc de prezenta mea. Ca toata experienta sa fie inedita, receptionera este si ea prezenta la acesta parada a lucrurilor pieii albe, ambele minundandu-se si comentand entuziasmate pe pasareasca lor. Na, mai du-te la buda daca poti! Bine, ce-i drept, e si mana mea la mijloc. Mi-am ales un motel pe o strada aflata intr-unul dintre cele mai indepartate si cica periculoase cartiere ale Saigonului, atat de departe incat nicio fata alba n-a mai calcat pe aici probabil de pe vremea razboiului. E suficient sa merg pe strada si milioane de ochi sunt atintiti permanent asupra mea. Deh, Demo, fata palida - 1, Vietnamezi - milioane frate! Spuneam ceva mai devreme de acel local minunat unde mancarea iti provoaca, sa zicem, imaginatia. De fapt era chiar un local bun, dovedit si de soboloanul care se agita nestingherit pe sub mese. Sensibilitatea mea de european ma forteaza intr-o astfel de situatie sa sar de pe scaun oripilat si sa ma uit cu niste ochi intrebatori la patronul de alaturi, care venise sa cunoasca personajul unic ce ii popula localul. De fapt, nu era doar el, mai toti cei prezenti s-au strans unul cate unul la masa unde incercam linistit sa-mi comand ceva, nu ca as stii oricum ce vreau sa comand. In orice caz, patronul se uita la mine mandru si-mi raspunde intr-o engleza intr-atat de pocita si irecognoscibila incat trebuie sa-l intreb din nou ce-a zis: Yes, yes! Food very good! Dupa adevarate peripetii intr-ale comunicarii, mi se explica intr-o engleza bunicica de catre un alt localnic venit si el la masa mea cu aceasta ocazie, legatura intre sobolanul gras si fericirea patronului. As putea sa ma declar fericit chiar si pentru simplul fapt ca am dat de cineva care vorbeste o limba pe care o inteleg, de obicei comunicarea implica o limba tonala pasareasca, gesturi, dictionare, mima si foarte multa imaginatie. Asadar, sobolanii sunt de fapt un indicator al calitatii restaurantului. Fereasca sfantul sa te duci seara intr-un local fara, daca nici sobolanii nu mananca mancarea atunci chiar e de rau! Si, uite asa am ajuns eu sa iubesc si aceste rozatoare pe care cu doar cateva secunde mai inainte le detestam cu toata fiinta. Daca esti cu adevarat norocos, poti primi chiar si un meniu in engleza. Atat de tare m-am bucurat cand am vazut scris ceva de genul "beef in wonder" incat nici nu mai conteaza ce e acel « wonder ». Recunosc vaca, e suficient! Si, presupun eu ca ar fi o referinta la ceva sos. Bine, referintele si presupunerile sunt periculoase aicim, nu de alta dar mi s-a mai intamplat sa aflu ca am mancat carne de caine fals, intrebandu-ma chiar si pana in ziua de azi ce naiba o fi fost aia! Beef, vaca, simplu frate! Trec 5 minute, 10 minute, timp in care admir gaina chioara care alearga pe sub masa si se loveste de toate cele (deh, daca nu e sobolan, macar sa fie ceva acolo sa nu te plictisesti), panoul electric prins stramb de un copac gros care creste chiar prin mijlocul localului, femeia care prepara mancarea la marginea strazii si oamenii, care la randul lor ma privesc mirati si susotesc. Mii de motorete trec pe langa, totul este atat de diferit si agitat incat mi-e greu sa-mi pastrez coerenta in ganduri. Intr-un final apare si vietnamezul meu cu o tava in mana si mi-o aseaza timid in fata. Ma uit la tava, ma uit la el, ma uit iarasi la tava si din nou la el. Iau meniul si simt nevoia acuta sa ii arat ce-am comandat. Sus scria in vietnameza iar mai jos traducerea in engleza. Ii arat spre tava cu melci si apoi din nou pun degetul pe cuvantul satios "beef". Da din cap fericit, arata si el spre acelasi locusor din meniu iar apoi imi arata spre melci zicand pe limba lor "da, da"! Si, pleaca, la fel de multumit de sine, lasandu-ma stupefiat sa ma uit la melcii dubiosi din farfurie. Concluzia este ca degeaba vorbesti sau stii sa citesti in engleza, beef poate insemna la fel de bine aici si… melci. Daca e s-o luam motociclistic, prima regula a Saigonului este ca nu exista nicio regula. In primul rand, daca ai carnet, european ori international, degeaba, trebuie sa-l preschimbi cu unul vietnamez. Nu costa mult dar, de cand ne simtim atat de europeni, faptul ca totul e scris doar in limba romana pe carnet nu prea ajuta la nimic. Macar inainte era trecut acolo si in engleza/franceza. Acum suntem insa mai smecheri, Romana este o limba europeana. Ce tare ! Gaseste traducator daca poti din romana in vietnameza sau macar in engleza! Aici insa nu exista. Nu exista Romania pe harta, ce sa mai zic de traducatori autorizati! Am alergat pe la zeci de case de traduceri si notariate cunoscute prin tot Saigonul, toti dau din cap uitandu-se ca la felul 20 la limba bizara de pe carnet. Raspunsul este insa mereu acelasi. Pana la urma, niciunul dintre putinii expati de pe aici nu poseda asa ceva. Majoritatea n-au nici macar in tara lor pentru condus scuter sau motocicleta. Asadar, de ce m-as obosi tocmai eu sa-l preschimb!? Opresti la trecerile de pietoni daca e cineva? Toti din spate se vor napusti asupra ta, risti sa creezi ambuteiaje si accidente. Opresti la semafor? Daca nu e intersectie mare, la fel, vei fi sursa tuturor nenorocirilor locale. Vrei sa mergi pe contrasens si sa intri pe sensul tau taind benzile continue? Nicio problema! Vrei sa te uiti mai atent la participantii din trafic? Ca fata palida, « it’s a big no-no », ii vei intimida si vei observa repede cum incepe sa li se clatine motoreta sub picioare, riscand sa intre in vreun stalp sau in celelalte sute de motorete inghesuite si ele pe strada in acelasi loc. Obisnuit cu principii, reguli si valori europene, dupa o luna intreaga de stat aici si de negare, m-am dat repede pe brazda. Mergand agale cu viteza melcului turbat printre milioane de scutere, imi repet cuminte dupa cum mi s-a tot spus si mi s-a aratat: "la capatul lumii, sunt alte reguli!" Totul e un paradox si-o aventura. Daca ajungi la capatul lumii, cautarea sensului este un nonsens. De la cainii pusi la rotisor pana la legi si la oameni, nimic nu este ceea ce pare. Din pacate, poate doar banii, diareea si furtuna tropicala care imi tot intrerupe conexiunea la net. As putea include acolo si miile de furnici care mi-au invadat camera dar, fiindca tot am prins un gecko controbaindu-mi prin lucruri, l-am adoptat ca animal de companie sa-mi rezolve problema. Vorba aia, daca chiar ai de ales intre furnici si gecko’s, ii aleg pe ultimii! Cu mare placare as mai povesti vrute si poat si nevrute insa, cuvintele sunt pretioase in nonsens. Ingerul meu pazitor de pe la colturi de strada, mai nou intotdeauna omniprezent in viata mea, e gata insa oricand sa ma taxeze pentru propria-mi prostie. Ce noroc totusi ca la capatul lumii totul este perfect, bine si frumos Ceva video: https://www.dropbox.com/s/khbxmwctojew22r/2014-05-23%2017.14.36.mp4 https://www.dropbox.com/s/i021vczck3ny9rs/2014-06-15%2007.31.40.mp4 Intr-o alta ordine de idei, motoreta mea zace acasa si probabil o sa mai tot zaca fiindca planific sa raman prin zona macar inca un an. Si, vorba aia, ce nevoie ai de o motocicleta veritabila cand poti avea un veritabil scuter coreean! Traiasca Sym Atilla! Pana de curand nici nu auzisem macar de brand. Daca stiti pe cineva interesat de o motocicleta Honda Transalp, poate vorbi cu mama, are procura de vanzare: http://www.tocmai.ro/honda-transalp-xl-600-v-1998-extras-16166599.html

Te rog sa iei de asemenea in considerare si faptul ca Univers Moto este antedatat, ceea ce inseamna ca numarul de mai apare in aprilie, cel de iunie in mai si tot asa... Daca in doua reviste vei gasi aceeasi motocicleta, fiind normal pana la urma sa prezinti o noutate, e important sa te uiti la articolele concurente ca la o completare a subiectului final. Nu e surprinzator daca de multe ori ajungi sa afli lucruri noi citind in doua locuri diferite despre acelasi model.

Daca o sa va mai intalniti pe acolo poate o sa apar si eu, chit ca nemotorizat O sa fiu in Colchester incepand de pe 20 oct. dar sper sa pot trage o fuga pana la Londra la un moment dat.

Editorial 3 “Tranzitie… Incotro?” Mondo motor 6 Rubrica de stiri Test si tehnica 8 Evenimente: noutati Yamaha si Honda, 2009. “Atac la varf” 12 Drive-test: Yamaha Vmax. “Take it to the MAX” 18 Drive-test: MV Agusta 1078 Brutale. “Cel mai bun naked?” 22 Alpen Masters 2008 – Partea II-a. “Finala montana” 46 Drive-test: Vegh-Honda CBR 1000 RR Superbike. “Calitati extraordinare” Magazin 50 Anduranta Husqvarna SM 610: bilant intermediar. “Of, vulpoaico, vulpoaico...” 52 Contrapunct: Dan Athanasiu despre trafic, camionagii, soferi si motociclisti. 54 Consiliere second-hand: motociclete de turism pana in 2.500 de euro. “Departari accesibile” Mica publicitate 58 Motociclete noi si second-hand Calatorie 64 Nita Pitpalac si familia prin Evropa Sport 70 Eveniment Actionland. “ATV-fun la Paltinis” 72 Hard-Enduro Rallye Red Bull Romaniacs. “Un cocktail exploziv” 78 Moto Grand Prix: Brno-Cehia, Misano-Italia, Indianapolis-SUA . “Inegalabilul” 80 C.M. Superbike/Supersport: Donington - Anglia. “Ploaie de caderi”